Construction contract rescission for non-performance upheld; cassation appeal dismissed as unfounded

Şedinţa publică din data de 11 mai 2022

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la 29 mai 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L. a solicitat instanţei de judecată ca, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., să dispună rezilierea contractului nr. x din 19 ianuarie 2011, astfel cum a fost modificat prin actul adiţional din 25 iulie 2014, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară; obligarea pârâtei la restituirea sumei de 334.099,08 RON, cu titlu de contravaloare a prestaţiilor efectuate de reclamantă în temeiul contractului; obligarea pârâtei la plata sumei de 44.180 RON, cu titlu de prejudiciu cauzat reclamantei, reprezentând dobânda legală penalizatoare pentru raporturi între profesionişti, începând cu 14 ianuarie 2016 (în principal), respectiv începând cu data formulării cererii de chemare în judecată (în subsidiar) şi, în ambele cazuri, până la momentul plăţii efective; cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile pe dispoziţiile art. 1350, 1516, 1535 şi 1550 C. civ. şi ale O.G. nr. 13/2011.

Prin sentinţa civilă nr. 2744/2017 din 12 octombrie 2017, Tribunalul Ilfov, secţia Civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a dispus rezilierea contractului de construire spaţii comune C. cu plata în sistem "barter" de lucrări la apartamentul SV02, nr. 1 din 19 ianuarie 2011, astfel cum a fost modificat prin actul adiţional din 25 iulie 2014. A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 334.099,08 RON, reprezentând daune-interese contractuale, precum şi dobânda legală penalizatoare aplicabilă în raporturile dintre profesionişti, conform art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011, de la data punerii în întârziere, 30 martie 2017, până la achitarea integrală a debitului. A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 14.309,38 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru şi onorariul de avocat.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel B. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 1134/A din 20 iunie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.R.L., a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Ilfov, secţia Civilă sub nr. x/2017*.

Prin sentinţa civilă nr. 3814 din 13 noiembrie 2019, Tribunalul Ilfov, secţia Civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., a dispus rezilierea contractului de construire spaţii comune C. cu plata în sistem "barter" de lucrări la apartamentul SV02, nr. 1 din 19 ianuarie 2011, astfel cum a fost modificat prin actul adiţional din 25 iulie 2014. A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 283.984,21 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor efectuate, precum şi la plata dobânzii legale penalizatoare, aplicabilă în raporturile dintre profesionişti, conform art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011, aferentă sumei de 283.984,21 RON, de la data punerii în întârziere, 30 martie 2017, până la achitarea integrală a debitului. A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a taxei judiciare de timbru în cuantum de 6.444,84 RON, precum şi la plata sumei de 4.602,22 RON, reprezentând onorariu de avocat, cu titlu de cheltuieli de judecată, efectuate în primul ciclu procesual (fond), proporţionale pretenţiilor admise.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel A. S.R.L. şi B. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 1780 din 27 noiembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelurile formulate de către apelanta-reclamantă A. S.R.L., şi de către apelanta-pârâtă B. S.R.L., a anulat sentinţa apelată şi, rejudecând, a admis cererea de chemare în judecată, a dispus rezilierea contractului şi a obligat pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 334.099,08 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor efectuate, precum şi la plata dobânzii legale penalizatoare, aplicabilă în raporturile dintre profesionişti, aferentă debitului principal, de la data punerii în întârziere, 30 martie 2017, până la achitarea integrală a debitului. A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 14.309,38 cu titlu de cheltuieli de judecată. A obligat pe intimata-pârâtă la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 6.906,32 RON cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs B. S.R.L., solicitând instanţei să caseze hotărârea atacată şi să trimită cauza spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti.

Motivele de recurs sunt în esenţă următoarele:

Prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă susţine că au fost încălcate dispoziţiile art. 481 C. proc. civ. deoarece prin considerentele deciziei recurate s-a creat recurentei-pârâte o situaţie mai grea decât cea din hotărârea atacată întrucât instanţa de apel a reinterpretat probele în defavoarea autoarei căii de atac. Se face referire la procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor din 8 iunie 2016, la autorizaţia de construire, la facturile şi chitanţele depuse de recurenta-pârâtă, la forţa probantă a procesului-verbal din 4 septembrie 2014 şi la cel din 25 iulie 2014.

