Validity of mandatary-signed confirmatory deed following uncommunicated power of attorney revocation and burden of proof for consumption loan

Şedinţa publică din data de 24 februarie 2022

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată la 13 noiembrie 2018 pe rolul Judecătoriei Constanţa, secţia civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea acesteia la plata sumei de 74.000 euro la cursul B.N.R. în RON, din ziua plăţii, actualizată de la data la care trebuia să restituie suma (07.04.2017) până la data plăţii efective.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1345 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 4180 din 9 aprilie 2019, Judecătoria Constanţa a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată de pârâtă, şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată, în favoarea Tribunalului Constanţa.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Constanţa:

Prin sentinţa civilă nr. 581 din 18 martie 2020, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a admis în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 74.000 euro sau echivalentul în RON a sumei de 74.000 euro la cursul BNR la data plăţii, precum şi a sumei de 14.025,32 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, din care 7.053,32 RON reprezentând taxă judiciară de timbru şi 6.972 RON reprezentând onorariu de avocat.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Constanţa:

Prin decizia civilă nr. 133 C din 18 septembrie 2020, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-pârâtă B. împotriva sentinţei civile nr. 581 din 18 martie 2020 pronunţată de Tribunalul Constanţa.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a declarat recurs pârâta B..

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la 11 decembrie 2020.

Prin cererea de recurs, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Constanţa.

Recurenta-pârâtă a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a soluţionat critica sa referitoare la valabilitatea contractului de împrumut în baza căruia instanţa de fond a admis acţiunea şi a obligat-o la plata sumei de bani împrumutate, având în vedere că nu există probe care să facă dovada că împrumutul a existat în realitate. În cauză, curtea a apreciat cu privire la contractul de împrumut ca fiind un act valabil, fără a fi nevoie de dovezi suplimentare care să ateste existenţa împrumutului.

Totodată, recurenta-pârâtă a arătat că, raportat la critica formulată cu privire la forma pe care trebuie să o îmbrace contractul de împrumut ad probationem (fiind un contract real, esenţial este ca împrumutatul să poată dispune de sumele împrumutate din momentul acordării împrumutului), instanţa de apel a omis să se pronunţe cu privire la acest aspect, încălcând sau aplicând greşit normele de drept material. În speţă, nu se face dovada printr-un extras de cont că această sumă a fost efectiv împrumutată. Instanţa de apel a reţinut doar că dovada că suma de bani a trecut din patrimoniul împrumutătorului în cel al împrumutatului este contractul de împrumut înscris recognitiv.

Având în vedere aceste aspecte, recurenta-pârâtă a învederat că a sesizat Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanţa în vederea efectuării de verificări sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de fals în înscrisuri sub semnătura privată, uz de fals şi înşelăciune, cu aplicarea dispoziţiilor legale referitoare la concursul de infracţiuni, faţă de intimatul A. şi de numitul C.. Aşadar, cu privire la valabilitatea contractului de împrumut urmează să se dispună o soluţie de către organele de cercetare penală sau de către instanţa de judecată.

De altfel, a arătat că, în privinţa intimatului A., se impune a se reţine în sarcina sa săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, faptă realizată, sub aspectul laturii obiective, prin prezentarea ca adevărată a împrumutului care în realitate nu a existat şi nu poate fi probat, neexistând un extras de cont care să facă dovada că această sumă de bani (74.000 euro) a trecut din patrimoniul său în cel al împrumutatului C., pentru a obţine pentru sine un folos patrimonial injust. Mijlocul fraudulos folosit de către intimat în săvârşirea infracţiunii este contractul de împrumut din data de 18.05.2009, înscris sub semnătură privată, semnat de acesta, contract ce atestă predarea sumei de bani către C., împrejurare necorespunzătoare adevărului, în raport de care acesta pretinde de la pârâtă suma de 74.000 euro, în baza contractului de împrumut care nu a existat.

De asemenea, recurenta-pârâtă a contestat contractul de împrumut - înscris recognitiv - atestat de avocat D., întocmit potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 51/1995, pe care intimatul-reclamant l-a întocmit conştient de neregulile existente cu data semnării, înscris în funcţie de care curtea a apreciat în mod eronat că face dovada raporturilor dintre părţi.

