Limits of judicial review in annulment of arbitral awards: Exclusion of suppletive prescription rules from public order grounds

Şedinţa publică din data de 24 mai 2022

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la 9 noiembrie 2018, pe rolul Curţii de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, sub nr. x/2018, astfel cum a fost completată, reclamanta Asocierea A. S.R.L. - B. S.R.L. prin A. a solicitat, în principal, obligarea pârâtei Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. - C.N.A.I.R. S.A. la punerea în aplicare imediată a Deciziei Comisiei de Adjudecare a Disputelor nr. 2 din 27.02.2017 şi la plata sumelor acordate prin această decizie, în baza prevederilor exprese ale sub-clauzei 20.4. din contractul încheiat între părţi la 12.11.2010, iar, în subsidiar, confirmarea celor dispuse de către Comisia de Adjudecare a Disputelor cu privire la fondul disputei adjudecate şi obligarea pârâtei la plata sumei de 422.792.61 Euro, pentru plata cu întârziere a facturilor aferente CIP nr. 12-18 rev. 2, şi a sumei de 1.430,911,21 RON, cu titlu de dobândă legală penalizatoare pentru plata cu întârziere a TVA din aceste facturi.

De asemenea, reclamanta a solicitat plata dobânzilor legale la sumele solicitate.

De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 970 şi art. 1073-1083 C. civ. de la 1864 şi art. 1 -3 din O.G. nr. 13/2011.

Prin sentinţa arbitrala nr. 14 din 25 februarie 2020, pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, în dosarul nr. x/2018, s-a respins cererea reclamantei ca fiind prescrisă şi a fost obligată reclamanta la plata sumei de 3.000 RON către pârâtă, cu titlu de cheltuieli arbitrale.

2. Împotriva acestei sentinţe arbitrale reclamanta Asocierea A. S.R.L. - B. S.R.L. prin A. a formulat acţiune în anulare, în temeiul art. 608 alin. (1) lit. h) şi art. 611 C. proc. civ., prin care a solicitat anularea hotărârii arbitrale atacate şi în rejudecare, admiterea acţiunii arbitrale, astfel cum a fost formulată şi precizată, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată şi a cheltuielilor arbitrale, ocazionate de soluţionarea litigiului.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii formulării acţiunii în anulare urmare a neîncadrării în motivele limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 608 C. proc. civ., iar, pe fond, a solicitat respingerea cererii în anulare, ca neîntemeiată.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2020, care prin încheierea din 7 mai 2020 a admis excepţia necompetenţei materiale procesuale şi a înaintat dosarul registraturii generale în vederea repartizării pe rolul unui complet din cadrul Secţiilor a V-a sau a VI-a Civilă.

Cauza a fost repartizată la 27 mai 2020 secţiei a VI-a Civilă a Curţii de Apel Bucureşti, fiind înregistrată sub nr. x/2020.

Prin sentinţa civilă nr. 281 din 22.12.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2020, s-a respins acţiunea în anulare formulată de reclamantă.

3. La 29 iulie 2021, reclamanta Asocierea A. S.R.L. - B. S.R.L. prin A. a formulat recurs împotriva sentinţei civile nr. 281 din 22.12.2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2020, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susţine că prin sentinţa pronunţată curtea de apel a confirmat raţionamentul tribunalului arbitral, încălcând principiul fundamental al disponibilităţii, dreptul la un proces echitabil, principiul aflării adevărului şi rolul activ al judecătorului, reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii hotărârii atacate.

În opinia recurentei instanţa a reţinut în mod greşit că termenul prescripţiei este acelaşi şi curge în acelaşi mod, indiferent de pretenţiile şi temeiurile juridice diferite, invocate prin cele două capete de cerere ale acţiunii arbitrale, cu ignorarea principiului disponibilităţii prevăzut de art. 9 C. proc. civ.

În considerarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta arată că, în mod greşit, curtea de apel a respins criticile privind aplicarea regulilor privind regimul prescripţiei exctinctive.

Potrivit recurentei, curtea de apel în mod greşit a validat raţionamentul tribunalului arbitral când a reţinut că termenul de prescripţie privind dreptul de a cere plata costurilor de finanţare este unic, indiferent dacă temeiul exercitării dreptului este contractual sau derivă din Decizia CAD nr. 2. În acest sens, curtea de apel a reţinut în mod greşit că termenul de prescripţie începe să curgă de la data la care a devenit exigibilă obligaţia de plată a costurilor de finanţare, care fac obiectul deciziei CAD, respectiv de la data facturării de către antreprenor, fără a fi necesară o altă formalitate, potrivit prevederilor art. 14.8 din contract.

Astfel, precizează recurenta că prin capătul principal de cerere a solicitat obligarea pârâtului la punerea imediată în aplicare a Deciziei CAD nr. 2 din 27.02.2017 şi la plata sumelor în cuantum de 422.792,61 Euro şi de 1.430.911,21 RON, dispuse prin această decizie, în temeiul Sub-Clauzei 20.4 din Contract.

În ceea priveşte capătul principal de cerere, dreptul la acţiune s-a născut la data pronunţării deciziei CAD nr. 2, respectiv la data de 27.02.2017, în temeiul art. 2523 şi art. 2524 alin. (1) C. civ., iar termenul general de prescripţie de 3 ani s-a împlinit la 27.02.2020, potrivit celor susţinute de recurentă.

Prin urmare, recurenta menţionează că acţiunea arbitrală a fost introdusă la 9 noiembrie 2018, înaintea împlinirii termenului de prescripţie, iar curtea de apel, validând raţionamentul tribunalului arbitral, a încălcat principiul fundamental al disponibilităţii prevăzut la art. 9 şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ., fiind incident motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod.

În ceea ce priveşte capătul subsidiar de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumelor pe care le datorează cu titlu de costuri de finanţare, pentru plata cu întârziere a facturilor aferente CIP nr. 12-18 rev. 2, în baza Sub-Clauzei nr. 14.8 din Contract, respectiv cele cu titlu de dobândă legală penalizatoare pentru plata cu întârziere a TVA din facturile menţionate, în temeiul art. 1073-1088 C. civ. şi al art. 1-3 din O.G. nr. 13/2011, recurenta precizează că s-au încălcat normele legale referitoare la prescripţia extinctivă, atât cu privire la momentul începerii curgerii acestui termen, cât si în analiza cauzelor de întrerupere sau suspendare a cursului prescripţiei.

În susţinerea motivului de casare recurenta arată că, întrucât pentru facturile reprezentând costuri de finanţare nu este reglementat un termen de plată, devin aplicabile dispoziţiile art. 6 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 72/2013, care prevăd termenul legal de plată ca fiind de 30 de zile calendaristice de la data primirii facturii. Prin urmare, susţine recurenta că în mod eronat curtea de apel nu a aplicat dispoziţiile Legii nr. 72/2013, dispoziţii imperative potrivit cărora scadenţa facturilor, reprezentând costurile de finanţare emise în data de 08.06.2015, era la data de 08.07.2015.

Potrivit recurentei, cursul termenului de prescripţie este întrerupt până la îndeplinirea procedurii în faţa Comisiei de Adjudecare a Disputelor şi a soluţionării amiabile prealabile, obligatorii potrivit sub-clauzelor 20.4-20.6 din contract. Astfel, precizează recurenta că decizia CAD a fost emisă la 27.02.2017, pârâta a emis înştiinţarea de nemultumire la 13.03.2017, iar termenul de soluţionare amiabilă de 56 de zile s-a împlinit 08.05.2017, dată de la care începe să curgă termenul de prescripţie al acţiunii. În consecinţă, susţine recurenta că, şi din această perspectivă, acţiunea a fost introdusă în termenul general de prescripţie.

