Late penalty calculation basis and specific mandate requirement for waiving interest claims in civil insurance disputes

Şedinţa publică din data de 17 martie 2022

asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bistriţa Năsăud, secţia I civilă, la 5 februarie 2018, sub nr. x/2018, reclamanţii A., B., C., D., E. şi F., în contradictoriu cu pârâta S.C. G. S.A. şi intervenientul H., au solicitat obligarea pârâtei la plata daunelor materiale şi morale pentru prejudiciul încercat urmare a decesului victimei I. astfel: pentru A.- suma de 500.000 RON cu titlu de daune morale, în calitate de tată al decedatului; pentru B. - suma de 500.000 RON cu titlu de daune morale, în calitate de mamă decedatului; pentru C. - suma de 300.000 RON cu titlu de daune morale în calitate de frate a decedatului; pentru D. - suma de 300.000 RON cu litiu de daune morale în calitate de frate al decedatului; pentru E. - suma de 203,93 RON cu titlu de daune materiale şi suma de 300.000 RON cu titlu de daune morale în calitate de frate al decedatului; pentru F. - suma de 300.000 RON cu titlu de daune morale în calitate de soră a decedatului ca urmare a constatării de către instanţă a acceptării de către pârâtă a sumelor pretinse de reclamanţi cu titlu de despăgubiri morale şi materiale, acestea nefiind contestate şi care au fost solicitate prin cererea de despăgubire (şi reiterate prin acţiune) considerate de asigurător ca fiind corect dozate, dat fiind faptul că nu le-a respins în termen de 3 luni de la data înregistrării cererii de despăgubire (data înregistrării fiind 28 septembrie 2017), conform art. 38 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, incident în cauză; obligarea pârâtei la plata de penalităţi de întârziere de 0,2 % pe zi aplicate sumelor cuvenite reclamanţilor cu titlu de despăgubiri morale şi materiale, calculate începând cu data de 9 octombrie 2017, adică a unsprezecea zi de la data înregistrării cererii de despăgubire la pârâtă şi până la data efectivă a plăţii, conform art. 38 raportat la art. 37 alin. (4) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, mai puţin asupra sumei de 59,46 achitată cu bon fiscal 300/21.09.2017, solicitată cu titlu de daune materiale, care nu a fost cuprinsă în cererea de despăgubire.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 354/F/2019 din 14 octombrie 2019 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, secţia I civilă, a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtei S.C. G. S.A.

S-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A., C., D., E. şi F., în contradictoriu cu pârâta S.C. G. S.A., şi intervenientul H., şi a obligat pârâta să plătească reclamanţilor A. şi B., părinţi, suma de câte 50.000 RON cu titlu de daune morale; reclamanţilor C., D., E. şi F., fraţi, suma de câte 30.000 RON cu titlu de daune morale.

S-a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantului E. de obligare a pârâtei la plata de daune materiale.

S-a respins, ca neîntemeiată, solicitarea reclamanţilor vizând obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2%/zi de întârziere începând cu data de 9 octombrie 2017.

A fost obligată pârâta să plătească reclamanţilor, în solidar, cheltuieli de judecată în sumă de 826,02 RON.

Împotriva acestei hotărâri au exercitat apel reclamanţii şi pârâta.

3. Hotărârile pronunţate în apel

Prin decizia civilă nr. 105/A din 14 iulie 2020, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a hotărât următoarele:

A admis în parte apelul declarat de reclamanţii A., B., C., D., E., F., împotriva sentinţei civile nr. 354/F/14.10.2019 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, pronunţată în dosar nr. x/2018, pe care o schimbă în parte, în sensul că:

A majorat cuantumul daunelor morale acordate reclamanţilor A., B. la suma de 60.000 RON şi cuantumul daunelor morale acordate reclamanţilor C., D., E. şi F. la suma de 40.000 RON.

A fost obligată pârâta S.C. G. S.A. la plata penalităţilor de 0,2% pe zi întârziere, aferente sumelor stabilite cu titlu de daune morale, începând cu data de 27.10.2017 până la plata integrală a sumelor datorate.

A respins cererea reprezentantei reclamanţilor apelanţi de renunţare la cererea având ca obiect obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

A respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta S.C. G. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe.

Prin încheierea din 3 septembrie 2020, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins cererea petentei S.C. G. S.A., având ca obiect îndreptarea erorii materiale strecurate în cuprinsul încheierii din 3 septembrie 2020 (în realitate fiind vorba de încheierea din 30 iunie 2020 - încheierea de amânare a pronunţării).

