Abusive loan clauses: Prohibition on judicial substitution of variable interest formulas and clarity requirements for bank fees under consumer protection law

Şedinţa publică din data de 26 ianuarie 2022

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Brăila, sub nr. x/2015, la 10.09.2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A. pentru ca în contradictoriu cu aceasta să se constate caracterul abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 5 şi 7 din contractul de credit nr. x din 30.09.2008, la art. 4 din Condiţiile generale de creditare precum şi la lit. A) art. 6.3, 7.2 din Actul Adiţional din 2.11.2012 şi art. 1 din Actul Adiţional din 30.09.2008.

Reclamantul a solicitat, de asemenea, restituirea sumelor achitate în baza clauzelor abuzive, stabilizarea cursului de schimb euro-leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pentru toată perioada derulării contractului precum şi denominarea în moneda naţională a plăţilor.

Prin sentinţa civilă nr. 130/2017 din 29 martie 2017 a Tribunalului Brăila s-au respins excepţiile invocate de pârâta B. S.A., respectiv excepţia inadmisibilităţii, excepţia nulităţii şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ca nefondate.

S-a admis în parte acţiunea formulată de reclamant; s-a constatat caracterul abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 5 şi 7 din contractul de credit nr. x/30.09.2008, privind dobânda de referinţă variabilă, şi comisioanele percepute, precum şi al clauzelor prevăzute la art. 4 din condiţiile generale de creditare anexă la contractul de credit.

S-a constatat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 6 lit. A) pct. 6.3 din actul adiţional x/02.11.2012 privind comisionul de analiză documentaţie credit şi comision pentru rambursare anticipată, s-a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzută la art. 1 din actul adiţional nr. x A/4.10.2008 privind comisionul de acordare credit.

S-a constatat nulitatea absolută a acestor clauze şi a fost obligată pârâta să restituie reclamantului sumele încasate în baza clauzelor constatate abuzive, respectiv suma de 8.838,40 euro reprezentând dobândă percepută în plus; 1.610,55 euro reprezentând comision acordare credit; 92,89 RON reprezentând cont de administrare cont curent.

S-au respins celelalte capete de cerere ca nefondate.

Împotriva sentinţei civile nr. 130/2017 a Tribunalului Brăila au declarat apel ambele părţi.

Curtea de Apel Galaţi, secţia I Civilă, prin decizia nr. 250/A din 19 octombrie 2017 a respins apelurile civile declarate de A. şi B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 130 din 29.03.2017, pronunţată de Tribunalul Brăila în dosarul nr. x/2015, ca nefondate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-pârâtă B. S.A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 C. proc. civ. solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe, precum şi obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată generate de soluţionarea prezentei cauze (fond, apel şi recurs).

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 4 C. proc. civ., recurenta a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel s-a substituit voinţei părţilor, decizia recurata fiind dată cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti.

Instanţa de apel a considerat legală soluţia instanţei de fond prin care a fost omologat raportul de expertiză şi implicit s-a modificat pe cale judiciară formula de calculare a dobânzii pe toată perioada de creditare, deşi părţile au agreat în 2012 o nouă formulă a dobânzii şi, totodată, emiterea unui nou grafic de rambursare.

Concret, B. a fost obligată la restituirea sumei de 8838,40 Euro reprezentând "diferenţa de dobândă", dar care a fost calculată de expert prin raportare la un grafic de rambursare care nu mai produce efecte juridice încă din anul 2012 (atunci a fost emis un nou grafic de rambursare), respectiv pentru perioada 04.11.2008 - 13.12.2016 (nu 02.11.2012 când a fost înlocuit graficul de rambursare şi când a fost încheiat actul adiţional pentru modificarea dobânzii).

De asemenea, instanţa de apel a ignorat faptul că prin Actul adiţional nr. x/02.11.2012, părţile au agreat o nouă formulă de calcul a dobânzii, respectiv EURIBOR plus marjă fixă 7,95 pp.

Aşadar, Curtea de Apel Galaţi, respingând apelul B. şi păstrând soluţia primei instanţe, ca legală şi temeinică, implicit a modificat formula de calcul pe toată perioada de creditare, cu ignorarea completă a actului adiţional din 2012.