Consideră recurenta că instanţa de judecată a încălcat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 2524 alin. (3) C. civ., considerând că parcurgerea în prealabil a procedurii CAD nu afectează cursul prescripţiei extinctive.

Recurenta susţine că, în mod greşit, curtea de apel nu a considerat cursul prescripţiei întrerupt prin introducerea, la 21 decembrie 2015, a unei cereri de chemare în judecată având ca obiect obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere şi a TVA-ului aferent, conform art. 2537, art. 2539 alin. (1) şi art. 2541 C. civ.. În acest sens, susţine că, în mod greşit, curtea de apel a aplicat dispoziţiile art. 2539 alin. (2) C. civ., considerând cursul termenului de prescripţie împlinit, întrucât cererea de arbitraj nu a fost introdusă în termenul de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii pronunţate în dosar.

Contrar celor reţinute de curtea de apel, recurenta susţine că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 2539 alin. (1) C. civ., considerând întrerupt termenul de prescripţie la data introducerii acţiunii în dosarul menţionat.

Recurenta subliniază că, în mod eronat, curtea de apel a reţinut că termenul de 6 luni este de decădere şi nu poate fi întrerupt sau suspendat prin procedura în faţa Comisiei de Adjudecare a Disputelor, care condiţionează sesizarea tribunalului arbitral. Singura posibilitate de întrerupere a termenului de prescripţie este introducerea unei cereri de chemare în judecată sau arbitrare, în temeiul art. 2548 alin. (3) C. civ., potrivit considerentelor hotarârii atacate.

Potrivit recurentei, curtea de apel nu a avut în vedere însă că, raportat la specificitatea contractelor FIDIC şi la natura juridică a cererii înregistrate la Comisia de Adjudecare a Disputelor, această procedură întruneşte caracteristicile unei veritabile proceduri jurisdicţionale, având în vedere că este o procedură contencioasă, care se judecă cu respectarea dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii, de către un organism independent şi imparţial, atrăgând astfel întreruperea cursului prescripţiei, în temeiul art. 2537 pct. 2 C. civ.

Recurenta susţine încălcarea şi aplicarea greşită de către curtea de apel a dispoziţiilor art. 2532 pct. 7 C. civ., atunci când a reţinut că acţiunea ar fi prescrisă, raportat la faptul că această cauză de suspendare a cursului prescripţiei a durat doar până la data emiterii deciziei CAD, neluând în considerare termenul contractual prevăzut pentru derularea întregii proceduri pre-arbitrale, constând în pronunţarea deciziei CAD, transmiterea înştiinţării de nemulţumire şi termenul pentru soluţionarea amiabilă.

O altă critică a recurentei vizează aplicarea dispoziţiilor art. 2537 pct. 1 C. civ., curtea de apel reţinând, în mod greşit, faptul că recunoaşterea sumelor de către reprezentantul pârâtei nu echivalează cu recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia, pentru a avea efect întrerupător de prescripţie.

Recurenta consideră că dreptul la acţiune pentru recuperarea sumelor, costuri de finanţare şi dobânzi de întârziere, aprobate de inginer prin Certificatul Final de Plată, s-a născut în momentul în care acest drept a fost încălcat, contestat de către pârâtă, respectiv la data refuzului explicit de plată din 14.12.2017 şi 17.01.2018, nefiind împlinit astfel termenul general de prescripţie.

Mai arată recurenta că, în mod greşit, curtea de apel nu a analizat critica privind cursul prescripţiei dreptului material la acţiune, întrucât normele care reglementează prescripţia au caracter supletiv şi, astfel, nu se subscriu motivului prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

Prin întâmpinarea înregistrată la 13 octombrie 2021, intimata-pârâtă Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. - C.N.A.I.R. S.A. a invocat excepţia nulităţii recursului în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că nu sunt aduse critici de nelegalitate a sentinţei recurate, ci sunt reiterate motivele din acţiunea în anulare a hotărârii arbitrale, iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului.

