Scope of re-judgment after partial cassation in revindication and loss-of-use damages litigation
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice rejected the defendant's appeal as unfounded, thereby upholding the Court of Appeal's decision that ordered the defendant to pay monthly damages of 24,916 RON for the non-use of a concrete plant starting February 5, 2018, until the actual return of the asset, and dismissed the defendant's request for a real offer of payment as inadmissible. The dispute arose from a failed leasing contract, with the plaintiff claiming ownership via a revindication action and the defendant arguing that a prior cassation decision established the legal amount and duration of damages (res judicata), while also challenging the lower court's refusal to re-admit new evidence on liability and the validity of the third-party purchase. The supreme court held that the lower court correctly applied Article 501 of the Code of Civil Procedure regarding the scope of re-judgment after a partial cassation, respecting the mandatory interpretations of the 2020 cassation decision that the defendant was not a buyer in good faith and that damages accrue until effective restitution; it further determined that the procedural challenges to the right of defense were baseless and that the appeal's substantive arguments constituted a review of facts and evidence, which is incompatible with the extraordinary appeal focused on legal compliance.
Legislator headnote
AI generatedart. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ, art. 22 alin. (6) C. proc. civ, art. 501 alin. (3) C. proc. civ, art. 488 pct. 6 C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 493 C. proc. civ; Scope of re-judgment after partial cassation in revindication and loss-of-use damages litigation: Pe baza cererii de recurs şi a întâmpinării, în temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Şedinţa publică din data de 11 mai 2022
Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor sub nr. x/2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pârâţii S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.A. SEVILIA - Sucursala Bucureşti, solicitând instanţei obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie bunul staţie de betoane, cu toate specificaţiile tehnice cuprinse în Anexa A la contractul de leasing nr. x din data de 18.03.2014, precum şi la plata de despăgubiri în cuantum de 24.916 RON pe lună, pentru lipsa de folosinţă a bunului menţionat, începând cu data formulării cererii de chemare în judecată (10 iunie 2016) şi până la data la care pârâţii îi vor lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie bunul revendicat.
Ulterior, reclamanta S.C. A. S.R.L. şi-a completat capătul al doilea de cerere, în sensul că a cerut instanţei obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. la plata lipsei de folosinţă, începând cu data de 16 mai 2016 şi până la data la care, pârâta îi va lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie bunul ce-i aparţine.
Prin încheierea de şedinţă din 01.11.2016, instanţa a luat act de renunţarea reclamantei la judecată faţă de pârâta S.C. C. S.A. SEVILIA - Sucursala Bucureşti.
Prin sentinţa nr. 114/LP/2017 din 13 iunie 2017, Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă a admis în parte acţiunea formulată şi precizată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii S.C. B. S.R.L., S.C. C. S.A. SEVILIA şi în consecinţă: a obligat pârâta S.C. B. S.R.L. să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie bunul staţia de betoane, cu toate specificaţiile tehnice cuprinse în Anexa A la contractul de leasing nr. x din data de 18.03.2014; a respins celelalte pretenţii ale reclamantei ca fiind neîntemeiate; a admis în parte cererea reclamantei cu privire la plata cheltuielilor de judecată şi în consecinţă: a obligat pârâta S.C. B. S.R.L. să plătească reclamantei suma de 17.080,64 RON, din care 10.742,70 RON onorariu avocat, 6.306,52 RON cheltuieli de deplasare, 31,42 RON. cheltuieli de poştă; a respins cererea reclamantei privind obligarea pârâtei la plata sumei de 11.427 RON taxă judiciară de timbru.
Prin decizia nr. 296/C/2018- A din 8 noiembrie 2018, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca inadmisibilă solicitarea reclamantei-apelante privind obligarea pârâtei-apelante S.C. B. S.R.L., la plata sumei de 358.785 RON, reprezentând preţul de circulaţie al staţiei de beton, formulată în apel; a admis apelurile declarate de reclamanta S.C. A. S.R.L. şi de pârâta S.C. B. S.R.L.; a schimbat în parte hotărârea apelată, în sensul că a respins cererea reclamantei privind obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. de a-i lăsa, în deplină proprietate şi liniştită posesie, bunul - staţia de betoane, cu toate specificaţiile tehnice cuprinse în Anexa A la contractul de leasing nr. x din data de 18.03.2014; a obligat pârâta S.C. B. S.R.L. să-i plătească reclamantei, cu titlu de prejudiciu, suma de 24.916 RON pe lună, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a utilajului, începând cu data de 16.05.2016 şi până la data de 05.02.2018; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate; a obligat apelanta-pârâta S.C. B. S.R.L., să-i plătească apelantei-reclamante cheltuieli de judecată parţiale în apel, în cuantum de 14.559 RON; a constatat că apelanta-pârâtă nu a solicitat cheltuieli de judecată în apel.