Confirmând modificarea judiciară a modalităţii de formare a dobânzii din contractul de credit reţinută de prima instanţă, instanţa de apel a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, pronunţând o decizie nelegală.

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut, în sinteză, că decizia recurată este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000.

Sub aspectul legii aplicabile, recurenta a arătat că sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 193/2000 în vigoare la momentul 2008 (anul încheierii contractului de credit), astfel încât clauzele supuse analizei instanţei de faţă se vor raporta la legislaţia în vigoare la momentul perfectării lor, aspect ignorat de instanţa de apel.

Recurenta a susţinut că raţionamentul instanţei a fost construit prin interpretarea eronată a art. 4 din Legea nr. 193/2000, întrucât, în speţă, nu sunt îndeplinite cumulativ toate condiţiile constatării caracterului abuziv al clauzelor contestate.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, clauzele contestate sunt clare şi neechivoce.

Clauzele referitoare la dobândă, la comisioane sau la costuri sunt elemente care formează costul total al creditului; acest cost, împreună cu marja de profit a băncii, formând preţul contractului de credit, iar acesta din urmă reprezintă componenta esenţială a obiectului contractului de credit de consum, s-a arătat.

În speţă, redactarea clauzelor din contractul de credit referitoare la comisioane, prin exprimarea în formulă procentuală la care se adaugă un scadenţar, reiese cu claritate atât costul lunar, cât şi costul total al creditului, îndeplinesc condiţiile unor clauze dar şi inteligibil exprimate.

Aşadar, rata dobânzii împreună cu comisioanele şi celelalte costuri aferente sunt elemente ale obiectului principal al convenţiei de credit, motiv pentru care instanţa trebuie să aplice prevederile art. 4 alin. (6) al Legii nr. 193/2000, interpretat prin prisma art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE şi să elimine din cadrul controlului unui eventual caracter abuziv, acele clauze care se referă la componente sau caracteristici ale costului total al creditului.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, a mai susţinut recurenta, clauzele contestate au fost negociate sau ar fi putut fi negociate de către un consumator diligent, instanţa de apel interpretând greşit condiţia negocierii.

De asemenea, clauzele contestate nu sunt contrare bunei-credinţe, împrejurare ignorată de instanţa de apel.

Clauzele contestate nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului şi, în consecinţă, nu sunt abuzive.

În acest sens, recurenta a susţinut că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că, în speţă, clauza referitoare la dobândă din contractul de credit ar avea caracter abuziv.

Contrar opiniei instanţei de apel, a menţionat recurenta, modificarea nivelului dobânzii nu este o operaţiune efectuată în mod discreţionar de Bancă, factorul de care depinde evoluţia ratei dobânzii fiind specificat în contract şi acceptat de intimatul-reclamant, respectiv costul resurselor de creditare, susţinerile acestuia în sens contrar neputând fi primite.

A mai arătat recurenta că variabilitatea dobânzii de referinţă a băncii depinde de evoluţia dobânzii interbancare practicate de alte bănci şi că dobânda de referinţă variabilă este publică, totodată fiind influenţată de costul resurselor de creditare; în acelaşi timp, o importanţă deosebită are şi influenţa riscului de ţară asupra ratei dobânzii la credite.

Rata dobânzii contractuale este independentă de voinţa băncii având în vedere influenţa factorilor de intervenţie în modificarea dobânzii menţionaţi, dar şi faptul că valoarea dobânzii de referinţă a băncii este publică şi uşor accesibilă împrumutaţilor; în acelaşi timp variaţia dobânzii în funcţie de dobânda de referinţă internă a furnizorului de servicii financiare este permisă de normele dreptului consumatorilor.

În continuare, contrar opiniei instanţei de apel, a susţinut recurenta, clauza din contractul de credit privind comisionul de acordare nu este abuzivă.

Astfel, modalitatea de redactare a acestei clauze este neechivocă, fiind menţionată expres suma datorată cu acest titlu, exprimată şi ca procent din valoarea totală a creditului; prin urmare întinderea obligaţiei este cunoscută clar din momentul primirii ofertei de creditare şi din momentul încheierii contractului chiar şi unei persoane fără cunoştinţe de specialitate.

