Objective State Liability for Civil Costs Incurred in Criminal Proceedings Terminating in Acquittal

Şedinţa publică din data de 14 aprilie 2022

asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata daunelor materiale şi morale provocate de trimiterea sa în judecată de D.N.A. Serviciul teritorial Constanţa, daune în cuantum de 50.600 RON, reprezentând cheltuieli de avocat cu penalităţile de întârziere cuvenite în raport de plăţile efectuate conform contractului de asistenţă juridică nr. x/19.07.2017, obligarea la plata sumei de 10.000 euro plătită în RON la data efectuării plăţii pentru această perioadă în care a fost târât în instanţă, obligarea la plata penalităţilor de întârziere pentru salariul neîncasat pe toată perioada suspendării din funcţie.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a formulat note de şedinţă prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, arătând că practica ÎCCJ a statuat asupra faptului că dispoziţiile art. 998-999 C. civ..(art. 1349 şi urm. Noul C. civ.) nu pot constitui temei juridic pentru angajarea răspunderii statului pentru eroare judiciară - decizia nr. 422/17.01.2006 şi decizia nr. 8591/2011.

A invocat şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, apreciind că trebuia chemată în judecată doar persoana fizică/juridică care se presupune că a comis fapta, deoarece singurul caz în care se prevede răspunderea directă a statului este cel reglementat de art. 52 alin. (3) din Constituţie, potrivit căruia "Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare" şi aceasta stabilită numai în condiţiile legii.

Prin încheierea din 16 martie 2020, tribunalul a respins cele două excepţii.

2. Sentinţa pronunţată în primă instanţă de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 3129 din 23 noiembrie 2020, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul la plata sumei de 50.600 RON către reclamant, reprezentând cheltuieli judiciare efectuate în cadrul dosarului penal nr. x/2017 al Tribunalului Constanţa. A respins restul pretenţiilor, ca nefondate. A obligat pârâtul la plata sumei de 2.117 RON către reclamant cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, pârâtul a declarat apel.

3. Decizia pronunţată în apel de instanţa de apel

Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, prin decizia civilă nr. 121C din 14 septembrie 2021, a respins apelul, ca nefondat.

4. Recursul exercitat în cauză

Hotărârea de apel a fost atacată pe calea recursului de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor.

Prin prima critică se reproşează instanţei de apel că nu a dat o dezlegare corectă excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor. În justificarea calităţii sale în proces s-au reţinut greşit, cu caracter obligatoriu, considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021, care se referă la dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., or, acestea nu sunt incidente în speţă după cum s-a statuat în motivare la pagina 15, nefiind vorba despre o privare nelegală de libertate.

Dispoziţiile art. 276 alin. (6) C. proc. pen. consacră dreptul persoanei achitate la restituirea unor cheltuieli efectuate cu soluţionarea dosarului penal în care a fost antrenat şi se referă doar la părţile din procesul penal. Însă, Statul nu este parte în procesul penal, ci, potrivit art. 29 C. proc. pen., este un participant care îndeplineşte un serviciu public de restaurare a ordinii de drept. În consecinţă, nu poate fi obligat la plata cheltuielilor judiciare efectuate în dosarul penal ca urmare a achitării inculpatului, deoarece, contrar argumentaţiei aduse în decizia atacată, nu poate fi privit ca o parte care a pierdut un proces, iar inculpatul ca o parte care l-a câştigat.

A doua critică vizează soluţia dată excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii. În cauză, reclamantul solicită atragerea răspunderii directe a statului, iar în lipsa unor prevederi legale care să reglementeze o astfel de răspundere, răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie nu este aplicabilă, neputându-se identifica o faptă ilicită a Statului Român care să fi cauzat intimatului reclamant un prejudiciu.

Singurul caz în care se prevede răspunderea directă a statului este cel reglementat de art. 52 alin. (3) din Constituţia României, potrivit căruia statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, dar speţa nu determină aplicabilitatea acestei norme.

În susţinerea punctului de vedere ilustrat, recurentul s-a prevalat de statuările cuprinse în decizia nr. 2059 din 14 octombrie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

A treia critică combate raţionamentul instanţei de apel, care a ilustrat în motivare faptul că, raportat la pronunţarea unei soluţii definitive în cauză, de achitare, condiţia pierderii procesului nu mai reprezintă o chestiune ce poate fi pusă la îndoială, astfel, pe fondul acuzaţiei penale, statul nu a reuşit să răstoarne prezumţia de nevinovăţie.

