Unlawfulness of detention after expiration of penalty prescription period and admissibility of civil damages claim under special criminal procedure norms

Şedinţa publică din data de 06 aprilie 2022

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureş sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 300.000 de euro, echivalent în RON la data plăţii, reprezentând daune morale, pentru perioada detenţiei nelegale cuprinsă între data de 07.03.2019 - 03.09.2019 şi a sumei de 6.000 de euro, echivalent în RON la data plăţii, reprezentând daune materiale.

În drept, reclamantul a invocat art. 539 C. proc. pen., art. 11, art. 20, art. 23 din Constituţia României; art. 5 par. 5 din convenţia Europeană, Legea nr. 302/2004, art. 1349, art. 1357 din C. civ., art. 194 C. proc. civ.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1244 din 03.12.2020 pronunţată de Tribunalul Maramureş în dosarul nr. x/2019, s-a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată prin întâmpinare.

S-a admis în parte acţiunea civilă formulată de către reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi, în consecinţă, pârâtul a fost obligat să plătească reclamantului suma de 4.000 Euro în echivalent în RON la data plăţii, reprezentând daune morale.

S-au respins toate celelelate pretenţii formulate de către reclamant.

Pârâtul a fost obligat la plata sumei de 2.000 RON cu titlul de cheltuieli parţiale de judecată către reclamant.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantul A., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş.

3. Decizia pronunţată în apel

Prin decizia nr. 134/A din 25 mai 2021, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi cel declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş împotriva sentinţei civile nr. 1244 din 03.12.2020 a Tribunalului Maramureş, pronunţată în dosarul nr. x/2019, pe care a schimbat-o în sensul că a respins cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca inadmisibilă.

A respins apelul declarat de reclamant împotriva aceleaşi sentinţe.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul A., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre judecare instanţei de apel.

Curtea de Apel a respins ca inadmisibila acţiunea reclamantului A., cu motivarea că nu sunt întrunite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 539 C. proc. civ., întrucât nu s-a stabilit caracterul nelegal al privării de libertate prin niciunul dintre actele expres şi limitativ enumerate de art. 539 alin. (2) C. proc. civ.

Prin cererea de chemare în judecată s-a invocat ca temei de drept al acţiunii art. 539 C. proc. pen., referitor la dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate, indicându-se, totodată, şi dispoziţiile art. 11, 20, 23 din Constituţia României, art. 5 par. 5 din CEDO, precum şi prevederile art. 1349 C. civ.- referitoare la răspunderea civila delictuala, respectiv art. 1357 C. civ.,referitoare la răspunderea pentru fapta proprie.

Respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în pretenţii a reclamantului cu motivarea ca nu sunt întrunite condiţiile de admisibilitate ale dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., în condiţiile în care reclamantul si-a întemeiat acţiunea prin raportare şi la prevederile art. 11, 20 şi 23 din Constituţie, coroborate cu prevederile art. 5 par. 5 din CEDO şi cu prevederile răspunderii civile delictuale ar echivala cu privarea reclamanţilor de accesul Ia justiţie, prin încălcarea art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Prin urmare, chiar daca s-ar retine inadmisibilitatea acţiunii reclamantului întemeiata pe norma speciala, cauza urmează a fi soluţionată prin raportare la norma generală-răspunderea civilă delictuală şi la celelalte temeiuri de drept invocate.

Instanţa a încălcat regulile de procedura a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, respectiv hotărârea nu este motivată. Nicăieri în cuprinsul deciziei atacate nu există vreo menţiune cu privire la analiza temeiurilor de drept subsidiare invocate de către reclamant, neexistând nicio apreciere a instanţei de apel cu privire la faptul dacă acestea sunt sau nu incidente în cauză.

Hotărârea instanţei de apel cu privire la respingerea ca inadmisibila a acţiunii în despăgubiri, motivata de neîndeplinirea cumulativă a prevederilor art. 539 alin. (2) C. proc. pen. este pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

In speţă trebuie stabilit dacă prevederile art. 539 alin. (2) C. proc. civ. sunt prin ele însele dispoziţii limitativ prevăzute de lege, condiţii sine-qua-non, care sa atragă dreptul la despăgubiri pentru lipsire legala de libertate sau există posibilitatea acordării de despăgubiri pentru lipsire de libertate nelegala şi în alte situaţii, în care nu s-a constatat sau nu se impunea constatarea expresă a nelegalităţii lipsirii de libertate de către organele judiciare şi prin actele de jurisdicţie prevăzute de art. 539 alin. (2) C. proc. pen.