Aşa cum a arătat în faţa instanţei de apel, recurenta-pârâtă a precizat că a dat declaraţia autentificată sub nr. x/08.03.2011 prin care a revocat în mod expres procura, astfel cum rezultă din răspunsul depus la dosar de către S.P.N. Niculescu. Declaraţia de revocare a fost înregistrată în Registrul Naţional de Evidenţă a Procurilor conform certificatului nr. x/2011, astfel cum reiese din acelaşi răspuns. Prin urmare, la momentul 3 aprilie 2017, numitul C. nu mai avea procura valabilă pentru a semna în numele şi pentru recurenta-pârâtă, aceasta revocându-i procura la data de 8 martie 2011.

Faţă de aceste critici, instanţa de apel a reţinut împrejurarea că recurenta-pârâtă nu a comunicat mandatarului C. această revocare, nu şi faptul că revocarea procurii a fost efectuată cu respectarea dispoziţiilor legale şi că obligaţia de comunicare a revocării procurii revine notarului public, instanţa de apel încălcând şi aplicând greşit normele de drept material, fiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În cauză, recurenta-pârâtă a susţinut că nici contractul de împrumut - înscris recognitiv nu respectă condiţiile legale pentru încheierea sa valabilă, astfel că nu poate produce efecte juridice.

În cauză, instanţa de apel a reţinut doar că mandatarul nu avea obligaţia consultării Registrului Naţional de Evidenţă a Procurilor pentru a se informa cu privire la actualitatea procurii primite, nu şi împrejurarea că actul contestat a fost întocmit la avocat care, pe lângă atestarea datei, conţinutului actului şi a identităţii părţilor semnatare, avea şi obligaţia legală de verificare a valabilităţii procurii, astfel încălcând şi aplicând greşit normele de drept material, critici circumscrise dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimatul-reclamant nu a depus întâmpinare.

6. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor.

Prin încheierea din 18 noiembrie 2021, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 133/C din 18 septembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă şi a fixat termen la 3 februarie 2022, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

În litigiul pendinte, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei B. la plata sumei de 74.000 euro la cursul BNR în RON, din ziua plăţii, actualizată de la data la care trebuia restituită suma împrumutată (07.04.2017) până la data plăţii efective.

Prin procura specială autentificată sub nr. x/25.02.2009 la BNP E., recurenta-pârâtă l-a împuternicit pe numitul C., pentru ca, în numele său şi pentru sine, să contracteze împrumuturi de la persoane fizice sau juridice. În acest sens, s-a prevăzut că mandatarul va obţine şi depune documentaţia necesară împrumuturilor, se va putea prezenta la biroul notarial ales (...) va încheia contracte de împrumut (...) va stabili clauzele contractuale şi va semna în numele său şi pentru sine oriunde trebuinţa o va cere, semnătura sa fiindu-i opozabilă.

La data de 18.05.2009, între intimatul-reclamant şi recurenta-pârâtă, prin procurist C., în baza procurii speciale autentificate sub nr. x/25.02.2009, s-a încheiat contractul de împrumut prin care cel dintâi a acordat recurentei-pârâte cu titlu de împrumut suma de 74.000 euro, aceasta având obligaţia de a restitui suma împrumutată până la data de 17.05.2012.

Prin declaraţia autentificată de BNPA E. şi F. la data de 08.03.2011, recurenta-pârâtă a revocat procura specială autentificată sub nr. x/25.02.2009. În cuprinsul declaraţiei, s-a menţionat că recurenta-pârâtă se obligă să comunice această declaraţie mandatarului şi că înscrisul se va comunica la G. spre a se face menţiune în Registrul Naţional Notarial de Evidenţă a Revocării Procurilor.

Potrivit relaţiilor furnizate de E. şi certificatului nr. x/09.03.2011, actul juridic de revocare nr. 211/08.03.2011 a fost înregistrat în RNNEPR.

La data de 03.04.2017, între intimatul-reclamant şi recurenta-pârâtă, prin procurist C., în baza aceleiaşi procurii speciale autentificate sub nr. x/25.02.2009 s-a încheiat contractul de împrumut - înscris recognitiv - prin care cea din urmă a recunoscut că a luat sub formă de împrumut de la intimatul-reclamant suma de 74.000 euro, sumă pe care urma să o restituie până cel mai târziu la data de 07.04.2017. Contractul a fost tehnoredactat la cabinet de avocat D., acesta atestând data, identitatea părţilor şi conţinutul actului, sub nr. x/03.04.2017.

