Uzucapiune of state land affirmed; cassation appeal dismissed on substantive and procedural grounds

Şedinţa publică din data de 22 martie 2022

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti sub nr. x/2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice, a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate că a dobândit prin uzucapiunea de lungă durată dreptul de proprietate asupra imobilului din Bucureşti, str. x, compus din teren în suprafaţă de 337,50 mp.

Prin sentinţa civilă nr. 2818/25.10.2017, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale invocate din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 492/19.03.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis în parte acţiunea formulată de reclamatul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Roman prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti, a constatat dobândirea prin uzucapiune de către reclamant prin joncţiunea posesiilor, asupra terenului de 341 mp având vecinătăţile: N - E - imobil din str. x pe lungimea de 22,5 din schiţa expertului; S -V- imobil din str. str. x pe lungimea de 22,86 m; S-E - str. x pe lungimea 15,00 m, N-V - imobile din str. x., cu excluderea suprafeţei de 0,47 mp identificată cadastral de OCPI care se suprapune cu suprafaţa de teren de la adresa str. x. nr. 11 şi a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 1172A din 7 octombrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-pârât Statul Român, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 492 din 19.03.2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimatul reclamant A.. S-a admis apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva aceleiaşi sentinţe civile, a fost schimbată în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a fost obligat pârâtul să achite reclamantului 13.060,30 RON cheltuieli de judecată de primă instanţă. A fost obligat apelantul-pârât să plătească apelantului-reclamant 1500 RON cheltuieli de judecată în apel reprezentând onorariu avocaţial redus.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs pârâtul Statul Roman prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti, criticând soluţia pentru nelegalitate.

5. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 25 februarie 2021 şi a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 9, astfel cum reiese din fişa Ecris şi referatul de repartizare aleatorie .

Prin rezoluţia din data de 2 martie 2021, s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului conform art. 493 alin. (2) C. proc. civ., după efectuarea procedurilor de comunicare menţionate de dispoziţiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

6. Motive de recurs

În cuprinsul cererii de recurs pârâtul Statul Român, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti a formulat, în esenţă, următoarele critici:

- în mod nelegal instanţa de apel a dispus obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată în fond şi apel;

- în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1890 şi art. 1860 C. civ., întrucât nu se poate opune o posesie utilă statului anterior anului 1989 când proprietatea era insesizabilă, imprescriptibilă şi inalienabilă;

- instanţa putea, chiar şi din oficiu, să cenzureze onorariul avocaţial, în raport de dispoziţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., întrucât prin soluţionarea procesului doar s-au tranşat anumite aspecte formale, nu s-a avut în vedere numărul de termene de judecată care au avut loc în cauză, activitatea prestată de avocat la fiecare termen şi probele administrate în cauză.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

7. Apărările formulate în cauză

Reclamantul A. a depus întâmpinare, în termen legal, solicitând respingerea recursului, ca nefondat, iar recurentul nu a înţeles să formuleze răspuns la întâmpinare.

8. Procedura în filtru

Raportul întocmit asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost analizat în completul filtru şi comunicat părţilor, iar prin încheierea din 23 noiembrie 2021, completul de filtru a admis, în principiu, recursul şi a acordat termen de judecată, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Printr-un prim motiv de recurs, încadrat în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanţa a interpretat greşit dispoziţiile art. 1860 şi art. 1890 C. civ. de la 1864 întrucât, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune. Recurentul argumentează, în esenţă, că posesia asupra imobilului pretins uzucapat nu a curs anterior anului 1989, proprietatea socialistă fiind insesizabilă, imprescriptibilă şi inalienabilă.