Prin decizia nr. 1401 din 20 iulie 2020, pronunţată în dosar nr. x/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 296/C/2018 - A din 08 noiembrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a Il-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal; a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva aceleiaşi decizii; a casat, în parte, decizia atacată; a trimis cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelului declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. şi a apelului reclamantei S.C. A. S.R.L., în ceea ce priveşte cererea de plată a contravalorii lipsei de folosinţă a utilajului, începând cu data de 5 februarie 2018 şi până la restituirea acestuia; a menţinut dispoziţiile deciziei recurate referitoare la respingerea, ca inadmisibilă, a solicitării reclamantei apelante S.C. A. S.R.L. privind obligarea pârâtei apelante S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 358.785 RON, reprezentând preţul de circulaţie al staţiei de beton, formulată în apel, la admiterea apelului formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. şi la obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. la plata către reclamanta S.C. A. S.R.L, cu titlu de prejudiciu, a sumei de 24.916 RON pe lună, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a utilajului, începând cu data de 16 mai 2016 şi până la data de 5 februarie 2018.
Prin decizia nr. 126/C/2021- A din 16 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost respins ca nefondat apelul declarat de S.C. B. S.R.L.; a fost admis apelul declarat de apelanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 114/LP din 13 iunie 2017, pronunţate de Tribunalul Bihor, care a fost schimbată în parte, în sensul că a fost obligată pârâta S.C. B. S.R.L. să plătească reclamantei, cu titlu de prejudiciu, suma de 24.916 RON pe lună, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a bunului staţie de betoane, începând cu data de 05.02.2018 şi până la data restituirii bunului; a fost obligată pârâta să plătească reclamantei şi cheltuielile de judecată reprezentate de taxa judiciară de timbru în primă instanţă, în cuantum de 9.384 RON; a fost menţinut restul dispoziţiilor sentinţei atacate; a fost obligată intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L. să plătească apelantei-reclamante cheltuieli de judecată în apel şi în recurs în cuantum de 16.126,13 RON, în limitele solicitate de apelanta - reclamantă.
Împotriva acestei decizii, S.C. B. S.R.L. a declarat recurs.
Motivele de recurs sunt în esenţă următoarele:
În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a refuzat să judece în concret cauza sub aspectul întinderii obligaţiei de despăgubire, reţinând în mod nelegal puterea de lucru judecat a deciziei de casare nr. 1401/2020.
În acest sens, recurenta-pârâtă susţine că instanţa nu a mai analizat apărările sale şi a încălcat prevederile art. 22 alin. (6) C. proc. civ.
Potrivit recurentei-pârâte, întrucât excepţia puterii de lucru judecat a fost ridicată pentru prima dată de către instanţa de apel direct prin hotărârea pronunţată, fără a o supune în prealabil discuţiei contradictorii a părţilor, aceasta a încălcat prevederile procesual civile privind dreptul la apărare - art. 13 şi contradictorialitatea procesului civil - art. 14 alin. (5) şi (6) C. proc. civ.
În esenţă, recurenta-pârâtă susţine că prin hotărârea criticată, s-a apreciat în mod nelegal că, în privinţa cuantumului de 24.916 RON/lună a prejudiciului stabilit pentru lipsirea de folosinţă, ar exista putere de lucru judecat, care decurge din decizia nr. 1401/20.07.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Potrivit recurentei-pârâtei, concluzia instanţei de apel privind incidenţa puterii de lucru judecat este eronată şi aduce încălcare prevederilor art. 431 alin. (2), art. 430 alin. (2) dar şi art. 501 alin. (3) C. proc. civ. privind limitele rejudecării după casare.
Astfel, susţine recurenta-pârâtă, instanţa de apel, reţinând puterea de lucru judecat, a extins prin analogie considerentele Înaltei Curţi asupra unei chestiuni cu care instanţa supremă nici măcar nu fusese învestită.
Potrivit recurentei-pârâte, Înalta Curte a tranşat strict dacă subzistă dreptul la o anumită despăgubire, fără să cenzureze ori să valideze întinderea acesteia şi a menţinut hotărârea instanţei de apel exclusiv sub aspectul existenţei acestui drept.