In argumentarea soluţiei de respingere ca inadmisibilă a acţiunii în despăgubiri a reclamantului, întemeiata pe prev.art. 539 C. proc. pen., Curtea de Apel Cluj a făcut trimitere la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor a dec.pen. 15/18.09.2017 a ICCJ-complet RIL. Instanţa de apel face trimitere la "caracterul obligatoriu al dezlegărilor de drept date prin decizia în soluţionarea RIL, prevăzute de art. 517 alin. (4) C. proc. civ., preluând în motivarea ei la dezlegarea de drept dată de către ICG, în cadrul RIL-dec.pen. 15/18.09.2017,făcând trimitere de la pct. 41 din considerentele deciziei:"."analiza eventualului caracter nelegal al arestării al arestării unei persoane, ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de condamnare în faza de executare a pedepsei), se poate realiza,de asemenea, de către instanţa penala,pe calea contestaţiei la executare,reglementata în dispoziţiile art. 539 alin. (2) din C. proc. pen. . . . . . . . . . .Legat de cazurile în care se poate formula contestaţie la executare, trebuie subliniat ca acela prevăzut de art. 598 alin. (1), teza a doua din C. proc. pen., respectiv " când se iveşte (...) vreo împiedicare la executare" este foarte cuprinzător, permiţând analiza inclusiv a eventualului caracter nelegal al detenţiei.".

Or, în momentul soluţionării pe fond a apelului, 18.05.2021, era publicată în Monitorul Oficial nr. 494/12.05.2021, decizia CCR nr. 136/3.03.2021, cu referire la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 539 din C. proc. pen., care:"constată că soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d)din C. proc. pen., sau achitare este neconstituţional.".

In cuprinsul considerentelor deciziei Curţii Constituţionale nr. 494/12.05.2021la punctul 54, aliniatul ultim s-a statuat expres:" Prin urmare, în ipoteza privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lita)-d) din C. proc. pen. sau achitare, valorificarea dreptului la repararea pagubei în faţa instanţei civile va avea ca temei respectiva ordonanţa de clasare sau hotărâre judecătorească de achitare."

Potrivit art. 31 din L47/1992:" (l)Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie.". Obligativitatea aplicării deciziei CCR, în situaţia în care vizează o dispoziţie dintr-o lege, se răsfrânge şi asupra modului în care acea dispoziţie legală a fost interpretată anterior de către ICCJ, printr-un RIL sau printr-o hotărâre prealabilă pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în condiţiile în care interpretarea data prin aceste decizii este contrară conţinutului deciziei CCR.

Prin urmare, rezulta că atâta timp cât interpretarea data prevederilor art. 539 C. proc. pen., prin dec.pen. 15/18.09.2017 de către ICG-complet RIL sunt contrare dec. CCR nr. 136/3.03.2021 şi considerentelor acesteia, prevederile dec.pen. 15/18.09.2017 a ICJ-complet de RIL îşi încetează efectele în întregul ei, atât cu privire la problema de drept care a făcut obiectul sesizării cat şi cu privire la dezlegările de drept date în cuprinsul deciziei RIL.

Raportat la cele mai sus arătate pentru a analiza admisibilitatea acţiunii în despăgubiri a reclamantului întemeiată pe prevederile art. 539 C. proc. pen. trebuie stabilit daca pentru lipsirea nelegală de libertate a acestuia este necesară stabilirea caracterului nelegal în mod expres, printr-un act de jurisdicţie enumerat în art. 539 alin. (2) C. proc. pen. şi de către organele judiciare menţionate în acest articol.

In primul rând contestaţia la executare întemeiată pe prev.art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. vizează situaţiile în care intervine o cauză de înlăturare a executării pedepsei, ceea ce semnifica ca hotărârea penală prin care a fost condamnata definitiv o persoană îşi pierde caracterul executoriu, nemaiputând fi pus în executare mandatul de arestare emis în vederea executării pedepsei.

Prin urmare, în cazul în care instanţa de executare admite contestaţia la executare întemeiată pe prev. art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., arestarea persoanei în baza mandatului de executare a pedepsei este lipsita de temei legal, încă de la momentul iniţial al încarcerării, fără a fi necesară constatarea nelegalităţii detenţiei condamnatului în mod expres, fapt ce-l îndreptăţeşte pe reclamant la obţinerea de despăgubiri potrivit art. 539-541 C. proc. pen. hotărârea prin care s-a constat prescripţia executării pedepsei urmând a fi temeiul în baza căruia reclamantul are dreptul la repararea pagubei în faţa instanţei civile.

