Conflicting Civil Liability Bases and Exclusion of Delictual Claim Under Contractual Chain in Public Housing Development

Şedinţa publică din data de 8 iunie 2021

Deliberând , constată următoarele:

I. Cererea de chemare în judecată. Primul ciclu procesual

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 07.07.2011, sub nr. x/2011, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului; Agenţia Naţională pentru Locuinţe; Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, prin Primar; Sectorul 1 Bucureşti, prin Primar; Consiliul Judeţean Ilfov, prin preşedintele Consiliului judeţean; Judeţul Ilfov, prin preşedintele Consiliului judeţean; Oraşul Voluntari, prin primar; Consiliul Local Voluntari, prin primar; Municipiul Bucureşti, prin Primar general; Consiliul General al Municipiului Bucureşti, prin Primar general; C.; D.; E.; S.C. F.; S.C. G. şi S.C. H. S.R.L., solicitând obligarea pârâtelor, în solidar, pentru neexecutarea utilităţilor la imobilul reclamanţilor din cartierul Henri Coandă, la plata către reclamanţi:

(i) a despăgubirilor pentru fiecare lună din cele 21 de luni anterioare notificărilor la conciliere trimise prin executor judecătoresc I. şi recepţionate de entităţi, în luna martie 2011, având în vedere prejudiciul rezultat din imposibilitatea de folosinţă a imobilului, cauzat de nerealizarea utilităţilor în J.. Cuantumul acestor pretenţii a fost estimat la suma de 73.500 euro - 3.500 euro/lună (nivelul mediu al unei chirii privind un imobil dintr-un cartier similar învecinat) X 21 luni de lipsire de beneficiul bunului, adică echivalentul a 308.700 RON.

(ii) a despăgubirilor pentru prejudiciul ulterior datei notificării la conciliere având în vedere fiecare lună până la predarea locuinţei la cheie, cu toate utilităţile necesare. Acest cuantum va fi stabilit la momentul efectivei predări prin înmulţirea lunilor care vor trece de la prezenta notificare până la predare şi suma de 3.500 euro/lună, adică echivalentul a 14.700 RON/lună.

(iii) a unei despăgubiri pentru investiţiile ce au fost realizate cu asigurarea diferitelor utilităţi în ansamblul de locuinţe (îmbunătăţirea drumurilor, reţele electrice, apă etc.), cu scopul ameliorării lipsurilor datorate neexecutării obligaţiilor de către entităţi, sumă ce va fi stabilită ulterior printr-o expertiză tehnică efectuată cu acest scop. Această despăgubire a fost estimată la suma de 2.000 de euro, adică echivalentul a 8.400 RON.

(iv) a cheltuielilor de judecată.

Reclamanţii şi-au precizat acţiunea introductivă la data de 5 martie 2012 sub aspectul temeiului de drept, arătând că solicită atragerea răspunderii pârâţilor în principal pe tărâmul răspunderii civile delictuale şi numai în subsidiar, în situaţia în care s-ar respinge cererea întemeiată pe răspunderea delictuală, solicită atragerea răspunderii pârâţilor pe temei contractual, cele două forme de răspundere fiind alternative şi nu cumulative.

Pârâţii Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, prin Primar şi Sectorul 1 Bucureşti, prin Primar au formulat cerere de chemare în garanţie a Consiliului General al Municipiului Bucureşti solicitând ca, în ipoteza în care s-ar admite cererea de chemare în judecată împotriva lor, să fie obligat chematul în garanţie la plata respectivelor despăgubiri.

La data de 30 octombrie 2013, reclamanţii au depus la dosar cerere completatoare prin care au solicitat, în subsidiar, numai dacă vor fi respinse primele capete de cerere ale acţiunii introductive, să fie obligate pârâtele la plata, în solidar, a daunelor-interese din 31 mai 2009 şi până în prezent, în cuantum total de 93.935 euro, reprezentând echivalentul a 140,9 euro/zi de întârziere, în situaţia în care instanţa ar reţine răspunderea civilă contractuală a pârâtelor.

La această cerere completatoare reclamanţii au formulat o precizare, arătând că în petitul acesteia s-a strecurat o eroare materială: ceea ce se solicită prin capătul de cerere subsidiar întemeiat pe răspunderea civilă contractuală este obligarea pârâtelor la plata, în solidar, a daunelor-interese pentru perioada 31 mai 2009-13 mai 2012, în cuantum de 151.890,2 euro, reprezentând echivalentul a 140,9 euro/zi de întârziere.

2. Prin încheierea de şedinţă din 19 martie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a luat act de renunţarea reclamanţilor la judecată în contradictoriu cu pârâtele F. şi H. S.R.L.

Prin încheierea de şedinţă din 23 aprilie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii cererii, a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâţilor Consiliul Judeţean Ilfov, Consiliul Local Voluntari, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, Consiliul Local Sector 1, a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a pârâtului Sectorul 1 şi a unit cu fondul excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene (fost Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului), Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari, Municipiul Bucureşti, C., D., E. S.A., numai în ceea ce priveşte capătul de cerere subsidiar având ca obiect angajarea răspunderii civile contractuale, respingând faţă de aceste pârâte excepţia lipsei calităţii lor procesuale pasive pe capătul de cerere având ca obiect angajarea răspunderii civile delictuale, iar faţă de pârâtele Agenţia Naţională pentru Locuinţe şi G. s-a admis excepţia lipsei calităţii lor procesuale pasive pe capătul de cerere având ca obiect angajarea răspunderii civile delictuale, respingând faţă de aceste pârâte excepţia lipsei calităţii lor procesuale pasive pe capătul de cerere având ca obiect angajarea răspunderii civile contractuale.

3. Prin sentinţa civilă nr. 1096 din 22 februarie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a admis acţiunea precizată formulată împotriva pârâţilor Agenţia Naţională pentru Locuinţe, Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, Oraşul Voluntari, Municipiul Bucureşti, C., S.C. D., S.C. E., Sectorul 1 şi Judeţul Ilfov şi a dispus obligarea acestora la plata către reclamanţi, în solidar, a sumei de 60.760 Euro reprezentând despăgubiri, conform expertizei, pentru perioada 31.05.2009-30.07.2014, precum şi la sumele de 795 Euro/lună începând cu luna august 2014 - la zi şi 795 Euro/lună de la momentul pronunţării şi până la predarea conformă a locuinţei (la cheie). Totodată, s-a luat act de renunţarea reclamanţilor la judecata faţă de pârâtele H. S.R.L. şi F. S-a respins cererea de chemare în garanţie şi s-a respins ca nefondată acţiunea faţă de pârâta G. S-a admis în parte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.

4. Prin decizia civilă nr. 1358/A din 26 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul formulat de pârâtele E. şi D. (actual K.) împotriva încheierii de şedinţă din 23 aprilie 2014 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Au fost admise apelurile formulate de pârâţii Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene, Agenţia Naţională pentru Locuinţe, Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari prin Primar, Municipiul Bucureşti prin Primar General, S.C. C. S.A. (fostă C. SA) şi de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 1096 din 22 februarie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă. A fost anulată în parte sentinţa atacată şi trimisă cauza aceleiaşi instanţe spre rejudecare.

Au fost păstrate dispoziţiile referitoare la renunţarea la judecată faţă de pârâtele H. S.R.L. şi F., precum şi dispoziţiile referitoare la respingerea cererii de chemare în garanţie.

A fost respinsă cererea apelantei-pârâte Agenţia Naţională pentru Locuinţe de suspendare a executării sentinţei atacate ca rămasă fără obiect.

Pentru a se pronunţa aceasta decizie, s-a reţinut ca tribunalul nu a intrat în cercetarea fondului, faţă de lipsa arătării motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea primei instanţe în sensul pronunţării soluţiei cuprinse în dispozitiv, dublată şi de existenţa unor motive contradictorii şi străine de natura pricinii, precum şi de o lipsă a motivelor pentru care apărările pârâtelor au fost înlăturate.

5. Această din urmă hotărâre a rămas irevocabilă prin Decizia nr. 4294 din 16 octombrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă în dosarul nr. x/2011, prin care a fost respins ca nefondat recursul declarat de pârâta S.C. G.

II. Al doilea ciclu procesual. Judecata în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 3104 din 29.10.2019, pronunţată în dosarul nr. x/2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia prescripţiei, ca neîntemeiată.

A admis excepţia prescripţiei în ceea ce priveşte cererea modificatoare.

A respins cererea modificatoare ca prescrisă.

A anulat cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu paraţii Consiliul Judeţean Ilfov, Consiliul Local Voluntari, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, Consiliul Local Sector 1, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără capacitate procesuala de folosinţă.

A respins acţiunea în răspundere delictuală formulată în contradictoriu cu Agenţia Naţională pentru Locuinţe, S.C. G., ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuala pasivă.

A respins acţiunea în răspundere contractuală formulata în contradictoriu cu M.D.R.A.P, Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari, Municipiul Bucureşti, C., D., S.C. E. S.A., ca fiind formulată în contradictoriu cu persoane fără calitate procesuala pasivă.

A respins acţiunea în răspundere delictuală formulata în contradictoriu cu M.D.R.A.P, Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari, D., ca neîntemeiată.

A respins acţiunea în răspundere contractuală formulată în contradictoriu cu A.N.L., S.C. G., ca neîntemeiată.

A obligat pârâţii Municipiul Bucureşti, C., S.C. E. S.A., la plata în solidar a prejudiciului in valoare de 38.390 euro şi a cheltuielilor de judecată în cuantum de 18.985 RON.