De asemenea, a arătat recurenta, clauza din contractul de credit referitoare la comisionul de gestiune (denumit şi "de administrare") nu are caracter abuziv.

În acest sens, s-a susţinut că nici la data încheierii contractului de credit şi nici în prezent nu există nicio reglementare care să interzică perceperea de către bancă a unui comision de administrare, chiar O.U.G. nr. 50/2010 prevăzând expres comisionul de administrare în lista comisioanelor ce pot fi percepute de bancă.

Comisioanele nu reprezintă dobânzi mascate şi nu afectează concurenţa dintre bănci, cât timp sunt practicate de toţi furnizorii de servicii financiar-bancare. Ele sunt recunoscute a face parte din costul total al creditului, reprezentând un element al preţului contractului, atât de legislaţia internă, cât şi de cea europeană şi cad în mod uzual în sarcina împrumutatului.

Aşadar, comisionul de administrare se percepe pentru administrarea contului de credit şi cuprinde costuri cu operaţiuni bancare privind întreţinerea aplicaţiilor informatice de gestiune a creditului şi informarea permanentă a clientului. Fiind un cost determinat de o activitate constantă ca volum şi intensitate pe întreaga perioadă de derulare a creditului, este firesc ca acest comision să aibă aceeaşi valoare, constantă, pe întreaga perioadă.

Prin urmare, acest comision nu este abuziv, după cum în mod greşit au reţinut instanţele de fond.

Clauza privind comisionul de transformare nu este abuzivă, întrucât banca percepe acest comision în contrapartida unor servicii oferite de aceasta, fiind aferent unor servicii precis determinate de către bancă.

În continuare, a susţinut recurenta, instanţele de fond au reţinut în mod eronat caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de rambursare anticipată.

Astfel, acest tip de comision este aferent unor servicii precis determinate de către bancă şi, sub nicio formă nu poate fi calificat ca fiind abuziv. Eliminarea comisionului ar echivala cu prestarea acestor servicii în mod gratuit de către bancă în măsura în care ar fi îndeplinite condiţiile pentru perceperea acestuia, ceea ce ar contraveni scopului intrinsec al desfăşurării activităţii bancare.

Comisionul de rambursare anticipată era permis de legislaţia în vigoare la momentul semnării contractului de credit; mai mult, caracterul legal al comisionului de rambursare anticipată a fost menţinut chiar şi ulterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010.

Partea adversă susţine că acest comision ar fi abuziv, fără însă a demonstra îndeplinirea cumulativă a condiţiilor legale privind caracterul abuziv al acestui comision.

Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, în raport cu prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., solicitând, în principal respingerea recursului, ca inadmisibil, iar, în subsidiar, ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea de şedinţă din data de 27 aprilie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu menţiunea că părţile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Recurenta-pârâtă a depus punct de vedere la raport prin care a susţinut că recursul este admisibil.

Prin încheierea din 19.10.2018, Înalta Curte, în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ., a suspendat cauza până la soluţionarea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept înregistrată sub nr. x/2018.

Ulterior, prin încheierea din 10.11.2021, Înalta Curte, pentru considerentele reţinute în cuprinsul acesteia, a repus cauza pe rol şi a respins excepţia nulităţii recursului, astfel cum a fost recalificată excepţia inadmisibilităţii, invocată de intimatul-reclamant; totodată, a admis în principiu recursul, stabilind termen pentru soluţionarea acestuia la data de 26 ianuarie 2022.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Recurenta-pârâtă a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 C. proc. civ.

În argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurenta a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel s-a substituit voinţei părţilor, întrucât a modificat pe cale judiciară formula de calcul a dobânzii pe toată perioada de creditare, deşi părţile au agreat în 2012 o nouă formulă a dobânzii, astfel încât decizia recurată a fost dată cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti.

Înalta Curte constată că acest motiv de nelegalitate, aşa cum a fost invocat, nu poate fi primit, întrucât prin sintagma "depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti" se înţelege incursiunea autorităţii judecătoreşti în sfera autorităţii executive sau legislative, astfel cum acestea sunt delimitate de Constituţia României sau de legile organice.

