Nullity of contractual clause preserving payment obligations post-resolution and essentiality of delivery delay in commercial sale

Şedinţa publică din data de 17 mai 2022

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 03.09.2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B. S.R.L. solicitând, ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună: obligarea pârâtei la plata sumei totale de 614.100,72 RON, compusă din suma de 414.278,53 RON debit restant neachitat de către pârâtă; suma de 190.568,12 RON, cu titlu de penalităţi de întârziere în cuantum de 0,5% pe zi, calculate la debitul restant în valoare de 414.278,53 RON, calcul efectuat pentru perioada 29.05.2019 - până la data de 29.08.2019 inclusiv; suma de 9.254,07 RON reprezentând prejudiciu suferit de către reclamantă pentru neîndeplinirea de către pârâtă a obligaţiei sale de a ridica/prelua marfa; obligarea pârâtei de a achita în continuare penalităţi de 0,50% pentru fiecare zi de întârziere până la data executării efective şi integrale a obligaţiei de plată de la pct. 1 lit. a), cu) cheltuieli de judecată.

Pârâta B. S.R.L. a formulat, la 25.11.2019, cerere reconvenţională, prin care a solicitat constatarea rezoluţiunii parţiale a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/12.01.2018, repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul obligării reclamantei la achitarea sumei de 46.786,96 RON şi 10.000 RON reprezentând plată parţială mărfuri nelivrate, constatarea nulităţii parţiale a clauzei contractuale 12.5 potrivit căreia "încetarea contractului nu scuteşte şi nu stinge obligaţiile cumpărătorului de achiziţionare şi achitare a echipamentelor deja comandate."

Prin sentinţa civilă nr. 2039/03.11.2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă B. S.R.L., a fost obligată pârâta la plata sumei de 414.278,53 RON debit restant, a fost obligată pârâta la plata sumei de 190.568,12 RON penalităţi de întârziere în cuantum de 0,5 % pe zi, calculate la debitul restant pentru perioada 29.05.2019- 20.08.2019 şi în continuare până la data executării efective şi integrale a plăţii, au fost respinse restul pretenţiilor formulate prin cererea de chemare în judecată, a fost respinsă cererea reconvenţională ca neîntemeiată şi a fost obligată pârâta la plata sumei de 15.720,09 RON cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta, prin care a solicitat admiterea apelului, modificarea în parte a sentinţei civile atacate şi, rejudecând cauza pe fond, respingerea ca neîntemeiate a petitului 1 lit. a) şi b) şi petitului 2 din cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. şi admiterea cererii reconvenţionale formulată de pârâta-reclamantă B. S.R.L.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, reclamanta a invocat excepţia de neexecutare a contractului.

Prin decizia civilă nr. 1629/2021 din 7 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a admis apelul formulat de apelanta pârâtă-reclamantă B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 2039/03.11.2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimata reclamantă-pârâtă A. S.R.L.

A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că:

A respins capetele de cerere referitoare la obligarea pârâtei la plata sumei de 414.278,53 RON cu titlu de debit restant şi a penalităţilor de întârziere aferente debitului principal, ca neîntemeiate.

A menţinut dispoziţia primei instanţe de respingere a capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 9.254,07 RON.

A admis în parte cererea reconvenţională.

A constatat rezoluţiunea parţială a contractului de vânzare cumpărare nr. x/12.01.2018 şi a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul obligării reclamantei-pârâte la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 46.786,96 RON, reprezentând plata parţială mărfuri nelivrate.

A respins cererea de obligare a reclamantei-pârâte la plata sumei de 10.000 RON, ca neîntemeiată.

A constatat nulitatea clauzei inserate la art. 12.5 din contractul de vânzare cumpărare nr. x/12.01.2018.

A obligat reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 19.096,38 RON, cheltuieli de judecată în fond.

A respins cererea reclamantei-pârâte de obligare a pârâtei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată în fond, ca neîntemeiată.

A obligat intimata la plata către apelantă a sumei de 17.579,58 RON, cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta-pârâtă A. S.R.L., solicitând casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta învederează că decizia nu respectă exigenţele legale relative la motivarea unei hotărâri judecătoreşti, prin aceea că încalcă principiul rolului de informare al hotărârii cu privire la motivele pentru care s-a admis cererea reconvenţională.