Înalta Curte nu poate reţine ca fondate aceste critici şi, efectuând analiza de legalitate a deciziei recurate sub acest aspect, observă că, în mod corect, instanţa de apel a reţinut, pe de o parte, că posesia asupra suprafeţei de teren în litigiu a început să curgă în anul 1955, şi, pe de altă parte, a evocat Decizia în interesul legii nr. IV din 16.01.2006, prin care Înalta Curte a stabilit că, în cazul posesiilor începute înainte de adoptarea legilor nr. 58/1974 şi nr. 59/1974, prescripţia achizitivă asupra terenurilor nu a fost întreruptă prin intrarea în vigoare a acestor legi. Astfel, după abrogarea acestor legi prin Decretul-lege nr. 1/1989 şi Decretul-lege nr. 9/1989, Înalta Curte a statuat că posesorii acelor terenuri pot solicita instanţelor de judecată să constate că au dobândit dreptul de proprietate privind terenurile respective.

În cauză, instanţa de apel a statuat că termenul prescripţiei achizitive cu privire la terenul în litigiu a început să curgă anterior intrării în vigoare a legilor nr. 58/1974 şi nr. 59/1974, Înalta Curte neputând reţine o altă stare de fapt decât cea reţinută de instanţele de fond şi apel. Aceasta întrucât în etapa procesuală a recursului nu pot fi examinate motive care vizează aspecte de netemeinicie, deoarece aprecierea şi evaluarea probelor administrate în cauză, în vederea stabilirii situaţiei de fapt, rămân în atribuţia exclusivă a instanţelor de fond, ca instanţe devolutive, motiv pentru care vor fi înlăturate.

În mod asemănător, nu se poate vorbi despre o interpretare greşită a dispoziţiile art. 1860 şi art. 1890 C. civ. de la 1864 întrucât, în cauză, nu ar fi îndeplinite condiţiile pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune. Aşa cum au arătat şi instanţele de fond, sunt îndeplinite condiţiile pentru a opera dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune de reclamant, prin joncţiunea posesiilor.

Anterior anului 1989, practica judecătorească şi literatura de specialitate au admis că, pentru uzucapiunile în curs la momentul intrării în vigoare a celor două legi nr. 58/1974 şi nr. 59/1974, a operat întreruperea naturală a cursului prescripţiei prin declararea bunului în cauză neprescriptibil prin lege, conform dispoziţiilor art. 1864 pct. 2 C. civ. de la 1864. Aceste două acte normative au reflectat o anumită ideologie care nega în mod vădit rolul proprietăţii private în viaţa economică şi socială. Efectele lor inechitabile au fost abrogate expres prin Decretul nr. 1/1989 şi Decretul-lege nr. 9/1989.

Este important de precizat că decizia Decizia în interesul legii nr. IV din 16.01.2006, pronunţată de Înalta Curte, li se recunoaşte calitatea de posesori celor care au stăpânit şi folosit terenurile altor persoane fizice o perioadă îndelungată de timp, iar nu celor care au stăpânit şi folosit terenuri proprietate cooperatistă, însă, în cauză, terenul a cărui uzucapiune s-a solicitat a fi constatată a aparţinut unor persoane fizice.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurentul a criticat faptul că instanţa nu a cenzurat onorariul avocaţial, în raport de dispoziţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., întrucât prin soluţionarea procesului doar s-au tranşat anumite aspecte formale, nu s-a avut în vedere numărul de termene de judecată care au avut loc în cauză, activitatea prestată de avocat la fiecare termen şi probele administrate în cauză.

Cu privire la această critică, este de reţinut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin decizia nr. 3/2020 din 20 ianuarie 2020, a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Examinând acest motiv de recurs, în lumina chestiunilor dezlegate prin decizia sus-menţionată, Înalta Curte reţine că proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecinţă, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se în niciunul din motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Având în vedere aceste argumente, acest al doilea motiv de recurs nu poate fi primit.

Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, împotriva deciziei nr. 1172A din 7 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

În baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurentul Statul Român prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti va fi obligat la plata sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul A., cheltuieli reprezentând onorariul avocatului ales al acestei părţi (p. 34 dosar), cu aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) al aceluiaşi articol, raportat la complexitatea cauzei şi a argumentelor deduse judecăţii prin cererea de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, împotriva deciziei nr. 1172A din 7 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă recurentul la plata sumei de 1.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, cu aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 martie 2022.