Nullity of cassation appeal for failure to formulate specific illegality grounds beyond reiteration of lower instance arguments

Şedinţa publică din data de 11 mai 2022

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 12.05.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.A. (fosta B. S.A.) în contradictoriu cu pârâta FONDUL NATIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI SI MIJLOCII S.A. - IFN a solicitat instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, sa dispună: obligarea pârâtei la plata sumei de 200.358,60 RON, reprezentând procentul de 80% din finanţarea garantată restantă acordata de reclamanta beneficiarului C. S.R.L., garantată de către Fond în temeiul Confirmării de garantare nr. x din data de 31.07.2014: obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare, de la data de 09.05.2017, până la achitarea efectivă a debitului principal; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu soluţionarea cauzei, reprezentând taxa judiciară de timbru şi onorariu de avocat.

Prin sentinţa civilă nr. 2088 din 09.11.2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admisă cererea de chemare în judecată, a fost obligată pârâta FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN la plata către reclamanta A. S.A. a sumei de 200.358,60 RON precum şi la plata dobânzii legale penalizatoare de la data de 09.05.2017, până la achitarea debitului principal, a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 5112,16 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru şi a sumei de 3184,76 RON onorariu de avocat.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Fondul Naţional de Garantare a Creditelor Pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. IFN, prin care a solicitat schimbarea, în tot, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 1941 A din 26 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admis apelul formulat de Fondul Naţional de Garantare a Creditelor Pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. IFN, împotriva sentinţei civile nr. 2088/09.11.2020 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2020. A fost schimbată în parte sentinţa apelată în sensul că: a fost admisă în parte acţiunea; a fost obligată pârâta la plata către reclamanta a sumei de 113.513,31 RON contravaloarea garanţiei, precum şi la plata dobânzii legale penalizatoare pentru suma de 200.358,60 RON de la data 09.05.2017 şi până la data de 07.04.2020, pentru suma de 114.636,7 RON de la data de 08.04.2020 şi până la data de 07.09.2020, pentru suma de 114.223,4 RON de la data de 08.09.2020 şi până la data de 31.03.2021, pentru suma de 113.513,31 RON de la 01.04.2021 şi până la plata efectivă a acestei sume; a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 3397,73 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru; a fost menţinută în rest sentinţa. A fost obligată intimata-reclamantă la plata către apelanta-pârâtă a cheltuielilor de judecată în sumă de 1420,95 RON (taxa judiciară de timbru în apel). A fost respinsă cererea intimatei de acordare a cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

Împotriva acestei decizii, Fondul Naţional de Garantare a Creditelor Pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. IFN a declarat recurs.

Motivele invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., indicat în cererea de recurs, recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel a înlăturat fără a motiva şi apărările acesteia cu privire la faptul că art. 3.1.1 lit. a)3) şi d) din Convenţia nr. 156/2011 prevede clar cu privire la criteriul de elegibilitate a beneficiarului de a nu fi subiect al unei proceduri de insolvenţă, precum şi de a nu fi în interdicţie bancară de a emite cecuri.

Totodată, recurenta-pârâtă consideră că hotărârea a fost pronunţată fără ca instanţa să arate motivele pentru care a înţeles să înlăture apărările acesteia cu privire la faptul că Declaraţia IMM din 2010 şi 2011 reprezintă un document obligatoriu pentru aceasta, întrucât nu doar Convenţia, ci însăşi legea prevede obligaţia de a garanta exclusiv beneficiari din categoria IMM. În continuare, recurenta - pârâtă invocă lipsa motivelor pentru care instanţa a considerat neîntemeiat refuzul plăţii faţă de nedepunerea situaţiilor financiare de la 31.12.2011 semnate şi ştampilate conform prevederilor legale.

De asemenea, recurenta-pârâtă susţine că instanţa a omis să argumenteze elementul esenţial al cauzei, respectiv neîndeplinirea obligaţiilor convenţionale prevăzute în art. 9.2 alin. (1) lit. a), e), f) şi h) coroborat cu dispoziţiile art. 3.1.1 şi art. 3.1.1 lit. a)1), a3), d) şi f) din Convenţia nr. 156/2011, astfel hotărârea fiind dată cu nerespectarea prevederilor art. 425 alin 1 lit. b) C. proc. civ.

Sub o altă critică, subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a pronunţat decizia recurată cu aplicarea greşită a următoarelor dispoziţii legale: art. 1270, art. 1170, art. 1266, art. 1267, art. 1268 alin. (3) C. civ., art. 7 din Legea nr. 346/2004, art. 28 alin. (11) din Legea nr. 82/1991, pct. 321 din Ordinul Ministrului Finanţelor publice nr. 3055/2009.

Totodată, recurenta expune pe larg situaţia de fapt şi face referire la mijloacele de probă administrate în cauză, respectiv înscrisurile prezentate (situaţii financiare, declaraţii, hotărâri AGA).

