Abusive unilateral modification of interest rates in foreign currency consumer loans; applicability of monetary nominalism to exchange rate clauses

Şedinţa publică din data de 11 mai 2022

Asupra recursurilor de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 24 iunie 2016, sub nr. x/2016, şi precizată la 12 iulie 2016, reclamanţii A. şi B. au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta C. S.A. (fostă D. S.A), ca prin hotărârea ce o va pronunţa să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută ale clauzelor prevăzute la art. 1.2, 1.3 lit. a), b) şi c), 5.1, 5.3, 5.4, 6.2, 6.3 şi 6.4 din convenţia de credit nr. x din 17 martie 2008, ale clauzelor prevăzute la art. 1.2, 1.3, 4.1 şi 5.1 din actul adiţional nr. x din 25 martie 2010, precum şi ale clauzelor prevăzute la art. 4.1 din actul adiţional nr. x din 18 martie 2011, la art. 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7 din actul adiţional nr. x din 27 februrie 2012 şi la art. 1, 2, 3 şi 4 din actul adiţional nr. x din 17 decembrie 2012; să dispună îngheţarea cursului de schimb valutar la valoarea de la data încheierii contractului de credit; să dispună obligarea pârâtei să restituie sumele percepute în temeiul clauzelor contestate şi să plătească dobânda aferentă acestor sume.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000.

Pârâta a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei de interes şi excepţia lipsei de obiect ale cererilor referitoare la plata comisionului de rambursare anticipată.

Prin încheierea de şedinţă din 11 noiembrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia lipsei de obiect şi a unit cu fondul excepţia lipsei de interes.

Prin sentinţa civilă nr. 8097 din 23 decembrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia lipsei de interes invocată cu privire la cererile de constatare a caracterului abuziv şi a nulităţii absolute ale clauzelor prevăzute la art. 1.3 lit. c) şi 6.4 din contractul de credit nr. x din 17 martie 2008, a respins cererea de chemare în judecată precizată şi a obligat reclamanţii în solidar să plătească pârâtei suma de 6.095,12 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel A. şi B., iar C. S.A. (fostă D. S.A) a declarat apel incident.

Prin încheierea de şedinţă din 12 aprilie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a avocatului în ceea ce o priveşte pe C. S.A. (fostă D. S.A).

Prin decizia civilă nr. 1750A din 10 decembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul formulat de reclamanţi, a anulat apelul incident, ca fiind formulat de o persoană care nu dovedeşte calitatea de reprezentant, a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a constatat caracterul abuziv şi nulitatea clauzei prevăzute de art. 5.1 din contractul de credit x din 17 martie 2008 în ceea ce priveşte "marja variabilă a băncii" şi a dispus obligarea apelantei pârâte la restituirea sumelor încasate în plus în baza acestei clauze. A obligat reclamanţii la plata către a pârâtă a sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs A. şi B. şi C. S.A. (fostă D. S.A), iar pârâta a declarat recurs şi împotriva încheierii de şedinţă din 12 aprilie 2018.

Prin memoriul de recurs, recurenţii-reclamanţi A. şi B. au solicitat casarea în parte a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel. Motivele invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Prin memoriul de recurs, recurenţii-reclamanţi arată că decizia atacată nu respectă exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. deoarece curtea de apel nu a avut în vedere susţinerile acestora referitoare la comisionul de acordare şi la cel de administrare şi la clauzele abuzive inserate în actele adiţionale la contractul de credit. Arată că instanţa de apel nu a motivat soluţia de respingere a acestor argumente şi a reţinut în mod greşit că reclamanţii nu au combătut în apel statuările instanţei de fond.

Autorii căii de atac susţin că au fost greşit interpretate dispoziţiile art. 4 şi cele ale pct. I lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 şi contestă soluţia curţii de apel în ceea ce priveşte aplicarea acestor norme de drept material la clauzele contractuale referitoare la comisionul de acordare şi la cel de administrare, la clauzele privind modificarea dobânzii din cuprinsul actului adiţional şi la solicitarea de îngheţare a cursului valutar. Aceleaşi părţi afirmă că nu s-a ţinut cont de dezechilibrul semnificativ determinat de inserarea în contract a celor două comisioane fără a se detalia de ce sunt percepute şi că aceste comisioane au fost încasate fără justificare, majorându-se astfel rata lunară de credit.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, semnarea unui contract redactat de unitatea bancară nu dovedeşte negocierea sa, iar banca nu şi-a îndeplinit obligaţia de informare deoarece le-a comunicat împrumutaţilor numai cuantumul dobânzii fixe, ce trebuia achitată în primul an de creditare. Menţionează că marja dobânzii include toate costurile suportate de recurenta-pârâtă astfel că nu ar fi trebuit percepute alte sume pentru acelaşi scop şi apreciază că valoarea comisionului de acordare este disproporţionat de mare faţă de activitatea desfăşurată de bancă.