În acest context, instanţele de fond au reţinut, raportat la data acordării procurii nr. 150/25.02.2009 şi la dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a C. civ., că în cauză sunt incidente prevederile din vechiul C. civ.. Totodată, faţă de data încheierii contractului de împrumut, au considerat a fi aplicabile dispoziţiile din vechiul C. civ.. În privinţa înscrisului recognitiv încheiat la data de 03.04.2017, au avut în vedere prevederile art. 272, 273 şi 288 din noul C. proc. civ., precum şi dispoziţiile art. 1189 C. civ. de la 1864.

Printr-o primă critică formulată, recurenta-pârâtă arată că în mod greşit instanţa de apel a considerat ca fiind valabil contractul de împrumut invocat de către intimatul-reclamant în condiţiile în care nu există probe care să facă dovada că împrumutul a existat în realitate.

De asemenea, susţine că acest contract nu îmbracă forma ad probationem, pentru a fi valabil, iar asupra acestei apărări instanţa de apel nu s-a pronunţat.

În continuare, recurenta-pârâtă enumeră demersurile sale adresate organelor de cercetare penală în legătură cu la valabilitatea contractului de împrumut, sens în care, în opinia acesteia, se impune a se reţine în sarcina intimatului săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, mijlocul fraudulos folosit de către acesta în săvârşirea infracţiunii fiind contractul de împrumut din data de 18.05.2009, înscris sub semnătură privată, semnat de acesta, contract ce atestă predarea sumei de bani către C., împrejurare necorespunzătoare adevărului.

Înalta Curte constată că, iniţial, recurenta-pârâtă a negat acordarea procurii nr. 150/25.02.2009, pentru ca, ulterior, în cursul procesului, să invoce revocarea acestei procuri. Totodată, aceasta nu a recunoscut încheierea contractului de împrumut iniţial şi nici primirea banilor, însă nu a susţinut, în mod expres, nulitatea actului încheiat la data de 18.05.2009, de către mandatarul său.

Astfel cum rezultă din datele speţei, existenţa contractului de împrumut a fost justificată prin înscrisul sub semnătură privată intitulat "contract de împrumut - încheiat astăzi 18.05.2009", care, conform art. 1191 C. civ., incident în materia împrumutului de consumaţie, are deplină valoare probatorie. Or, potrivit textului de lege menţionat, "Dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depăşeşte suma de 250 RON, chiar pentru depozit voluntar, nu se poate face decât sau prin act autentic, sau prin act sub semnătură privată".

De altfel, potrivit art. 1176 C. civ., "Actul sub semnătură privată, recunoscut de acela cărui se opune, sau privit, după lege, ca recunoscut, are acelaşi efect ca actul autentic, între acei care i-au subscris şi între cei care reprezintă drepturile lor", iar, conform art. 1177 din acelaşi act normativ, "Acela cărui se opune un act sub semnătura privată este dator a-l recunoaşte sau a tăgădui curat scriptura sau sub semnătura sa".

În situaţia de faţă, recurenta-pârâtă nu a formulat vreo cerere prin care să contexte în mod real valabilitatea convenţiei încheiate la data de 18.05.2009, mai mult nu a făcut dovada că acest contract a fost anulat sau desfiinţat de către o instanţă de judecată sau prin voinţa părţilor, el fiind un act valabil, astfel încât nu poate invoca lipsa unor probe suplimentare care să ateste existenţa împrumutului.

Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că acea convenţie încheiată de recurenta-pârâtă şi intimatul-reclamant la data de 18.05.2009 a făcut obiectul înscrisului recognitiv din data de 03.04.2017, prin acest act fiind recunoscută datoria preexistentă, fiind modificată doar scadenţa obligaţiei de restituire a sumei împrumutate, de 74.000 euro.

Or, conform art. 1189 alin. (1) şi (2) C. civ. de la 1864, "Actul de recunoaştere a unei datorii constatate printr-un titlu precedent nu face proba despre datorie şi nu dispensa pe creditor de a prezenta titlul original decât în următoarele cazuri: 1. când actul de recunoaştere cuprinde cauza şi obiectul datoriei, precum şi data titlului primordial, sau 2. când actul recognitiv, având o data de 30 de ani, este ajutat de posesiune şi de unul sau mai multe acte de recunoaştere conforme cu dânsul. Actul recognitiv, în cele două cazuri menţionate, nu poate avea niciun efect despre ceea ce cuprinde mai mult decât titlul primordial, sau despre ceea ce nu este în asemănare cu acest titlu".