A obligat paraţii Municipiul Bucureşti, C., S.C. E. S.A., la plata de către fiecare în parte a cheltuielilor în cuantum de 42.5 RON.

Prin încheierea din 10.12.2019, a fost admisă cererea de îndreptare a erorii materiale, în sensul menţionării în dispozitivul sentinţei a soluţiei de admitere în parte a acţiunii în răspundere delictuală formulată în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, C. S.A. şi E.

III. Judecata în apel

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamaţii A. şi B. şi pârâţi MUNICIPIUL BUCUREŞTI, prin PRIMAR GENERAL, C. S.A. (fostă C.) şi E., dosarul fiind înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. x/2020.

1. Prin apelul formulat, reclamanţii A. şi B. au solicitat modificarea în parte a sentinţei civile atacate si, în consecinţă, respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte cererea completatoare formulată la data de 13.10.2013 şi, în principal, menţinerea ca legală si temeinică a sentinţei în ceea ce priveşte răspunderea civilă delictuală a pârâţilor Municipiul Bucureşti, C. şi E., iar, în subsidiar, doar în condiţiile în care instanţa de apel nu va reţine răspunderea civilă delictuală, atragerea răspunderii civile contractuale a A.N.L. faţă de reclamanţii - beneficiari, pentru lipsirea de folosinţă a locuinţei şi obligarea A.N.L. la plata despăgubirilor în solidar cu ceilalţi pârâţi căzuţi în pretenţii; acordarea tuturor cheltuielilor de judecată în sumă de 38.697.44 RON, acestea fiind reduse în mod nelegal.

2. Prin apelul formulat, pârâta C. S.A. (fostă C.) a solicitat modificarea în tot a sentinţei civile atacate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată formulate împotriva sa.

Pe cale de excepţie, a solicitat admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a C. şi respingerea cererii de chemare în judecata ca fiind formulată faţă de o persoană fără calitate procesuala pasivă, respectiv, admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune şi respingerea cererii de chemare în judecata ca fiind prescrisă.

Pe fondul cauzei, a solicitat admiterea apelului, modificarea în tot a sentinţei atacate în sensul respingerii, ca neîntemeiate a cererii de chemare în judecata, având în vedere ca nu sunt întrunite condiţiile atragerii răspunderii delictuale a C..

3. Prin apelul formulat, pârâta E. a solicitat schimbarea în parte a sentinţei apelate în ceea ce priveşte soluţia pronunţată asupra fondului cauzei, şi, pe cale de consecinţă, respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată.

Consideră apelanta că instanţa de fond, rejudecând cauza, în mod greşit a apreciat că, în ceea ce priveşte E., ar fi întrunite condiţiile pentru a se reţine răspunderea sa civilă delictuală, făcând trimitere la dispoziţii legale cu caracter general din materia gazelor naturale, ignorând particularităţile acestui dosar.

Apelanta a susţinut că nu s-a făcut dovada unei fapte ilicite săvârşite de E. faţă de intimaţii-reclamanţi, neexistând nici o prevedere legală care să oblige în mod automat pe distribuitorii de gaze naturale să racordeze imobilele eventualilor consumatori la reţeaua de distribuţie de gaze naturale.

Apreciază că, în mod nejustificat, prima instanţă a ignorat dispoziţiile exprese prevăzute de H.G. nr. 1043/2004, motivând că pentru ca intimaţii-reclamanţi să fi putut depune cererea de racordare, ar fi fost necesar ca mai întâi E. să îşi fi îndeplinit propriile obligaţii.

Contrar aprecierilor primei instanţe, E. a susţinut că a făcut dovada respectării obligaţilor prevăzute de dispoziţiile art. 17 lit. (f) şi art. 25 lit. (b) din Legea nr. 351/2004.

Apelanta pârâtă a mai arătat că, în cauză, nu s-a făcut dovada existenţei unui prejudiciu cert care ar fi fost produs de E., respectiv a vinovăţiei E. şi a legăturii de cauzalitate dintre pretinsa faptă ilicită imputată şi prejudiciul reclamat.

Totodată, a apreciat că instanţa de fond în mod greşit a reţinut existenţa unei răspunderi civile solidare în sarcina pârâţilor din prezenta cauză, în raport de semnatarii Convenţiei MM 1909/2004. Prima instanţă nu a ţinut cont de prioritatea analizării în cauză a condiţiilor răspunderii civile contractuale şi a omis să analizeze cu prioritate dacă sunt întrunite condiţiile pentru reţinerea răspunderii civile contractuale pentru prejudiciul pretins de intimaţii-reclamanţi.

Astfel, a susţinut apelanta că, deşi temeiul principal al pretenţiilor intimaţilor-reclamanţi este răspunderea civilă delictuală, trebuiau avute în vedere condiţiile în care operează răspunderea civilă contractuală, acest tip de răspundere având caracter special faţă de răspunderea civilă delictuală.

4. Prin apelul principal formulat, pârâtul MUNICIPIUL BUCUREŞTI, prin Primar General, a arătat, în esenţă, că hotărârea atacată este insuficient motivată şi echivocă sub aspectele reţinute în considerente, că aceasta nu cuprinde analiza susţinerilor sale şi raţionamentele pentru care se impunea angajarea răspunderii civile delictuale a Municipiului Bucureşti. De asemenea, au fost formulate şi critici referitoare la soluţia pronunţată pe fondul cauzei, apelantul-pârât susţinând că aceasta este nelegală, deoarece nu erau îndeplinite condiţiile cumulative pentru angajarea răspunderii sale civile delictuale.

Faţă de motivele invocate, apelantul-pârât a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei atacate şi, în rejudecarea cauzei, respingerea acţiunii formulate de reclamanţi împotriva Municipiului Bucureşti ca neîntemeiată.

5. Prin Decizia nr. 978/2020 din 27 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2020:

- a fost admisă excepţia autorităţii de lucru judecat (cu referire la rediscutarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive respinse în mod definitiv prin încheierea de şedinţă din 23.04.2014);

- a fost respins ca nefondat apelul formulat de C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 3104/29.10.2019 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2011;

- a fost respins ca nefondat apelul formulat de E. împotriva aceleiaşi sentinţe;

- au fost admise apelurile formulate de MUNICIPIUL BUCUREŞTI, prin Primar General şi de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 3104/29.10.2019, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din data de 10.12.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2011, în contradictoriu cu intimata pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE;

- a fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că a fost obligată şi pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE la plata în solidar a prejudiciului în valoare de 38.390 euro şi a cheltuielilor de judecată în cuantum de 18.985 RON alături de pârâţii Municipiul Bucureşti, C., S.C. E.

- au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei;

- au fost obligaţi intimaţii Municipiul Bucureşti, C. S.A., S.C. E. şi A.N.L. la plata în solidar către apelanţii reclamanţi a sumei de 2979,55 RON, cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru).

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

În fapt, premisa juridică a prezentului litigiu este reprezentată de contractul de mandat nr. HC-0166, prin care A.N.L., în calitate de mandatar, s-a obligat faţă de mandanţii reclamanţi "să-i reprezinte în relaţiile cu Proiectantul şi Antreprenorul General în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire obţinută de mandatar, la termen şi în conformitate cu condiţiile de calitate stabilite prin contractul de construire". Aşa cum rezultă din contractul de mandate, acesta a fost încheiat în considerarea dispoziţiilor Legii 152/1998, ale Legii 190/1999 şi a contractului de antrepriză general nr. x/06.04.2004, având drept obiectiv construirea în amplasamentul Henri Coandă a unui număr de 42 de unităţi locative, la cheie, singular, cuplate şi înşiruite.

După încheierea contractului de mandat, s-a încheiat un Contract de construire autentificat sub nr. x/27.07.2004, cu un constructor ales de către A.N.L. şi care s-a angajat la aceasta, în prealabil, în cadrul Contractului de Antrepriză Generală nr. x/06.04.2004 încheiat cu A.N.L. Potrivit acestui din urmă contract, se prevede în art. 19 alin. (3) că "A.N.L. şi Antreprenorul General vor efectua toate demersurile necesare, la forurile abilitate, în vederea asigurării infrastructurii si utilităţilor".

Potrivit art. 8 din Contractul de construire, termenul stabilit de predare este "24 de luni de la emiterea ordinului de începere a lucrărilor", rezultând data de 31.05.2009, având în vedere emiterea ordinului de începere a lucrărilor la 31.05.2007.

Constructorul iniţial desemnat a cesionat către un alt constructor obligaţiile din contractul de construire nr. x/27.07.2004; al doilea constructor a cesionat la rândul său către un al treilea constructor, care în prezent are toate obligaţiile izvorâte din contractul de construire.

La nivelul anului 2004, a fost încheiată Convenţia MM nr. 1909 din 06.05.2004 între A.N.L. şi diferite autorităţi publice (Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, S.C. Proiect S.A., Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, Consiliul Judeţean Ilfov, Consiliul local al Comunei Voluntari, S.C. Electrica S.A. - F.D.F.E.E. Muntenia Sud, S.C. E. Sud S.A.), cu scopul participării împreună la realizarea ansamblului de locuinţe Henri Coandă aflat pe teritoriul Municipiului Bucureşti şi al comunei Voluntari pentru edificarea utilităţilor necesare: apă, canalizare, comunicaţii, energie electrică, reţele de gaze, drumuri de acces, iluminat public, dotări urbane etc.