Or, o astfel de situaţie nu este incidentă în cauză, în condiţiile în care instanţa de apel în analiza realizată a făcut aprecieri juridice cu privire la motivele pentru care a confirmat sentinţa primei instanţe sub aspectul modificării modalităţii de formare a dobânzii, având în vedere că reclamantul a solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzele contractului de credit referitoare la modul de calcul al dobânzii.

Cu toate acestea, criticile recurentei-pârâte prin care se susţine că instanţa de apel s-a substituit voinţei părţilor, întrucât a modificat pe cale judiciară clauza contractuală privitoare la dobândă, precum şi formula de calcul a dobânzii pe toată perioada de creditare, deşi părţile au agreat în 2012 o nouă formulă a dobânzii, pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. în raport cu care vor fi analizate.

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut, în sinteză, că decizia recurată este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000.

Potrivit acestui motiv de nelegalitate, hotărârea poate fi casată atunci când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Conform situaţiei de fapt reţinută de instanţele de fond, Înalta Curte constată că între părţi a fost încheiat contractul de credit bancar nr. x/30.09.2008 având ca obiect acordarea unui credit în cuantum de 60.000 Euro.

La art. 5 din contract se prevede că " La data încheierii prezentului CONTRACT dobânda curentă este de 6,4 % pe an este fixă în primul 1 ani şi variabilă ulterior. Dobânda fixă se menţine constantă pe o perioadă de 1 ani, începând cu data primei trageri, cu excepţiile prevăzute la punctul 6 şi 7. După această dată, dobânda curentă este formată din dobânda de referinţă variabilă, care se afişează la sediile B., la care se adaugă 1,40 puncte procentuale".

La art. 7 din contract se prevede că "Pentru creditul pus la dispoziţie banca percepe următoarele comisioane variabile în funcţie de evoluţia pieţei financiar bancare; a. comision de acordare credit de 2,50 % flat; b.comision de administrare de 30,00 Eur lunar, reprezentând un procent de 0,05 % din valoarea creditului contractat prevăzută la pct. 1; c.comision de transformare pentru prima solicitare - flat de 0,50 % flat; d.comision de transformare pentru următoarele solicitări - flat de 1,00% flat; e. comision rambursare anticipată:- în primele 36 luni de creditare: 4,50 %, minim 30,00 Eur sau echivalent; - între 37 şi 60 luni: 3,00 %, minim 30,00 Eur sau echivalent; - între 61 şi 120 luni:2,50 %, minim 30,00 Eur sau echivalent; - peste 121 luni: 2,00 %, minim 30,00 Eur sau echivalent.

In art. 4 din conditiile generale de creditare se expliciteaza modul de calculare al acestor comisioane.

În 2012 părţile au semnat un act adiţional prin care au convenit că dobânda este în continuare variabilă şi se calculează în funcţie de EURIBOR la 6 luni la care se adaugă 7.45 puncte procentuale marjă fixă pe an. Se menţionează că DAE era de 8,82 % la data semnării actului adiţional şi că în DAE sunt incluse: dobânda anuală şi comisionul lunar de administrare credit.

La pct. 3 din actul adiţional se precizează că pentru creditul pus la dispoziţie banca percepe comision de analiză documentaţie, comision rambursare anticipată.

În speţă, se observă că instanţa de apel a constatat caracterul abuziv al clauzei referitoare la dobândă, reţinând că modalitatea de exprimare folosită de bancă face ca respectiva clauză să fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă şi dacă era necesară şi proporţională scopului urmărit.

Totodată, instanţa de apel a reţinut că banca a exclus din mecanismul de formare al dobânzii criteriul obiectiv al pieţei financiare, stabilind un element subiectiv, favorabil propriei sale politici financiare, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, deoarece clauza nu a fost negociată direct cu intimaţii consumatori şi a fost încălcat principiul bunei credinţe, creându-se astfel în detrimentul acestora un dezechilibru semnificativ.