Cu privire la decizia instanţei de apel în ceea ce priveşte constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzelor prevăzute în actele adiţionale, arată că nu este corectă statuarea instanţei de apel în sensul că nu ar fi combătut în apel aspectele reţinute de instanţa de fond şi că nu ar fi invocat în cererea de chemare în judecată aspectele legate de lipsa negocierii, neîndeplinirea obligaţiei de informare şi existenţa dezechilibrului semnificativ. Susţin că instanţa de apel nu a răspuns acestor critici şi nu a stabilit pe deplin situaţia de fapt.

Recurenţii-reclamanţi afirmă că raţionamentul curţii de apel pe aspectul caracterului abuziv al clauzei de risc valutar este contrar prevederilor O.G. nr. 21/1992, Directivei 93/13 şi art. 969 C. civ. din 1864 deoarece Legea nr. 193/2000 se aplică cu prioritate, reprezentând norma specială în raport de C. civ., iar creditul a fost acordat numai scriptic în franci elveţieni, recurenţii primind în cont, RON. Precizează că banca nu i-a informat cu privire la riscul de depreciere a monedei naţionale în raport de francul elveţian şi că le-a prezentat acest produs de creditare în mod atractiv, dar nu a acţionat cu bună-credinţă şi nici nu a inclus în contract explicaţii privind funcţionarea mecanismului de schimb CHF-LEU, astfel cum a statuat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

Autorii căii de atac susţin caracterul comutativ al contractului de credit şi arată că intervenirea unui eveniment imprevizibil faţă de momentul încheierii contractului, cum este valorizarea accelerată a francului elveţian, expune consumatorii unui risc pe care aceştia nu şi l-au asumat, fiind astfel încălcate prevederile art. 969-970 C. civ. din 1864. Apreciază că se impune revizuirea efectelor contractului prin îngheţarea cursului de schimb la valoarea de la momentul încheierii contractului.

Recurenţii-reclamanţi şi-au întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâta a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată.

Prin recursul formulat, recurenta-pârâtă C. S.A. (fostă D. S.A) a solicitat admiterea căii de atac formulate şi casarea deciziei atacate, cu cheltuieli de judecată.

Motivele invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă arată că art. 5.1 din contractul de credit privind variaţia dobânzii nu redă o prevedere cu caracter abuziv, curtea de apel interpretând în mod greşit prevederile art. 4 alin. (5) din Legea nr. 193/2000, ale art. 4 din Directiva 93/13 şi ale O.G. nr. 21/1992. Aceeaşi parte susţine că dobânda şi comisioanele sunt elemente care formează costul total al creditului şi împreună cu marja de profit a băncii constituie preţul contractului de credit, respectivele clauze fiind exceptate de la analiza caracterului abuziv. Afirmă că aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil şi au fost negociate, iar criteriile echilibrului contractual şi al bunei-credinţe au fost respectate prin raportare la dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 363/2007, ale art. 1899 alin. (2) C. civ. din 1864 şi al alin. (1) pct. I lit. a) şi alin. (2) pct. I lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000. Susţine că posibilitatea recurentei-pârâte de a modifica procentul de dobândă nu este interzisă de lege, iar motivaţia întemeiată la care se referă textul de lege trebuie să existe, nu să fie prevăzută în contract.

Recurenta-pârâtă critică şi soluţia de anulare a apelului incident întrucât în mod greşit curtea de apel a admis excepţia lipsei calităţii de reprezentant a semnatarului cererii de apel deşi au fost depuse înscrisuri în susţinerea mandatului acordat de către recurentă avocatului semnatar al cererii de apel. Astfel, susţine partea, au fost încălcate prevederile art. 87 alin. (2) C. proc. civ.

Autoarea căii de atac indică şi argumentele pentru admiterea apelului incident formulat împotriva considerentelor instanţei de fond prin care arată că aceasta în mod eronat a reţinut caracterul nenegociat al clauzelor contractuale.