În procesul penal, statul, prin organele de urmărire penală, are obligaţia de a declanşa acţiunea penală în cazurile prevăzute de lege, în vederea identificării faptelor penale, a autorilor şi pedepsirii acestora în scopul restaurării ordinii de drept. Cum scopul este restaurarea ordinii de drept şi aflarea adevărului şi nu condamnarea inculpaţilor, nu se poate considera că statul a pierdut procesul când un inculpat a fost achitat. Achitarea este expresia unei ordini de drept democratice ce permite unei persoane acuzate să-şi dovedească nevinovăţia, cu respectarea garanţiilor de legalitate. Achitările în procesul penal reprezintă dovada că justiţia funcţionează şi că inculpaţii îşi pot prezenta nestingherit apărarea.

În promovarea ideii că dispoziţia de achitare nu stabileşte în sine o culpă procesuală a Statului Român, titular al acţiunii penale, pentru a putea fi obligat în temeiul art. 276 C. proc. pen., în temeiul dispoziţiilor legii civile, la plata cheltuielilor judiciare ocazionate inculpatului achitat de instanţa penală, recurentul a invocat cu titlu de practică judiciară deciziile nr. 260/30.03.2021 a Tribunalului Bihor în dosarul nr. x/2020, nr. 1334/23.12.2020 a Curţii de Apel Oradea în dosarul nr. x/2019 şi nr. 825/23.06.2021 a aceleiaşi curţi de apel în dosarul nr. x/2019.

De asemenea, nu se poate extrapola în sensul că Statul Român trebuie să suporte pe calea unui proces separat, pe cale civilă, cheltuielile de judecată generate într-un proces penal.

A patra critică pune în discuţie realitatea cheltuielilor de judecată angajate în cadrul procesului penal, ipoteză în care se susţine că la dosar a fost depusă chitanţa ce atestă plata sumei cu titlu de onorariu, însă se face referire la un număr de contract de asistenţă juridică ilizibil şi nu a fost ataşată nici factura fiscală.

Dincolo de acest aspect, din copia contractului de asistenţă juridică, rezultă că onorariul convenit de părţi este de 2.200 RON pentru fiecare termen, iar instanţele anterioare s-au raportat doar la chitanţa doveditoare a plăţii sumei de 50.600 RON, fără a verifica numărul de termene la care s-a prezentat apărătorul. La un simplu calcul matematic suma de 50.600 RON ar corespunde unui număr de 23 de termene de judecată în dosarul nr. x/2017, or, faptic, au fost doar 11 termene care au impus prezenţa în instanţă.

În concluzie, dacă s-ar aprecia fundamentată acţiunea intimatului reclamant, onorariul de avocat pus în sarcina părţii adverse nu poate depăşi suma de 24.200 RON, diferenţa de 26.400 apărând nejustificată în raport de contractul de asistenţă juridică şi de munca prestată.

Recurentul a invocat jurisprudenţa europeană, cauza Weissman contra României, Hotărârea din 24 mai 2006, axată pe ideea că pot fi rambursate doar cheltuielile despre care s-a stabilit că au fost cu adevărat efectuate, că erau necesare şi în cuantum rezonabil.

A cincea critică supune dezbaterii lipsa cenzurii onorariului de avocat, conform art. 276 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 451 C. proc. civ. prin prisma proporţionalităţii sumei cu activitatea prestată de avocat, în sensul de a aprecia dacă a fost sau nu una complexă.

În considerarea tuturor criticilor expuse, recurentul a solicitat admiterea recursului, pronunţarea unei soluţii favorabile pe cele două excepţii, în principal, iar, în subsidiar, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

5. Apărările formulate în recurs

Intimatul a depus întâmpinare, dezvoltând aspecte în sensul respingerii recursului ca neîntemeiat.

6. Procedura în faţa Înaltei Curţi

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 24 noiembrie 2021 şi a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 4, astfel cum reiese din fişa Ecris.

Cauza a fost supusă procedurii de regularizare, nefiind întocmit raportul de admisibilitate faţă de data iniţială a dosarului, 18 septembrie 2019, ulterioară datei de 21.12.2018, când au fost abrogate dispoziţiile art. 493 C. proc. civ.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul promovat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor este nefondat, pentru considerentele ce succed.