S-a apreciat că soluţia instanţei de fond de constatare a caracterului abuziv al menţiunii " dobânda curentă este formată din dobânda de referinţă variabilă, care se afişează la sediile B.." este legală, apelul recurentei-pârâte fiind respins ca nefondat.

Cu titlu prealabil, având în vedere limitele examenului pe care instanţa de recurs îl poate realiza, restrâns la analiza criticilor de nelegalitate, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., criticile recurentei cu privire la caracterul negociat al convenţiei nu pot fi examinate, Înalta Curte nefiind în măsură să procedeze la verificarea modului în care s-a apreciat asupra elementului de fapt al negocierii.

Însă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, prin decizia recurată, s-a apreciat că, potrivit art. 1lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiţia ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat prevăzut în contract, care să ofere clientului posibilitatea de a cunoaşte de la început că, dacă acea situaţie se va produce, dobânda va fi mărită.

Pornind de la aceste considerente de ordin general, instanţa de apel a reţinut că, în speţă, banca a exclus din mecanismul de formare a dobânzii variabile "criteriul obiectiv al pieţii financiare, stabilind un element subiectiv, favorabil propriei sale politici financiare", situaţie faţă de care a conchis că este legală soluţia instanţei de fond, de constatare a caracterului abuziv al menţiunii "dobânda curentă este formată din dobânda de referinţă variabilă care se afişează la sediile B.".

Astfel, instanţa de apel nu a avut în vedere caracterul abuziv, de plano, al caracterului variabil al dobânzii este abuziv, ci, aşa cum s-a arătat anterior, lipsa de transparenţă a criteriilor de modificare a ratei dobânzii, aceste criterii fiind abuzive. Instanţa nu poate fixa ea însăşi un anumit nivel al dobânzii, în cazul de faţă prin menţinerea dobânzii din primul an de creditare, deoarece nu există temei legal în a se substitui părţilor, a căror voinţă a permis variaţia dobânzii.

Legea nr. 193/2000 legitimează intervenţia instanţei de judecată în contract prin eliminarea clauzelor dovedite abuzive, aşa cum reţine instanţa de apel, însă atunci când instanţa naţională constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un profesionist şi un consumator, instanţa nu poate să completeze acest contract, modificând conţinutul clauzei.

Potrivit art. 6 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, transpus în dreptul naţional prin art. 6 din Legea nr. 193/2000, clauza stabilită ca fiind abuzivă nu ar trebui să creeze obligaţii în sarcina consumatorului dar, în acelaşi timp, un asemenea contract, prin care instituţia de credit acordă împrumutul, nu poate continua să existe fără clauza referitoare la dobândă, plata dobânzii constituind o prestaţie esenţială a împrumutatului.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a decis în cauza Banco Espanol de Crédito (Hotărârea din 14 iunie 2012, C-618/10) că articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că se opune unei norme de drept naţional care permite instanţei naţionale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator, să completeze respectivul contract modificând conţinutul acestei clauze (pct. 73).

Nuanţând soluţia, în cauza Kásler şi Káslerné Rábai (Hotărârea din 30 aprilie 2014, C-26/13), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că "articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, într-o situaţie precum cea în discuţie în litigiul principal, în care un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator nu poate continua să existe după eliminarea unei clauze abuzive, această dispoziţie nu se opune unei norme de drept naţional care permite instanţei naţionale să remedieze nulitatea clauzei respective prin înlocuirea acesteia cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv" (pct. 85), apreciindu-se că "faptul de a înlocui o clauză abuzivă cu o astfel de dispoziţie, care, astfel cum reiese din cel de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, se consideră că nu conţine clauze abuzive, întrucât permite ca contractul să continue să existe în pofida eliminării clauzei III/2 şi să fie obligatoriu pentru părţi, este pe deplin justificat în raport cu finalitatea Directivei 93/13" (pct. 81).