Acesta argumentaţie a stat şi la baza pronunţării dec. CCR nr. 136/3.03.2021, în analiza neconstituţionalităţii prevederilor art. 539 C. proc. pen., unde la pct. 54, alin. ultim se menţionează expres: "în ipoteza privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lita)-d) din C. proc. pen. sau achitare valorificarea dreptului la repararea pagubei în fata instanţei civile va avea ca temei respectiva ordonanţa de clasare sau hotărâre judecătorească de achitare ", fiind astfel posibila acordarea de despăgubiri pentru lipsire nelegală de libertate în baza prevederilor art. 539 C. proc. pen., fără a fi necesară constatarea expresă a nelegalităţii lipsirii de libertate potrivit art. 539 alin. (2) C. proc. pen.

In sensul celor de mai sus, invocă practică judiciară, respectiv s.pen. nr. 653/2015 a Tribunalului Alba

Pentru toate argumentele pe larg expuse, consideră recurentul că decizia atacată este nelegală, trebuind să fie casată în tot, să se constate admisibilă acţiunea reclamantului în despăgubiri întemeiată pe prevederile art. 539 C. proc. pen., urmând a trimite cauza spre rejudecare instanţei de apel, pentru a soluţiona pe fond pretenţiile formulate de către recurentul-reclamant astfel cum a fost indicate prin cererea de chemare în judecată, reiterate prin apelul formulat de către aceasta.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea hotărârii atacate ca fiind legală şi temeinică.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Verificând legalitatea hotărârii atacate, din perspectiva motivelor de casare invocate de recurent, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este fondat, în considerarea celor ce succed:

1. Motivele de fapt ale declaraţiei de recurs pot fi încadrate în cazurile de casare reglementate de art. 488 pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva cărora are a fi apreciată legalitatea hotărârii instanţei de apel.

2. Sub aspectul împrejurărilor esenţiale în prezentul proces, astfel cum au fost acestea stabilite prin hotărârile celor două instanţe de fond, Înalta Curte reţine următoarele:

2.1. Prin sentinţa penală nr. 466 din 3 decembrie 2007, pronunţată de Judecătoria Sighetu-Marmaţiei în dosarul penal nr. x/2007, A. a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare cu executare, pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală. Hotărârea de condamnare a rămas definitivă prin neapelare, în data de 4 ianuarie 2008.

2.2. Faptele pentru care reclamantul a fost condamnat au fost săvârşite în perioada februarie 2003-mai 2004. Reclamantul era recidivist, s-a sustras atât urmăririi penale, cât şi executării pedepsei aplicate, stabilindu-se în Spania, începând cu anul 2004.

2.3. Mandatul de executare a pedepsei închisorii a fost emis de Judecătoria Sighetu-Marmaţiei cu nr. x, în data de 4 ianuarie 2008. Ulterior, în data de 12 mai 2008, a fost emis mandatul european de arestare şi a fost transmis prin difuzare în data de 13 august 2010.

2.4. Reclamantul a fost arestat de autorităţile spaniole în data de 7 martie 2019 şi a fost predat autorităţilor române în data de 3 mai 2019, executând în total 181 zile de închisoare, în intervalul cuprins între 7 martie 2019 şi 3 septembrie 2019, în temeiul mandatului de executare a pedepsei de 3 ani închisoare, nr. x/2018 emis de Judecătoria Sighetu-Marmaţiei.

2.5. În data de 9 iulie 2019, reclamantul a formulat contestaţie la executare, admisă prin sentinţa penală nr. 125 din 28 august 2019 a Tribunalului Maramureş, rămasă definitivă. Prin această hotărâre judecătorească, pronunţată de o instanţă penală, s-a constatat,în temeiul art. 598 lit. d) că, la momentul arestării, executarea pedepsei de 3 ani închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 466/3 decembrie 2007 era prescrisă, în raport cu cele statuate prin decizia obligatorie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2/2012, conform căreia transmiterea mandatului european de arestate prin difuzare nu produce efect întreruptiv de prescripţie. Se reţine că termenul de prescripţie a executării pedepsei cu închisoarea este de 8 ani şi se calculează de la data când hotărârea de condamnare a rămas definitivă prin neapelare, respectiv 4 ianuarie 2008, fiind, astfel, împlinit la 4 ianuarie 2016.