Prin Convenţia privind realizarea ansamblului de locuinţe Henri Coandă, părţile semnatare şi-au asumat obligaţii având în vedere programul guvernamental de construcţii de locuinţe, potrivit competenţelor legale. Astfel, Electrica urma să asigure proiectarea, finanţarea şi execuţia reţelei de alimentare cu energie electrică, etapizat în funcţie de stadiul lucrărilor; E. să asigure proiectarea, finanţarea şi execuţia reţelei de alimentare cu metan, etapizat în funcţie de graficul de lucrări.

Prin Contractul de cooperare dintre Municipiul Bucureşti şi Oraşul Voluntari aprobat în anii 2007-2008 de către organele deliberative ale unităţilor administrativ-teritoriale (prin Hotărârea nr. 258/08.11.2007 a C.L. Voluntari şi prin Hotărârea nr. 6/17.01.2008 a C.G.M.B), s-a realizat o asociere a Municipiului Bucureşti şi a Oraşului Voluntari în scopul realizării utilităţilor în J..

În acest cadru contractual, Municipiul Bucureşti trebuia să asigure proiectarea, finanţarea şi execuţia reţelei de canalizare, alimentare cu apă, comunicaţii, instalaţii de iluminat public, străzi etc. conform art. 3 alin. (3) si 5 din Legea nr. 152/1998, HCGMB 145/01.06.2006 si HCGMB 174/15.01.2008, art. 12 din Legea nr. 114/1996.

Prin Contractul de Cooperare a devenit parte în cadrul planului de realizare a utilităţilor în J. şi Municipiul Bucureşti ce trebuia să asigure proiectarea, finanţarea şi execuţia reţelei de canalizare, alimentare cu apă, comunicaţii, instalaţii de iluminat public, străzi etc. Municipiul Bucureşti a preluat o parte din obligaţiile asumate prin Convenţia nr. 1909 de către Sectorul 1 Bucureşti.

S.C. C. trebuia să asigure, potrivit Convenţiei nr. 1909, proiectarea, finanţarea şi execuţia reţelei de alimentare cu energie electrică.

Potrivit Convenţiei nr. 194/2004 încheiată cu A.N.L., această entitate se obliga să realizeze proiectarea reţelelor de energie electrică pentru ansamblul de locuinţe Henri Coandă, etapizat, în funcţie de graficul de lucrări şi dare în folosinţă a obiectivelor din ansamblu; să promoveze investiţia şi să execute reţelele de alimentare cu energie electrică pentru ansamblul de locuinţe Henri Coandă, etapizat, în funcţie de graficul de lucrări.

E. Sud a încheiat două convenţii, Convenţia 1909/2004 şi Convenţia nr. 15580/108442/22.12.2003 cu A.N.L., prin care se obliga să asigure proiectarea, finanţarea şi execuţia reţelei de alimentare cu gaz metan, etapizat, în funcţie de graficul de lucrări.

În cauză, răspunderea fie contractuală, fie delictuală a fost angajată, întrucât la data de 31.05.2009, imobilul nu a fost predat beneficiarilor reclamanţi în condiţiile contractului de mandat, nefiind funcţional prin lipsa racordării la utilităţi, respectiv electricitate, gaz, acces prin reţea de drumuri.

S-a reţinut de instanţa de fond că, în aceste împrejurări, răspunderea urmează a fi imputată fiecărui furnizor în funcţie de obligaţiile asumate şi nerespectate.

Astfel, în motivarea sa, instanţa de fond a reţinut că răspunderea E. survine prin needificarea reţelei de gaz, C. prin neracordarea la reţeaua de electricitate, iar a Municipiului Bucureşti prin needificarea reţelei de drumuri de acces. În cauză, este de necontestat, că la termenul contractual, imobilul aparţinând apelanţilor reclamanţi nu avea nici una dintre aceste facilităţi, lucrările menţionate fiind întârziate.

Referitor la apelul formulat de reclamanţi, Curtea de apel a apreciat, contrar raţionamentului instanţei de fond, că obligaţia asumată de către A.N.L. nu este una de diligenţă, ci una de rezultat, această instituţie trebuind să răspundă pe tărâm contractual, întrucât nu şi-a respectat obligaţia de a asigura predarea către reclamanţi a unui imobil la cheie.

Curtea de apel a avut în vedere dispoziţiile art. 14 şi art. 5 din Hotărârea nr. 620/27.06.2001 pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, coroborate cu cele ale art. 1-6 din Legea 152/1998, pentru a reţine că A.N.L. este o instituţie de interes public cu atribuţii în dezvoltarea construcţiilor de locuinţe, fiind dezvoltator şi coordonator al programului construirii de locuinţe la nivel naţional, precum şi garant al statului pentru realizarea proiectelor guvernamentale.

Plecând de la aceste dispoziţii legale ce reglementează nu doar forma de organizare, ci şi scopul instituţiei, Curtea a reţinut că A.N.L., în cadrul programelor de dezvoltare imobiliară are, în temeiul legii, o obligaţie de rezultat şi nicidecum de diligenţă. Dat fiind statutul său de instituţie publică, drepturile şi obligaţiile pe care şi le poate asuma sunt determinate prin lege. Or, în acest context, A.N.L. nu poate susţine că, prin încheierea contractului de mandat ce face obiectul prezentei cauzei, era posibil să-şi asume mai puţine obligaţii decât prevede legea, de vreme ce premisa încheierii contractului de mandat este tocmai împlinirea rolului legal al instituţiei.

Aşadar, rolul A.N.L. nu este doar acela de a întreprinde diligenţe, ci de a urmări finalizarea investiţiilor.

Aşa cum rezultă din chiar contractul de mandat, A.N.L. şi-a asumat obligaţia de a urmări nu doar executarea, ci şi finalizarea lucrărilor de construire, asumându-şi astfel o obligaţie de rezultat, cu atât mai mult cu cât aceasta avea posibilitatea alegerii constructorului şi era ţinută, potrivit legii, la a încheia protocoale de colaborare cu alte instituţii şi prestatori de servicii în vederea realizării investiţiilor. Astfel, A.N.L. avea obligaţia de a întreprinde toate demersurile necesare pentru a asigura finalizarea locuinţei.

Văzând contractul de mandat, s-a reţinut că obligaţiile A.N.L. nu se limitau doar la urmărirea executării şi realizării lucrărilor de construire, fără utilităţi. Aşadar, A.N.L. şi-a asumat faţă de apelanţii reclamanţi o obligaţie de rezultat, răspunderea sa în relaţie cu aceştia fiind una contractuală.

În ceea ce priveşte critica privind prescripţia extinctivă, apelanţii reclamanţi au susţinut că penalităţile formulate prin cererea precizatoare fac corp comun cu debitul principal, având dreptul la recuperarea acestora chiar dacă nu au fost solicitate în interiorul termenului de prescripţie.

Plecând de la definiţia prescripţiei, Curtea de apel a reţinut că aceasta reprezintă acea sancţiune care constă în stingerea, în condiţiile stabilite de lege, a dreptului material la acţiune neexercitat în termen. Aşadar, pentru a nu pierde dreptul la acţiune, persoana îndreptăţită trebuie să formuleze pretenţiile în interiorul termenului de prescripţie.

Astfel, chiar dacă pretenţiile formulate prin cererea precizatoare reprezintă accesorii ale debitului principal afirmat prin cererea introductivă, acest drept nu poate fi valorificat în lipsa unei cereri, întrucât procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii. Aşadar, regula conform căreia debitele trebuie afirmate într-un anumit termen se aplică tuturor pretenţiilor; debitul accesoriu urmează soarta principalului, însă pentru a obţine recunoaşterea acestuia şi pentru aceste sume era necesar ca cererea să fie formulată în interiorul termenului de prescripţie.

Astfel, a fost apreciată ca întemeiată soluţia primei instanţe de fond care a reţinut că pretenţiile pentru penalităţi afirmate prin cererea precizatoare sunt prescrise.

Cererea privind penalităţile nu intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 132 C. proc. civ. vechi, întrucât mărirea sau micşorarea cuantumului obiectului, de care vorbeşte această normă, presupune doar o schimbare a sumei, nu şi a temeiului de drept. Afirmarea unei sume cu titlu de penalităţi nu se circumscrie cadrului legal enunţat, întrucât presupune invocare unei cauze juridice noi, anume întârzierea la plată, aspect nededus judecăţii iniţiale.

În ceea ce priveşte începerea cursului prescripţiei dreptului la acţiune în funcţie de cauza juridică a pretenţiilor, contractuală sau delictuală, Curtea de apel a reţinut că, în prezenta cauză, pentru ambele ipoteze, prescripţia a început să curgă de la data de 31.05.2009.

Contractual acesta era momentul la care trebuia predat imobilul; delictual acesta este momentul la care apelanţii reclamanţi au cunoscut, în condiţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, atât prejudiciul, cât şi pe cei vinovaţi de acesta, adică lipsa utilităţilor.

Au fost înlăturate argumentele invocate de apelanţii reclamanţi cu privire la caracterul întreruptiv de prescripţie al cererii introductive. În accepţiunea art. 16 din Decretul nr. 167/1958, cererea de chemare în judecată ar fi avut efect întreruptiv dacă viza pretenţia respectivă; or, prin cererea de chemare în judecată, apelanţii reclamanţi nu au solicitat plata penalităţilor.

În ceea ce priveşte puterea de lucru judecat a altor hotărâri judecătoreşti care au statuat asupra aceleiaşi chestiuni juridice, dar pronunţate în cauze ce au privit alţi reclamanţi, Curtea de apel a reţinut că un astfel de argument nu poate fi primit, întrucât nu este îndeplinită condiţia identităţii de persoane.