Recurenta-pârâtă a indicat în cererea de recurs motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenţii-reclamanţi nu au depus întâmpinare.

Pe baza cererilor de recurs şi a întâmpinărilor depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

Prin încheierea din 9 martie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursurile.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Cu privire la recursul declarat de recurenţii-reclamanţi

Motivul de casare invocat de către recurenţii-reclamanţi, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. şi care vizează nemotivarea hotărârii, nu poate fi reţinut.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au invocat faptul că decizia atacată nu respectă exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., deoarece curtea de apel nu a avut în vedere susţinerile acestora referitoare la comisionul de acordare, comisionul de administrare şi la clauzele abuzive inserate în actele adiţionale la contractul de credit.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă şi motivarea insuficientă, casarea intervenind, de regulă, în cazul în care există contradicţie între considerente şi dispozitiv, când hotărârea cuprinde considerente contradictorii, precum şi în cazul în care lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Articolul 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. prevede obligaţia instanţei de a insera în cuprinsul hotărârii expunerea situaţiei de fapt reţinute pe baza probelor administrate în cauză, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-a admis, cât şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor. Expunerea considerentelor reprezintă garanţia că hotărârea pronunţată reprezintă rezultatul unui raţionament logico-judiciar, iar soluţia nu a fost pronunţată într-un mod arbitrar şi discreţionar, şi face în acelaşi timp posibilă realizarea controlului judiciar.

Dincolo de aceste aspecte teoretice, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa de apel a analizat criticile recurenţilor şi a expus propriile considerente în susţinerea soluţiei pronunţate, astfel cum acestea se regăsesc la filele x din hotărârea recurată. Aşadar, faptul că instanţa de apel a confirmat, în urma analizei proprii, raţionamentul primei instanţe, nu se circumscrie motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Totodată, contrar susţinerilor recurenţilor, din considerentele deciziei recurate rezultă că instanţa de apel a răspuns cu privire la aspectele legate de lipsa negocierii, neîndeplinirea obligaţiei de informare şi existenţa dezechilibrului semnificativ, făcând trimitere la normele legale incidente pentru care nu au fost analizate criticile invocate sub acest aspect direct în apel, respectiv art. 478 C. proc. civ., care reglementează limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă.

Ca urmare, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument al părţilor, iar întinderea obligaţiei de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura şi circumstanţele specifice fiecărei cauze. Motivarea unei hotărâri judecătoreşti este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că acest motiv de casare este nefondat, instanţa de apel argumentând soluţia pronunţată cu respectarea cerinţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în acest sens evocând şi aplicând în cauza dedusă judecăţii textele de lege şi actele normative care au stat la baza adoptării soluţiei sale, totodată prezentând raţionamentul-logico juridic prin care a respins apelul sub acest aspect.

Referitor la criticile încadrate în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prin care recurenţii-reclamanţi invocă încălcarea dispoziţiilor art. 4 şi cele ale pct. I lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 cu privire la comisionul de acordare, comisionul de administrare, la clauzele privind modificarea dobânzii din cuprinsul actului adiţional şi la solicitarea de îngheţare a cursului valutar, Înalta Curte reţine că acestea sunt nefondate.

Înalta Curte constată că, în mod corect a argumentat instanţa de apel că, pentru a se reţine caracterul abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi de administrare, se impune a se determina în ce măsură sunt aplicabile prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, conform cărora evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil. Or, în condiţiile în care aceste comisioane sunt percepute pentru demersurile efectuate de bancă în vederea acordării şi administrării creditului, iar obligaţiile de plată au fost stipulate în mod clar şi inteligibil, indicându-se, pentru comisionul de acordare, cuantumul comisionului datorat, iar pentru comisionul de administrare, modalitatea de calcul, de percepere cât şi raţiunea sa, nu se poate considera că împrumutaţii au fost prejudiciaţi, fiind informaţi chiar la momentul semnării convenţiei de credit cu privire la obligaţia ce le incumbă, astfel încât nu este fondată critica recurenţilor în sensul că acestea au fost prevăzute în contractul de credit fără să se cunoască în ce constă contraprestaţia.