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 105/A din 14 iulie 2020 şi a încheierii de şedinţă din 3 septembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, în dosarul nr. x/2018, a declarat recurs pârâta Societatea G. S.A..

Cu privire la recursul îndreptat împotriva deciziei nr. 105A din 14 iulie 2020, pârâta a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a formulat, în esenţă, următoarele critici:

Instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, respectiv a încălcat principiului disponibilităţii, prevăzut de art. 9 C. proc. civ., principiu care este de esenţa procesului civil, prin faptul că instanţa de apel a respins cererea reprezentantei reclamanţilor-apelanţi de renunţare la cererea având ca obiect obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârzie.

În motivarea deciziei recurate se arată faptul că a fost respinsă cererea de renunţare la acest petit, întrucât nu a existat dovada mandatului special dat de către reclamanţi reprezentantului pentru renunţarea la judecată, astfel că nu ar fi îndeplinite condiţiile legale de renunţare.

În această situaţie, dacă instanţa de apel a apreciat că este necesară dovada mandatului special, ar fi trebuit să acorde un nou termen de judecată pentru ca reprezentantul reclamanţilor să acopere această lipsă, lucru care, de altfel, s-a întâmplat anterior pronunţării soluţiei şi nu să rămână în pronunţare şi să respingă manifestarea de voinţă a părţilor.

Arată că reprezentantul convenţional al reclamanţilor - mandatar avocat - a atestat expres, la termenul de judecată din 30 iunie 2020, faptul că deţine mandat pentru cererea de renunţare şi a depus la dosarul cauzei, la 02 iulie 2020, procura specială, constând în împuternicire avocaţială specifică profesiei de avocat, unde se determină în mod expres faptul că acesta este împuternicit de către reclamanţi să formuleze cererea de renunţare la judecată în ceea ce priveşte capătul de cerere privind acordarea penalităţilor de întârziere.

În măsura în care instanţa de apel considera că este necesară, pentru a lua act de renunţarea la capătul de cerere privind acordarea penalităţilor de întârziere prezentarea procurii speciale, înainte ca instanţa să rămână în pronunţare, sau dacă aprecia necesară prezentarea contractului de asistenţă juridică, pentru a se putea determina dacă reprezentantul convenţional poate efectua astfel de acte de dispoziţie, ar fi fost imperios necesară acordarea unui termen de judecată în acest sens.

Însă, instanţa de apel nu a procedat în această manieră şi a închis etapa cercetării judecătoreşti, a deschis etapa dezbaterilor, acordând cuvântul asupra apelurilor formulate de către părţi.

Precizează faptul că pârâta nu s-a opus cererii de renunţare la judecată cu privire la petitul privind acordarea penalităţilor de întârziere, fiind de acord cu cererea reclamanţilor, astfel că erau îndeplinite şi condiţiile art. 406 alin. (4) C. proc. civ.

În acest sens, menţionează faptul că pârâta a formulat o cerere de completare a încheierii de şedinţă din 30 iunie 2020, întrucât în cuprinsul acesteia nu s-a făcut menţiune despre poziţia pârâtei, exprimată prin reprezentant convenţional.

În atare condiţii, fiind îndeplinite condiţiile prev. de art. 406 C. proc. civ., instanţa de apei, în mod nelegal, a dispus respingerea cererea reprezentantei reclamanţilor-apelanţi de renunţare la cererea având ca obiect obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere.

În ceea ce priveşte cea de-a doua critică de nelegalitate, respectiv faptul că hotărârea recurată nu cuprinde motivele de care se întemeiază şi cuprinde motive străine de natura pricinii, arată că temeiurile legale avut în vedere de către instanţa de apel sunt străine de norma specială incidenţă, respectiv Norma ASF nr. 23/2014, în raport de soluţia instanţei de apel de obligare a pârâtei la plata penalităţilor de întârziere, aferente sumelor stabilite cu titlu de daune morale, începând cu data de 27 octombrie 2017 până la plata integrală a sumelor datorate.

Aşa cum se poate observa, motivarea soluţiei cu privire la acordarea penalităţilor de întârziere se realizează potrivit dispoziţiilor Ordinului CSA nr. 14/2011, şi nu a Normei ASF nr. 23/2014.