Instanţa notează că motivele expuse în memoriul de recurs au fost dezvoltate pe două paliere, parte vizează fondul pricinii (incluzând criticile sub aspectul respingerii excepţiilor lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român şi inadmisibilităţii acţiunii), respectiv îndreptăţirea reclamantului la recuperarea cheltuielilor judiciare efectuate în procesul penal ca urmare a pronunţării soluţiei de achitare, şi parte se referă la aprecierea asupra realităţii şi proporţionalităţii sumei acordate cu acest titlu.

În speţă, obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de pretenţiile reclamantului constând în cheltuielile judiciare avansate de acesta în cursul unui proces penal finalizat anterior sesizării instanţei civile prin pronunţarea unei soluţii de achitare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 267 alin. (1) C. pen. (de omitere a sesizării organelor de urmărire penală), în temeiul art. 396 alin. (5) cu referire la art. 16 lit. c) C. proc. pen.

Susţinerile prin care se contestă răspunderea Statului Român prin Ministerul Finanţelor în repararea prejudiciului suferit prin suportarea cheltuielilor judiciare în cauza penală sunt, în ansamblu, lipsite de temei.

Instanţa de apel a statuat corect asupra admisibilităţii acţiunii în recuperarea, în cadrul unui proces distinct, a cheltuielilor decurgând dintr-o cauză anterioară din perspectiva Deciziei nr. 59/2017 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în sensul că temeiul juridic al cererii de acordare a cheltuielilor de judecată este unul distinct de cel al procesului care a generat efectuarea unor atare cheltuieli, respectiv că fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată reglementat de art. 453 C. proc. civ. are la bază culpa procesuală a părţii, dovedită prin faptul pierderii procesului, interesând pentru aplicarea acestei dispoziţii legale, în egală măsură, atât rezultatul procesului, dar şi conduita părţilor manifestată anterior litigiului ori pe parcursul acestuia.

Pe de altă parte, din punct de vedere al normelor de procedură sub egida cărora se analizează cererea de acordare a despăgubirii - cu titlu de cheltuieli, ce are un caracter accesoriu litigiului principal, sunt de reţinut prevederile art. art. 276 din C. proc. pen., în vigoare la data soluţionării definitive a litigiului penal ce constituie premisa formulării acţiunii pendinte.

În ceea ce priveşte obligaţia suportării cheltuielilor judiciare, în ipoteza achitării, prevederile art. 276 alin. (1)-(5) C. proc. pen. stabilesc în sarcina persoanei vătămate/părţii civile obligaţia de a plăti cheltuieli judiciare în măsura în care au fost provocate de acestea.

În celelalte cazuri (nereglementate în mod expres la art. 276 alin. (1)-(5) C. proc. pen.), alin. (6) al aceleiaşi norme stipulează că instanţa stabileşte obligaţia de restituire conform legii civile.

Referitor la sintagma "celelalte cazuri’’ inserată în art. 276 alin. (6) C. proc. pen., în contextul în care această normă nu distinge, rezultă că se poate circumscrie şi situaţiei în care inculpatul, faţă de care s-a pronunţat o soluţie de achitare, a efectuat cheltuieli în procedura judiciară penală în care a fost angrenat, iar în cauză nu există parte vătămată sau parte civilă. Astfel, dispoziţiile citate reglementează un alt mecanism juridic de restituire a sumelor de bani reprezentând cheltuieli judiciare decât cel prevăzut de normele procesual penale, mecanism ce presupune aplicarea legii civile.

În speţă, procesul penal s-a finalizat prin adoptarea unei soluţii de achitare a reclamantului pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 267 alin. (1) C. pen., neexistând o acţiune civilă de sine stătătoare alăturată acţiunii penale care să învestească instanţa penală urmare a rechizitoriului parchetului, astfel că sunt incidente dispoziţiile art. 276 alin. (6) C. proc. pen. ce fac trimitere la legea civilă.

Aşadar, Statul nu răspunde pe temeiul art. 276 alin. (5) C. proc. pen., neavând calitatea de parte vătămată, respectiv parte civilă la care textul face referire, în acord cu susţinerea exprimată în recurs.

În determinarea legii civile aplicabile, instanţa de recurs constată că regimul juridic al cheltuielilor de judecată este reglementat de dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.’’

