Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 2437/2022 AI generated

Tort claim against Romanian State for 1989 Revolution injuries rejected for lack of vicarious liability

Case Number Decizia nr. 2437/2022
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice (Civil Section I) rejected as unfounded the plaintiffs' appeal, thereby affirming the appellate court's decision that had dismissed their tort claim against the Romanian State through the Ministry of Public Finance. The plaintiffs had sought moral and material damages for injuries suffered by their deceased relative during the 1989 Romanian Revolution, claiming the State was liable as employer (comitent) under Article 1000(3) of the 1864 Civil Code for the acts of the former communist head of state. The court held that the State lacked passive procedural standing because the former president, as head of a totalitarian regime, was not in a subordinate relationship to the State, and the alleged acts (ordering repression) were not performed in connection with assigned duties, failing the specific conditions for vicarious liability. The court also rejected analogies to corporate liability and found that the special reparations laws adopted post-1989 did not constitute an acknowledgment of legal liability, and that the new Civil Code provisions were inapplicable given the principle of temporal application of laws to the date of the unlawful act.

Legislator headnote

AI generated

art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 1000 C. civ, art. 36 C. proc. civ, art. 19 alin. (1) C. proc. pen, art. 1000 alin. (3) C. civ, art. 488 pct. 8 C. proc. civ; Tort claim against Romanian State for 1989 Revolution injuries rejected for lack of vicarious liability: Invocând incidenţa motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Keywords

AI generated
tort liability application of laws passive legal standing public finance head of State procedural duty
AI generated

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 8 decembrie 2022

Deliberând , asupra cauzei constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la 16 februarie 2021, reclamanţii A., B. şi C. au solicitat instanţei să dispună:

- obligarea pârâtului la plata daunelor morale în valoare de 300.000 euro către reclamanta A., în calitate de soţie supravieţuitoare a Luptătorului rănit D., inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului şi până la achitarea efectivă;

- obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 euro către reclamantul B., în calitate de fiu al Luptător rănit D., inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului şi până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale, şi la plata de daune materiale (reprezentând media veniturilor tatălui reclamantului şi obligaţia de întreţinere aferentă, ce i-ar fi revenit, dacă nu ar fi survenit rănirea);

- obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 euro către reclamantul C., în calitate fiu al Luptătorului rănit D., inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului şi până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale, şi la plata de daune materiale (reprezentând media veniturilor tatălui reclamantului şi obligaţia de întreţinere aferentă, ce i-ar fi revenit, dacă nu ar fi survenit rănirea).

În drept, au fost invocate prevederile art. 192, 194-195 C. proc. civ., art. 998-999, art. 1.000 C. civ. de la 1864.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Timiş:

Prin sentinţa civilă nr. 1703 din 18 octombrie 2021, Tribunalul Timiş, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor invocată prin întâmpinare; a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor invocată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor prin întâmpinare; a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată prin întâmpinare de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor.

A fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B. şi C. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara:

Prin decizia nr. 40 din 15 februarie 2022, Curtea de Apel Timişoara a admis apelul declarat de pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanţelor împotriva sentinţei civile nr. 1703 din 18 octombrie 2021 şi, rejudecând:

A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi, pe cale de consecinţă, a schimbat sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă.

A respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii A., B. şi C. împotriva aceleiaşi sentinţe.

4. Calea de atac declarată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 40 din 15 februarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, au declarat recurs reclamanţii A., B. şi C.

Invocând incidenţa motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Au arătat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 1000 C. civ. de la 1864 referitoare la raportul dintre comitent şi prepus, având în vedere raportul dintre un fost şef de stat şi statul pe care l-a reprezentat.

Astfel, au susţinut că raportul a fost tocmai invers faţă de cel reţinut de instanţa de apel, întrucât Statul Român acţiona la instrucţiunile şi ordinele fostului preşedinte care, prin dispoziţiile sale, angrena statul în raporturile cu terţii, în raporturile interne şi internaţionale, unde Statul Român acţiona în calitate de subiect de drept.

Prin analogie cu o societate comercială, au considerat că nu se poate aprecia că doar aceasta răspunde pentru întreaga activitate infracţională presupus a fi săvârşită, iar organele sale de conducere nu vor avea vreo vină, pentru că ele doar au primit instrucţiuni de la această societate. Raportul a fost invers, statul fiind răspunzător pentru acţiunile organului său de conducere, astfel cum un părinte răspunde pentru faptele copilului său.