În cauză, fiind incidente dispoziţiile Normei ASF nr. 23/2014, instanţa de apel ar fi trebuit să le aplice ca atare şi să raporteze soluţia la acesta normă, independent de faptul că dispoziţiile Normei ASF nr. 23/2014 au conţinut similar cu dispoziţiile Ordinului CSA nr. 14/2011 în materia acordării penalităţilor de întârziere.

În atare condiţii, apreciază că acesta situaţie echivalează cu o lipsă a motivării hotărârii de către instanţa de apel.

Totodată, stabilirea datei de la care curg penalităţile de întârziere este efectuată fără ca instanţa de apel să indice care sunt argumentele pentru care a ales această dată, fără a se indica această dată în considerentele hotărârii, ci doar în dispozitivul ei. De altfel, din motivarea hotărârii nu rezultă de ce a fost stabilită data de 27 octombrie 2017 ca moment de la care încep să curgă penalităţile de întârziere.

Cea de-a treia critică de nelegalitate, respectiv încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material de către instanţa de apel, vizează încălcarea dispoziţiilor art. 36-38 din Norma ASF nr. 23/2014.

În primul rând, apreciază ca nelegală stabilirea datei de 27 octombrie 2017 ca moment de la care încep să curgă penalităţile de întârziere, respectiv o lună de la data transmiterii cererii de despăgubire de către reclamanţi, în condiţiile în care nu rezultă cum a fost aleasă această dată.

Norma ASF nr. 23/2014, incidentă în cauză, prevede faptul că asigurătorul are la dispoziţie un termen de 3 luni pentru a răspunde cererii de despăgubire, respectiv 10 zile de la data comunicării hotărârii judecătoreşti definitive pentru a achita sumele stabilite de către instanţa de judecată.

Ca atare, termenul de o lună de la data transmiterii cererii de despăgubire, de la care a fost stabilită plata penalităţilor de întârziere, a fost ales fără nicio bază legală.

În al doilea rând, aşa cum a precizat şi în primă instanţă, până la momentul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti definitive, care să stabilească un anumit cuantum al daunelor morale, creanţa nu are un caracter cert, lichid şi exigibil, astfel încât să fie purtătoare de penalităţi de întârziere.

Astfel, există două momente în raport de care asigurătorul are obligaţia să plătească despăgubirea. Primul moment vizează ipoteza reglementată, de altfel, prin art. 54 din Legea nr. 136/1995, care consacră principiul stabilirii şi acordării despăgubirilor, pe cale amiabilă, în baza înţelegerii dintre persoanele implicate în raportul juridic de asigurare, situaţie în care asigurătorul RCA are obligaţia să plătească despăgubirea în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii şi cuantificării daunei, iar cel de-al doilea moment, se referă la ipoteza în care stabilirea despăgubirii se realizează pe cale judiciară, situaţie în care obligaţia de plată a asigurătorului RCA începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă.

În concluzie, apreciază că, în raport de dispoziţiile art. 36-38 din Norma ASF 23/2014, momentul de la care încep să curgă penalităţile de întârziere este cea de-a 11-a zi de la data comunicării hotărârii judecătoreşti, la acel moment născându-se şi obligaţia de plată de despăgubirilor stabilite de către instanţa de judecată prin pronunţarea unei hotărâri judecăreşti definitive. Instanţa de apel a ales, fără niciun temei legal sau considerente în acest sens, ca penalităţile de întârziere să curgă de la o lună după transmiterea cererii de despăgubire de către reclamanţi, soluţie pe care o apreciază ca fiind nelegală.

Pe cale de consecinţă, solicită admiterea recursului, casarea în parte a deciziei civile recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare în apel, strict cu privire la obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere.

De asemenea, solicită, conform art. 500, art. 643 şi art. 723 C. proc. civ., desfiinţarea actelor de executare privind executarea penalităţilor de întârziere, efectuate în baza deciziei civile nr. 105/2020, cu consecinţa întoarcerii executării silite.

În drept, recurentul a invocat motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Cu privire la recursul îndreptat împotriva încheierii din 3 septembrie 2020, pârâta a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a încheierii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a formulat, în esenţă, următoarele critici:

La termenul din 30 iunie 2020, reprezentantul pârâtei a avut o poziţie de neopunere privind renunţarea la petitul de penalităţi de întârziere, exprimând un acord expres în acest sens.