La 21 decembrie 2021 recurenta-reclamantă Asocierea A. S.R.L. - B. S.R.L. prin A. a depus note scrise, prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului şi a apărărilor de fond invocate de intimată şi, în consecinţă, admiterea recursului formulat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 18 ianuarie 2022, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului către părţi, cu menţiunea că pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă părţile nu au exercitat acest drept.

Prin încheierea din 29 martie 2022 a fost respinsă excepţia nulităţii recursului, s-a admis în principiu recursul şi s-a stabilit termen de judecată la data de 24.05.2022.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele:

Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu este fondat.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. instituie condiţia existenţei unei neregularităţi de ordin procedural sancţionate cu nulitatea, potrivit art. 174 din C. proc. civ.. Nulitatea reprezintă principala sancţiune care se resfrânge asupra actelor de procedură ce au fost aduse la îndeplinire cu nesocotirea dispoziţiilor legale.

Sub imperiul acestui motiv de recurs, recurenta invocă încălcarea de către prima instanţă a principiilor disponibilităţii, dreptului la un proces echitabil, aflării adevărului şi rolului activ al arbitrului şi al instanţei.

În acest sens, în aprecierea recurentei, a fost încălcat principiul disponibilităţii procesului civil prevăzut la art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ., întrucât atât prima instanţă, cât şi tribunalul arbitral nu au avut în vedere, la analiza prescripţiei dreptului material la acţiune, temeiurile juridice, distincte, ale celor două capete de cerere.

Potrivit dispoziţiilor art. 9 alin. (2) C. proc. civ. "obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor" iar conform art. 22 alin. (6) din acelaşi cod "judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel".

Potrivit principiului disponibilităţii, părţile pot determina nu numai existenţa litigiului, prin declanşarea procedurii judiciare şi prin libertatea de a pune capăt procesului înainte de a interveni o hotărâre asupra fondului pretenţiei supuse judecăţii, ci şi conţinutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual privind părţile, obiectul şi cauza.

În acelaşi timp, judecătorul este obligat să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afara situaţiilor în care legea dispune altfel.

Verificând sentinţa recurată, se constată că instanţa a confirmat soluţia tribunalului arbitral care a analizat prescripţia din perspectiva celor două capete de cerere şi a constatat că termenul de prescripţie privind dreptul de a cere plata costurilor de finanţare este unic, indiferent dacă temeiul exercitării este contractul sau Decizia CAD nr. 2 şi că începe să curgă de la data la care a devenit exigibilă obligaţia de plată a costurilor de finanţare potrivit art. 14.8 din contract.

Recurenta reiterează în memoriul de recurs toate criticile care au fundamentat acţiunea în anularea hotărârii arbitrale, observându-se că nu s-a întemeiat şi pe dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. f) din C. proc. civ.

Procedând în această manieră, recurenta ignoră că toate aceste susţineri au primit un răspuns specific din partea primei instanţe sesizate şi că, prin urmare, motivele de recurs ar fi trebuit raportate la considerentele hotărârii atacate.

Contrar afirmaţiilor recurentei, prima instanţă a reţinut în mod corect că nu a fost încălcată disponibilitatea procesuală de către tribunalul arbitral, care a verificat susţinerile şi apărările părţilor relative la prescrierea dreptului material la acţiune în privinţa pretenţiilor deduse judecăţii, nefiind depăşite limitele şi obiectul procesului şi nici nesocotite, în această modalitate, celelalte principii ale procesului civil.

La rândul său, instanţa sesizată cu acţiunea în anulare şi-a stabilit în mod corect limitele învestirii, în conformitate cu specificul acţiunii în anulare şi conţinutul motivului prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. pe care s-a fundamentat, confirmând legalitatea soluţiei pronunţate de instanţa arbitrală, prin inexistenţa încălcării normelor privind prescripţia extinctivă.