Speţele invocate, chiar dacă au ca şi premisă juridică acelaşi tip de litigiu, întrucât nu îi vizează pe apelanţii reclamanţi, nu vor putea avea efecte obligatorii în prezenta cauză, întrucât o hotărâre judecătorească îşi va produce efectele obligatorii numai între părţile între care s-a purtat litigiul, nu şi faţă de terţi, chiar dacă interpretarea dată în acele cauze le-ar fi favorabilă.

În ceea ce priveşte critica privind cheltuielile de judecată, s-a reţinut că, în mod întemeiat, prima instanţă a redus onorariul avocaţial, suma pretinsă cu acest titlu fiind evaluată prin prisma complexităţii cauzei, a activităţii efectiv desfăşurate, dar şi al capetelor de cerere admise.

În ceea ce priveşte apelul pârâţilor E., C. şi Municipiul Bucureşti, toate aceste părţi apreciază ca nefiind întrunite, în ceea ce-i priveşte, condiţiile răspunderii civile delictuale.

Cu titlu preliminar, Curtea de apel a reţinut că, faţă de dispoziţiile art. 998-999 C. civ. 1864, pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală este necesar a fi întrunite următoarele condiţii: existenţa unei fapte ilicite culpabile care să fi produs un prejudiciu, între faptă şi prejudiciu fiind necesar a exista legătură de cauzalitate.

Fapta ilicită care se impută tuturor acestor trei apelanţi pârâţi constă în nerespectarea unor obligaţii contractuale asumate faţă de A.N.L. şi care au avut drept consecinţă neracordarea imobilului la utilităţi la împlinirea termenului contractual de predare a locuinţei.

Invocarea răspunderii civile delictuale de către apelanţii reclamanţi faţă de aceste entităţi survine în contextul în care aceştia au contribuit alături de A.N.L. la nesocotirea dreptului său de a i se preda, la cheie, la un anumit termen contractual, o locuinţă.

S-a reţinut că, în fapt, la data de 31.05.2009 imobilul nu era racordat la utilităţi. Ulterior, imobilul apelanţilor reclamanţi a fost conectat la utilităţi, dar în modalităţi alternative, ca urmare a eforturilor reclamanţilor şi nicidecum prin grija autorităţilor.

În ceea ce priveşte răspunderea E., C. şi Municipiul Bucureşti, aceştia sunt în raporturi contractuale cu A.N.L., însă faţă de apelanţi, răspunderea acestora rezidă într-un fapt juridic ilicit; nerespectându-şi obligaţiile asumate contractual faţă de A.N.L., aceştia au săvârşit un fapt prejudiciabil faţă de apelanţii reclamanţi, prejudiciul încercat de aceştia constând în imposibilitatea obiectivă de a primi locuinţa la cheie la împlinirea termenului contractual.

Prin semnarea contractelor, toţi aceşti pârâţi şi-au asumat obligaţia legală de a asigura împlinirea scopului Legii nr. 152/1998, anume asigurarea corelării programelor de investiţii şi viabilizarea terenului cu programele de investiţii în construirea de locuinţe.

În atare împrejurări, comportamentul celor trei pârâţi care nu şi-au respectat obligaţiile contractuale, reprezintă o faptă ilicită, întrucât obligaţiile contractuale nerespectate au corespondent la nivelul legislaţiei, deci s-a nesocotit o normă generală.

În ceea ce priveşte apelul E., acest apelant susţine că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, neputându-se susţine că răspunderea sa poate fi angajată prin invocarea unei norme legale generale. Se mai susţine, ca o critică de nelegalitate, că instanţa nu a analizat cu precădere condiţiile răspunderii civile contractuale, răspunderea civilă delictuală având caracter subsidiar, nelegalitatea rezidând şi în soluţia de a nu reţine răspunderea contractuală a A.N.L.

Curtea de apel a reţinut că, în temeiul convenţiei încheiate cu A.N.L., acestui apelant i-a revenit sarcina de a aviza proiectele şi de a urmări execuţia lucrărilor în sectorul gazelor naturale în limitele drepturilor conferite prin licenţă, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. b) să întreţină, reabiliteze, modernizeze şi să dezvolte sistemul naţional de transport gaze.

În cauză, imposibilitatea racordării reclamanţilor la reţeaua de gaze a survenit pe fondul lipsei infrastructurii centrale pentru aceste servicii, în contextul în care demersurile pentru racordarea la această utilitate revenea, conform contractului de mandat, A.N.L.

A susţinut apelanta pârâtă E. că nu-i incumbă nici o culpă, întrucât racordarea se putea dispune doar dacă apelanţii reclamanţi ar fi formulat o cerere de racordare.

În opinia instanţei de apel, o astfel de împrejurare de fapt nu este exoneratoare de răspundere deoarece nu lipsa cererii nu a permis racordarea, ci lipsa infrastructurii la care locuinţa reclamanţilor să poată fi racordată, aceasta în condiţiile în care prin obligaţiile asumate, A.N.L. trebuia să asigure predarea la cheie a imobilului, aceasta însemnând că trebuie branşat la toate utilităţile. Obligaţia E. de a edifica reţeaua de distribuţie rezida în convenţia pe care o avea încheiată cu A.N.L., astfel că este lipsit de relevanţă dacă beneficiarii formulau sau nu cerere. Răspunderea apelantei pârâte E. decurge dintr-un fapt ilicit săvârşit faţă de apelanţii reclamanţi. Datorită complexităţii proiectului de investiţii, între părţile litigante, raporturile sunt analizate, atât din perspectivă contractuală, cât şi delictuală.

În cauză, apelanţii reclamanţi au mandatat A.N.L. să facă demersuri pentru edificarea la cheie a locuinţei, în acest proiect fiind implicate toate autorităţile publice şi private ce aveau competenţe în aceste domenii.

Aşadar, chiar dacă apelanţii reclamanţi nu au încheiat convenţii cu E., acest prestator de servicii nu va putea fi exonerat de răspundere pe tărâm delictual, dacă şi-a încălcat obligaţiile asumate faţă de A.N.L. în plan contractual.

Astfel, chiar dacă apelaţii reclamanţi au făcut demersuri pentru a beneficia de mijloace alternative care să asigure utilităţile, aceasta nu reprezintă nicidecum o cauză exoneratoare de răspundere a apelantei pârâte. Faptul că apelanţii reclamanţi beneficiază de utilităţi este rezultatul unor demersuri individuale survenite pe fondul nerespectării obligaţiilor asumate de persoanele implicate în edificarea locuinţei acestora, inclusiv A.N.L. şi E..

Apelanta pârâtă avea o obligaţie contractuală de trasabilitate a conductelor, tocmai pentru a face viabil un program naţional de construcţie imobiliară garantat prin A.N.L., chiar de către stat.

Instanţa de apel a înlăturat critica de nelegalitate formulată de apelanta pârâtă privind caracterul subsidiar al răspunderii delictuale, arătând că această apărare poate fi invocată numai între părţile contractante.

În ceea ce priveşte raportul dintre răspunderea delictuală şi răspunderea contractuală, este unanim recunoscut că prima reprezintă dreptul comun al răspunderii civile, pe când cea de-a doua este o răspundere cu caracter derogator, special. Astfel, ori de câte ori în dreptul civil nu suntem în prezenţa răspunderii contractuale, vor fi aplicabile regulile privitoare la răspunderea civilă delictuală. Atât răspunderea civilă delictuală, cât şi cea contractuală, iau naştere ca urmare a încălcării unei obligaţii, aducându-se atingere unui drept subiectiv al unei persoane. O prima deosebire o constituie faptul că în cazul răspunderii delictuale, obligaţia încălcată este o obligaţie legală, generală, ce revine tuturor subiectelor de drept, de a nu vătăma drepturile altuia prin fapte ilicite, pe când, în cazul răspunderii contractuale, obligaţia încălcată este o obligaţie stabilită printr-un contract preexistent, deci o obligaţie concretă.

Astfel, premisa avută în vedere de legiuitor este aceea în care, existând o convenţie între părţile litigante, acestea nu se vor putea prevala de incidenţa condiţiilor răspunderii civile delictuale, dacă neexecutarea presupune încălcarea unei obligaţii contractuale.

Răspunderea contractuală poate fi invocată numai de către părţile contractante, având în vedere principiul relativităţii efectelor contractului, pe când terţii se raportează la contract ca la un fapt juridic, pentru acoperirea eventualelor prejudicii suferite putând apela doar la răspunderea delictuală.

În opinia instanţei de apel, răspunderea civilă delictuală a survenit în condiţiile în care, prin încălcarea unor obligaţii contractuale cu corespondent la nivelul legislaţiei, s-au produs vătămări intereselor legitime ale unei terţe persoane; în cauză, raporturile contractuale sunt tripartite; pe de o parte, între reclamanţi şi A.N.L., iar pe de altă parte între A.N.L. şi terţi, acestea din urmă fiind impuse de obligaţiile asumate de A.N.L. în cadrul primelor raporturi contractuale.

S-a reţinut că sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, faptul ilicit fiind reprezentat de needificarea de către pârâtă a reţelei de distribuţie a gazelor în condiţiile asumate contractual faţă de A.N.L., prejudiciul a rezultat din lipsa de folosinţă suferită de reclamanţi prin nepredarea la termen a imobilului, între faptă şi prejudiciu fiind legătură de cauzalitate.

Cum locuinţa nu a fost racordată la utilităţi conform contractului de mandat, reclamanţii au dreptul la a recupera prejudiciul încercat de la toate persoanele implicate; astfel, faţă de A.N.L. răspunderea este contractuală, iar faţă de Municipiul Bucureşti, E. sau C., răspunderea este delictuală.