În cauză există suficiente criterii care să confere consumatorilor posibilitatea să prevadă consecinţele economice care rezultă din clauzele contractuale în ceea ce îi priveşte. Valoarea comisionului de acordare şi a comisionului de administrare prevăzute la art. 1.3 lit. a) şi b), rezultă din stipulaţiile contractului de credit nr. x/17.03.2008, iar motivele perceperii lor rezultă cu uşurinţă din denumirea acestora, recurenţii-reclamanţi fiind în măsură să prevadă la data încheierii contractului care sunt implicaţiile juridice şi economice care decurg din perceperea celor două comisioane în ceea ce îi priveşte. Denumirea acestor comisioane relevă, fără echivoc, raţiunea perceperii lor, respectiv acordarea şi administrarea creditului, termenii neavând caracter tehnic, de specialitate, ci reprezintă termeni comuni, uzuali, des utilizaţi în limbajul curent, aşa încât nu pot pune probleme de înţelegere.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, una dintre condiţiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contestate din convenţia de credit, instanţa supremă reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii).

În cauza menţionată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Astfel, în cauză, instanţa de apel a examinat toate aceste criterii în cadrul mecanismului de verificare a caracterului clar şi inteligibil al clauzelor care reglementează comisionul de acordare şi administrare şi a reţinut că aceastea au fost redactate într-un limbaj clar şi inteligibil, consumatorii având posibilitatea să prevadă, pe baza unor criterii fără echivoc, consecinţele care rezultă din clauzele contractuale în ceea ce îi priveşte.

Totodată, criticile recurenţilor-reclamanţi referitoare la caracterul abuziv al clauzei de risc valutar vor fi înlăturate.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s.

Totodată, prin hotărârea nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva E. S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, că, " (...) din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că instanţa de apel a stabilit, printr-o judicioasă aplicare a dispoziţiilor art. 1578 C. civ., că în speţă clauza criticată din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar, normă legală care are caracter supletiv şi care se aplică, astfel cum a reţinut Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în hotărârea recentă analizată în precedent, în raportul juridic dedus judecăţii în absenţa unui acord diferit al părţilor în această privinţă.

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat transpune o dispoziţie legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864. Potrivit art. 1578 alin. (1) C. civ., obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract.

De asemenea, trebuie notat că părţile nu au o prevedere contractuală derogatorie sub acest aspect.

În atare context, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi de cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va înlătura şi critica formulată prin prisma aceluiaşi motiv de recurs, ce se referă la teoria impreviziunii.

Spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze şi de nulitatea acesteia, care se analizează pentru motive anterioare şi/sau concomitente încheierii contractului, impreviziunea priveşte un contract valabil încheiat, care, ca urmare a unor împrejurări independente de acţiunea/inacţiunea părţilor, produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

Deşi nu a cunoscut o consacrare legală expresă sub imperiul dispoziţiilor C. civ. de la 1864, doctrina şi practica, în special în materia contractelor comerciale internaţionale, au recunoscut posibilitatea aplicării teoriei impreviziunii ca o excepţie de la principiul forţei obligatorii a contractului, în cazul ruperii echilibrului contractual în urma schimbării împrejurărilor avute în vedere de către părţi la momentul încheierii contractului, urmând ca în aplicarea acestei teorii, să fie reajustate drepturile şi obligaţiile părţilor, precum şi întinderea acestora.

Prin decizia nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale s-a statuat că impreviziunea, aplicabilă potrivit concepţiei instanţei de contencios constituţional şi în regimul C. civ. de la 1864, intervine când în executarea contractului a survenit un eveniment excepţional şi exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privinţa amplorii şi efectelor sale.

Faţă de argumentele expuse referitoare la teoria impreviziunii, Înalta Curte de Casasţie şi Jutiţie constată că reclamanţii nu urmăresc adaptarea pentru viitor a efectelor contractului, astfel încât prestaţiile părţilor să fie unele echilibrate, ci ajustarea prestaţiilor faţă de configurarea dată acestora la momentul încheierii convenţiei, când nu exista dezechilibrul contractual pretins de către reclamanţi, ceea ce contravine scopului şi mecanismului remediului impreviziunii şi pune în mod nepermis semnul egalităţii între impreviziune şi nulitate.

Cu privire la recursul declarat de recurenta-pârâtă

Referitor la criticile prin care recurenta-pârâtă susţine că au fost încălcate prevederile art. 87 alin. (2) C. proc. civ., fiind anulat apelul incident ca fiind formulat de o persoană care nu dovedeşte calitatea de reprezentant, acestea vor fi analizate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod, şi nu din perspectiva pct. 8 indicat în memoriul de recurs.