De asemenea, potrivit art. 288 din noul C. proc. civ., "Înscrisul de recunoaştere sau reînnoire a unei datorii preexistente face dovadă împotriva debitorului, moştenitorilor sau succesorilor săi în drepturi, dacă aceştia nu dovedesc, prin aducerea documentului originar, că recunoaşterea este eronată sau inexactă".

În cauză, înscrisul recognitiv, valabil fiind ca înscris sub semnătură privată, a cărui nulitate nu a fost dovedită de către recurenta-pârâtă în condiţiile art. 249 din noul C. proc. civ., recunoaşte existenţa înscrisului iniţial, procurând în acest sens intimatului-reclamant un nou instrumentum probationis cu forţă executorie.

Ca atare, în mod corect instanţa de apel a reţinut că înscrisul recognitiv din speţă face proba datoriei pârâtei, atâta vreme cât cuprinde cauza şi obiectul datoriei, precum şi data titlului primordial, iar aceasta nu a dovedit, prin aducerea documentului originar, că recunoaşterea este eronată sau inexactă.

Din această perspectivă, critica analizată prin raportare la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este fondată.

Recurenta-pârâtă a invocat şi incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în sensul că instanţa de apel nu a răspuns criticii sale privind lipsa formei ad probationem pentru a fi justificată valabilitatea contractului de împrumut.

Înalta Curte constată că, în apel, raportat la forma pe care trebuie să o îmbrace contractul de împrumut ad probationem, pârâta a arătat că, fiind un contract real, esenţial este ca împrumutatul să poată dispune de sumele împrumutate din momentul acordării împrumutului, iar în speţă nu se face dovada printr-un extras de cont că această sumă a fost efectiv împrumutată.

Critica este nefondată.

Instanţa de apel, astfel cum s-a arătat şi anterior, a reţinut că, atât timp cât acest contract nu a fost anulat sau desfiinţat de către o instanţă de judecată sau prin voinţa părţilor el este un act valabil, fără a fi nevoie de probe suplimentare care să ateste existenţa împrumutului, că pârâta este cea care trebuie să dovedească contrariul, respectiv că acest împrumut nu ar fi existat în realitate, respectiv că înscrisul recognitiv din data de 03.04.2017 nu face dovada raporturilor juridice dintre părţi, conform art. 272 şi 273 C. proc. civ.

De asemenea, a apreciat că dovada că suma de bani a trecut din patrimoniul împrumutătorului în cel al împrumutatului este chiar contractul de împrumut şi înscrisul recognitiv, al cărui conţinut a fost atestat de avocat D., fără ca pârâta să se înscrie în fals cu privire la acesta.

În consecinţă, se observă că instanţa de apel a răspuns criticii formulate de către pârâtă, cu respectarea dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nefiind astfel aplicabile prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În privinţa chestiunilor legate de demersurile efectuate de către recurenta-pârâtă în afara cadrului procedural de faţă, Înalta Curte reţine că acestea nu se constituie în veritabile critici de nelegalitate a deciziei recurate din perspectiva art. 488 C. proc. civ.

Printr-o altă critică, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a contestat încheierea valabilă a înscrisului recognitiv atestat de avocat D., invocând faptul revocării procurii prin declaraţia autentificată sub nr. x/08.03.2011, revocare înregistrată în Registrul Naţional Notarial de Evidenţă a Procurilor, astfel cum rezultă din certificatul nr. x/2011, depus la dosar. În opinia acesteia, revocarea procurii a fost efectuată cu respectarea dispoziţiilor legale, iar obligaţia de comunicare a revocării acestui act revenea notarului public, aşa încât nu se impunea a se imputa recurentei-pârâte nu a comunicat mandatarului C. această revocare. A susţinut că în mod greşit instanţa de apel a reţinut doar că mandatarul nu avea obligaţia consultării Registrului Naţional Notarial de Evidenţă a Procurilor pentru a se informa cu privire la actualitatea procurii primite, nu şi împrejurarea că actul contestat a fost întocmit la avocat care, pe lângă atestarea datei, conţinutului actului şi a identităţii părţilor semnatare, avea şi obligaţia legală de verificare a valabilităţii procurii.

Înalta Curte reţine că, la data revocării procurii, 08.03.2011, dispoziţiile art. 1557 C. civ. de la 1864, lege aplicabilă contractului de mandat în raport de data încheierii lui, prevedeau că "e valid aceea ce face mandatarul în numele mandantului, atât timp cât nu cunoaşte moartea lui, sau existenţa uneia din cauzele ce desfiinţează mandatul".