În ceea ce priveşte solidaritatea răspunderii, Curtea de apel a reţinut că dispoziţiile art. 1003 C. civ. vechi statuează în mod expres în acest sens, astfel că răspund solidar faţă de victimă cei care au cauzat în comun, prin fapta lor, un prejudiciu. Or, în cauză, legătura între contribuţii rezidă în faptul că toate aceste entităţi, prin convenţiile încheiate cu mandatarul, şi-au asumat răspunderea de a asigura condiţiile tehnice pentru edificarea unei locuinţe pe care mandatarul să o predea la cheie mandanţilor.

În ceea ce priveşte apelul C., Curtea de apel a înlăturat toate criticile.

Astfel, referitor la reiterarea chestiunii lipsei calităţii procesuale pasive, reclamanţii au invocat autoritatea de lucru judecat.

Având a se pronunţa cu prioritate asupra acestei excepţii, Curtea de apel a reţinut că, în primul ciclu procesual, Tribunalul Bucureşti ca instanţă de fond a fost învestit, inclusiv, cu soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a C., excepţie pe care, prin încheierea de şedinţă din 23.04.2014, a respins-o în considerarea faptului că pârâta este parte a convenţiei nr. 1909/06.05.2004, asumându-şi obligaţia să asigure proiectarea, finanţarea şi execuţia reţelei de alimentare cu energie electrică.

Prin decizia civilă nr. 1358/26.09.2017, Curtea de Apel Bucureşti, a respins apelurile exercitate împotriva încheierii de şedinţă din 23.04.2014.

În privinţa încheierii de şedinţă din 23.04.2014, Curtea a reţinut că împotriva acesteia a fost exercitată calea de atac a apelului doar de către pârâtele E. şi K. S.A. (fostă S.C. D.), acestea vizând doar soluţia pronunţată asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi soluţia pronunţată asupra excepţiei lipsei calităţii lor procesuale pasive pe capătul de cerere având ca obiect angajarea răspunderii delictuale.

Pârâta C. S.A. nu a criticat soluţia pronunţată cu privire la excepţia lipsei sale de calitate procesuală pasivă.

Împotriva acestei decizii, s-a exercitat calea de atac a recursului doar de G., calea de atac fiind respinsă, fără nici o incidenţă asupra soluţiei lipsei calităţii procesuale pasive a C..

Rejudecând cauza în limitele deciziei de anulare, s-a reţinut că aspectele statuate prin încheierea de şedinţă din data de 23.04.2014 nu mai sunt supuse rejudecării, acestea intrând în puterea de lucru judecat.

În ceea ce priveşte întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, Curtea de apel a constatat că şi acest apelant invocă lipsa raporturilor contractuale cu apelanţii reclamanţi, însă omite a avea în vedere că soluţia pronunţată a avut în vedere condiţiile răspunderii civile delictuale, faptul juridic culpabil al apelantului pârât decurgând din nerespectarea obligaţiilor asumate în cadrul relaţiei contractuale pe care a avut-o cu A.N.L.

Astfel, prin needificarea reţelelor de electricitate în acord cu termenele contractuale, apelanţii reclamanţi au fost prejudiciaţi prin aceea că nu au putut beneficia de locuinţă la termenul convenit cu mandatarul A.N.L. Astfel, chiar dacă între reclamanţi şi acest pârât nu a intervenit în mod direct o convenţie, apelanta pârâtă răspunde pe tărâm delictual pentru că nu a edificat reţeaua electrică, fapt de altfel necontestat.

Instanţa de apel a mai arătat că apelanta pârâtă C. nu este exonerată de culpă prin faptul că apelanţii reclamanţi nu au formulat o cerere de racordare, întrucât obligaţia de edificare a reţelei decurgea din contractul cu A.N.L., nefiind condiţionată de astfel de cereri individuale de racordare, obligaţia de a face demersuri de racordare aparţinând mandatarului A.N.L., care şi-a asumat obligaţia de a urmări edificarea locuinţei şi racordarea acesteia la utilităţi.

Cu privire la răspunderea solidară, şi faţă de acest apelant, subzistă motivarea întemeiată pe dispoziţiile art. 1003 C. civ. vechi, prezentată la analiza apelului formulat de E..

În ceea ce priveşte apelul Municipiului Bucureşti, Curtea l-a găsit întemeiat doar referitor la răspunderea A.N.L.

Şi acest apelant s-a prevalat de nerespectarea condiţiilor răspunderii civile delictuale, însă prin criticile formulate au fost omise obligaţiile ce decurgeau din contractul încheiat cu A.N.L., Municipiul Bucureşti având obligaţia de a asigura proiectarea, finanţarea şi execuţia reţelei de canalizare, alimentare cu apă, comunicaţii, instalaţii de iluminat public, străzi, astfel încât să fie respectat termenul de predare a imobilului, respectiv 31.05.2009, această obligaţie nefiind respectată.

În convenţia de colaborare s-a prevăzut că aceasta a survenit având în vedere programul guvernamental de construcţii de locuinţe, potrivit competenţelor legale.

În acest context, a fost înlăturată apărarea potrivit căreia acest apelant nu avea termene la care să se raporteze, întrucât aceasta îşi invocă necunoaşterea propriilor obligaţii pentru a obţine beneficii juridice.

Referitor la critica legată de evaluarea prejudiciului, criteriile au fost relevate în cuprinsul raportului de expertiză, apelanţii reclamanţi nefiind ţinuţi, în acest context al lipsei de folosinţă, să facă dovada faptului că au locuit cu chirie şi nici a altor împrejurări de factură financiar contabilă, în contextul în care aveau dreptul de a primi locuinţa la un anumit termen contractual.

IV. Judecata în recurs. Motivele de casare invocate

Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs pârâtele Agenţia Naţională Pentru Locuinţe (A.N.L.), E., C. S.A. şi pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General.

1. Prin recursul pârâtei A.N.L., s-a solicitat în principal, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, modificarea deciziei în sensul respingerii acţiunii faţă de A.N.L. şi menţinerii sentinţei primei instanţe de fond.

În motivarea recursului, pârâta A.N.L. a invocat nemotivarea deciziei sub aspectul atragerii răspunderii sale, în sensul că nu au fost identificate faptele ilicite săvârşite de A.N.L., care să produs prejudiciul pretins de reclamanţi.

Totodată, recurenta a susţinut că motivarea deciziei este contradictorie, cât timp se reţine atât o răspundere delictuală a pârâţilor Municipiul Bucureşti, C. şi E. "pentru nerespectarea obligaţiilor asumate contractual faţă de A.N.L.", cât şi o răspundere contractuală a A.N.L. pentru nepredarea la timp a imobilului către reclamanţi.

Subsumat prevederilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. 1865, recurenta a invocat interpretarea greşită a obligaţiilor A.N.L. născute din contractul de mandat, ca fiind rezultat şi nu de mijloace (diligenţă), precum şi lipsa obligaţiei A.N.L. de a realiza utilităţile în amplasamentul Henri Coandă.

A mai arătat că, astfel cum rezultă din probele cu înscrisuri şi expertiză, A.N.L. şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, reclamantul A. locuind efectiv în imobilul dotat cu utilităţile necesare.

Recurenta a mai criticat pentru nelegalitate şi obligarea sa în solidar cu celelalte pârâte la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă cauzată de nerealizarea utilităţilor, în condiţiile în care s-a reţinut o răspundere delictuală a părţilor responsabile pentru nerealizarea acestor utilităţi în întreg cartierul Henri Coandă.

A mai arătat recurenta că solidaritatea nu se prezumă, ci trebuie exprimată clar şi neîndoielnic în contract. Or, prin contractul de mandat şi prin Convenţia nr. 1909/2004 nicio parte nu s-a obligat a presta acelaşi lucru. Astfel, hotărârea atacată nu ţine cont de natura obligaţiilor fiecărei părţi contractante, asumate în mod distinct.

2. Prin recursul său, pârâta E. a solicitat casarea în parte a deciziei, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, admiterea apelului E. şi respingerea acţiunii în ce priveşte această pârâtă.

În motivarea recursului, pârâta E. a invocat următoarele critici:

Decizia este nemotivată/motivată insuficient, confuz şi contradictoriu; instanţa de apel nu a analizat condiţiile răspunderii civile prin raportare la situaţia de fapt, la probele administrate şi la susţinerile părţilor.

Astfel, instanţa de apel nu a motivat: - concluzia că ar fi existat o lipsă de folosinţă din momentul predării efective a imobilului în anul 2011; - temeiul şi raţionamentul juridic care au fundamentat concluzia existenţei în sarcina E. a unei obligaţii legale de racordare a imobilului reclamanţilor; - concluzia că E. nu şi-a respectat obligaţia faţă de A.N.L. şi că simpla nerealizare a conductelor de gaze atrage culpa recurentei.

Totodată, instanţa de apel nu a motivat în ce temei poate fi cumulată o răspundere contractuală cu o pretinsă răspundere delictuală a unor terţi, în condiţiile în care obligaţia de finalizare şi predare a imobilului era o obligaţie contractuală a A.N.L., iar eventuale fapte ale unor terţi care ar fi determinat neîndeplinirea obligaţiei A.N.L. nu pot avea caracter exonerator de răspundere şi nici nu pot atrage direct răspunderea delictuală a acestor terţi faţă de reclamanţi.

De asemenea, este contradictorie motivarea solidarităţii prin raportare la art. 1003 C. civ. şi la Convenţia nr. 1909/2004, deşi instanţa reţine că răspunderea ar fi individuală în funcţie de obligaţiile asumate.