2.6. Prin actualul demers judiciar, A. a solicitat obligarea Statului român, chemat în judecată prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata unor daune-morale în valoare de 300 mii euro, pentru perioada detenţiei nelegale, cuprinsă între 7 martie 2019 şi 3 septembrie 2019, precum şi la plata unor daune-materiale în valoare de 6.000 euro.

În drept, reclamantul a invocat art. 539 C. proc. pen., art. 11, art. 20, art. 23 din Constituţia României; art. 5 par. 5 din convenţia Europeană, Legea nr. 302/2004, art. 1349, art. 1357 din C. civ., art. 194 C. proc. civ.

2.7. În apărare, Statul român a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamantului, susţinând, în esenţă, că admiterea contestaţiei la executate, pentru motivul că a intervenit prescripţia executării pedepsei, nu echivalează cu nelegalitatea detenţiei, atâta timp cât nu s-a constatat, în mod explicit, prin hotărâre a instanţei penale, caracterul nelegal al executării pedepsei.

2.8. În primă instanţă, a fost respinsă excepţia inadmisibilităţi acţiunii, iar pe fond, acţiunea reclamantului a fost parţial admisă, fiind obligat pârâtul la despăgubiri reprezentând daune-morale în valoare de 4.000 euro, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

2.9. Cu prilejul judecăţi în apel, consecutiv admiterii apelului exercitat de partea pârâtă în proces şi respingerii apelului declarat de reclamant, acţiunea în pretenţii s-a respins ca inadmisibilă.

Considerentele care fundamentează cele două hotărâri ale instanţelor de fond au fost expuse, în sinteză, în partea introductivă a prezentei decizii.

3. Problema de drept pe care Înalta Curte este chemată să o examineze, în concret, vizează admisibilitatea acţiunii civile în pretenţii, prin care reclamantul solicită despăgubiri, în principal, pe temeiul art. 539 C. proc. pen., pentru încălcarea libertăţii individuale a persoanei, timp de 181 zile, prin punerea în executare a unei pedepse privative de libertate după împlinirea termenului de prescripţie a executării acestei pedepse, în condiţiile în care, prin hotărârea penale care a soluţionat contestaţia la executare, nu s-a constatat, explicit, caracterul nelegal al arestării celui condamnat.

4. În raport cu art. 539 din C. proc. pen..(în redactarea activă la data cererii de chemare în judecată),

"(1) Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate.

(2) Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei."

5. Acest text normativ, cuprins în noul C. proc. pen., reglementează dreptul persoanei la repararea pagubei în cazul unei privări nelegale de libertate, dispuse în cursul procesului penal, condiţionarea legii vizând în mod exclusiv caracterul nelegal al privării de libertate, în cursul procesului penal, independent de soluţia pronunţată pe fondul acuzaţiei în materie penală şi de temeiul acesteia.

6. Cu referire la această reglementare, Curtea Constituţională a constatat că dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate, prevăzut la art. 539 din C. proc. pen., constituie o preluare, prin normele procesual penale naţionale, a dispoziţiilor art. 5 paragraful 5 din Convenţie, al cărui standard de protecţie este unul minim, statele membre fiind îndreptăţite să ofere, prin legislaţia internă, o protecţie juridică sporită libertăţii individuale, prin reglementarea dreptului la reparaţii şi în alte situaţii decât cele expres rezultate din norma de la art. 5 paragraful 5 din Convenţie [Decizia nr. 48 din 16 februarie 2016, paragraful 17].

7. Chemată să ofere o interpretare de principiu a dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din C. proc. pen., prin Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017, (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 946 din 27 noiembrie 2017), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul competent să judece recursul în interesul legii a statuat în sensul că hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăşi, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii preventive privative de libertate, acesta trebuind să fie constatat explicit, prin actele jurisdicţionale prevăzute în cuprinsul normei vizate.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii reţine că sintagma "instanţa de judecată învestită cu judecarea cauzei" din cuprinsul art. 539 alin. (2) C. proc. pen., se referă doar la instanţa penală învestită cu judecarea cauzei în primă instanţă sau apel ori, eventual, cu o cale extraordinară de atac(paragraful 34). Organele judiciare penale au obligaţia de a face un examen al legalităţii măsurii preventive privative de libertate (pe lângă cel al necesităţii şi proporţionalităţii) în tot cursul procesului penal, cât timp această măsură este în fiinţă. Pe de altă parte, analiza eventualului caracter nelegal al arestării unei persoane, ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de condamnare (în faza de executare a pedepsei), se poate realiza de asemenea de către instanţa penală pe cale contestaţiei la executare, reglementată în dispoziţiile art. 597- 599 din C. proc. pen..(paragraful 41). Caracterul nelegal al măsurii preventive privative de libertate nu poate fi dedus din soluţia pronunţată în soluţionarea conflictului de drept penal de către instanţa învestită cu soluţionarea în fond a cauzei, ci trebuie constat de organele penale competente prin raportare la prevederile legale aplicabile în materie(paragraful 54).Aceasta întrucât hotărârea penală definitivă de achitare nu poate conferi implicit caracter nelegal măsurii privative de libertate(paragraful 43).