Recurenta-pârâtă invocă şi încălcarea prevederilor art. 501 alin. (3) C. proc. civ., privind limitele rejudecării după casare, în sensul că instanţa de apel nu s-a conformat considerentelor Înaltei Curţi, care la pag. 12 ultimul paragraf, a reţinut că se impune casarea pentru motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6, dispoziţiile de drept material la care s-a făcut trimitere fiind cele prevăzute de art. 1.385 C. civ., care reglementează despăgubirea pentru lipsirea de folosinţă.
Raportat la decizia Înaltei Curţi, concluzia recurentei-pârâte este în sensul că, urmare a casării parţiale şi trimiterii spre rejudecare, instanţa de apel trebuia să se pronunţe asupra a două chestiuni: acţiunea în revendicare şi întreaga cerere de plată a contravalorii lipsei de folosinţă a staţiei de betoane, începând cu data de 05.02.2018 şi până la restituirea bunului.
Practic, în rejudecare, astfel cum susţine recurenta-pârâtă, instanţa de apel a contravenit scopului hotărârii de casare parţială întemeiată pe art. 488 pct. 6 C. proc. civ., în sensul că a omis din nou să cerceteze împrejurările privind momentul predării şi, mai mult, s-a degrevat de analiza dispoziţiilor legale privind întinderea reparaţiilor.
În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă arată că instanţa de apel, în rejudecare, a constatat în mod nelegal că în prezenta speţă sunt întrunite condiţiile pentru antrenarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.
Interpretarea viciată a instanţei vizează, astfel cum susţine recurenta-pârâtă, condiţia vinovăţiei sale prin raportare la momentul predării bunului la data de 05.02.2018.
În susţinerea acestui motiv de casare, recurenta-pârâtă expune exhaustiv situaţia de fapt şi face trimitere la înscrisurile aflate la dosarul cauzei şi la proba testimonială.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.
Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea ca nefondat, precum şi obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.
Pe baza cererii de recurs şi a întâmpinării, în temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.
Prin încheierea din 9 martie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în completul de filtru, a respins excepţia nulităţii şi a admis în principiu recursul.
La data de 13.21.2021 recurenta a formulat o ofertă reală de plată, sens în care s-a format dosarul nr. x/2016. Prin cererea formulată recurenta a solicitat instanţei, în temeiul art. 1011 alin. (1) C. proc. civ., să pună în vedere intimatei S.C. A. S.R.L., să procedeze la primirea sumei de 358.785 RON, reprezentând contravaloarea indicată de către aceasta pentru staţia de betoane revendicată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Bihor.
Prin încheierea din 11 mai 2022 pronunţată în dosarul nr. x/2016 s-a dispus conexarea cererii de ofertă reală de plată cu prezenta cauză.
Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:
Recurenta-pârâtă a invocat în temeiul cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., că instanţa de apel a pronunţat hotărârea recurată cu încălcarea prevederilor art. 22 alin. (6), art. 13 şi art. 14 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., susţinând în esenţă că instanţa de apel a refuzat să judece în concret cauza sub aspectul întinderii obligaţiei de despăgubire, reţinând în mod nelegal puterea de lucru judecat a deciziei de casare nr. 1401/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 20 iulie 2020, fără a mai analiza apărările sale, încălcând astfel prevederile art. 22 alin. (6) C. proc. civ.
Sub acest aspect susţine că excepţia puterii de lucru judecat a fost ridicată pentru prima dată de către instanţa de apel direct prin hotărârea pronunţată, fără a o supune în prealabil discuţiei contradictorii a părţilor, astfel fiind încălcat dreptul la apărare şi contradictorialitatea procesului civil.
Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.
Cu privire la criticile referitoare la încălcarea art. 22 alin. (6) C. proc. civ., instanţa supremă constată că acestea sunt nefondate. Potrivit acestui text de lege, judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel. Deşi recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a încălcat principiul rolului activ al judecătorului, criticile sale vizează în realitate efectele deciziei de casare nr. 1401 din 20 iulie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. x/2016, asupra prezentei cauze, astfel cum au fost analizate de către instanţa de apel. Astfel, instanţa de apel a analizat conform deciziei de casare circumstanţele predării bunului de către pârâtă din perspectiva stabilirii prejudiciului suferit de reclamantă după data predării lui de către pârâtă şi sub aspectul acţiunii în revendicare în ceea ce priveşte analizarea bunei credinţe a pârâtei şi a terţului dobânditor la momentul predării bunului.