Reţinând răspunderea civilă delictuală a E. faţă de reclamanţi pentru neîndeplinirea unor obligaţii contractuale faţă de A.N.L., instanţa a procedat la combinarea temeiurilor răspunderii civile contractuale cu cele ale răspunderii delictuale. Or, prin încheierea din 23.04.2014, s-a stabilit că E. nu poate răspunde în temeiul răspunderii contractuale, astfel că este contradictorie stabilirea de către instanţa de apel a temeiului răspunderii solidare ca fiind o convenţie faţă de care reclamanţii sunt terţi.

Decizia atacată este nelegală, întrucât nu există niciun raport juridic între E. şi reclamanţi şi nicio obligaţie legală automată de racordare a imobilului reclamanţilor la reţeaua de gaze.

Recurenta a mai arătat că art. 25 lit. b) din Legea nr. 351/2004 a fost greşit aplicat, întrucât E. nu este operator SNT, ci distribuitor de gaze naturale.

În plus, nici convenţia de cooperare încheiată cu A.N.L. nu prevedea o obligaţie automată de trasare a conductelor de gaze şi de racordare a imobilelor, fără existenţa unui proiect şi fără respectarea procedurii prevăzute de H.G. nr. 1043/2004.

Decizia atacată este nelegală, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

Cât priveşte fapta ilicită, în cauză nu există o obligaţie legală în sarcina E. de a dezvolta automat reţele de gaze naturale. Dispoziţiile legale au caracter general şi nu dau naştere în patrimoniul beneficiarilor la dreptul de a pretinde efectuarea unor lucrări de racordare, ci prevăd proceduri în acest sens, inclusiv obligativitatea încheierii unor contracte.

În cadrul răspunderii civile delictuale, fapta ilicită nu poate constitui o încălcare a unei convenţii, ci doar a legii, opunându-se în acest sens principiul consacrat de art. 973 C. civ. 1864.

Nici vinovăţia nu poate fi reţinută în sarcina recurentei E. din moment ce aceasta nu este debitorul unei obligaţii legale cu caracter general şi întârzierea în realizarea utilităţilor aparţine altor persoane.

De asemenea, instanţa nu a motivat în ce măsură pretinsa faptă ilicită a cauzat prejudiciul şi nici nu s-a făcut dovada certitudinii existenţei acestuia.

Recurenta a mai susţinut că, în mod nelegal, instanţa de apel a reţinut solidaritatea pasivă, aplicând greşit art. 1003 C. civ. 1864, întrucât acest text se referă la ipoteza unei răspunderi delictuale, nu şi a celei contractuale, iar pârâţii nu pot fi ţinuţi să răspundă pentru aceeaşi faptă.

Convenţia nr. 1909/2004 nu prevede solidaritatea părţilor semnatare, ci dimpotrivă, la art. 3 prevede expres lipsa solidarităţii:

"fiecare titular de investiţie este răspunzător de lucrările angajate". Obligaţia solidară este definită de art. 1039 C. civ., or, din cuprinsul convenţiei nr. 1909/2004 se poate observa că fiecare dintre semnatari şi-a asumat obligaţii specifice, în considerarea obiectului de activitate al fiecăruia, fiind în imposibilitate obiectivă de a se obliga la acelaşi lucru.

Mai mult, potrivit art. 1041 C. civ. 1864, obligaţia solidară nu se prezumă, ci trebuie stipulată expres.

În fine, recurenta E. a mai susţinut că, interpretând eronat contractul de mandat şi convenţiile încheiate de A.N.L., instanţa de apel a cumulat în mod nelegal răspunderea contractuală cu cea delictuală, încălcând principiul "specialia generalibus derogant" prin raportare la caracterul special al răspunderii contractuale.

Astfel, calea pentru repararea prejudiciului suferit prin încălcarea obligaţiei contractuale de predare la termen a locuinţei, cu utilităţi, este o acţiune întemeiată pe contract, dispoziţiile art. 998-999 C. civ. 1864 nefiind aplicabile atunci când fapta constă în neexecutarea unei obligaţii contractuale.

3. Prin recursul său, pârâtul Municipiul Bucureşti a solicitat modificarea în tot a deciziei atacate, cu consecinţa admiterii cererilor de apel şi respingerii cererii de chemare în judecată întemeiată pe răspunderea civilă delictuală.

În motivarea recursului au fost invocate cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. 1865.

Astfel, recurentul a susţinut că instanţa de apel nu a motivat îndeplinirea cumulativă a condiţiilor răspunderii civile delictuale, iar decizia atacată cuprinde motive contradictorii şi creează confuzie asupra raporturilor juridice dintre părţi.

Instanţa de apel, deşi a constatat că nu există raporturi contractuale între Municipiul Bucureşti şi reclamanţi, ci doar între aceştia şi A.N.L., a schimbat natura juridică a actului dedus judecăţii, transformând o acţiune în răspundere civilă contractuală într-o acţiune în răspundere delictuală.

Hotărârea a fost dată cu încălcarea dreptului substanţial (art. 1039 şi 1041 C. civ. 1864), întrucât instanţa de apel a reţinut în mod greşit existenţa unui caz de solidaritate între pârâţi.

4. Prin recursul său, pârâta C. S.A. a solicitat modificarea deciziei recurate, având în vedere că a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii şi, pe cale de consecinţă, respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind formulată împotriva unei persoane care nu are calitate procesuală pasivă, ca prescrisă şi neîntemeiată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta C. a criticat admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat cu referire la respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, soluţia pronunţată de Curtea de apel asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, precum şi nemotivarea în concret a obligaţiei încălcate de pârâtă în sensul racordării utilizatorilor individuali la reţea. A mai arătat că, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile atragerii răspunderii civile delictuale şi în mod eronat s-a reţinut răspunderea solidară.

5. Intimaţii-reclamanţi A. şi B. au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepţia tardivităţii recursurilor declarate de pârâţii Municipiul Bucureşti şi C. S.A. şi excepţia nulităţii recursurilor declarate de A.N.L. şi E.; au solicitat respingerea recursurilor formulate de pârâte şi menţinerea ca legală şi temeinică a deciziei atacate, cel puţin în ceea ce priveşte soluţia de admitere a acţiunii reclamanţilor împotriva pârâtei A.N.L.

6. Pârâtul Municipiul Bucureşti a formulat recurs incident, prin care a solicitat casarea în parte a deciziei, în ceea ce priveşte soluţia de obligare în solidar a acestui pârât la plata a prejudiciului şi a cheltuielilor de judecată, alături de pârâtele A.N.L., C. S.A. şi E.

În motivarea acestui recurs, au fost reiterate şi dezvoltate criticile invocate iniţial în recursul principal formulat de Municipiul Bucureşti.

7. Intimaţii-reclamanţi A. şi B. au formulat întâmpinare la recursul incident, prin care au invocat excepţia inadmisibilităţii, deoarece acesta nu reprezintă un recurs incident, solicitând calificarea acestuia ca un recurs principal.

8. Prin notele scrise depuse la 05.04.2021, recurentul Municipiul Bucureşti a solicitat extinderea efectelor recursurilor celorlalte pârâte şi în privinţa sa, în temeiul art. 48 alin. (2) C. proc. civ. 1865, având în vedere litisconsorţiul procesual pasiv existent în condiţiile obligării în solidar a pârâţilor.

V. Argumentele Înaltei Curţi

Verificând hotărârile atacate în raport de actele dosarului şi de motivele invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

1. Cu privire la excepţia tardivităţii recursurilor principale declarate de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General şi de pârâta C. S.A.:

Decizia atacată a fost comunicată recurentului Municipiul Bucureşti la 05.10.2020 şi recurentei C. S.A. la 12.10.2020 .

Pârâtul Municipiul Bucureşti a declarat recurs principal la 04.11.2020, iar pârâta C. S.A. la 10.11.2020 .

Potrivit art. 301 C. proc. civ. 1865, termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.

Eventuala incidenţă a prevederilor art. 48 alin. (2) C. proc. civ. 1865, referitoare la extinderea efectelor admiterii recursului altui coparticipant nu reprezintă un impediment procesual pentru admiterea excepţiei de tardivitate invocate. Respingerea cererii de recurs ca tardivă, fără a fi cercetată în fond, plasează coparticipantul în situaţia în care nu ar fi introdus recurs, situaţie ce constituie chiar premisa aplicării excepţiei de la principiul independenţei procesuale prevăzute de art. 48 alin. (2) C. proc. civ. 1865.

În consecinţă, constatând că recursurile principale declarate de pârâtul Municipiul Bucureşti şi de pârâta C. S.A. au fost formulate cu depăşirea termenului prevăzut de lege, având în vedere şi dispoziţiile art. 101 alin. (1), art. 103 alin. (1) şi 104 C. proc. civ. 1865, Înalta Curte va admite excepţia şi va respinge recursurile ca tardive, în temeiul art. 312 C. proc. civ. 1865.

2. Cu privire la excepţia inadmisibilităţii recursului incident formulat de Municipiul Bucureşti, prin Primar General:

Potrivit art. 316 C. proc. civ. 1865, dispoziţiile de procedură privind judecata în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor care reglementează această cale extraordinară de atac.

Or, spre deosebire de prevederile art. 491 din Noul C. proc. civ. (Legea nr. 134/2010) care reglementează expres instituţia recursului incident, sub imperiul vechiul C. proc. civ. din 1865 norma de trimitere anterior menţionată nu putea fi invocată în sensul admisibilităţii unui recurs incident formulat în condiţiile art. 293 C. proc. civ. 1865.