Analizând criticile invocate de recurenta-pârâtă cu privire la soluţia de admitere a excepţiei lipsei dovezii calităţii de reprezentant şi de anulare a apelului formulat de către aceasta, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că sunt nefondate.

Potrivit art. 151 alin. (2) C. proc. civ. coroborat cu art. 151 alin. (4) C. proc. civ., când cererea este formulată prin reprezentant, avocatul şi consilierul juridic vor depune împuternicirea lor, potrivit legii. Reprezentanţii persoanelor juridice de drept privat vor depune, în copie, un extras din registrul public în care este menţionată împuternicirea lor.

Înalta Curte constată că instanţa de apel în mod corect a reţinut că nu s-a făcut dovada calităţii de reprezentant a persoanei care pretinde că este reprezentantul C. S.A. (fostă D. S.A), având în vedere nedepunerea de către aceasta a extrasului, astfel cum prevede art. 151 alin. (4) C. proc. civ.. De asemenea, în mod legal s-a reţinut că din cererea de apel nu rezultă numele persoanei care a semnat cererea, pentru a fi incidente prevederile art. 87 alin. (2) C. proc. civ., împuternicirea din apel cuprinzând şi alţi avocaţi decât cei aflaţi pe delegaţia de la instanţa de fond.

Totodată, Înalta Curte reţine că deşi instanţa de apel a pus în vedere recurentei-pârâte să facă dovada calităţii de reprezentare a semnatarului cererii de apel incident, acordând un termen în acest sens, potrivit art. 82 C. proc. civ., aceasta nu a depus extrasul din registrul public, prevăzut de art. 151 alin. (4) acelaşi cod.

Prin urmare, în mod judicios a constatat Curtea de Apel că nu s-a făcut dovada că persoana care a împuternicit avocatul care a semnat cererea de apel incident este reprezentantul legal al societăţii sau a fost mandatat în acest sens de reprezentantul legal al societăţii, anulând apelul incident formulat de C. S.A. (fostă D. S.A), în temeiul art. 82 C. proc. civ.

Criticile încadrate în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prin care recurenta-pârâtă invocă încălcarea prevederilor art. 4 alin. (5) din Legea nr. 193/2000, ale art. 4 din Directiva 93/13 şi ale O.G. nr. 21/1992 şi susţine că dobânda şi comisioanele sunt elemente care formează costul total al creditului şi împreună cu marja de profit a băncii constituie preţul contractului de credit, respectivele clauze fiind exceptate de la analiza caracterului abuziv, sunt nefondate.

Argumentul recurentei-pârâte, în sensul excluderii de la analiza caracterului abuziv al clauzelor referitoare la dobândă, întrucât reprezintă preţul contractului, nu poate fi reţinut. Deşi obligaţia de plată a dobânzii face parte din obiectul principal, în sensul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, nu orice clauză referitoare la dobândă este exclusă de la analiza sub aspectul caracterului abuziv.

În lumina statuărilor instanţei europene, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că analiza caracterului abuziv al clauzei contractuale care stipulează prerogativa profesionistului de a determina sau de a modifica rata dobânzii, în cauza de faţă, este admisibilă.

Conform prevederilor pct. 1 lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000:

"(1) Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: a) dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivaţie întemeiată, în condiţiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părţi contractante şi acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul".

În raport de aceste dispoziţii legale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că dispoziţiile pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 care prevăd posibilitatea inserării în contract a unor clauze prin care furnizorii de servicii financiare au dreptul de a modifica rata dobânzii sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, dacă există o motivaţie întemeiată, iar consumatorul are libertatea de a rezilia contractul, trebuie interpretate în lumina principiilor instituite prin art. 1 din Legea nr. 193/2000.