Astfel, dacă mandatarul nu a cunoscut cauza care determină încetarea mandatului, actele încheiate de acesta sunt valabile şi executorii în privinţa terţilor de bună-credinţă.

Prin declaraţia autentificată sub nr. x/08.03.2011 de BNPA E. şi F., recurenta-pârâtă a revocat procura specială autentificată sub nr. x/25.02.2009 dată mandatarului C., obligându-se prin acest act să comunice această declaraţie mandatarului. Conform declaraţiei, aceasta se va comunica la G. spre a se face menţiune în Registrul Naţional Notarial de Evidenţă a Revocării Procurilor.

Aşa cum au reţinut instanţele de fond, recurenta-pârâtă nu a invocat şi nici nu a dovedit împrejurarea că a adus la cunoştinţa mandatarului C. această revocare.

Prin urmare, actul îndeplinit de acesta în executarea mandatului acordat conform procurii, prin care se recunoaşte existenţa contractului de împrumut din data de 18.05.2009 şi se stabileşte o altă dată a scadenţei împrumutului - 07.04.2017, poate fi opus recurentei-pârâte în condiţiile art. 1577 C. civ. întrucât mandatarul C. nu a cunoscut revocarea mandatului.

Înscrisul recognitiv este, de asemenea, un act valabil, câtă vreme obligaţia cercetării Registrului Naţional Notarial de Evidenţă a Revocării Procurilor nu revenea, la data autentificării declaraţiei nr. 211, respectiv 08.03.2011, notarului, ori avocatului care a atestat data, conţinutul actului şi identitatea părţilor semnatare.

Potrivit art. 58 din Legea nr. 36/1995, în forma în vigoare la data de 08.03.2011, "Pentru autentificarea unui act, notarul public verifică şi stabileşte, în prealabil, identitatea părţilor. Părţile pot fi reprezentate la autentificare printr-un mandatar cu procură specială autentică".

Conform art. 191 pct. 1 şi art. 221 din Legea nr. 71/2011, începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. (1.11.2011), alin. (2) al art. 58 s-a modificat. Astfel, "Părţile pot fi reprezentate la autentificare printr-un mandatar cu procură specială autentică. În această situaţie, notarul este obligat să verifice în Registrul naţional notarial dacă acea procură a fost revocată, iar în cazul revocării va respinge cererea de autentificare."

De asemenea, potrivit art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 51/1995, în forma în vigoare la data de 08.03.2011, "Activitatea avocatului se realizează prin: (...) c) redactarea de acte juridice, atestarea identităţii părţilor, a conţinutului şi a datei actelor prezentate spre autentificare".

Aşadar, chiar dacă s-ar accepta argumentul recurentei-pârâte, în sensul necesităţii verificării registrului pentru a se stabili valabilitatea procurii, se constată că această dispoziţie legală nu exista la momentul încheierii înscrisului recognitiv şi nu incumba avocatului care a redactat actul juridic contestat.

În acest context de fapt şi de drept, cum obligaţia legală de verificare a valabilităţii procurii iniţiale nu incumba celui care a certificat înscrisul recognitiv, Înalta Curte nu poate face aplicarea art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Împrejurarea conform căreia declaraţia de revocare a procurii nr. 211/08.03.2011 a fost înregistrată în Registrul Naţional Notarial de Evidenţă a Revocării Procurilor conform certificatului nr. x/2011 nu suplineşte obligaţia mandantului de înştiinţare a mandatarului despre această revocare, acesta din urmă neavând obligaţia consultării acestui registru pentru a se informa cu privire la actualitatea procurii primite.

În consecinţă, cum corect a reţinut şi instanţa de apel, Înalta Curte constată că între reclamant, în calitate de creditor, şi pârâtă, în calitate de beneficiar, s-a încheiat un contract de împrumutat de consumaţie, pentru suma de 74.000 euro, la data de 18.05.2009, cu obligaţia, reasumată, în sarcina împrumutatei de a restitui suma primită până la data de 07.04.2017, obligaţie pe care cea din urmă nu a respectat-o, astfel că sunt aplicabile în speţă dispoziţiile art. 1584 şi următoarele C. civ.

Pentru cele de mai sus, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei nr. 133/C din 18 septembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei nr. 133/C din 18 septembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 februarie 2022.