Ulterior pronunţării hotărârii atacate, în cadrul unei sesizări privitoare tocmai la consecinţele concrete ale constatării caracterului abuziv al clauzelor care reglementează mecanismul de stabilire a modului de calcul al ratei dobânzii variabile dintr-un contract de împrumut precum cel dedus judecăţii, în cauza Oros (Hotărârea din 25 noiembrie 2020, C-269/19), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat următoarele:

"Articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că, în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut precum cel în discuţie în litigiul principal şi atunci când acest contract nu poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive în cauză, anularea contractului menţionat ar avea consecinţe deosebit de prejudiciabile pentru consumator şi nu există nicio dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv, instanţa naţională trebuie să adopte, ţinând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecinţele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menţionat le ar putea provoca. În împrejurări precum cele în discuţie în litigiul principal, nimic nu se opune printre altele ca instanţa naţională să invite părţile să negocieze în vederea stabilirii modalităţilor de calcul al ratei dobânzii, cu condiţia ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective şi ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile şi obligaţiile cocontractanţilor, ţinând seama printre altele de obiectivul protecţiei consumatorului care stă la baza Directivei 93/13."

Aşadar, cum dreptul naţional nu conţine nicio normă care să permită înlocuirea clauzei în discuţie cu o dispoziţie supletivă având conţinutul dorit de reclamant, critica recurentei - pârâte privind nelegala stabilire de către instanţă a unui nivel al ratei dobânzii variabile/a unei formule de stabilire a dobânzii variabile pentru derularea în continuarea contractului apare ca fondată.

Aşa cum rezultă din considerentele hotărârii pronunţate în cauza C-269/19 consecinţele care trebuie deduse din constatarea caracterului abuziv al unei clauze cuprinse într-un contract încheiat între un profesionist şi un consumator trebuie să permită realizarea a două obiective: pe de o parte, instanţa trebuie să se asigure că poate fi restabilită egalitatea dintre părţile la contract pe care aplicarea unei clauze abuzive în privinţa consumatorului ar fi pus-o în pericol, pe de altă parte, trebuie să se asigure descurajarea profesionistului de a introduce astfel de clauze în contractele pe care le propune consumatorilor.

Evident, este vorba despre restabilirea unui echilibru juridic între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, care va trebui analizat de instanţa de apel având în vedere raportul juridic concret dedus judecăţii şi circumstanţele proprii pricinii, urmând a ţine seama de statuările Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din decizia preliminară pronunţată în cauza C-269/19.

Mai mult decât atât, deşi ulterior încheierii contractului de credit a fost încheiat actul adiţional nr. x din 2.11.2012, instanţa de prim control judiciar nu a avut în vedere clauzele acestuia, care priveau modificarea formulei de calcul a dobânzii ca fiind EURIBOR plus marjă fixă 7,95 pp.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte apreciază întemeiate criticile formulate de recurenta - pârâtă în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunţate de instanţa de apel, sub aspectul referitor la restituirea dobânzii încasate peste nivelul de 3,9%, pentru perioada cuprinsă între data încheierii contractului şi data rămânerii definitive a hotărârii, astfel încât constată incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentei-pârâte, în sensul că, în speţă, comisioanele şi celelalte costuri aferente sunt elemente ale obiectului principal al convenţiei de credit, motiv pentru care instanţa trebuie să aplice prevederile art. 4 alin. (6) al Legii nr. 193/2000, interpretat prin prisma art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE şi să elimine din cadrul controlului unui eventual caracter abuziv, acele clauze care se referă la componente sau caracteristici ale costului total al creditului, Înalta Curte reţine că nu poate fi primită.

Astfel, în mod corect a reţinut instanţa de apel, în acord cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene că, în speţă, comisioanele pentru acordarea creditului, pentru administrare, rambursare anticipată, transformare etc. sunt clauze cu caracter accesoriu al căror caracter abuziv poate fi cercetat.

În aprecierea apartenenţei comisioanelor la obiectul contractului, Înalta Curte reţine că Legea nr. 193/2000 a transpus în dreptul naţional Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, aceasta din urmă prevăzând, în art. 4 alin. (2) faptul că "aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici justeţea preţului sau a remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil".

Analiza caracterului abuziv al oricărei clauze contractuale porneşte de la interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în funcţie de care instanţele trebuie să stabilească, prealabil analizei pe fond a caracterului abuziv al clauzelor, dacă acestea se încadrează în situaţiile de exceptare prevăzute în acest text legal.

Textul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 prevede că "Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil".