Aşadar, pe de o parte "motivele întemeiate" nu pot consta decât în acele situaţii care sunt precis determinate în contract şi au un caracter obiectiv, iar, pe de altă parte, modificarea obligaţiilor de plată nu poate determina un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Totodată, în cauza Bogdan Matei şi F. împotriva S.C. VOLKSBANK ROMÂNIA S.A. - C143/13 - pct. 74 - s-a arătat că, aşa cum rezultă în special din articolele 3 şi 5 din Directiva 93/13, precum şi din cuprinsul punctului 1 lit. j) şi l) şi din cuprinsul punctului 2 lit. b) şi d) din anexa la această directivă, prezintă o importanţă esenţială pentru respectarea cerinţei privind transparenţa aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele şi particularităţile mecanismului de modificare a ratei dobânzii şi relaţia dintre această clauză şi alte clauze referitoare la remuneraţia creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, deşi potrivit legislaţiei naţionale şi comunitare, recurenta-pârâtă avea dreptul de a modifica dobânda percepută, doar dacă exista un motiv întemeiat, precizat în contract, prin clauza constatată ca fiind abuzivă referitoare la dobândă sunt încălcate normele de drept naţionale şi comunitare întrucât nu sunt indicate în contract motivele întemeiate care ar putea justifica o decizie a băncii de a modifica dobânda percepută.

Potrivit dispoziţiilor art. 5.1 din contractul de credit nr. x din 17.03.2008:

"Dobânda la creditul acordat este stabilită ca un procent anual şi este, la data încheierii contractului, cea menţionată la art. 1.2. În cazul tipului de dobândă variabilă, aceasta se revizuieşte la fiecare 3 luni în funcţie de noua valoare a indicelui de referinţă şi marja băncii, prima modificare având loc la 3 luni de la data tragerii. Dobânda este stabilită în funcţie de indicele de referinţă la care se adaugă marja variabilă a băncii, care la data încheierii contractului este cea menţionată la art. 1.2. Dobânda se poate modifica în funcţie de variaţia indicelui de referinţă şi a marjei conform deciziei băncii. În cazul în care indicele de referinţă variază cu minim 0.25 puncte procentuale (în plus/minus) faţă de valoarea iniţială a acestuia/la cea mai recentă modificare, după caz, Banca poate modifica dobânda în consecinţă, în orice moment, conform deciziei sale. Noul procent de dobândă se aplică asupra soldului existent al creditului la data modificării acestuia".

Astfel de clauze contractuale, precum cea inserată la art. 5.1 din contractul de credit, care permit creditorului să modifice în mod unilateral nivelul costurilor solicitate debitorului, respectiv nivelul dobânzii lunare, ridică problema previzibilităţii pentru consumator a majorării acestor costuri în funcţie de criteriul neindicat în contract, aşadar prevăzut în mod netransparent.

Contrar susţinerilor băncii recurente, această clauză creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului şi contrar exigenţelor bunei-credinţe, nefiind, astfel, incidentă situaţia prevăzută de pct. 1 lit. a) din lista anexă la Legea nr. 193/2000, în condiţiile în care în contract nu au fost definite în vreun fel criteriile ce urmau a fi avute în vedere de recurenta-pârâtă pentru modificarea dobânzii. În consecinţă, lipsa oricărui reper în contractul de credit a lăsat consumatorii-intimaţi într-o stare de echivocitate, lipsită de claritate, conferind băncii posibilitatea de a modifica unilateral contractul în raport de interesele sale financiare, în detrimentul consumatorilor.

În ceea ce priveşte caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contractuale, trebuie subliniat că sintagma marja băncii nu a fost explicată, astfel încât se impune precizarea că nu este suficient ca o clauză să fie inteligibilă din punct de vedere gramatical, ci trebuie prezentată o formulă concretă în funcţie de care poate varia rata dobânzii, astfel încât consumatorul să fie pe deplin informat şi să poată anticipa, la momentul încheierii contractului, consecinţele economice ale unei atare clauze.

Astfel, nu pot fi reţinute argumentele recurentei-pârâte în sensul că dobânda contractuală este o consecinţă a dobânzii variabile pentru care clientul a optat şi că esenţa acesteia constă în înregistrarea unor fluctuaţii în funcţie de evoluţia pieţei financiar-bancare. Prin clauza constatată ca fiind abuzivă referitoare la dobândă, a fost afectată situaţia juridică a recurenţilor, întrucât au fost încălcate prevederile pct. l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 şi cele referitoare la obligaţiile legale de informare şi transparenţă aflate în sarcina profesionistului, astfel că este îndeplinită condiţia existenţei unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului.

Având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 1750A din 10 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1750A din 10 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi împotriva încheierii din 12 aprilie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 1750A din 10 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1750A din 10 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi împotriva încheierii din 12 aprilie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 mai 2022.