Revolution Shooting Claim Time-Barred; Moral Damages Appeal Rejected as Unfounded

Şedinţa publică din data de 5 mai 2022

asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, sub nr. x/2021, la 6 ianuarie 2021, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 300.000 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului şi până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale.

2. Hotărârea pronunţată de tribunal în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1130 PI din 10 iunie 2021, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a respins excepţiile nelegalei timbrări a cererii de chemare în judecată, inadmisibilităţii şi lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, invocate prin întâmpinare. A admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ridicată de pârât, şi a respins cererea de chemare în judecată.

Împotriva acestei hotărâri, reclamantul a promovat apel.

3. Hotărârea pronunţată în apel de Curtea de Apel

Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, prin decizia civilă nr. 287 din 25 noiembrie 2021 a respins apelul, ca nefondat.

4. Recursul formulat în cauză

Hotărârea de apel a fost atacată pe calea recursului de către reclamantul A..

Invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

A susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat eronat dispoziţiile privind principiul neretroactivităţii legii civile, nefiind vorba despre o indicare greşită a dispoziţiilor legale evocate în apărare în sensul aplicării legii în afara limitelor sale.

A menţionat că, în cauză, raportat la invocarea de către partea adversă, prin întâmpinare, a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, reclamantul a formulat apărări, făcând o analiză a Decretului nr. 167/1958, cu trimitere la condiţiile şi la momentul de la care, în accepţiunea textelor relevante, ar începe să curgă termenul de prescripţie.

Recurentul reclamant a precizat că a indicat art. 8 din Decretul nr. 167/1958 şi a invocat faptul că momentul de la care curge termenul de prescripţie reglementat de aceste dispoziţii legale este cel la care a avut loc cunoaşterea pagubei, cât şi a persoanei care răspunde de săvârşirea ei.

A subliniat că, abia odată cu soluţia de clasare pronunţată în dosarul nr. x/2014 a fost cunoscut autorul faptelor comise în perioada 16 decembrie 1989 - 22 decembrie 1989, în cuprinsul rechizitorului arătându-se că, în speţă, coordonarea acţiunii a fost făcută de preşedintele B..

În opinia sa, împrejurarea că, în urma analizei Decretului nr. 167/1958, se ajunge la concluzia că termenul de prescripţie curge după intrarea în vigoare a C. civ. actual, nu înseamnă că s-a dorit invocarea a două texte de lege, aşa cum a reţinut instanţa de apel, ci doar faptul că, în cauză, nu este împlinit termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune.

A mai susţinut şi faptul că, în condiţiile în care a arătat că termenul de prescripţie a început să curgă odată cu soluţia de clasare din dosarul nr. x/2014, nu Decretul nr. 167/1958 este aplicabil, însă, cu toate acestea, în analiza incidenţei sau nu a prescripţiei a trebuit să plece inclusiv de la examinarea dispoziţiilor acestui act normativ.

Totodată, raportându-se la prevederile art. 1394 C. civ., recurentul a susţinut că, întrucât infracţiunile contra umanităţii şi de genocid sunt imprescriptibile, şi prezenta acţiune în răspundere civilă delictuală pentru repararea prejudiciului produs prin aceste infracţiuni, chiar dată nu mai poate fi alăturată acţiunii penale în procesul penal, are acelaşi regim juridic.

Contrar celor reţinute de către instanţa de apel, a arătat că nu a făcut o confuzie între dreptul valorificat prin acţiune şi ceea ce a generat naşterea acestui drept, însă imprescriptibilitatea crimelor contra umanităţii face ca termenul de prescripţie a răspunderii penale să se aplice şi dreptului la acţiunea în răspundere civilă.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., a solicitat obligarea intimatului pârât la plata cheltuielilor de judecată.

5. Apărările formulate în recurs

Intimatul Statul Român prin Ministerul Finanţelor a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 2 februarie 2022, fiind repartizată aleatoriu Completului nr. 8.

Prin rezoluţia din 16 martie 2022, a fost fixat termen de judecată la 5 mai 2022, în şedinţă publică.

La acest termen de judecată, instanţa a reţinut cauza în pronunţare asupra recursului formulat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse în continuare.

În esenţă, reclamantul solicită despăgubiri morale Statului român în considerarea calităţii acestuia de comitent pentru fapta prepusului său, fostul dictator B., preşedintele ţării la acea epocă, demersul judiciar având ca obiect o cerere în pretenţii întemeiată în drept pe răspunderea civilă delictuală, invocându-se săvârşirea unei fapte ilicite în luna decembrie a anului 1989, soldată cu rănirea sa prin împuşcare.