În concret, susţine că, în considerentele deciziei recurate nu sunt evocate normele substanţiale în raport de care instanţa de apel a constatat nulitatea unei clauze din contract. Se arată că, raportat la dispoziţiile art. 1246 alin. (1) C. civ., potrivit cărora orice contract încheiat cu încălcarea condiţiilor cerute de lege pentru încheierea sa valabilă este supus nulităţii, instanţa de apel nu ar fi menţionat care este condiţia cerută de lege care a fost nesocotită ca urmare a inserării clauzei nr. 12.5 în cuprinsul contractului.

În acelaşi timp, susţine că instanţa de apel nu a precizat dacă este incidentă o cauză de nulitate absolută sau relativă, respectiv dacă este incident vreun caz de nulitate reglementat de art. 1250 sau art. 1251 C. civ., şi dacă este o nulitate expresă sau virtuală.

După prezentarea unor considerente jurisprudenţiale, recurenta apreciază că se impune casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată, instanţei de apel.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţine că decizia este pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1506 alin. (1) C. proc. civ., fapt ce ar fi atras încălcarea mai multor norme de drept material şi reţinerea unei scadenţe greşite a termenului de livrare a mărfurilor.

Astfel, arată că, potrivit prevederilor contractuale agreate de părţi, obligaţia de predare a mărfurilor este scadentă în termen de 60 de zile de la data achitării avansului, or instanţa de apel ar fi reţinut în mod greşit că termenul de livrare a mărfurilor a fost 08.06.2019.

Arată recurenta că, în acord cu pârâta, a stabilit ca plata făcută în 08.04.2019 să stingă factura fiscală nr. x/03.05.2019, iar nu factura GL nr. x, ce îngloba obligaţia de plată a avansului.

Susţine că înţelegerea părţilor în acest sens reprezintă o convenţie expresă asupra modalităţii de imputare a plăţii, în conformitate cu art. 1506 alin. (1) C. civ., rezultând astfel că, la data emiterii facturii nr. x/03.05.2019, plata sumei de 81.931,50 RON nu a mai reprezentat stingerea obligaţiei de plată a avansului, intimata având în continuare această obligaţie contractuală.

Ca urmare a încălcării prevederilor art. 1506 alin. (1) C. civ., instanţa de apel ar fi încălcat şi prevederile art. 1556 alin. (1) C. civ., atunci când a reţinut posibilitatea intimatului de a opune cu succes excepţia de neexecutare a contractului, deşi obligaţia de plată a avansului nu a fost îndeplinită, în totalitate, niciodată, de către intimată.

Apreciază important de reţinut faptul că, ulterior datei de 08.06.2019 (dată la care instanţa de apel a reţinut că ar fi fost scadentă obligaţia de predare a bunurilor, respectiv dată la care ar fi avut loc rezoluţiunea contractului), intimata a mai efectuat o plată în sumă de 46.766,96 RON, la 11.06.2019.

Nu în ultimul rând, recurenta consideră că au fost încălcate şi dispoziţiile art. 1350 alin. (1) C. civ., potrivit cărora, orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat.

Având în vedere că intimata nu putea opune cu succes excepţia de neexecutare a contractului (fiind chiar ea în întârziere de drept cu privire la obligaţia de plată a avansului), instanţa în mod greşit ar fi respins capătul de cerere privind atragerea răspunderii contractuale a intimatei.

Astfel, arată că, potrivit art. 10.4 din Contractul de vânzare-cumpărare nr. x/12.01.2018, intimata avea obligaţia de a recepţiona echipamentele, iar potrivit art. 6.2 din contract, avea obligaţia de a plăti contravaloarea lor cu ocazia recepţionării.

Dintr-o altă perspectivă, recurenta învederează că decizia este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 1268 alin. (3) şi art. 1269 C. civ., raportat la dispoziţiile clauzei contractuale prevăzute la art. 4.1 din contract.

Astfel, recurenta susţine că prevederile art. 4.1 din contract se interpretează în sensul în care, termenele de livrare se prelungesc automat cu perioada de timp în care livrarea mărfii nu este posibilă din cauza unor circumstanţe independente de conduita recurentei. Or, chiar instanţa de apel ar fi reţinut circumstanţe care au făcut imposibilă recepţia bunurilor după data ajungerii lor în portul Constanţa, respectiv din cauza nerealizării procedurilor vamale, imposibilitate generată de culpa/fapta altor persoane.

O altă critică a deciziei recurate, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 1551 alin. (1) C. civ.