Prima instanţă a concluzionat că motivele invocate prin acţiunea în anulare nu se integrau dispoziţiilor de strictă interpretare ale art. 608 lit. h) din C. proc. civ., recurenta având în vedere, de fapt, modul în care instanţa arbitrală a analizat materialul probator administrat în cauză şi l-a valorificat în cadrul procedurii arbitrale, din punctul de vedere al determinării, în concret, a datei naşterii dreptului la acţiune.

S-a reţinut, în acest sens, că modul în care instanţa arbitrală a analizat raporturile convenţionale ale părţilor care reglementau data exigibilităţii obligaţiei de plată a costurilor de finanţare şi data emiterii facturilor, stabilind conţinutul convenţiei părţilor în litigiu, cu consecinţa înlăturării dispoziţiilor legale supletive din Legea nr. 72/2013, nu se puteau reevalua pe calea acţiunii în anulare.

Or, pentru a putea fi apreciate ca pertinente criticile de nelegalitate, recurenta ar fi trebuit să demonstreze că, într-adevăr, criticile sale pot fi subscrise motivului prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ.

În acelaşi sens, în legătură cu invocarea principiului aflării adevărului şi rolului activ, Înalta Curte reţine că acţiunea în anulare a hotărârii arbitrale nu poate fi exercitată pentru alte motive decât cele statuate de lege şi care sunt reglementate exclusiv şi exhaustiv prin art. 608 alin. (1) C. proc. civ., neputând fi extinse, prin analogie la alte situaţii, după cum nu pot repune în discuţie aspecte de temeinicie, aşa cum pretinde recurenta prin memoriul de recurs.

În consecinţă, nefiind cazul unor încălcări ale principiilor procesului civil, motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod este nefondat.

Criticile recurentei privind aplicarea normelor prescripţiei exctinctive, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., de asemenea, nu sunt fondate.

Potrivit recurentei, curtea de apel în mod greşit a aplicat dispoziţiile privind cursul termenului de prescripţie al dreptului material la acţiune pentru cele două capete de cerere ale acţiunii introductive.

Astfel, în analiza prescripţiei dreptului material la acţiune al primului capăt de cerere recurenta susţine că dreptul la acţiune s-a născut la data pronunţării deciziei CAD nr. 2, respectiv la data de 27.02.2017, în temeiul art. 2523 şi art. 2524 alin. (1) C. civ., iar termenul general de prescripţie de 3 ani s-ar fi împlinit la 27.02.2020, după introducerea acţiunii la tribunalul arbitral.

Şi în ceea ce priveşte cel de-al doilea capăt de cerere, recurenta apreciază că s-au încălcat normele legale referitoare la prescripţia extinctivă, atât cu privire la momentul începerii curgerii acestui termen, cât si în analiza cauzelor de întrerupere sau suspendare a cursului prescripţiei, acţiunea în anulare fiind în mod greşit respinsă, tribunalul arbitral nesocotind dispoziţiile art. 1073, art. 1088 C. civ., O.G. nr. 13/2011, art. 6 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 72/2013, art. 2549 alin. (1) şi art. 2537 C. civ.

Înalta Curte constată că prin criticile recurentei privind aplicarea normelor referitoare la cursul prescripţiei dreptului material la acţiune se contestă, în realitate modalitatea în care tribunalul arbitral a soluţionat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, deşi acţiunea în anulare nu poate fi considerată o cale de atac devolutivă sau o procedură alternativă de rejudecare în fond a cauzei, atunci când părţile sunt nemulţumite de hotărârea pronunţată în arbitraj.

Recurenta susţine că în mod greşit curtea de apel a reţinut că normele care reglementează prescripţia au caracter supletiv şi nu se încadrează în motivul prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

Potrivit motivului prevăzut la art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată atunci când încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţii imperative ale legii.