Acţiunea a fost respinsă ca prescrisă, prima instanţă reţinând că reclamantul a cunoscut atât prejudiciul produs, cât şi persoana responsabilă încă de la data producerii faptei. Cererea de chemare în judecată a fost introdusă în luna ianuarie a anului 2021, la peste 31 de ani de la data producerii faptei, iar în cauză nu s-a dovedit că ar fi intervenit o suspendare sau întrerupere a cursului prescripţiei în condiţiile art. 13 şi 16 din Decretul nr. 167/1958, reclamantului acordându-i-se un termen de judecată în mod expres pentru a dovedi intervenirea unui astfel de eveniment.

La rândul său, instanţa de apel a menţinut soluţia prin decizia ce face obiect al recursului pendinte.

În cadrul căii de atac formulate, recurentul a invocat, subsumat ipotezei de casare înscrise în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., critici referitoare la aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor legale ce reglementează instituţia prescripţiei dreptului material la acţiune, respectiv a constatării de către instanţa de apel a incidenţei prescripţiei în ceea ce priveşte acţiunea având ca obiect obligarea pârâtului la despăgubiri pentru prejudiciul produs reclamantului ca urmare a rănirii prin împuşcare în timpul Revoluţiei Române din 1989.

În esenţă, a considerat că în speţă nu este incident Decretul nr. 167/1958, ci dispoziţiile în materie ale noului C. civ., întrucât a cunoscut autorul faptei abia în anul 2014, iar raportarea la un alt act normativ încalcă principiul neretroactivităţii legii civile. În opinia sa, termenul de prescripţie în cauză a început să curgă de la soluţia de clasare dată în dosarul penal nr. x/2014

A mai reproşat instanţei de apel nesocotirea dispoziţiilor art. 1394 C. civ., afirmând că solicitarea de despăgubiri derivând din prejudicii produse prin infracţiuni contra umanităţii are caracter imprescriptibil (la fel ca infracţiunile ce au determinat solicitarea de despăgubiri).

Sub acest aspect, în speţă, instanţa de apel a stabilit legea aplicabilă litigiului prin raportare la prevederile art. 6 alin. (4) din noul C. civ. şi ale art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., sens în care a concluzionat că, fiind vorba despre o prescripţie începută şi împlinită sub imperiul reglementării anterioare, sunt aplicabile dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, iar nu cele ale Legii nr. 287/2009. Curtea a arătat că, din această perspectivă, nu poate fi reţinută existenţa unui conflict intertemporal de legi, procedând, în cauză, la stabilirea momentului începerii curgerii termenului de prescripţie atât prin raportare la data cunoaşterii pagubei, cât şi a celui răspunzător de producerea ei.

Ulterior, instanţa de apel a analizat dacă în speţă este sau nu incidentă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, raportându-se la situaţia de fapt stabilită şi la dispoziţiile legale a căror incidenţă a reţinut-o în cauză, înlăturând argumentat susţinerile reclamantului privind extinderea aplicării termenul de prescripţie a răspunderii penale şi dreptului la acţiune în răspundere civilă, arătând că are relevanţă natura dreptului valorificat prin acţiunea civilă, iar nu izvorul acestuia.

Motivul de recurs privitor la aplicarea greşită a dispoziţiilor de drept material incidente pricinii nu poate fi primit.

Înalta Curte aminteşte că reclamantul a iniţiat prezentul demers judiciar la data de 6 ianuarie 2021, solicitând despăgubiri aferente unui prejudiciu produs prin fapte săvârşite la nivelul anului 1989, respectiv rănirea prin împuşcare cu prilejul participării la Revoluţia Română din 1989.

Contrar apărărilor prezentate de acesta şi astfel cum în mod corect a stabilit instanţa de apel, la data săvârşirii pretinselor fapte, în materia prescripţiei era în vigoare Decretul nr. 167/1958, atât din perspectiva momentului propriu-zis al săvârşirii faptelor prejudiciabile, cât şi din cea a consacrării legale ulterioare prin art. 6 alin. (4) din noul C. civ., care supune prescripţia legii în vigoare la data începutului curgerii termenului.

Potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958 "Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât, şi pe cel care răspunde de ea", iar conform art. 3 din acelaşi act normativ "Termenul de prescripţie este de 3 ani...".

Întrucât învestirea instanţei cu prezenta acţiune în despăgubiri s-a realizat la data de 6 ianuarie 2021, pentru fapte produse şi cunoscute la nivelul anilor 1989, este evidentă incidenţa prescripţiei dreptului material la acţiune în cauză.