Totodată, criticile referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 13 şi art. 14 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., subsumate de autoarea căii de atac cazului de casare menţionat mai sus, nu vor fi însuşite de Înalta Curte. Conform art. 13 C. proc. civ., dreptul la apărare este garantat. Părţilor li se asigură posibilitatea de a participa la toate fazele de desfăşurare a procesului. Ele pot să ia cunoştinţă de cuprinsul dosarului, să propună probe, să îşi facă apărări, să îşi prezinte susţinerile în scris şi oral şi să exercite căile legale de atac, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege. Totodată, potrivit art. 14 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., instanţa este obligată, în orice proces, să supună discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate. Instanţa îşi va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.
Înalta Curte constată că din încheierea de şedinţă de la data de 2 aprilie 2021 la care au avut loc dezbaterile, şi care face parte integrantă din decizia recurată nr. 126/16/04.2021 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, rezultă fără echivoc că ambele părţi şi-au exprimat poziţia procesuală, li s-a dat posibilitatea să combată argumentele invocate de cealaltă parte şi s-au respectat drepturile şi garanţiile procesuale ale părţilor. De asemenea, Înalta Curte reţine că prin concluziile scrise depuse pentru termenul de pronunţare din 16.04.2021, reiese că pârâta a formulat apărări pe aspectul întinderii prejudiciului.
Faptul că instanţa de apel în rejudecare a ţinut seama de efectele deciziei de casare şi a reţinut că în ceea ce priveşte cuantumul prejudiciului în sumă de 24.196 RON lunar, reprezentând contravaloare lipsă de folosinţă a utilajului începând cu data de 16 mai 2016 şi până la 05.02.2018, a fost stabilit cu putere de lucru judecat prin decizia nr. 1401 din 20 iulie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu înseamnă că au fost încălcate principiile contradictorialităţii şi a dreptului la apărare, din moment ce părţile litigante au fost autoarele căii de atac în primul ciclu procesual, iar în al doilea ciclu procesual au avut posibilitatea să combată argumentele invocate.
Nu este lipsit de relevanţă de a sublinia în acest context că în decizia recurată în al doilea ciclu procesual s-a reţinut de către instanţa de apel că, urmare a faptului că în decizia de casare s-a menţionat cu putere de lucru judecat că, cuantumul prejudiciului în sumă de 24.916 RON pe lună reprezintă contravaloare lipsă de folosinţă a utilajului începând cu data de 16 mai 2016 şi până la 05.02.2018, susţinerile pârâtei cu privire la întinderea prejudiciului sub aspectul cuantumului nu mai pot fi primite.
Într-o altă exprimare, rezultă că aspectele cu privire la întinderea prejudiciului au fost invocate atât în cadrul dezbaterilor orale de către intimata-reclamantă, cât şi în cadrul concluziilor scrise depuse pentru termenul de pronunţare din 16.04.2021, când recurenta-pârâtă a formulat apărări sub acest aspect.
Aşa fiind, instanţa supremă constată că instanţa de apel a pronunţat sentinţa recurată cu respectarea normelor procedurale aplicabile în materie, ţinând seama de caracterul devolutiv ce este specific căii de atac a apelului şi în conformitate cu prevederile art. 22, art. 13 şi 14 C. proc. civ., judecata realizată de instanţa de apel a avut ca repere de analiză dispoziţiile legale incidente cauzei, aşa încât nu se poate reţine un viciu de nelegalitate a deciziei civile recurate din această perspectivă, cu privire la încălcarea principiului rolului activ al judecătorului, al dreptului la apărare şi al contradictorialităţii.
Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentă-pârâtă invocă şi încălcarea prevederilor art. 501 alin. (3) C. proc. civ., privind limitele rejudecării după casare, în sensul că instanţa de apel nu s-a conformat considerentelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Referitor la această critică, Înalta Curte reţine că potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ.:
"În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul."
Recurenta a susţinut, în esenţă, că deşi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut în considerente că se impune casarea pentru motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6, dispoziţiile de drept material la care s-a făcut trimitere fiind cele prevăzute de art. 1.385 C. civ., care reglementează despăgubirea pentru lipsirea de folosinţă, iar urmare a casării parţiale şi trimiterii spre rejudecare, instanţa de apel trebuia să se pronunţe asupra a două chestiuni: acţiunea în revendicare şi întreaga cerere de plată a contravalorii lipsei de folosinţă a staţiei de betoane, începând cu data de 05.02.2018 şi până la restituirea bunului, Curtea de Apel nu a ţinut cont de indicaţiile obligatorii ale instanţei de recurs şi a omis din nou să cerceteze împrejurările privind momentul predării şi, mai mult, s-a degrevat de analiza dispoziţiilor legale privind întinderea reparaţiilor.
Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs nu poate fi reţinut, întrucât, conform considerentelor şi dispozitivul deciziei nr. 1401 din 20 iulie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. x/2016, prin care s-a respins recursul recurentei-pârâte, s-a admis recursul reclamantei, s-a casat în parte decizia atacată şi s-a trimis cauza la aceeaşi curte de apel pentru rejudecarea apelului declarat de pârâta şi a apelului reclamantei, în ceea ce priveşte cererea de plată a contravalorii lipsei de folosinţă a utilajului, începând cu data de 5.02.2018 şi până la restituirea acestuia, instanţa de apel a stabilit corect limitele rejudecării apelului, pronunţând o hotărâre cu respectarea dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ.
Prin decizia de casare nr. 1401 din 20 iulie 2020, Înalta Curte, examinând criticile formulate de către recurentă a constatat că sunt parţial întemeiate motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., statuând:
"pierderea posesiei staţiei de betoane de către pârâtă, în urma predării acesteia, conform procesului-verbal de predare-primire încheiat la 05.02.2018 cu D. S.R.L., nu poate fundamenta legal nici soluţia de respingere a acţiunii în revendicare deduse judecăţii, nici pe aceea de limitare a despăgubirilor reprezentate de contravaloarea lipsei de folosinţă a utilajului la data de 5.02.2018, dată la care s-a reţinut că a avut loc predarea."
Ca atare, instanţa de apel, cu ocazia rejudecării, era obligată să ţină seama de dezlegările date de instanţa de recurs şi să analizeze circumstanţele predării bunului în raport de stabilirea prejudiciului suferit de către intimata-reclamantă după data de 5 februarie 2018, precum şi în ceea ce priveşte acţiunea în revendicare, doar sub aspectul analizării bunei credinţe a recurentei-pârâte şi a terţului dobânditor la momentul predării bunului.
Or, examinând decizia recurată, instanţa supremă constată că s-au respectat întocmai îndrumările instanţei de recurs. Astfel, instanţa de apel a răspuns aspectelor tranşate de instanţa de casare şi a constatat în mod corect că este întemeiată atât acţiunea în revendicare formulată de intimata-reclamantă, cât şi cererea de obligare a pârâtei la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă, calculate de la data refuzului de restituire şi până la predarea efectivă.
În acest context, în considerentele deciziei atacate, instanţa de prim control judiciar a analizat probele administrate în primă instanţă şi în apel, în rejudecare nefiind solicitate şi administrate alte probe, a stabilit situaţia de fapt şi a evocat normele de drept incidente pe care le-a aplicat în speţa dedusă judecăţii, stabilind pe de o parte că nici recurenta-pârâtă şi nici terţul de la care a cumpărat bunul vândut de intimata-reclamantă şi căreia i l-a predat ulterior, nu sunt cumpărători de bună credinţă pentru a se putea reţine dobândirea dreptului de proprietate asupra staţiei de betoane prin posesia de bună credinţă, iar pe de altă parte, faţă de prejudiciul suferit de către intimata - reclamantă, a stabilit că intimata-pârâtă este îndreptăţită la despăgubiri până la predarea efectivă a bunului.
Procedând astfel, instanţa de apel a respectat pe deplin dispoziţiile date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia de casare, pronunţând o hotărâre cu respectarea dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ., analizând raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, stabilind în mod corect şi complet situaţia de fapt şi răspunzând clar argumentelor părţilor.
Prin urmare, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate.
Cu privire la argumentele expuse în susţinerea motivului de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că reprezintă critici de netemeinicie şi nu de nelegalitate, recurenta-pârâtă făcând trimitere la mijloacele de probă administrate în cauză, respectiv înscrisuri şi proba testimonială.
Instanţa supremă reţine că prin expunerea acestor critici, recurenta-pârâtă tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanţa de apel mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.
În ceea ce priveşte oferta reală de plată formulată de recurenta-pârâtă, instanţa supremă constată că este inadmisibilă.
Prin decizia de casare nr. 1401 din 20 iulie 2020, pronunţată de Înalta Curte şi Casaţie şi Justiţie, s-a stabilit că cererea în revendicare formulată de intimata-reclamantă este întemeiată, sens în care recurenta-pârâtă are obligaţia predării în natură a bunului, care presupune predarea staţiei de betoane, astfel încât, schimbarea obligaţiei invocată de către recurentă prin intermediul ofertei reale de plată în această etapă procesuală este inadmisibilă.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 126/C/2021- A din 16 aprilie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi ca inadmisibilă, cererea formulată de S.C. B. S.R.L. privind cererea de ofertă reală de plată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 126/C/2021- A din 16 aprilie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Respinge cererea formulată de S.C. B. S.R.L. privind cererea de ofertă reală de plată, ca inadmisibilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 mai 2022.