8. Ulterior pronunţării acestei hotărâri a Inaltei Curţi, prin Decizia nr. 136 din 3 martie 2021 (publicată în M.Of. al României, Partea I nr. 494 din 12 mai 2021), obligatorie, Curtea Constituţională a constatat că soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare este neconstituţională.

Problema de drept, în contextul căruia a fost sesizată Curtea Constituţională a vizat existenţa unei măsuri privative de libertate care îndeplineşte cerinţele de legalitate cuprinse în C. proc. pen. şi art. 5 par. 1 lit. c) din Convenţie, fiind, aşadar, dispusă potrivit legii, dar care devine nedreaptă ca urmare a unei soluţii de respingere pe fond a acuzaţiei în materie penală formulate.

În acest context, Curtea Constituţională statuează, prin considerente decizorii, în sensul că, dacă pentru o măsură preventivă privativă de libertate luată în condiţii nelegale statul datorează despăgubiri, indiferent de rezultatul procesului penal, tocmai pentru că şi-a încălcat propriul său sistem normativ, tot astfel şi privarea de libertate a unei persoane faţă de care, analizând fondul acuzaţiei, statul nu reuşeşte să răstoarne prezumţia de nevinovăţie reclamă un necesar drept la despăgubire. Fiind privată de libertate în considerarea acuzaţiei aduse, constatarea caracterului neîntemeiat/neconcordant cu realitatea al acuzaţiei are ca efect reţinerea caracterului injust/nedrept al măsurilor privative de libertate luate împotriva persoanei în cauză, în cursul procesului penal. Situaţia relevată indică acelaşi grad de severitate a intruziunii în libertatea individuală a persoanei precum ipoteza unei arestări nelegale, neconformă cu normele procedurale, astfel că, în acest caz, dreptul la despăgubiri nu poate fi negat. Faptul că privarea de libertate se dovedeşte a fi injustă şi nedreaptă de abia la sfârşitul procesului penal nu înseamnă că nu a fost injustă şi nedreaptă chiar la momentul dispunerii ei şi că, prin urmare, persoana supusă măsurii nu ar fi fost nedreptăţită(paragraful38).

De aceea, statul este obligat să recunoască şi să garanteze dreptul la despăgubiri ca urmare a unei privări de libertate dispuse în cursul procesului penal, indiferent de temeiul generator al răspunderii sale, respectiv caracterul nedrept sau nelegal al măsurii privative de libertate. Orice diferenţiere sub acest aspect nu este decât una artificială care în final neagă dreptul persoanei vătămate la repararea pagubei suferite ca urmare a unei disfuncţii de orice natură a sistemului judiciar(paragraful42).

Condiţionarea dreptului la despăgubiri strict de caracterul legal al măsurii privative de libertate este de natură să limiteze sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 52 alin. (3) teza întâi coroborat cu art. 23 alin. (1) şi art. 1 alin. (3) din Constituţie în condiţiile în care, în temeiul acestor dispoziţii constituţionale, şi soluţia de achitare/clasare dată pe fondul acuzaţiei în materie penală angajează răspunderea statului pentru privarea de libertate(paragraful44).