Aspectele de inadmisibilitate au fost susţinute în legătura cu dobânda legală solicitată de către părţile reclamante, prin apărător, la termenul din 30 iunie 2020, în rejudecarea apelului, după închiderea cercetării judecătoreşti în apel, şi nu relativ la cererea de renunţare.

În considerentele încheierii recurate se arată în mod eronat aceste aspecte, făcându-se referire la existenţa unui un acord tacit.

Or, încheierea de şedinţă din 30 iunie 2020 nu conţine poziţia de neopunere, respectiv acordul expres al reprezentantului pârâtei privind renunţarea la petitul de penalităţi de întârziere.

5. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-reclamanţi A., B., C., D., E. şi F. au formulat întâmpinare prin care au invocat excepţia inadmisibilităţii căii de atac, întrucât hotărârea recurată este pronunţată în materia asigurărilor, nefiind susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

În măsura în care se va trece peste excepţia inadmisibilităţii recursului, au solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu consecinţa menţinerii ca temeinică şi legală a hotărârii atacate, cu cheltuieli de judecată în cuantum de 2380 RON.

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepţiei inadmisibilităţii recursului, înlăturarea apărărilor invocate de intimaţii-reclamanţi şi admiterea recursului.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor şi, prin încheierea din 20 ianuarie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul, respingând excepţia inadmisibilităţii căii de atac, invocată de reclamanţi prin întâmpinare şi a fixat termen pentru judecata recursului la 17 martie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs, Înalta Curte constată următoarele:

Referitor la motivele de recurs ce vizează modul de soluţionare a cererii de renunţare la penalităţile de întârziere, Înalta Curte reţine următoarele:

Printre principiile fundamentale ale procesului civil consacrate de C. proc. civ. se numără "Dreptul de dispoziţie ai părţii" prevăzut de art. 9 care, la alin. (2) şi (3) statuează, că "(2) Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor. (3) În condiţiile legii, partea poate, după caz, renunţa la judecarea cererii de chemare în judecată (...)" precum şi principiul contradictorialităţii prevăzut de art. 14 care prevede că "Instanţa nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea părţilor, dacă legea nu prevede altfel" [alin. (1) ] şi că părţile au dreptul de a discuta şi argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanţă din oficiu, instanţa fiind obligată, în orice proces, să supună discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate, [alin. (4) şi (5) ].

Potrivit art. 406 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. civ., "(1)Reclamantul poate să renunţe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în şedinţă de judecată, fie prin cerere scrisă. (2) Cererea se face personal sau prin mandatar cu procură specială.".

Alin. (4) al art. 406 C. proc. civ. dispune că "Dacă reclamantul renunţă la judecată la primul termen la care părţile sunt legal citate sau ulterior acestui moment, renunţarea nu se poate face decât cu acordul expres sau tacit al celeilalte părţi. Dacă pârâtul nu este prezent la termenul la care reclamantul declară că renunţă la judecată, instanţa va acorda pârâtului un termen până la care să îşi exprime poziţia faţă de cererea de renunţare. Lipsa unui răspuns până la termenul acordat se consideră acord tacit la renunţare."

Alin. (5) al aceluiaşi articol de lege prevede că, atunci când renunţarea la judecată se face în apel sau în căile extraordinare de atac, instanţa va lua act de renunţare şi va dispune şi anularea, în tot sau în parte, a hotărârii sau, după caz, a hotărârilor pronunţate în cauză.

Din economia textelor legale redate reiese că renunţarea la judecată este un act de dispoziţie al părţii care însă, pentru a produce efecte, trebuie să întrunească cerinţele impuse de alin. (2) precum şi, în raport de reperul temporal la care este formulată cererea, şi pe cele impuse de alin. (4) ale art. 406 C. proc. civ.

Cu referire la alin. (2) al art. 406 C. proc. civ., este de reţinut că solicitarea de renunţare la capătul de cerere privind acordarea penalităţilor de întârziere a fost formulată verbal de reprezentantul reclamanţilor, la termenul de judecată din 30 iunie 2020, cu ocazia cuvântului pe fond asupra apelului.

Cu toate că instanţa de apel a avut neclarităţi cu privire la mandatul special prevăzut de art. 81 alin. (1) şi art. 406 alin. (2) C. proc. civ., solicitând reprezentantului reclamanţilor să precizeze dacă are mandat pentru renunţarea la judecată, nu a lămurit acest aspect şi nici nu l-a pus în discuţia părţilor.