În acord cu literatura juridică şi cu jurisprudenţa anterioară, a aprecia că dispoziţiile art. 316 C. proc. civ. 1865 pot fi interpretate pentru a justifica admisibilitatea recursului incident ar însemna o ignorare a deosebirilor de natură şi regim juridic dintre apel şi recurs şi extinderea, prin analogie, a unei instituţii incompatibile cu etapa procesuală a recursului.

În consecinţă, reţinând că legea de procedură anterioară nu prevedea posibilitatea formulării recursului incident, Înalta Curte va admite excepţia şi va respinge recursul incident ca inadmisibil, în temeiul art. 312 C. proc. civ. 1865.

3. Printr-un motiv de recurs distinct, subsumat prevederilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. 1865, recurenta pârâtă A.N.L. a invocat interpretarea greşită a obligaţiilor A.N.L. născute din contractul de mandat, ca fiind rezultat şi nu de mijloace (diligenţă), precum şi lipsa obligaţiei A.N.L. de a realiza utilităţile în amplasamentul Henri Coandă.

Acest motiv de recurs este nefondat, instanţa de apel calificând corect natura obligaţiilor A.N.L. ca fiind de rezultat.

Prin Legea nr. 152/1998 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, s-a stabilit la art. 1:

"(1) Pentru dezvoltarea construcţiei de locuinţe la nivel naţional se înfiinţează Agenţia Naţională pentru Locuinţe, denumită prescurtat A.N.L., sub autoritatea Ministerului Dezvoltării Regionale şi Turismului. (2) A.N.L. este instituţie de interes public cu personalitate juridică, de coordonare a unor surse de finanţare în domeniul construcţiei de locuinţe, având autonomie financiară".

Pârâta A.N.L. avea la îndemână, potrivit legii, mijloacele necesare pentru aducerea la îndeplinire a obligaţiilor asumate prin contractul de mandat HC0166 din 06.05.2004, încheiat cu reclamanţii, precum şi obligaţia asigurării corelării programelor de investiţii în viabilizarea terenurilor, cu programele de investiţii în construcţia de locuinţe.

Pârâta A.N.L. are calitatea de instituţie de interes public cu atribuţii în dezvoltarea construcţiilor de locuinţe, calitatea de dezvoltator şi coordonator al programului construirii de locuinţe la nivel naţional, precum şi de garant al statului pentru realizarea proiectelor guvernamentale, după cum rezultă din dispoziţiile art. 1-6 din Legea nr. 152/1998.

În temeiul contractului de mandat încheiat cu reclamanţii, A.N.L. a fost împuternicită, potrivit art. 1, să urmărească executarea şi finalizarea lucrărilor de construire a unei locuinţe, în conformitate cu proiectul tehnic şi autorizaţia de construire, la termen şi în conformitate cu condiţiile de calitate convenite. Prin dispoziţiile art. 14, părţile au convenit că sunt răspunzătoare de daunele interese ce ar putea decurge din nerespectarea clauzelor contractului menţionat.

La art. 13 s-a prevăzut că, în cazul în care antreprenorul general este în imposibilitate de a finaliza lucrările din cauze imputabile lui, mandatarul va asigura terminarea lucrărilor cu alt antreprenor general, valabilitatea mandatului încetând doar la recepţia finală a locuinţei, potrivit art. 15 din contract.

Prin urmare, mandatarul este ţinut de îndeplinirea întocmai şi corespunzătoare a obligaţiilor stabilite prin mandat şi răspunde exclusiv pentru modul în care şi-a îndeplinit mandatul, în conformitate cu dispoziţiile art. 1539 C. civ. 1864 şi ale art. 381 Codul comercial din 1887.

Contractul de mandat nu a fost încheiat exclusiv pentru ca mandatarul A.N.L. să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama mandantului, fiind în realitate un act juridic complex, prin care reclamantul a împuternicit A.N.L. să îl reprezinte în relaţiile cu proiectantul şi cu antreprenorul general în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire, precum şi pentru a utiliza sumele din conturile de avans şi de credit ale reclamanţilor în vederea recuperării cheltuielilor avansate de A.N.L. pentru deschiderea amplasamentului şi executarea lucrărilor, a cheltuielilor necesare pe parcursul execuţiei, precum şi a celorlalte costuri cuprinse în preţul locuinţei.

Potrivit art. 1 din contract, obligaţia asumată de mandatar este una de rezultat, părţile convenind dincolo de orice echivoc că A.N.L. se obligă să urmărească executarea şi finalizarea lucrărilor, la termen.

Interpretarea dată de instanţa de apel obligaţiilor A.N.L. ţine cont de caracterul complex şi interdependent al relaţiilor contractuale stabilite în scopul realizării proiectului Henri Coandă, precum şi faptul că, faţă de menţiunea din preambulul contractului cu privire la cadrul legal în care a fost încheiat, contractul se completează cu normele legale incidente (Legea nr. 152/1998 şi Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, cu modificările ulterioare).

În aplicarea regulii de interpretare a contractului prevăzute de art. 970 alin. (2) C. civ. 1864, conform căreia convenţiile obligă "nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa", conţinutul obligaţiilor mandatarului A.N.L. trebuie determinat în mod sistematic, prin corelare cu dispoziţiile Legii nr. 152/1998 şi ale Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, cu modificările ulterioare, precum şi cu obligaţiile asumate de pârâtă prin complexul contractual la care A.N.L. a participat.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) şi art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 152/1998, pentru dezvoltarea construcţiei de locuinţe la nivel naţional se înfiinţează Agenţia Naţională pentru Locuinţe, având ca obiective (atribuţii), între altele, iniţierea şi/sau dezvoltarea, în condiţiile pieţei, a unor programe de construcţii de locuinţe proprietate privată prin credit ipotecar.

De asemenea, potrivit art. 1 alin. (2) lit. b) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 592/2006, Agenţia Naţională pentru Locuinţe coordonează constituirea şi atragerea de resurse de finanţare pe care le administrează în cadrul unor montaje financiare pentru dezvoltarea prin programe proprii a unor proiecte imobiliare pentru construirea de locuinţe proprietate privată prin credit ipotecar.

În realizarea acestor atribuţii, potrivit art. 5 din Legea nr. 152/1998, Agenţia Naţională pentru Locuinţe este autorizată să efectueze toate operaţiunile imobiliare necesare construirii, finalizării şi predării către beneficiari a locuinţelor construite prin programele proprii.

Sensul noţiunii de "operaţiuni imobiliare" este clarificat prin art. 31 din Normele metodologice, fiind considerate astfel de operaţiuni încheierea, intermedierea şi gestionarea actelor juridice care au ca obiect bunuri imobile, de către Agenţia Naţională pentru Locuinţe, în cadrul unor programe proprii de construire, finalizare şi predare a locuinţelor către beneficiari.

O primă concluzie care se desprinde din analiza prevederilor legale anterior prezentate, este aceea că obligaţiile A.N.L. depăşesc cadrul specific unui simplu contract de mandat remunerat, pentru că aceste obligaţii nu se limitează la încheierea unor acte juridice pe seama beneficiarului, ci A.N.L. acţionează ca un adevărat dezvoltator imobiliar, cu atribuţii de coordonare a programului/proiectului imobiliar.

Obligaţiile A.N.L. nu se limitează nici la coordonarea executării lucrărilor de construire a imobilului, fără ca acestea să includă şi realizarea lucrărilor de infrastructură şi utilităţi.

În acest sens, art. 1 alin. (4) din Normele metodologice prevede că Agenţia Naţională pentru Locuinţe monitorizează sau, după caz, dezvoltă proiecte pentru viabilizarea terenurilor destinate construcţiilor de locuinţe, prin programe proprii sau prin programe guvernamentale. Cu privire la componenta lucrărilor de infrastructură şi utilităţi, dispoziţiile art. 2 alin. (4) din Normele metodologice impuneau ca dezvoltarea proiectelor imobiliare privind construirea de locuinţe prin credit ipotecar să se facă pe terenuri viabilizate sau a căror viabilizare se realizează corelat cu termenele de recepţie şi punere în funcţiune a locuinţelor.

Pentru asigurarea corelării programelor de investiţii în viabilizarea terenurilor cu programele de investiţii în construcţia de locuinţe, A.N.L. a încheiat contracte cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu alte persoane juridice.

Astfel, prin Convenţia MM nr. 1909/2004, la art. 2 lit. b), A.N.L. s-a obligat să asigure contractarea şi realizarea locuinţelor finanţate prin credit ipotecar, în timp ce părţile cocontractante s-au obligat, potrivit atribuţiilor fiecăreia, să contribuie la realizarea lucrărilor şi investiţiilor pe componenta de infrastructură şi utilităţi, respectiv de viabilizare a terenurilor aferente locuinţelor. În exercitarea atribuţiei legale de coordonator şi dezvoltator al proiectului imobiliar, A.N.L. a fost desemnată conducător al Consiliului de coordonare desemnat prin convenţie să urmărească realizarea utilităţilor.

Cu alte cuvinte, obligaţiile de rezultat asumate de A.N.L. prin contractul de mandat, în calitate de dezvoltator şi coordonator al proiectului imobiliar, presupun executarea şi finalizarea lucrărilor pe cele două componente: (i) de construire propriu-zisă a locuinţelor şi (ii) de viabilizare a terenurilor din punct de vedere al infrastructurii şi utilităţilor, în termenul asumat prin contractul de construire.

4. Printr-un alt motiv de recurs, ce poate fi încadrat în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. 1865, pârâtele A.N.L. şi E. au invocat nemotivarea deciziei sub aspectul stabilirii situaţiei de fapt referitoare la durata lipsei de folosinţă a imobilului.