În consecinţă, Curtea Constituţională constată că, prin prisma art. 1 alin. (3) şi art. 23 alin. (1) din Constituţie, privarea de libertate dispusă în cursul procesului penal soluţionat prin aplicarea art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen. generează un prejudiciu persoanei supuse acestei măsuri, ceea ce atrage aplicabilitatea art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie. Prin urmare, Curtea reţine că nu există o relaţie de congruenţă între textele constituţionale antereferite şi viziunea restrictivă a C. proc. pen., care leagă dreptul la despăgubiri asociat privării nelegale de libertate de încălcarea unei norme legale în luarea/prelungirea/menţinerea măsurii preventive. Întrucât un text de lege nu poate restrânge sfera de aplicabilitate a unor prevederi constituţionale şi nu poate avea prevalenţă în raport cu o normă de rang constituţional, unei soluţii de achitare/clasare date într-un proces penal pentru motivele antereferite trebuie să i se confere aceeaşi finalitate reparatorie din moment ce ea dovedeşte încălcarea aceleiaşi valori constituţionale - inviolabilitatea libertăţii individuale a persoanei - precum în cazul nerespectării normelor legale privind luarea/prelungirea/menţinerea măsurii preventive privative de libertate(paragraful45).

Instanţa de contencios constituţional reţine că recunoaşterea dreptului la despăgubiri în cazul privării nedrepte de libertate nu este o consecinţă a art. 5 par. 5 din Convenţie, ci al art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) şi art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie. Aceste texte constituţionale oferă un standard mai înalt de protecţie libertăţii individuale decât cel stabilit de Convenţie(paragraful47).

Referitor la autoritatea competentă să constate privarea nelegală de libertate care dă dreptul la repararea pagubei, Curtea, în jurisprudenţa sa, a reţinut că art. 539 alin. (2) din C. proc. pen. condiţionează repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate de stabilirea acesteia prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestite cu judecarea cauzei, după caz. Această condiţionare instituie, în sarcina organelor judiciare anterior referite, o obligaţie de a se pronunţa prin încheieri definitive, conform textului criticat, cu privire la caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate dispuse pe parcursul procesului penal, inclusiv în etapele anterioare celei în care se pronunţă hotărârea definitivă şi care au făcut obiectul controlului pe calea contestaţiei, sau care ar fi putut fi contestate, conform prevederilor art. 204-206 din C. proc. pen.. De asemenea, aceasta presupune obligaţia instanţei de judecată care se pronunţă prin hotărâre definitivă asupra cauzei de a stabili caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate [Decizia nr. 48 din 16 februarie 2016, paragraful 12]. Curtea a constatat că obligaţia organelor judiciare, prevăzute la art. 539 alin. (2) din C. proc. pen., de a se pronunţa, prin hotărârile definitive pe care le pronunţă, cu privire la legalitatea măsurilor preventive privative de libertate dispuse pe parcursul procesului penal este în acord cu standardul de protecţie prevăzut la art. 5 din Convenţie [paragraful 17]. Modalitatea în care organele judiciare enumerate în cuprinsul dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din C. proc. pen. îşi îndeplinesc această obligaţie nu constituie o problemă de constituţionalitate a textului criticat, ci reprezintă un aspect ce vizează interpretarea şi aplicarea legii.

9. Înalta Curte observă că Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul competent să judece recursul în interesul legii, cea care a fundamentat, în mod decisiv, soluţia instanţei de apel, în prezentul proces, a vizat existenţa unei măsuri preventive privative de libertate.

Noul C. proc. pen. menţioneză cinci măsuri preventive - reglementate expres şi limitativ în art. 202 alin. (4), trei fiind privative de libertate, iar alte două fiind restrictive de drepturi (controlul judiciar şi controlul judiciar pe cauţiune). Măsurile preventive sunt măsuri procesuale ce vizează în mod direct fie starea de libertate a suspectului sau a inculpatului, concretizându-se în privarea acestuia de libertate, în cazul reţinerii, al arestării preventive şi al arestului la domiciliu, fie alte drepturi sau libertăţi fundamentale, în cazul controlului judiciar şi în cel al controlului judiciar. Măsurile preventive pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni [art. 202 alin. (1) din C. proc. pen..].

Ipoteza avută în vedere a fost aceea în care măsura preventivă privativă de libertate îndeplinea cerinţele de legalitate, la momentul adoptării ei, soluţionarea conflictului de drept penal prin pronunţarea unei soluţii definitive de achitare, nefiind de natură să confere, prin ea înseşi, un caracter nelegal măsurii preventive, care devine însă nedreaptă. În acest context, s-a statuat, cu putere obligatorie, că apare necesară o menţiune expresă cu privire la caracterul nelegal al măsurilor preventive de libertate dispuse pe parcursul procesului penal, iar competenţa unei astfel de statuări aparţine instanţei penale, iar nu instanţei civile. Organele judiciare penale au obligaţia de a examina legalitatea, necesitatea şi proporţionalitatea măsurii preventive de libertate, în tot cursul procesului penal, cât timp această măsură este în fiinţă. Dacă ea se menţine până la soluţionarea pe fond a cauzei, instanţa legal învestită este obligată să facă o nouă evaluare, în condiţiile art. 399 alin. (1) C. proc. pen.