Cu toate acestea, instanţa de apel şi-a bazat motivarea cu privire la cererea de renunţare tocmai pe aceste neclarităţi, reţinând, cu încălcarea principiilor disponibilităţii şi contradictorialităţii, că în lipsa mandatului special dat de reclamanţi reprezentantului lor pentru renunţare la judecată, nu sunt îndeplinite condiţiile legale de renunţare.

În măsura în care instanţa era nelămurită asupra limitelor reprezentării şi mandatului special prevăzut de art. 81 alin. (1) C. proc. civ., în temeiul art. 22 alin. (2) coroborat cu alin. (6) al aceluiaşi articol, era obligată să acorde un termen în vederea complinirii acestora.

De asemenea, cu referire la alin. (5) al art. 406 C. proc. civ. este de reţinut că, în situaţia renunţării la judecată în apel sau într-o cale extraordinară de atac - deşi textul de lege nu impune vreo condiţie referitor la acordul părţii adverse, acesta trebuie interpretat în coroborare cu alin. (4) al art. 406 C. proc. civ., aşa încât şi în cazul în care renunţarea la judecată în căile de atac are loc la primul termen la care părţile sunt legal citate sau ulterior acestui moment, renunţarea este condiţionată de acordul celeilalte părţi.

O altă interpretare ar lipsi de sens şi eficacitate dispoziţiile alin, (4), întrucât, în situaţia opoziţiei pârâtului la cererea de renunţare la judecată în faza procesuală a fondului, reclamantul ar putea, în calea de atac, să eludeze textul de lege şi să beneficieze de efectele unei renunţări necondiţionate, în pofida poziţiei părţii adverse.

Această concluzie se impune şi în raport de dispoziţiile art. 482 conform cărora "Dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă se aplică şi în instanţa de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezentul capitol" (Capitolul II al Titlului II C. proc. civ.) şi, respectiv, art. 494 din acelaşi cod, conform cărora "Dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă şi în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezenta secţiune" (Titlul II, Capitolul III, Secţiunea I C. proc. civ.).

Cum cererea reclamanţilor de renunţare la judecată a fost formulată la primul termen, când părţile erau legal citate, iar din practicaua încheierii de dezbateri din 30 iunie 2020 şi a deciziei recurate reiese că recurenta-pârâtă a fost reprezentată de apărătorul său, lipsă fiind doar intimatul-intervenient forţat H., instanţa de apel, în raport de cerinţa impusă de alin. (4) ale art. 406 coroborat cu alin. (5) C. proc. civ., trebuia să pună în discuţia părţilor această cerere şi poziţia lor faţă de aceasta sau, eventual, să acorde părţilor care nu au fost prezente un termen până la care să îşi exprime poziţia faţă de această cerere, renunţarea neputând produce efecte decât cu acordul expres sau tacit al celorlalte părţi.

Or, nici din practicaua încheierii de dezbateri din 30 iunie 2020, nici din decizia recurată nu reiese că instanţa de apel a dat eficienţă dispoziţiilor art. 406 alin. (2), (4) şi (5) C. proc. civ.

Procedând astfel, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, ceea ce atrage casarea acesteia, în raport de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., fiind evident interesul pârâtei în exercitarea căii de atac a recursului care, prin demersul său, a urmărit să supună cenzurii hotărârea pronunţată cu nerespectarea normei de drept incidente.

Astfel fiind, Înalta Curte, pentru temeiurile arătate, va admite recursul declarat de pârâta, va casa decizia atacată în ce priveşte respingerea cererii de renunţare la cererea vizând penalităţile de întârziere şi va trimite cauza instanţei de apel spre o nouă judecată.

În legătură cu penalităţile de întârziere, recurenta-pârâtă a susţinut, pe de o parte, că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive străine cauzei, iar, pe de altă parte, că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a normelor de drept material, respectiv art. 36 - 38 din Norma ASF nr. 23/2014.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că se poate cere casarea unei hotărâri când ea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă şi motivarea insuficientă, casarea intervenind, de regulă, în cazul în care există contradicţie între considerente şi dispozitiv, când cuprinde considerente contradictorii, precum şi în cazul în care lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Astfel, conform art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., considerentele vor cuprinde obiectul cererii, susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea trebuie să fie clară, precisă şi necontradictorie, aceste cerinţe înlăturând arbitrariul şi făcând posibil controlul judiciar, precum şi exercitarea căilor de atac de retractare. Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi. Scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă.

Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile, apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia. Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituţie şi respectiv art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de instanţa ce are obligaţia legală de a proceda la o analiză a susţinerilor, argumentelor şi mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinenţa. Trebuie avut în vedere şi faptul că motivarea unei hotărâri judecătoreşti ridică o problemă de conţinut, relevantă fiind consistenţa analizei juridice şi pertinenţa argumentelor aduse de instanţă în susţinerea soluţiei pronunţate şi nu o chestiune de cantitate. Pe cale de consecinţă, calitatea unei motivări şi implicit respectarea exigenţelor impuse de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. nu este determinată de volumul considerentelor, ci de valoarea juridică a argumentelor şi de corectitudinea raţionamentului care a stat la baza pronunţării soluţiei.

În egală măsură, trebuie avut în vedere şi faptul că obligaţia judecătorului de a motiva soluţia pronunţată, aşa cum această obligaţie este impusă de prevederile textului de lege mai sus menţionat, presupune necesitatea motivării punctuale a fiecărui capăt de cerere, respectiv a fiecărui motiv de critică formulat şi nu de a răspunde în detaliu fiecărui argument invocat de părţi în susţinerea, respectiv în combaterea pretenţiilor/criticilor cu care a fost învestit. Trebuie ca instanţa de judecată să examineze şi să dea un răspuns argumentat problemelor esenţiale de fapt şi de drept care se pun în cauza dedusă judecăţii.

Raportând cele expuse la considerentele hotărârii atacate, la criticile recurentei legate de existenţa unor considerente străine cauzei şi a lipsei de motivare, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a făcut referire, în mod greşit, prevederile Ordinului CSA nr. 14/2011, iar nu a normei ASF 23/2014, incidente în speţă, în raport cu data producerii accidentului, 18.07.2016.

Chiar şi în situaţia în care s-ar considera că dispoziţiile Normei ASF nr. 23/2014 au conţinut similar cu dispoziţiile Ordinului CSA nr. 14/2011 în materia acordării penalităţilor de întârziere, din hotărârea recurată nu rezultă modalitatea în care instanţa de apel a apreciat data de 27 octombrie 2017 ca moment de la care se vor calcula penalităţile de 0,2%, în raport cu prevederile legale în materie şi situaţia de fapt, aşa cum a fost reţinută de instanţa de apel.

Ca atare, Înalta Curte reţine că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din perspectiva următoarelor aspecte ce rezultă fără posibilitate de echivoc din considerentele şi dispozitivul deciziei recurate.

Astfel, în ceea ce priveşte acordarea penalităţilor de întârziere, instanţa de apel reţine în considerentele hotărârii recurate că "După producerea evenimentului rutier, reclamanţii au avizat asigurătorul la data de 27.09.2017, comunicând şi copie de pe actele de stare civilă, certificatul de deces al victimei, raportul de expertiză medico-legală, procesul-verbal de cercetare la faţa locului, fotografii de la locul impactului şi acordul de recunoaştere încheiat de intervenientul forţat, fără ca asigurătorul să răspundă motivat dacă acceptă sau nu, total sau parţial, solicitarea de despăgubire şi motivele. Or, în aceste condiţii, apreciază Curtea că sunt incidente dispoziţiile art. 37 din Ordinul nr. 14/2011, întrucât asigurătorul nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de analiză şi răspuns, astfel că legea îl obligă la penalităţi. În ceea ce priveşte apărarea potrivit căreia, prin Decizia nr. 2977 din 2014 ICCJ a stabilit că legea nu prevede obligaţia asiguratorului de a plăti daunele morale solicitate de către persoanele vătămate în urma producerii unor accidente la nivelul pretenţiilor şi că în cazul în care nu se încheie o tranzacţie despăgubirile vor fi stabilite de instanţa de judecată, Curtea apreciază că aceasta nu este incidentă în speţă. Pentru ca o atare statuare să poată fi invocată era necesar ca pârâta să analizeze şi să răspundă solicitării reclamanţilor de acordare a daunelor, răspuns care putea desigur să cuprindă sume mult mai reduse decât cele solicitate sau chiar deloc, dar decizia să fie motivată."