Susţinerii recurentului reclamant potrivit căreia autorul faptelor ar fi fost cunoscut abia la momentul soluţiei de clasare din dosarul penal nr. x/2014, i se opun notorietatea evenimentelor din decembrie 1989, faptul că prin cererea de chemare în judecată s-a arătat în mod expres că represiunea a fost coordonată de către B. şi, nu în ultimul rând, faptul că acesta din urmă a fost condamnat şi executat la sfârşitul lunii decembrie 1989 tocmai pentru faptele expuse de către părţi. Toate aceste elemente contrazic susţinerile recurentului cu privire la data cunoaşterii autorului faptei prejudiciabile, cu efect asupra momentului de la care a început să curgă termenul de prescripţie.

Ca atare, acest moment nu este cel indicat de către recurent prin raportare la soluţia de clasare dată în dosarul penal nr. x/2014 pentru perioada cuprinsă între 16 decembrie 1989 şi 22 decembrie 1989, ci se situează la nivelul anului 1989, când cel care a dispus măsurile represive, B., a fost condamnat şi executat, fiind, deci, anterior soluţiei de clasare dispuse în dosarul penal menţionat şi la care partea reclamantă se raportează permanent în apărările formulate.

Prin urmare, în mod legal instanţa de apel a reţinut că, întrucât identificarea persoanei responsabile direct de săvârşirea in concreto a faptei ilicite, rănirea recurentului reclamant prin împuşcare, este imposibil de determinat, precum şi având în vedere şi împrejurarea că împuşcarea acestuia a fost făcută de către forţele armate care au acţionat la comanda şi ordinul conducătorului suprem de la acea dată, respectiv dictatorul B., răspunderea alegată a Statului Român pentru fapta acestuia a fost cunoscută sau ar fi trebuit să fie cunoscută cel mai târziu încă de la data înlăturării regimului dictatorial din România, la data de 22 decembrie 1989, dată de la care nu mai exista niciun impediment de ordin politic sau juridic pentru a se acţiona pentru repararea prejudiciului.

În ceea ce priveşte critica prin care s-a susţinut încălcarea prevederilor art. 1394 din noul C. civ., arătându-se că, întrucât infracţiunile contra umanităţii sunt imprescriptibile, acelaşi caracter îl va avea şi acţiunea în răspundere civilă delictuală pentru repararea prejudiciului produs prin aceste infracţiuni, chiar dacă nu mai poate fi alăturată acţiunii penale în procesul penal, instanţa supremă constată că prin decizia atacată s-a statuat în mod legal că aceste prevederi nu sunt aplicabile în prezentul litigiu.

Astfel, aşa cum s-a relevat anterior, prescripţia incidentă în prezenta cauză este supusă reglementărilor cuprinse în Decretul nr. 167/1958 şi nu celor din noul C. civ. şi, ca atare, prevederile art. 1394 din noul C. civ. nu îşi găsesc incidenţă în litigiul pendinte.

Prin urmare, în speţă, imprescriptibilitatea răspunderii penale în ceea ce priveşte faptele invocate nu atrage şi imprescriptibilitatea dreptului la acţiunea în răspundere civilă delictuală, prescripţia dreptului la acţiune în faţa instanţei civile rămânând supusă dreptului comun în materie, adică Decretului nr. 167/1958, în vigoare la data săvârşirii faptelor ilicite invocate de către recurentul reclamant.

De altfel, în circumstanţele date, sub imperiul reglementărilor legale incidente speţei, astfel cum a reţinut în mod corect şi instanţa de apel, prescripţia răspunderii penale şi aceea a răspunderii civile delictuale sunt instituţii de drept autonome, având principii şi reguli proprii, iar ceea ce are relevanţă în dezlegarea problemei prescripţiei în materie civilă este natura dreptului valorificat prin acţiune, şi nu izvorul acestuia.

Prin prezentul demers judiciar, recurentul reclamant, solicitând obligarea intimatului pârât la plata daunelor morale pentru prejudiciul cauzat prin rănirea în timpul Revoluţiei Române din decembrie 1989, tinde a valorifica un drept patrimonial supus prescripţiei extinctive reglementate de Decretul nr. 167/1958, a cărui natură juridică nu poate fi schimbată prin aceea că despăgubirile solicitate decurg din săvârşirea unor fapte ilicite ce reprezintă crime împotriva umanităţii.

Or, potrivit Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă (art. 1 alin. (1) şi art. 3 alin. (3), aplicabil în cauză, drepturile patrimoniale, cum este şi cel ce face obiectul prezentului litigiu, sunt supuse prescripţiei extinctive, iar termenul de prescripţie este de 3 ani.

Pentru considerentele expuse, constatând că raţionamentul instanţei de apel asupra soluţiei tribunalului, de respingere a acţiunii ca prescrisă, este unul corect, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 287 din 25 noiembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 mai 2022.