10. În prezentul proces, situaţia este una categoric diferită de aceea avută în vedere la pronunţarea deciziei în interesul legii, anterior evocate. Astfel, împotriva reclamantului nu a fost luată o măsură preventivă privativă de libertate, iar procesul penal nu a fost soluţionat în fond prin pronunţarea unei soluţii de achitare ori de clasare. Dimpotrivă, reclamantul a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare, cu executare. Privarea de libertate a celui condamnat definitiv a fost luată în faza finală a procesului penal, aceea a executării pedepsei şi, mai mult decât atât, la trei ani după ce se împlinise termenul de prescripţie a executării pedepsei aplicate.

11. Or, în raport cu art. 161 alin. (1) C. proc. pen., prescripţia înlătură executarea pedepsei principale, ea face să se stingă atât obligaţia condamnatului de a executa pedeapsa, cât şi dreptul statului de a pretinde ca pedeapsa aplicată printr-o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare să fie executată.

12. În aceste circumstanţe, urmărind efectele prescripţiei extinctive, ca instituţie de drept penal substanţial, hotărârea judecătorească penală definitivă prin care s-a admis contestaţia la executare şi s-a constatat că era împlinit termenul de prescripţie a executării pedepsei cu închisoarea, la momentul arestării celui condamnat, poate constitui ea însăşi temei al stabiliri caracterului nelegal al privării de libertate.

13. Privarea de libertate a reclamantului, în considerarea unei pedepse a cărei executate s-a prescris, conferă acestei măsuri un caracter nelegal, stabilit odată cu verificarea condiţiilor prescripţiei, prin hotărârea de admitere a contestaţiei la executare, chiar în absenţa unei statuări explicite în acest sens. O asemenea statuare excede limitelor învestirii instanţei de executare şi ea nici nu este necesară, câtă vreme aceasta constată expres împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei, iar în temeiul acestei constatări, cel arestat este pus în libertate, de îndată.

14. În sensul unei astfel de interpretări sunt şi considerentele decizorii ale Curţii Constituţionale, cuprinse în Decizia nr. 136 din 3 martie 2021, în vigoare la data pronunţării deciziei instanţei de apel, care pleacă de la premisa exprimată cu suficientă claritate că, în cazul unei arestări nelegale, neconformă cu normele procedurale, dreptul la despăgubiri nu poate fi negat, statul încălcându-şi propriul său sistem normativ. Tot astfel, subliniază Curtea Constituţională, un asemenea drept trebuie recunoscut şi în cazul unei privări "nedrepte" de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare sau achitare, independent de temeiul achitării. Cu privire la această privare de libertate, luată ca măsură preventivă în procesul penal finalizat prin pronunţatrea unei soluţii de achitare sau de clasare, este necesar să statueze expres instanţa penală, în sensul celor stabilite prin Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017, la care se face trimitere(paragrafele 28-33).

15. Tocmai pentru că privarea de libertate a fost dispusă ca măsură preventivă, până la soluţionarea definitivă a procesului penal, odată cu pronunţarea unei soluţii de clasare sau de achitare, apare necesară o statuare expresă cu privire la caracterul nelegal al privării de libertate, un astfel de atribut fiind în măsură să justifice dreptul la despăgubiri, în sensul celor statuate atât prin decizia instanţei de contencios constituţional, cât şi prin decizia pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii.

16. Rezultă că, ori de câte ori caracterul nelegal al unei privări de libertate rezultă cu puterea evidenţei dintr-o statuare expresă referitoare la faptul că ea s-a realizat prin încălcarea unui norme procesual penale, iar nu ca măsură preventivă, prealabilă unei achitări, primesc incidenţă dispoziţiile art. 539 alin. (1) C. proc. pen., conform cărora:

"Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate.

17. În cauza pendinte, prin admiterea contestaţiei la executare,printr-o hotărâre judecătorească definitivă pronunţată de o instanţă penală, s-a constatat că privarea de libertate a reclamantului, condamnat la pedeapsa închisorii, a avut loc în etapa finală a procesului penal, aceea a executării, însă după împlinirea termenului de prescripţie a executării acestei pedepse, fiind luată cu încălcarea normelor procesual penale. În considerarea acestui caracter nelegal al privării de libertate s-a dispus punerea de îndată în libertate a condamnatului.