În acest sens, arată că, raportat la dispoziţiile art. 4.1 din contract, care stabilesc faptul că, situaţia existenţei unor întârzieri minore şi cauzate de circumstanţe independente de acţiunile vânzătorului nu poate reprezenta încălcarea unor obligaţii esenţiale ale contractului, precum şi raportat la reţinerea corectă a instanţei de apel, în sensul că neexecutarea trebuie să aibă o anumită gravitate, în mod greşit s-a reţinut în decizia recurată faptul că reclamanta nu şi-a îndeplinit o obligaţie fundamentală, aceea de a livra la termen bunurile comandate.

Susţine recurenta că nu rezultă sub niciun aspect de ce instanţa de apel ar fi considerat că pretinsa depăşire a termenului de scadenţă ar reprezenta o neexecutare esenţială, în condiţiile în care, părţile au prevăzut încă de la început posibilitatea existenţei unor întârzieri ale livrării mărfii şi, mai mult, pe perioada derulării raporturilor contractuale, părţile au avut prefigurarea clară a faptului că obligaţia de predare a bunurilor ce făceau obiectul contractului urmează a fi îndeplinită într-un termen cel puţin rezonabil.

Cu alte cuvinte, arată că, pe perioada de executare a contractului, vânzătorul a oferit înscrisuri (dovezi) în sensul în care produsele speciale comandate se află în portul Constanţa, acestea urmând în scurt timp să fie predate. În acest context, consideră că prefigurarea livrării bunurilor era clar stabilită pentru părţi, cumpărătoarea neputând susţine că s-ar fi aflat într-o situaţie în care putea, în mod rezonabil, anticipa că bunurile nu vor fi predate.

Practic, în perioada 08.06.2019 (data la care în mod greşit s-ar fi raportat instanţa de apel că ar fi trebuit livrate bunurile) şi 31.07.2019 (data când cumpărătoarea şi-ar fi manifestat în mod abuziv dreptul de a rezoluţiona contractul), cumpărătoarea cunoştea faptul că bunurile se află în Portul Constanţa şi că acestea urmează într-un termen rezonabil să fie livrate, nefiind în situaţia în care ar fi existat indicii ale unei eventuale neîndepliniri a obligaţiei de livrare. Apreciază că însuşi comportamentul intimatei, care a efectuat o plată la 11.06.2019, contrazice interpretarea instanţei de apel potrivit căreia pretinsa întârziere ar fi reprezentat o încălcare deosebit de gravă a contractului.

În continuare, recurenta învederează că, pe lângă principala critică a soluţiei, relativă la constatarea unei cauze de nulitate a prevederilor art. 12.5 din Contractul de vânzare-cumpărare nr. x/12.01.2018, care este cea reprezentată de caracterul nemotivat al hotărârii, din însăşi soluţia pronunţată s-ar deduce şi aspecte de nelegalitate relative la încălcarea regimului general al sancţiunii nulităţii.

Pentru început, precizează recurenta că decizia este criticată prin deducţie şi raportare strictă la soluţie. Astfel, susţine că trebuie observat faptul că instanţa de apel a folosit noţiunea de nulitate, iar nu de anulare, aspect din cadrul căruia recurenta deduce faptul că instanţa de apel ar fi avut în vedere sancţiunea nulităţii absolute.

Raportându-se la prevederile art. 1253, art. 1247 alin. (1) şi ar. 1258 C. civ., autoarea recursului consideră că, din cuprinsul deciziei nu rezultă care ar fi textul de lege care ar fi fost încălcat prin art. 12.5 din contract şi nici maniera în care respectivul text legal ar ocroti un interes general.

Precizează că dispoziţiile art. 1554 alin. (2) C. civ., la care a făcut referire instanţa de apel, pot proteja doar un interes particular şi individual determinat, respectiv interesul părţilor care au agreat să intre într-un anumit raport juridic contractual.

Totodată, precizează că prevederile art. 12.5 din contract nu contravin art. 1554 C. civ., deoarece în cuprinsul acestor prevederi legale nu se regăseşte nicio dispoziţie cu caracter prohibitiv, ba chiar art. 1554 alin. (2) C. civ. ar conţine dispoziţii cu caracter dispozitiv de ordin permisiv. Prin urmare, consideră că sub nicio formă nu se poate reţine existenţa unei cauze de nulitate absolută în raport de încălcarea de către părţi a unei norme supletive-permisive, cum este cea reglementată de art. 1554 alin. (2) C. civ.