Prin memoriul de recurs se susţine că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază întrucât, deşi a admis ambele apeluri, nu rezultă că instanţa de apel ar fi analizat apelul formulat de reclamanta A. S.R.L. şi nici argumentele pentru care a fost admis acest apel şi au fost înlăturate susţinerile pârâtei. Arată că reclamanta A. S.R.L. a solicitat modificarea în parte a sentinţei atacate.

Autoarea căii de atac afirmă că nu a fost pusă în discuţia părţilor şi nu au fost administrate probe referitor la interpretarea naturii juridice a procesului-verbal intermediar ca act modificator al contractului de antrepriză de lucrări, motivarea în acest sens fiind străină de natura cauzei. Mai arată că în mod greşit s-a reţinut că procesul-verbal de recepţie la finalizarea lucrărilor din 8 iunie 2016 face dovada îndeplinirii obligaţiilor contractuale, aceasta fiind motivare străină de natura cauzei. Tot străine de natura cauzei se apreciază a fi şi considerentele prin care curtea de apel a reţinut că recurenta a construit în paralel mai multe imobile şi că D. a participat la recepţia parţială din 25 iulie 2014.

Printr-o altă critică se invocă aplicarea greşită a prevederilor art. 218 şi art. 2016 C. civ. şi ale art. 7 din Legea nr. 31/1990 deoarece curtea de apel a reţinut că E. a avut mandat de reprezentare a societăţii, fapt ce nu a fost dovedit. Se mai susţine că părţile au încheiat un contract de antrepriză lucrări pentru care nu este necesară o autorizaţie de construire, iar antreprenorul era obligat să anunţe beneficiarul la terminarea lucrărilor, şi că nu au fost respectate dispoziţiile art. 1867, art. 1855, art. 1857, art. 1858, art. 1860-art. 1862 C. civ.. Se afirmă că din raportul extrajudiciar de expertiză rezultă că lucrările nu au fost finalizate.

Recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a aplicat greşit şi prevederile art. 1556 C. civ. referitoare la regulile de interpretare a excepţiei de neexecutare a contractului.

Recurenta-pârâtă a indicat în cererea de recurs motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca fiind lovit de nulitate întrucât a fost formulat peste termenul legal, iar în subsidiar, respingerea recursului ca fiind nul faţă de lipsa motivelor de recurs.

Pe baza cererii de recurs şi a întâmpinării, în temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

Prin încheierea din 9 martie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în completul de filtru, a respins excepţiile invocate şi a admis în principiu recursul.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Motivul de casare invocat de către recurenta-pârâtă, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. şi care vizează nemotivarea hotărârii, nu poate fi reţinut.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat faptul că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, întrucât nu rezultă că instanţa de apel ar fi analizat apelul formulat de intimata A. S.R.L. şi nu se desprind argumentele pentru care a fost admis acest apel şi nici cele pentru care au fost înlăturate susţinerile recurentei-pârâte.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă şi motivarea insuficientă, casarea intervenind, de regulă, în cazul în care există contradicţie între considerente şi dispozitiv, când hotărârea cuprinde considerente contradictorii, precum şi în cazul în care lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Articolul 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. prevede obligaţia instanţei de a insera în cuprinsul hotărârii expunerea situaţiei de fapt reţinute pe baza probelor administrate în cauză, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-a admis, cât şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor. Expunerea considerentelor reprezintă garanţia că hotărârea pronunţată reprezintă rezultatul unui raţionament logico-judiciar, iar soluţia nu a fost pronunţată într-un mod arbitrar şi discreţionar, şi face în acelaşi timp posibilă realizarea controlului judiciar.

Dincolo de aceste aspecte teoretice, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa de apel a analizat criticile formulate prin ambele apeluri declarate şi a expus considerentele în susţinerea soluţiei pronunţate, astfel cum acestea se regăsesc la filele x din hotărârea recurată. Totodată, contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte constată că instanţa de apel a prezentat, în considerentele deciziei, argumente pentru care a admis apelul formulat de intimata-reclamantă A. S.R.L. şi cele pentru care au fost înlăturate apărările recurentei-pârâte.

De asemnea, faţă de faptul că prin cererea de apel formulată de recurenta-pârâtă a fost invocată încălcarea art. 13 C. proc. civ., privind dreptul la apărare şi din perspectiva efectelor pe care acesta l-a produs faţă de hotărârea apelată, se constată că instanţa de apel a analizat în ansamblu cererile de apel şi în rejudecare a soluţionat pe fond cererea de chemare în judecată.