18. Contestaţia la executare a fost întemeiată pe art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. hotărârea penală de condamnare pierzând caracterul său executoriu, astfel încât mandatul de executare a pedepsei nu mai putea fi pus în executare.

19. Prin urmare, prin admiterea contestaţia la executare, arestarea reclamantului în baza mandatului de executare a pedepsei devine lipsita de temei legal, fără a fi necesară constatarea nelegalităţii detenţiei în mod expres; hotărârea prin care s-a constat prescripţia executării pedepsei reprezintă temeiul în baza căruia reclamantul are dreptul la despăgubiri, ca instrument de reparare a încălcării libertăţii individuale, în mod nelegal.

20. În acest sens Curtea Constituţională a statuat explicit că, în ipoteza privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lita)-d) din C. proc. pen. sau achitare, valorificarea dreptului la repararea pagubei în fata instanţei civile va avea ca temei respectiva ordonanţa de clasare sau hotărâre judecătorească de achitare(paragraful 54).

21. Cum dreptul la repararea pagubei este condiţionat exclusiv de o nelegală privare de libertate, în tot cursul procesului penal, inclusiv în etapa executării, iar în circumstanţele date ale cauzei, o statuare expresă cu privire la caracterul nelegal nu era necesară, rezultând în mod indiscutabil din soluţia dată contestaţiei la executare şi a efectelor imediate ale acesteia, acţiunea reclamantului este admisibilă şi permite o statuare cu privire la fondul pretenţiilor deduse judecăţii.

22. În raport cu motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurentul susţine nelegalitatea deciziei instanţei de apel care a omis să analizeze pretenţiile deduse judecăţii din perspectiva tuturor temeiurilor de drept invocate, inclusiv a normelor care susţin o acţiune în răspundere civilă delictuală de drept comun.

23. Înalta Curte constată că acest motiv de casare nu se verifică.

Reclamantul a pretins obligarea Statului român la despăgubiri pentru încălcarea dreptuliui la libertatea individuală, printr-o privare nelegală de libertate, realizată după ce termenul de prescripţie a executării pedepsei se împlinise.

Or, în jurisprudenţa sa privind art. 539 din C. proc. pen., Curtea Constituţională a reţinut, în mod repetat, că procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de privare nelegală de libertate este o procedură specială, fiind cuprinsă în C. proc. pen.. Dispunerea acestor norme procesual penale în acest act normativ are relevanţă din perspectiva stabilirii regimului juridic specific al acestei forme de răspundere a statului în raport cu regimul altor forme de răspundere juridică, de drept comun, cum ar fi răspunderea civilă delictuală, reglementată în art. 1.349 şi art. 1.357-1.380 din noul C. civ.. Aşadar, procedura reglementată de art. 539 din C. proc. pen. este o procedură specială care derogă de la dreptul comun în temeiul principiului specialia generalibus derogant. De asemenea, procedura specială, reglementată în art. 539 din C. proc. pen., vizează exclusiv cazurile de privare nelegală de libertate, iar nu alte drepturi fundamentale ale omului, pentru a căror lezare este necesară invocarea altor temeiuri de drept, precum dispoziţiile art. 252 şi 253 din C. civ. sau ale art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care reglementează consecinţele încălcării unor drepturi personale nepatrimoniale, precum dreptul la imagine, demnitate, inclusiv dreptul la viaţă privată (Decizia nr. 179 din 29 martie 2016, paragraful 22, Decizia nr. 133 din 9 martie 2017, paragraful 20) .

24. Respectând această jurisprudenţă obligatorie, în mod corect instanţa de apel a calificat juridic acţiunea reclamantului şi apreciat cu privire la admisibilitatea acesteia exclusiv prin raportatre la norma specială, motivele care susţin soluţia pronunţată fiind exprimate cu suficientă claritate şi coerenţă, într-o manieră care exclude orice arbitrariu, respectă exigenţele unui proces echitabil şi face posibilă exercitarea controlului judiciar.

25. Pentru toate cele ce preced, aplicând dipoziţiile art. 497 C. proc. civ., Inalta Curte va admite recursul declarat de reclamant şi va casa decizia atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel, pentru o statuare pe fondul pretenţiilor deduse judecăţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de suspendare a judecăţii recursului formulată de recurentul-reclamant A..

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 134/A din 25 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2019.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 06 aprilie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.