În ceea ce priveşte caracterul excesiv al pretinsei obligaţii (fără a avea un drept corelativ în patrimoniul cumpărătorului de a solicita livrarea mărfii), instanţa de apel ar fi încălcat dispoziţiile art. 1272 alin. (1) C. civ., potrivit cărora contractul valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este expres stipulat, dar şi la toate urmările pe care practicile dintre părţi, uzanţele, legea sau echitatea le dau contractului după natura lui.

Astfel, menţionează că, o aplicare corectă a acestor prevederi ar impune mai degrabă, reţinerea acelui drept corelativ de a solicita predarea bunurilor decât concluzia reţinerii unei cauze de nulitate absolută.

Nu în ultimul rând, recurenta învederează că au fost încălcate şi dispoziţiile art. 1270 C. civ., instanţa trebuind să dea eficienţă acestei clauze, agreată între doi profesionişti. În acelaşi timp, precizează că inserarea acestei clauze în contract demonstrează şi intenţia părţilor de a nu atribui un caracter esenţial obligaţiei de a livra la termen bunurile ce fac obiectul comenzilor speciale.

Recursul a fost comunicat intimatei B. S.R.L. la 04.02.2022 .

La 1 martie 2022, intimata-reclamantă a depus la dosar întâmpinare, comunicată recurentei-pârâte la 10.03.2022, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru lipsa dovezii calităţii de reprezentant convenţional, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta nu a depus răspuns la întâmpinare.

Analizând recursul declarat în cauză, în baza motivelor invocate şi a normelor de drept aplicabile, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat faptul că decizia este nemotivată, deoarece instanţa de apel nu a evocat în considerentele sale care sunt normele de drept substanţial în raport de care s-a constatat nulitatea clauzei 12.5 din Contractul de vânzare-cumpărare nr. x/12.01.2018 şi nici nu a arătat dacă este incidentă o cauză de nulitate absolută sau relativă, expresă sau virtuală.

Înalta Curte reţine că acest motiv de casare este nefondat, instanţa de apel argumentând soluţia pronunţată cu respectarea cerinţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în acest sens evocând şi aplicând în cauza dedusă judecăţii textele de lege şi actele normative care au stat la baza adoptării soluţiei sale.

Astfel, analizând apelul pârâtei reclamantă-reconvenţional B. S.R.L., instanţa de apel a reţinut că, deşi prima instanţă a fost învestită cu două capete de cerere, respectiv constatarea rezoluţiunii parţiale a contractului, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară şi constatarea nulităţii parţiale a clauzei 12.5 din contract, prima instanţă nu a analizat capătul de cerere privind rezoluţiunea, apelul fiind fondat din această perspectivă.

Apreciind, pe baza probelor analizate şi a temeiurilor de drept incidente că, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile rezoluţiunii contractului, deoarece intimata-reclamantă-pârâtă reconvenţional A. S.R.L. nu şi-a îndeplinit o obligaţie fundamentală, aceea de a livra la termen bunurile comandate, instanţa de prim control judiciar a constatat rezoluţiunea parţială a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între părţi.

Raportat la solicitarea apelantei privind repunerea părţilor în situaţia anterioară, prin restituirea sumelor de 46.786,96 RON şi 10.000 RON, achitate fără ca în schimbul lor să fie livrată marfa, instanţa a reţinut incidenţa dispoziţiilor imperative ale art. 1554 alin. (1), potrivit cărora, "contractul desfiinţat prin rezoluţiune se consideră că nu a fost niciodată încheiat. Dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare parte este ţinută, în acest caz, să restituie celeilalte părţi prestaţiile primite".

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind constatarea nulităţii parţiale a clauzei 12.5 din contract, instanţa de apel a reţinut că este fondat, deoarece prin inserarea acestei clauze în contract, s-ar lipsi de efecte rezoluţiunea, fiind astfel contrară unei dispoziţii legale. Totodată, a reţinut că nu se poate considera că această clauză intră în sfera prevăzută de art. 1554 alin. (2) C. civ. invocat de prima instanţă, câtă vreme o astfel de clauză reprezintă o cerinţă excesivă, întrucât nu s-a prevăzut şi obligaţia corelativă a vânzătorului de a livra bunurile.