Cu toate acestea, deşi instanţa de apel reţine că "În cauză însă, asiguratorul a ignorat cu desăvârşire cererea reclamanţilor privind aplicarea penalităţilor de 0,2%, fiind prevăzută de legiuitor tocmai pentru a sancţiona atitudinea de rea-credinţă a pârâtei", fără a stabili în considerentele hotărârii momentul de la care încep să curgă penalităţile, totuşi în dispozitivul hotărârii dispune că"obligă pârâta S.C. G. S.A. la plata penalităţilor de 0,2% pe zi întârziere, aferente sumelor stabilite cu titlu de daune morale, începând cu data de 27.10.2017 până la plata integrală a sumelor datorate", fără a se putea, astfel, deduce, în mod legal, modul cum a stabilit instanţa de apel data de la care curg penalităţile de întârziere, în raport cu prevederile incidente în materie.

Or, în raport de existenţa acestor neconcordanţe/contradicţii între considerente şi dispozitiv, din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reţinând incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., urmează a admite recursul declarat de pârâta S.C. G. S.A., a casa în parte decizia recurată şi în ceea ce priveşte plata penalităţilor de întârziere, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., pentru analizarea aspectelor sus-menţionate, ocazie cu care se va aprecia asupra necesităţii administrării de probe suplimentare în acest sens, urmând a fi avute în vedere, în rejudecare, şi celelalte critici de nelegalitate formulate prin raportare la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., faţă de soluţia adoptată şi considerentele reţinute anterior.

Este, deopotrivă, fondat, recursul declarat de pârâtă împotriva încheierii de şedinţă din 3 septembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă în ceea ce priveşte soluţia adoptată în privinţa cererii de îndreptare eroare materială a încheierii de şedinţă din 30 iunie 2020, în sensul de a se menţiona pozitia de neopunere/acordul expres al reprezentantului S.C. G. referitor la cererea de renunţare la petitul privind penalităţile de întârziere.

Astfel, prin cererea formulată, pârâta G. S.A. a solicitat îndreptarea erorii materiale din încheierea din 30 iunie 2020, în sensul de a se menţiona poziţia părţii cu privire la cererea reclamantei de renunţare la petitul privind acordarea penalităţilor de întârziere, aşa cum a fost susţinută oral în şedinţa de judecată, de reprezentatul său convenţional.

Prin încheierea din 3 septembrie 2020, instanţa de apel a respins cererea petentei, reţinând că "Din înregistrarea şedinţei de judecată, transcrisă în vederea soluţionării prezentei, reiese că în poziţia sa, reprezentantul petentei a solicitat a se lua act de renunţare, susţinând că nu are cunoştinţă dacă avocatul are mandat în acest sens. Solicită a se vedea în ce măsură acest lucru este admisibil, fiind în prezenta unei schimbări a obiectului dedus judecăţii în apel. A menţionat expres că "Noi spunem că ar fi inadmisibil de solicitat şi de schimbat obiectul cererii în apel".

De remarcat că din poziţia reprezentantului apelantei pârâte reiese că acesta este de acord cu renunţarea doar în măsura în care aceasta este admisibilă, astfel că în raport de soluţia pronunţată, Curtea apreciază că nu se impune îndreptarea erorii materiale. De altminteri, în lipsa opoziţiei la renunţare, legiuitorul a prezumat un acord tacit, astfel că petenta nu suferă nici o vătămare."

Or, potrivit art. 442 alin. (1) din C. proc. civ., "Erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea şi susţinerile părţilor sau cele de calcul, precum şi orice alte erori materiale cuprinse în hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu ori la cerere."

Textul evocat stabileşte că procedura îndreptării hotărârilor judecătoreşti presupune corectarea unor erori materiale apărute cu ocazia redactării, în cuprinsul minutei, practicalei, considerentelor sau chiar în dispozitivul unei hotărâri (indiferent că este vorba despre o sentinţă, o decizie sau doar o încheiere).

Din motivarea încheierii recurate reiese faptul că instanţa de apel a reţinut că din înregistrarea audio a şedinţei de judecată şi transcrierea acesteia a rezultat poziţia părţii pârâte faţă de cererea de renunţare formulată de reclamantă, poziţie ce nu a fost consemnată în încheierea a cărei îndreptare s-a solicitat.

Cu toate acestea, instanţa de apel a respins cererea de îndreptare eroare materială pe considerente ce vizează fondul cauzei în legătură cu cererea de renunţare formulată de reclamanţi cu privire la unul din petitele cererii de chemare în judecată, aprecieri ce ţineau de îndeplinirea cerinţelor legale prevăzute de art. 406 C. proc. civ. vizând condiţiile de formă ale renunţării la judecată.