Astfel cum a observat şi instanţa de apel, textul enunţat nu consacră expres, ca fundament al suportării cheltuielilor de judecată, culpa procesuală, ci menţionează exclusiv doar "pierderea procesului’’, această cerinţă fiind suficientă să acopere despăgubirea pentru prejudiciul produs inculpatului sub forma contractării unor servicii de asistenţă juridică din partea unui avocat.

Or, câtă vreme împotriva reclamantului a fost pronunţată o soluţie de achitare, dispusă prin sentinţa penală nr. 181/16.04.2018 a Tribunalului Constanţa, definitivă prin decizia penală nr. 688/P/27.06.2019 a Curţii de Apel Constanţa, rezultă cu evidenţă că este întrunită, în ceea ce îl priveşte pe Statul Român, titular al acţiunii penale exercitate împotriva reclamantului, condiţia pierderii procesului.

În acest punct al analizei se reţine de către prezenta instanţă că Statul este titularul dreptului de a trage la răspundere penală pe autorul infracţiunii şi, corelativ, trebuie să îşi asume riscul acestei situaţii, respectiv răspunderea în ipoteza pierderii acţiunii penale exercitate prin suportarea cheltuielilor de judecată efectuate de persoana faţă de care a pornit acţiunea penală sub imperiul soluţiei de achitare.

În aceşti termeni, Statul, chiar dacă acţionează în scopul restaurării ordinii de drept şi aflării adevărului în procesul penal, contrar tezei promovate de recurent, că pronunţarea unei soluţii de achitare nu are semnificaţia pierderii procesului, acesta răspunde pentru consecinţele păgubitoare produse prin desfăşurarea activităţilor specifice organelor judiciare, în calitate de garant al legalităţii şi independenţei actului de justiţie, chiar dacă acestea nu sunt nelegale.

Astfel, în speţă intervine o răspundere obiectivă, independentă de orice vinovăţie a Statului, căruia îi incumbă asumarea unei obligaţii de garanţie care are ca suport riscul de activitate a serviciului public de înfăptuire a justiţiei. Înalta Curte constată că acesta este şi raţionamentul judiciar, corect, expus în decizia atacată, ce fundamentează dreptul la despăgubire al reclamantului odată ce i s-a făcut dreptate pe fondul acuzaţiei în materie penală.

Se critică în recurs şi faptul că Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021 a fost valorificată greşit din perspectiva validării acestei forme de răspundere, deoarece speţa nu determină aplicabilitatea dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen. în sensul analizării dacă a existat sau nu o privare nelegală de libertate.

Susţinerile nu pot fi primite.

Este adevărat instanţa de apel a reţinut, cu caracter obligatoriu, considerente din Decizia nr. 136/3 martie 2021, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen. sau achitare, este neconstituţională, însă respectivele paragrafe (39 şi 40) încadrează evaluarea acţiunii statului din perspectiva respectării procedurilor legale, în justificarea răspunderii obiective a Statului, după cum s-a notat explicit în decizia de apel, fără a tranşa incidenţa art. 539 C. proc. pen. (privarea nelegală de libertate), exclus de la aplicare, deoarece acţiunea nu se grefează pe acest temei.

Înalta Curte urmează a da eficienţă, pentru a justifica temeiul răspunderii obiective a Statului, şi paragrafelor 37 şi 38 din decizia amintită:,,37. Măsurile preventive privative de libertate luate în cursul procesului penal reprezintă o limitare severă/majoră a libertăţii individuale a persoanei. Chiar dacă textul constituţional permite limitarea libertăţii individuale în scopul bunei desfăşurări a procesului penal, nu înseamnă că, indiferent de rezultatul acestui proces, atingerea adusă acestei libertăţi nu ar trebui reparată. Cu alte cuvinte, deznodământul procesului judiciar trebuie considerat ca fiind un criteriu esenţial pentru compensarea nedreptăţii suferite de persoana în cauză. Statul a apelat la o excepţie de la principiul inviolabilităţii libertăţii individuale în cursul procesului penal pentru a-şi realiza una dintre funcţiile sale principale, respectiv apărarea ordinii publice, însă, odată ce a apelat la acest mecanism de excepţie, şi-a asumat în mod direct răspunderea pentru aplicarea acestuia. Prin urmare, în cazul în care se dovedeşte, printr-o ordonanţă de clasare/hotărâre judecătorească definitivă, că acuzaţia în materie penală adusă persoanei este neîntemeiată, limitările severe aduse libertăţii individuale a acesteia trebuie să fie compensate. Altfel, inviolabilitatea ar deveni un concept iluzoriu, care ar putea fi nesocotit fără niciun drept la despăgubire ori de câte ori autorităţile statale ar dori acest lucru. Prin urmare, dreptul la despăgubiri nu constituie un instrument juridic de garantare a libertăţii individuale (circumscris cazurilor şi condiţiilor prevăzute de lege), ci de reparare a încălcării acesteia.