Astfel, prin întâmpinarea formulată în apel, pârâta A.N.L. a susţinut că şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, astfel cum rezultă din încheierea procesului-verbal încheiat între reclamantul A. şi constructorul H. S.R.L. la data de 12.08.2011, prin care reclamantul se obliga să preia lucrările de finisaje interioare, precum şi faptul că acesta a recunoscut, cu ocazia expertizei, că locuieşte efectiv în imobil şi are utilităţile necesare .

De asemenea, prin întâmpinarea la apelul reclamanţilor, pârâta E. a invocat faptul că imobilul a fost predat reclamanţilor încă din anul 2011, are utilităţi şi este locuit efectiv de aceştia din data de 13 mai 2012, întârzierea în predare datorându-se conduitei reclamanţilor .

În motivarea deciziei, instanţa de apel nu a analizat aceste apărări, deşi a obligat în solidar pârâţii la plata de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului aferentă perioadei 31.05.2009-31.05.2012. Or, chiar prima instanţă a reţinut în considerentele sentinţei că, în perioada în care au locuit în imobilul în discuţie, prejudiciul nu mai poate consta în lipsa de folosinţă, ci cel mult în disconfortul creat de neexecutarea lucrărilor de utilităţi.

Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. 1865, hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care au fost respinse cererile părţilor.

În jurisprudenţa sa referitoare la aplicarea art. 6 paragraful 1 din CEDO privind dreptul la un proces echitabil, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul la un proces echitabil include şi dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră necesare pentru cauza lor, şi corelativ, obligaţia instanţei de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa (hotărârea pronunţată în cauza Albina împotriva României, par. 30).

Omisiunea instanţei de apel de a examina aceste apărări atrage nu numai incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. 1865 privind nemotivarea, dar şi concluzia că situaţia de fapt nu a fost pe deplin lămurită, ceea ce atrage casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în temeiul art. 313-314 C. proc. civ. 1865, întrucât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii numai în cazul în care se pune problema aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite, ceea ce nu se verifică în speţă.

5. Printr-un alt motiv de recurs, pârâtele A.N.L. şi E. au criticat decizia instanţei de apel sub aspectul motivării contradictorii şi aplicării greşite a legii în ce priveşte cumularea răspunderii civile contractuale cu răspunderea civilă delictuală şi reţinerea solidarităţii pasive.

Acest motiv de recurs poate fi încadrat în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. 1865 (motivarea contradictorie) şi art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 1865 (aplicarea greşită a prevederilor art. 998-999, 1003, 1039 şi 1041 C. civ. 1864).

Într-adevăr, aşa cum a arătat şi instanţa de apel, răspunderea civilă delictuală alcătuieşte dreptul comun al răspunderii civile, câtă vreme răspunderea contractuală este o răspundere cu caracter special, derogator. Deosebirea principală dintre cele două forme de răspundere este aceea că, în cazul răspunderii delictuale, obligaţia încălcată este o obligaţie legală, generală, ce revine tuturor subiectelor de drept, de a nu vătăma drepturile altuia prin fapte ilicite, pe când, în cazul răspunderii contractuale, obligaţia încălcată este o obligaţie stabilită printr-un contract preexistent, deci o obligaţie concretă.

Deşi reţine corect aceste considerente teoretice, în mod contradictoriu, instanţa de apel susţine că "fapta ilicită care se impută tuturor acestor trei apelanţi pârâţi constă în nerespectarea unor obligaţii contractuale asumate faţă de A.N.L." şi că "în cauză, raporturile contractuale sunt tripartite; pe de o parte, între reclamanţi şi A.N.L., iar pe de altă parte între A.N.L. şi terţi, acestea din urmă fiind impuse de obligaţiile asumate de A.N.L. în cadrul primelor raporturi contractuale".

Or, dacă dreptul de creanţă al reclamanţilor s-a născut din contractele încheiate de aceştia inclusiv cu pârâta A.N.L., iar pretinsele obligaţii ale celorlalţi pârâţi îşi au izvorul în convenţiile încheiate de aceştia din urmă cu A.N.L., indiferent că aceste obligaţii contractuale ar avea corespondent la nivel legislativ, nu se poate susţine cu temei că, în cauză, obligaţia încălcată este o obligaţie generală, ce revine oricărui subiect de drept, în mod specific răspunderii delictuale.

Dimpotrivă, dreptului de creanţă al reclamanţilor privind executarea şi finalizarea lucrărilor de construire a locuinţei şi a lucrărilor de infrastructură şi de utilităţi, necesare utilizării imobilului conform destinaţiei sale, îi corespund, în mod corelativ, obligaţii concrete ce revin părţilor cu care a încheiat convenţii în acest sens.

Debitorii obligaţiilor asumate faţă de reclamanţi au încheiat la rândul lor alte convenţii cu terţe persoane, în vederea executării acestor obligaţii, însă, potrivit principiului relativităţii efectelor convenţiilor prevăzut de art. 973 C. civ. 1864, reclamanţii nu pot invoca pe tărâm delictual nerespectarea unor obligaţii contractuale faţă de care ei înşişi sunt terţi.

Raţionamentul instanţei de apel este contrar prevederilor art. 973 C. civ. 1864 întrucât permite eludarea principiului relativităţii efectelor convenţiilor, fără ca legea să prevadă o excepţie în acest sens (cum este cazul acţiunii directe a lucrătorilor reglementate de art. 1488 C. civ. 1864).

Nu este incidentă în cauză situaţia, reţinută de instanţa de apel, în care terţii se raportează la un contract încheiat între alte persoane ca la un fapt juridic şi pot pretinde repararea pe temei delictual a unui eventual prejudiciu creat prin acel contract, deoarece această ipoteză presupune că între părţile contractante şi reclamantul prejudiciat să nu existe niciun raport contractual.

În acord cu principiul generalizat în practica judiciară şi în literatura juridică, în cazul în care între părţi există sau a existat un contract, din a cărui neexecutare sau executare necorespunzătoare au rezultat prejudicii, nu este posibil să se apeleze la răspunderea civilă delictuală, calea de ales fiind numai aceea a răspunderii civile contractuale. Astfel, răspunderea contractuală şi cea delictuală nu pot fi cumulate, cu o singură excepţie, în situaţia în care neexecutarea contractului constituie, în acelaşi timp, o infracţiune, ceea ce nu este cazul în speţă.

În concluzie, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare în cauză a prevederilor art. 998-999 C. civ. 1864 privind răspunderea civilă delictuală.

De asemenea, ca efect al acestei greşeli, instanţa de apel a combinat răspunderea civilă contractuală a A.N.L. cu răspunderea civilă delictuală a celorlalţi recurenţi pârâţi, aplicând în mod greşit prevederile art. 1003 C. civ. 1864, privind solidaritatea debitorilor cărora le este imputabil delictul sau cvasi-delictul.

În primul rând, art. 1003 C. civ. 1864 nu era aplicabil în cazul răspunderii contractuale a A.N.L., întrucât solidaritatea pasivă asumată prin convenţie este reglementată la art. 1039 şi urm. C. civ. 1864.

În al doilea rând, este contradictoriu raţionamentul juridic prin care instanţa de apel consideră că apelanţii-pârâţi au contribuit la acelaşi delict, deşi faptele ilicite reţinute constau în nerespectarea obligaţiilor asumate prin convenţie faţă de A.N.L., în mod distinct, în funcţie de obiectul de activitate/atribuţiile fiecărei entităţi.

6. Faţă de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (2)-(3) şi art. 313 C. proc. civ. 1865, cu aplicarea art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. 1865, Înalta Curte va admite recursurile declarate de recurenţii-pârâţi A.N.L. şi E., va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Deşi recursurile formulate de pârâţii Municipiul Bucureşti şi C. S.A. au fost respinse în temeiul unor excepţii, fără a fi cercetate în fond, Înalta Curte constată că se impune extinderea efectelor admiterii celorlalte recursuri, în temeiul art. 48 alin. (2) C. proc. civ. 1865, astfel încât casarea deciziei să nu fie limitată de principiul independenţei procesuale.

Astfel, excepţia prevăzută de art. 48 alin. (2) C. proc. civ. 1865 este aplicabilă în cauză faţă de natura raporturilor juridice de solidaritate pasivă deduse judecăţii, ceea ce înseamnă că admiterea recursurilor doar unora dintre debitorii obligaţi în solidar va profita şi celorlalţi recurenţi, ale căror recursuri au fost respinse în temeiul unor excepţii.

Cu ocazia rejudecării, în conformitate cu dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. 1865, instanţa de apel va analiza condiţiile răspunderii civile contractuale aplicabile în mod derogatoriu, în acord cu problemele de drept dezlegate prin prezenta decizie, pe baza examinării efective a probelor necesare şi utile soluţionării cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia tardivităţii recursului principal formulat de recurentul-pârât Municipiul Bucureşti, prin Primar General şi a recursului formulat de recurentul-pârât S.C. C. S.A.

Respinge ca tardive recursul principal formulat de recurentul-pârât Municipiul Bucureşti, prin Primar General şi recursul formulat de recurentul-pârât S.C. C. S.A., împotriva deciziei nr. 978 din 27 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Admite excepţia inadmisibilităţii recursului incident formulat de Municipiul Bucureşti, prin Primar General.

Respinge ca inadmisibil recursul incident formulat de Municipiul Bucureşti, prin Primar General împotriva aceleiaşi decizii.

Admite recursurile declarate de recurenţii-pârâţi Agenţia Naţională Pentru Locuinţe şi S.C. E. împotriva deciziei nr. 978 din 27 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 iunie 2021.