Ca urmare, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument al părţilor, iar întinderea obligaţiei de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura şi circumstanţele specifice fiecărei cauze. Motivarea unei hotărâri judecătoreşti este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că acest motiv de casare este nefondat, instanţa de apel argumentând soluţia pronunţată cu respectarea cerinţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în acest sens evocând şi aplicând în cauza dedusă judecăţii textele de lege şi actele normative care au stat la baza adoptării soluţiei sale, totodată prezentând raţionamentul-logico juridic prin care a admis apelurile sub acest aspect.

În ceea ce priveşte motivele invocate de recurentă, prin care arată că motivarea este străină de natura cauzei, instaţa supremă constată că nu pot fi analizate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., deoarece susţinerile cu privire la neadministrarea probelor referitor la interpretarea naturii juridice a procesului-verbal intermediar ca act modificator al contractului de antrepriză de lucrări şi criticile prin care arată că în mod greşit s-a reţinut că procesul-verbal de recepţie la finalizarea lucrărilor din 8 iunie 2016 face dovada îndeplinirii obligaţiilor contractuale sunt aspecte de netemeinicie care nu pot fi valorificate în etapa procesuală a recursului, în realitate partea îşi exprimă nemulţumirea faţă de modul în care instanţa de apel a interpretat actele încheiate de părţi şi probele administrate în cauză.

Nici criticile prin care recurenta-pârâtă susţine au fost încălcate dispoziţiile art. 481 C. proc. civ., creând acesteia o situaţie mai grea decât cea din hotărârea atacată, nu se încadrează între cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi nu pot fi analizate prin prisma motivului de casare statuat la pct. 5, indicat în memoriul de recurs, întrucât se critică modul în care instanţa de apel a reinterpretat probele, chestiune care nu poate face obiectul analizei de nelegalitate din recurs.

Administrarea probatoriului şi stabilirea situaţiei de fapt este atributul instanţei devolutive, în recurs urmărindu-se conformitatea soluţiei cu normele de drept aplicabile. Este de amintit că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, ca şi asupra concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate.

Se ignoră caracterul extraordinar al căii de atac a recursului, în cadrul căruia nu se poate rejudeca fondul, ci se analizează exclusiv aspecte de nelegalitate, nu şi cele de netemeinicie. Ca atare, nu poate constitui motiv de recurs orice nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, în sensul că nu pot fi susţinute în mod valabil critici prin care se tinde la schimbarea situaţiei de fapt ori la reaprecierea probelor cauzei sau prin care se solicită realizarea unui control judiciar de temeinicie; în consecinţă, instanţa de recurs nu poate examina decât criticile privitoare la decizia atacată care fac posibilă încadrarea în prevederile art. 488 din C. proc. civ. şi sunt proprii controlului judiciar de legalitate permis instanţei de recurs.

Totodată, nici criticile prin care se invocă aplicarea greşită a prevederilor art. 218 şi art. 2016 C. civ. şi ale art. 7 din Legea nr. 31/1990 referitor la mandatul acordat reprezentantului recurentei, încălcarea dispoziţiilor art. 1867, art. 1855, art. 1857, art. 1858, art. 1860-art. 1862 C. civ. din materia contractului de antrepriză şi aplicarea greşită a prevederilor art. 1556 C. civ. referitoare la regulile de interpretare a excepţiei de neexecutare a contractului, nu se încadrează între cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi nu pot fi analizate prin prisma motivului de casare statuat la pct. 8, indicat în memoriul de recurs.

Din expunerea argumentelor evocate de recurenta-pârâtă, respectiv susţinerile referitoare la modul de desfăşurare a relaţiei contractuale dintre părţi, conţinutul contractului de antrepriză, îndeplinirea sau nu a obligaţiilor contractuale şi reprezentarea părţilor, rezultă cu evidenţă că se readuc în discuţie chestiuni de fond care depăşesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Altfel spus, criticile recurentei pe stabilirea situaţiei de fapt nu se convertesc în motivul de nelegalitate invocat, deoarece stabilirea situaţiei de fapt este atributul instanţelor devolutive.

În speţă, recurenta-pârâtă, susţinând greşita aplicare a legii de către instanţa de apel, a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă criticile la adresa deciziei atacate reprezintă doar o succesiune de fapte şi afirmaţii, fără o argumentaţie în drept care să permită identificarea unor elemente concrete de nelegalitate.

Se tinde, aşadar, la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o nouă judecată a fondului, fapt ce reiese şi din trimiterea pe care recurenta o face la situaţia de fapt, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1780 din 27 noiembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1780 din 27 noiembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 mai 2022.