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a invocat nulitatea recursului, iar pe fond a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând cu prioritate excepţia nulităţii recursului, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., reţine următoarele:

Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În conformitate cu dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. d), partea are obligaţia de a arăta în cererea de recurs motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) prevede că această menţiune este prevăzută sub sancţiunea nulităţii. Totodată, art. 489 alin. (2) din acelaşi cod stipulează că sancţiunea nulităţii recursului intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Pentru a putea fi circumscrise cazurilor de nelegalitate cuprinse în art. 488 C. proc. civ., criticile formulate trebuie să vizeze soluţia şi argumentele instanţei care a pronunţat hotărârea atacată.

Astfel, pentru a se putea considera că recursul este motivat, autorul căii de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că argumentele expuse de către recurenta-pârâtă nu se încadrează în motivele de casare expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că susţinerile recurentei prin care arată că instanţa de apel a înlăturat fără a motiva apărările acesteia cu privire la faptul că art. 3.1.1 lit. a)3) şi d) din Convenţia 156/2011 prevede clar cu privire la criteriul de elegibilitate a beneficiarului de a nu fi subiect al unei proceduri de insolvenţă, precum şi cu privire la faptul că Declaraţia IMM din 2010 şi 2011 reprezintă un document obligatoriu pentru aceasta, nu pot fi analizate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., indicat în memoriul de recurs, întrucât autoarea căii de atac nu argumentează de ce considerentele deciziei atacate nu îndeplinesc exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., ci îşi exprimă nemulţumirea faţă de soluţia pronunţată de curtea de apel.

Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că prin susţinerile potrivit cărora instanţa omite să argumenteze elementul esenţial al cauzei, respectiv neîndeplinirea obligaţiilor convenţionale prevăzute în art. 9.2 alin. (1) lit. a), e), f) şi h) coroborat cu dispoziţiile art. 3.1.1 şi art. 3.1.1 lit. a)1), a3), d) şi f) din Convenţia nr. 156/2011, recurenta-pârâtă reia criticile exprimate în cererea de apel, fără să dezvolte motive de nelegalitate ce privesc hotărârea atacată. Susţinerile recurentei prezentate de aceasta drept motive de recurs nu conţin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmaţiile aceleiaşi părţi făcute în faţa instanţei de apel, care şi-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigenţelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar modul de redactare a cererii de recurs nu permite determinarea limitelor sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, învestite cu verificarea legalităţii hotărârii instanţei de apel.

Totodată, şi în ceea ce priveşte criticile recurentei prin care susţine greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale prevăzute de art. 1270, art. 1170, art. 1266, art. 1267, art. 1268 alin. (3) C. civ., art. 7 din Legea nr. 346/2004, art. 28 alin. (11) din Legea nr. 82/1991, pct. 321 din Ordinul Ministrului Finanţelor publice nr. 3055/2009, Înalta Curte constată că reprezintă o reluare a criticilor din apel, dispoziţiile legale fiind invocate în mod formal, întrucât recurenta nu invocă greşita interpretare sau aplicare a respectivelor articole de către instanţa de apel, ci urmăreşte stabilirea unei situaţii concrete de fapt. Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurenta-pârâtă tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac. De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menţine în parte hotărârea primei instanţe, al cărei raţionament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanţei de prim control judiciar.

Totodată, aspectele invocate de către recurentă cu privire la înscrisurile prezentate în susţinerea apărărilor sale, readuc în discuţie situaţia de fapt şi tinde la o nouă analiză asupra probatoriului, deoarece autoarea căii de atac este nemulţumită de soluţia pronunţată. Administrarea probatoriului şi stabilirea situaţiei de fapt este atributul instanţei devolutive, în recurs urmărindu-se conformitatea soluţiei cu normele de drept aplicabile.

Este de amintit că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, ca şi asupra concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate.

Faţă de cele de mai sus, instanţa supremă reţine că recurenta-reclamantă nu şi-a respectat obligaţia impusă de lege de a încadra criticile invocate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în acest caz intervenind sancţiunea nulităţii căii de atac formulate.

Având în vedere cele reţinute mai sus, precum şi dispoziţiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU INTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN împotriva deciziei civile nr. 1941 A din 26 noiembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat, formulată de intimata-reclamantă A. S.A. Instanţa supremă reţine că, în aplicarea art. 494 raportat la art. 452 C. proc. civ., pentru a se acorda cheltuielile de judecată, partea care le solicită trebuie să facă dovada existenţei acestora. Faţă de faptul că partea a depus la dosar factura fiscală, însoţită de un extras de cont, conform înscrisurilor aflate la filele x, fără a avea indicat numărul dosarului în legătură cu care a fost acordată asistenţa juridică, instanţa supremă constată că nu a fost făcută dovada cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia nulităţii.

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU INTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN împotriva deciziei civile nr. 1941 A din 26 noiembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 mai 2022.