Potrivit unei jurisprudenţe constante, Curtea Europeană a Drepturilor Omului acordă o atenţie deosebită respectării de către instanţe a obligaţiei de a examina problemele ridicate de către părţi, ca o garanţie a respectării dreptului la un proces echitabil. În acest sens, instanţa europeană a arătat totuşi, în mod constant, faptul că "Art. 6 parag. 1 din Convenţie, obligă tribunalele să-şi motiveze deciziile, dar nu se poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument" (C.E.D.O. - Hotărârea Ruiza Torija c.Spaniei).

Ca urmare, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument al părţilor, iar întinderea obligaţiei de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura şi circumstanţele specifice fiecărei cauze. Motivarea unei hotărâri judecătoreşti este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Prin raportare la aceste consideraţii, instanţa supremă reţine, contrar celor învederate de recurentă, că, instanţa de apel a făcut trimitere la dispoziţiile de drept care au fundamentat soluţia de constatare a nulităţii parţiale a clauzei 12.5 din contract, respectiv la art. 1554 alin. (1) C. civ., normă imperativă de la care nu se poate deroga prin convenţia părţilor, sub sancţiunea nulităţii absolute, aşa cum dispun şi dispoziţiile art. 11 C. civ.

Pe de altă parte, dispoziţiile art. 425 lit. b) din C. proc. civ. nu impun obligaţia în sarcina instanţei de a face o examinare exhaustivă şi teoretică a instituţiilor de drept incidente în cauză, dacă o asemenea analiză nu prezintă relevanţă pentru fundamentarea soluţiei, aşa cum este situaţia şi în cauză, în care efectele nulităţii absolute sau relative sunt aceleaşi, sens în care dispun şi dispoziţiile art. 1254 alin. (1) şi (3) C. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat, sub un prim aspect, încălcarea dispoziţiilor art. 1506 alin. (1) C. civ., privind imputaţia plăţii şi, corelativ, a dispoziţiilor art. 1556 alin. (1) C. civ. privind condiţiile invocării excepţiei de neexecutare a contractului.

Instanţa supremă reţine, însă, că recurenta nu a dezvoltat o adevărată critică de nelegalitate a deciziei atacate, argumentele sale, concentrate în jurul demonstrării unui acord de voinţă al părţilor privind imputarea plăţilor efectuate de cumpărătoare la 08.04.2019 asupra facturii emise în 03.05.2019, aspect care ar fi influenţat termenul de scadenţă al livrării bunurilor contractate, antamând netemeinicia alegată a deciziei atacate, iar nu nelegalitatea ei, recurenta urmărind stabilirea unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de instanţa de apel.

Pe de altă parte, instanţa de recurs constată că argumentele recurentei privind imputaţia plăţii şi neîndeplinirea obligaţiei de plată a avansului sunt aduse pentru prima dată în atenţia instanţei în această etapă procesuală şi, în plus, contrazic propriile susţineri ale recurentei A. S.R.L. din cererea de chemare în judecată şi din întâmpinarea depusă în apel, conform cărora factura fiscală seria x nr. x/13.12.2918, emisă pentru suma de 81.931,50 Ron, reprezentând avans, a fost "achitată în data de 08.04.2019 (dată de la care începe să curgă termenul de livrare de 60 de zile calendaristice)".

Prin urmare, invocarea dispoziţiilor art. 1350 C. civ., prin raportare la faptul că intimata B. S.R.L. nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată a avansului, este invocată omisso medio, direct în recurs, cu încălcarea dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Tot o critică de netemeinicie este şi cea care vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1268 alin. (3) şi art. 1269 C. civ. privind interpretarea contractului, raportat la clauza 4.1 din contractul de vânzare-cumpărare nr. x/12.01.2018, potrivit căreia "vânzătorul nu poate fi tras la răspundere pentru situaţia în care, independent de voinţa sa şi de acţiunile sale, livrarea mărfii este întârziată".

Instanţa supremă reţine că recurenta-pârâtă, deşi recunoaşte situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, în sensul că predarea mărfii a fost întârziată, doreşte, în realitate, o reinterpretare a circumstanţelor factuale, cât şi a probelor de la dosarul cauzei, pentru a demonstra o situaţie exoneratoare de răspundere acoperită de clauza 4.1 din contract.

Totodată, deşi invocă dispoziţiile art. 1551 alin. (1) C. civ., argumentele recurentei tind spre demonstrarea unui acord implicit al părţilor asupra întârzierii în livrarea produselor, aspect care ar exclude culpa recurentei în executarea contractului.