În acord cu cele reţinute de prima instanţă, Înalta Curte reţine că aspectele invocate de recurentă nu ţin de ordinea publică de drept material, care se impun a fi cercetate pe calea acţiunii în anulare prevăzute de art. 608 alin. (1) lit. h), iar) prin cererea de recurs, astfel cum este concepută de titulara acesteia, nu s-a formulat nici un argument de natură să contrazică concluzia primei instanţe.

Prima instanţă, fiind învestită cu acţiunea în anulate fundamentată pe ipotezele indicate anterior, era obligată să verifice măsura în care dispoziţiile legale pretins încălcate de către instanţa arbitrală au caracter imperativ.

Verificarea amănunţită prin decizia criticată, a analizei instanţei arbitrale asupra argumentelor părţilor în legătură cu momentele naşterii dreptului la acţiune, al începerii cursului prescripţiei şi al împlinirii termenului, la fel asupra cazurilor de întrerupere şi suspendare a cursului prescripţiei a avut ca raţiune criticile recurentei în legătură cu încălcarea principiilor fundamentale ale procesului desfăşurat la tribunalul arbitral, care garantează caracterul echitabil al acestei proceduri.

Înalta Curte formulează observaţia că recurenta, deşi se întemeiază pe dispoziţiile care reglementează prescripţia din Legea nr. 287/2009, jurisprudenţa la care face trimitere prin memoriul de recurs se referă la modul de interpretare şi aplicare a prescripţiei potrivit vechii reglementări.

Or, elementul esenţial de noutate faţă de reglementarea anterioară derivă tocmai din schimbarea paradigmei legiuitorului asupra acestei instituţii juridice căreia, în prezent, i se neagă natura imperativă şi este reglementată prin norme de ordine privată.

Semnificaţia faptului că prescripţia extinctivă este reglementată prin lege constă în aceea că ori de câte ori părţile interesate nu au stabilit pe cale convenţională reguli aplicabile regimului juridic al prescripţiei, urmează a se aplica regimul instituit de lege. De aceea, normele care reglementează prescripţia nu au caracter imperativ, aşa cum în mod eronat consideră recurenta, ci dimpotrivă, supletiv.

Într-o viziune diametral opusă faţă de reglementarea anterioară a prescripţiei prin norme imperative, legiuitorul actual a reglementat prescripţia ca instituţie de ordine privată şi care nu mai operează de plin drept.

În considerarea sancţiunii nulităţii absolute pe care art. 2515 alin. (6) C. civ. o instituie în ipoteza inserării unor clauze contrare, în materia prescripţiei au caracter imperativ doar dispoziţiile prin care se reglementează caracterul prescriptibil sau imprescriptibil al acţiunii, cele privind durata minimă ori maximă a termenelor, urmând distincţiile de la art. 2515 alin. (4) C. civ., ca şi cele care vizează durata termenelor, momentul de la care începe să curgă, cauzele de suspendare şi întrerupere a cursului prescripţiei, dar doar în cazul drepturilor la acţiune de care părţile nu pot să dispună şi al acţiunilor derivate din contracte de adeziune, de asigurare şi cele supuse legislaţiei privind protecţia consumatorului, dispoziţii de excepţie de care, de altfel, nu s-a prevalat recurenta.

Ca atare, pretinsa încălcare a regulilor privind prescripţia extinctivă în procedura arbitrajului nu putea fi cenzurată în controlul judecătoresc limitat de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., criticile recurentei fiind înlăturate.

În considerarea celor expuse, Înalta Curte constată că în cauză nu sunt întrunite cerinţele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ. şi, pe cale de consecinţă, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, urmează a fi respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta Asocierea A. S.R.L. - B. S.R.L., prin A. împotriva sentinţei civile nr. 281 din 22 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Asocierea A. S.R.L. - B. S.R.L., prin A. împotriva sentinţei civile nr. 281 din 22 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 mai 2022.