Înalta Curte constată că, în speţă, în raport cu textul legal evocat, pentru clauzele contestate privind comisioanele, nu operează prevederea de excludere din textul legal invocat.

În aceste condiţii, examenul caracterului abuziv al clauzelor menţionate este posibil în speţă, o asemenea clauză neputând fi asimilată obiectului principal al contractului, deoarece nu reglementează prestaţia esenţială a convenţiei de credit, suma împrumutată şi dobânda percepută ca echivalent al folosinţei capitalului, ci prestaţii cu caracter accesoriu, care nu se circumscriu noţiunii de obiect principal al contractului, însă, aceste comisioane se includ în categoria vizată de teza a II-a a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, reprezentând un preţ în schimbul unor servicii prestate de bancă.

Înalta Curte apreciază că sunt întemeiate susţinerile recurentei-pârâte în sensul că instanţa de apel a efectuat o examinare greşită a condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în analiza caracterului abuziv al clauzelor referitoare la comisionului de acordare, la comisionul de administrare, comisionul de rambursare anticipată.

Instanţa supremă reţine că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Astfel, una dintre condiţiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contestate referitoare la comisioane, instanţa supremă reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii).

În cauza menţionată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a clarificat chestiunea referitoare la elementele concrete care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea fiind menţionate: indicarea efectivă a cuantumului comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. S-a mai statuat, totodată, că un consumator trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

În acelaşi sens, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat în cauzele conexate C-224/19 şi C-259/19, CY împotriva Caixa Bank S.A. şi, respectiv LG, PK împotriva Banca Bilbao Vizcaya Argentaria S.A., la 16 iulie 2020, că "Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator şi o instituţie financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în pofida cerinţei de bună-credinţă, atunci când instituţia financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate şi unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanţei de trimitere".

Cu toate că această hotărâre vizează doar comisionul de acordare, Înalta Curte reţine că acelaşi raţionament este valabil şi în privinţa celorlalte comisioane contestate.

Astfel, exceptând comisionul de transformare, în legătură cu care s-a reţinut, concret, lipsa oricărei contraprestaţii din partea băncii, în condiţiile în care operaţiunea în sine este automată, instanţa de apel nu a raportat analiza efectuată comisionului de acordare, comisionului de administrare, comisionului de rambursare anticipată acelor elemente specifice, necesare, potrivit deciziei preliminare, pentru stabilirea caracterului clar şi inteligibil al clauzelor care le prevăd.

Se constată că instanţa de apel a pus accentul pe faptul că în contract nu există o explicitare a cestor comisioane, fără o analiză efectivă a producerii, în detrimentul consumatorului, în contradicţie cu cerinţa bunei-credinţe, a unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Instanţa de apel avea obligaţia de a analiza în ce măsură a fost afectată situaţia juridică a reclamanţilor-consumatori, dacă aceştia s-au aflat într-o poziţie mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional, cu atât mai mult cu cât, la data încheierii contractului de credit, nu exista nicio dispoziţie legală care să interzică perceperea unor astfel de comisioane sau care să pună în sarcina băncilor toate costurile legate de acordarea unui credit.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată întemeiate criticile formulate de recurenta-pârâtă în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunţate de instanţa de apel, sub aspectul referitor la caracterul abuziv al clauzelor ce reglementează comisionul de acordare, comisionul de administrare, comisionul de rambursare anticipată.

În rejudecare, instanţa de apel va relua analiza caracterului abuziv al clauzelor contestate, în limita considerentelor prezentate, urmând a ţine seama de toate criteriile de analiză a caracterului abuziv al unei clauze contractuale, astfel cum acestea sunt definite de art. 4 din Legea nr. 193/2000, precum şi de interpretarea dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin deciziile preliminare pronunţate în cauzele C-621/17 şi C-269/19, inclusiv de actul adiţional nr. x din 2.11.2012, prin care părţile au stabilit formula de calcul a dobânzii ca fiind EURIBOR plus marjă fixă 7,95 pp.

În consecinţă, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 250/A din 19 octombrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, va casa hotărârea recurată şi va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 250/A din 19 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 ianuarie 2022.