Or, pentru a fi întrunite cerinţele de admitere a unei cereri de îndreptare a unor erori materiale strecurate în cuprinsul încheierii respective, instanţa trebuia să verifice dacă cele învederate de petentă se circumscriu noţiunii de eroare materială şi dacă această omisiune cu privire la susţinerile pârâtei cu ocazia dezbaterilor de la fond există sau nu, iar nu să facă aprecieri asupra unor eventuale erori de judecată apte de a fi îndreptate numai prin promovarea căilor legale de atac.

În raport de aspectele expuse, în temeiul art. 496 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a casa decizia atacată şi a trimite cauza, spre rejudecare, instanţei de apel, în vederea examinării cererii de îndreptare a erorii materiale sub toate aspectele de fapt şi de drept, prin raportare la probele administrate în cauză.

Dat fiind că, în speţă, soluţiile adoptate de instanţa de apel în privinţa obligării pârâtei la plata penalităţilor aferente sumelor stabilite cu titlu de daune morale, respingerea cererii de renunţare la cererea vizând penalităţile de întârziere, precum şi a respingerii cererii de îndreptare eroare materială, s-a impus a fi casate, pentru considerentele arătate în cele ce preced, revine în sarcina instanţei de rejudecare să aprecieze, în concret, conformându-se indicaţiilor din prezenta decizie de casare cu privire la modul de interpretare a dispoziţiilor de drept material incidente, asupra cererii de renunţare formulate de reclamanţi, a îndreptăţirii reclamanţilor la plata unor penalităţi de întârziere şi a cererii de îndreptare eroare materială formulate de pârâtă, analiză care, în mod firesc va avea în vedere dezlegările date prin prezenta decizie respectiv, necesitatea respectării principiului disponibilităţii procesului civil şi limitele devoluţiunii stabilite în apel.

În raport de soluţia pronunţată în recurs, de casare cu trimitere spre rejudecare, a deciziei recurate, aceleiaşi instanţe, dar în limitele arătate în considerentele prezentei hotărâri, referitor la cererea recurentei-pârâte ce vizează desfiinţarea actelor de executare efectuate în baza deciziei nr. 105/A din 14 iulie 2020, cu consecinţa întoarcerii executării silite, în conformitate cu art. 723 şi urm. C. proc. civ., Înalta Curte constată caracterul întemeiat al acestei cereri.

Astfel, potrivit art. 500 C. proc. civ., "Hotărârea casată nu are nicio putere. Actele de executare sau de asigurare făcute în temeiul unei asemenea hotărâri sunt desfiinţate de drept, dacă instanţa de recurs nu dispune altfel. Instanţa va constata aceasta, din oficiu, prin dispozitivul hotărârii de casare".

Cum soluţia pronunţată în cauză este cea de casare cu trimitere spre rejudecare, iar recurenta-pârâtă a făcut dovada executării sale silite în privinţa penalităţilor de întârziere acordate reclamanţilor prin decizia recurată, sunt incidente prevederile art. 500 C. proc. civ., Înalta Curte urmând a constata că sunt desfiinţate de drept actele de executare efectuate în temeiul deciziei casate şi a dispune restabilirea situaţiei anterioare executării, în ceea ce priveşte executarea penalităţilor de întârziere.

Faţă de soluţia de admitere a recursului pârâtei, fiind părţi căzute în pretenţii, intimaţilor-reclamanţi nu li se cuvin a fi acordate cheltuielile de judecată solicitate pentru această fază procesuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta S.C. G. S.A. împotriva deciziei civile nr. 105/A din 14 iulie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Casează, în parte, decizia recurată în ce priveşte obligarea pârâtei la plata penalităţilor aferente sumelor stabilite cu titlu de daune morale şi respingerea cererii de renunţare la cererea vizând penalităţile de întârziere şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.

Admite recursul declarat de pârâta S.C. G. S.A. împotriva încheierii de şedinţă din 3 septembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Casează încheierea din 3 septembrie 2020 şi trimite cererea de îndreptare eroare materială, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

Constată că sunt desfiinţate de drept actele de executare efectuate în temeiul deciziei casate şi dispune restabilirea situaţiei anterioare executării, în ceea ce priveşte executarea penalităţilor de întârziere.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 martie 2022.