Caracterul esenţial sau neesenţial al prestaţiilor neexecutate, în economia convenţiei, ce justifică sau nu rezoluţiunea reprezintă, în realitate, aspecte de netemeinicie şi nu de nelegalitate.

Înalta Curte reţine că interpretarea actelor juridice, a probelor şi a culpei în executarea contractului - elemente ale chestiunilor de fapt (questio facti) ale cauzei deduse judecăţii - ţine de aprecierea suverană a instanţelor de fond, atributul esenţial al instanţei de recurs constituindu-l interpretarea legii.

Din această perspectivă, se reţine că recurenta-pârât nu a dezvoltat critici de nelegalitate a deciziei atacate, prin indicarea unor dispoziţii normative concrete care să fie aplicate greşit de către instanţa de apel. Totodată, instanţa supremă reiterează faptul că, deşi se invocă dispoziţiile contractului de vânzare-cumpărare, acest act juridic reprezintă o convenţie civilă, iar nu un act normativ, astfel că dispoziţiile acestui contract nu pot fi analizate prin prisma motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Instanţa de recurs reţine că au fost invocate formal dispoziţiile art. 1247 alin. (1) şi art. 1258 alin. (1) C. civ.. Aceasta pentru că, aşa cum s-a arătat în considerentele ce preced, efectele nulităţii absolute sau relative sunt aceleaşi, respectiv contactul/clauza lovită de nulitate absolută sau anulat/ă este considerat a nu fi fost niciodată încheiat.

Instanţa supremă notează că, instanţa de apel a reţinut că prevederea contractuală de la art. 12.5 din contract, care dispune în sensul că, "încetarea contractului nu scuteşte şi nu stinge obligaţiile cumpărătorului de achiziţionare şi achitare a echipamentelor deja comandate", este contrară dispoziţiilor art. 1554 alin. (1) C. civ., potrivit cărora, "contractul desfiinţat prin rezoluţiune se consideră că nu a fost niciodată încheiat. Dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare parte este ţinută în acest caz, să restituie celeilalte părţi prestaţiile primite".

Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 1554 alin. (1) teza a II-a, excepţiile de la obligaţia de restituire a prestaţiilor sunt prevăzute de lege (nefiind situaţia în cauză), nefiind acordată părţilor posibilitatea de a deroga prin convenţie de la aplicarea acestei dispoziţii legale imperative.

Chiar dacă, potrivit art. 1544 alin. (2) C. civ., "rezoluţiunea nu produce efecte asupra clauzelor referitoare la soluţionarea diferendelor ori asupra celor care sunt destinate să producă efecte chiar în caz de rezoluţiune", instanţa supremă reţine pe de o parte că, clauza prevăzută la art. 12.5 nu se referă la soluţionarea diferendelor, iar pe de altă parte, că, efectul pe care această clauză l-ar produce în caz de rezoluţiune reprezintă chiar o derogare prin convenţia părţilor de la dispoziţiile art. 1554 alin. (1) C. civ., interzisă de lege.

Recurenta se cantonează în prezentarea unor argumente teoretice cu privire la caracterul dispozitiv al prevederilor art. 1554 alin. (2) C. civ., cu ignorarea faptului că instanţa de apel a constatat nulitatea clauzei 12.5 din contract în raport de dispoziţiile alin. (1) al art. 1554 C. civ., care interzic derogarea prin convenţia părţilor de la restituirea prestaţiilor în caz de rezoluţiune.

Pe cale de consecinţă, sunt nefondate criticile recurentei privind încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1270 şi art. 1272 C. civ., prin faptul că nu a dat eficienţă unei clauze contrare unei dispoziţii legale imperative.

De altfel, instanţa supremă reţine că repunerea părţilor în situaţia anterioară, ca urmare a constatării rezoluţiunii parţiale a contractului de vânzare-cumpărare, era obligatorie prin raportare la dispoziţiile imperative ale art. 1554 alin. (1) C. civ., chiar în condiţiile în care nu s-ar fi solicitat anularea clauzei 12.5 din contract, astfel că argumentele recurentei în sensul menţinerii valabilităţii acestei clauze apar lipsite de relevanţă, neinfluenţând soluţia pronunţată prin decizia atacată asupra petitului din cererea reconvenţională, privind repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din acelaşi act normativ, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1629/2021 din 7 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1629/2021 din 7 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 mai 2022.