38. Dacă pentru o măsură preventivă privativă de libertate luată în condiţii nelegale statul datorează despăgubiri, indiferent de rezultatul procesului penal, tocmai pentru că şi-a încălcat propriul său sistem normativ, tot astfel şi privarea de libertate a unei persoane faţă de care, analizând fondul acuzaţiei, statul nu reuşeşte să răstoarne prezumţia de nevinovăţie reclamă un necesar drept la despăgubire. Fiind privată de libertate în considerarea acuzaţiei aduse, constatarea caracterului neîntemeiat/neconcordant cu realitatea al acuzaţiei are ca efect reţinerea caracterului injust/nedrept al măsurilor privative de libertate luate împotriva persoanei în cauză, în cursul procesului penal. Situaţia relevată indică acelaşi grad de severitate a intruziunii în libertatea individuală a persoanei precum ipoteza unei arestări nelegale, neconformă cu normele procedurale, astfel că, în acest caz, dreptul la despăgubiri nu poate fi negat. Nerespectarea unor proceduri legale în luarea măsurii preventive privative de libertate, respectiv netemeinicia acuzaţiei în materie penală, acuzaţie care a determinat luarea măsurii preventive privative de libertate, sunt motive care justifică în aceeaşi măsură un drept la despăgubire pentru afectarea libertăţii individuale, chiar dacă temeiurile sunt diferite [nelegalitatea măsurii, respectiv netemeinicia acuzaţiei]. Faptul că privarea de libertate se dovedeşte a fi injustă şi nedreaptă de abia la sfârşitul procesului penal nu înseamnă că nu a fost injustă şi nedreaptă chiar la momentul dispunerii ei şi că, prin urmare, persoana supusă măsurii nu ar fi fost nedreptăţită.’’

Criticile ce supun dezbaterii în recurs realitatea cheltuielilor de judecată şi cuantumul rezonabil al sumei acordate cu acest titlu nu se circumscriu motivelor de nelegalitate descrise de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prezenta instanţă nu este în măsură a examina conţinutul chitanţei ce atestă plata cheltuielilor judiciare în procesul penal, aflată la dosarul tribunalului, spre a verifica dacă susţinerea recurentului este reală - s-a trecut un număr de contract indescifrabil, aspect care ar avea implicaţii asupra caracterului cert al creanţei. Această chestiune ţine de aprecierea înscrisului, ca probă în proces şi nu poate declanşa un control de legalitate specific recursului în limita ipotezelor configurate de art. 488 alin. (1) din cod.

Nici susţinerile privind verificarea în concret a cuantumului cheltuielilor de judecată prin raportare la numărul de termene stabilite în procesul penal şi activitatea prestată de avocat nu se transpun într-o critică de nelegalitate, ci vizează aprecierea probatoriului, cuantificarea daunelor decurgând, în speţă, din aprecierea, pe baza mijloacelor de dovadă administrate, a existenţei şi întinderii prejudiciului încercat de reclamant.

Or, o atare apreciere reprezintă o chestiune de fapt, care pune în discuţie temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii atacate. Aserţiunile învederate nu pot face obiectul controlului judiciar în recurs atât timp cât se raportează în mod explicit la modul de interpretare şi evaluare a circumstanţelor concrete ale cauzei care ţin de situaţia de fapt conturată de probele administrate.

Pe acest aspect există dezlegare cu caracter de principiu dată prin Decizia în interesul legii nr. 3/2020, potrivit căreia "modalitatea în care instanţa s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul avocaţilor, de către partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ..", fiind vorba despre o chestiune de evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt.

Pentru argumentele expuse, se constată că instanţa de apel a stabilit în mod legal existenţa unui drept la reparaţie pentru prejudiciul produs reclamantului prin angajarea unui avocat, urmând a se respinge recursul promovat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, ca nefondat, în baza dispoziţiilor ar. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei civile nr. 121/C din 14 septembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 aprilie 2022.