Au arătat că instanţa de apel a interpretat greşit că există un raport de subordonare în baza căruia statul să poată da ordine şi instrucţiuni unui preşedinte, întrucât un stat, ca subiect de drept, nu poate face acest lucru. Dacă s-ar accepta teza instanţei de apel, care a făcut o interpretare a raportului dintre stat şi preşedinte asemănătoare instanţei de fond, ar însemna să se accepte existenţa unui "for" superior, care să atribuie acestuia din urmă nişte instrucţiuni, sarcini.

Au apreciat că interpretarea dată de instanţa de apel raportului dintre fostul preşedinte şi Statul Român este greşită inclusiv cu privire la manifestările de condamnare publică a fostului regim comunist după căderea acestuia din 1989, în sensul că acestea nu au nicio relevanţă şi nici legile care au fost edictate cu titlu de recunoştinţă faţă de persoanele persecutate între 1945-1989.

Au invocat dispoziţiile art. 36 C. proc. civ., art. 19 alin. (1) C. proc. pen., art. 221 şi 224 alin. (1) C. civ., arătând că Statul Român are calitate procesuală pasivă în cauză. Contrar susţinerilor instanţei de apel, acesta este ţinut să răspundă pentru faptele fostului preşedinte, în calitate de conducător suprem, fapte ce au generat moartea şi rănirea gravă a persoanelor care au avut o implicare în evenimentele din timpul Revoluţiei Române din 1989.

5. Apărările formulate:

Intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţelor judecătoreşti (16 februarie 2021), în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condiţiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 4711 a alin. (5) şi (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 8 decembrie 2022, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac, termen la care instanţa a rămas în pronunţare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Obiectul litigiului pendinte îl reprezintă acţiunea în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ. din 1864, formulată de reclamanţii A., B. şi C. împotriva pârâtului Statul Român, pentru prejudiciul suferit ca urmare a rănirii sale la Timişoara în data de 17 decembrie 1989, urmare a evenimentelor ce au avut loc în timpul Revoluţiei Române din 1989.

Verificând îndeplinirea calităţii de comitent a Statului Român în raport de fostul preşedinte, respectiv raportul de prepuşenie pe care îl presupune răspunderea pentru fapta altuia întemeiată pe prevederile art. 1000 C. civ. din 1864, astfel cum reclamanţii au înţeles în mod explicit să îşi construiască demersul judiciar, instanţa de apel a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, reţinând, în principal, că nu a existat un raport de subordonare a fostului şef suprem al statului, în condiţiile în care fostul preşedinte era reprezentantul statului care, într-un regim de tip dictatorial, nu avea prerogativa îndrumării, direcţionării şi controlării şefului său suprem.

De asemenea, a apreciat că nu se poate concepe un atare raport între actualele organisme ale Statului Român, instaurat după 1989 şi fostul preşedinte, în condiţiile în care regimul comunist a şi fost condamnat în mod public de către actualul regim politic, prin reprezentanţii săi aleşi, regim care a şi procedat la emiterea de legi speciale de reparaţie a prejudiciilor morale şi materiale suferite în perioada Revoluţiei din 1989, în semn de recunoştinţă faţă de contribuţia participanţilor la înlăturarea regimului comunist, şi nu ca o consecinţă a asumării răspunderii juridice pentru prejudiciile create.

În aceeaşi măsură, a constatat că faptele ilicite ce fac obiectul cauzei nu au fost săvârşite în legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate, în condiţiile în care tocmai în considerarea săvârşirii lor, cu depăşirea evidentă a atribuţiilor sale, fostul dictator comunist a fost condamnat.

Recurenţii critică acest raţionament prin prisma dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., susţinând că raportul de subordonare invocat prin acţiune a fost invers faţă de cel reţinut de instanţa de apel, întrucât Statul Român acţiona la instrucţiunile şi ordinele fostului preşedinte care, prin dispoziţiile sale, angrena statul, ca subiect de drept, în raporturile interne şi internaţionale cu terţii.

Critica este nefondată.

Reclamanţii s-au îndreptat împotriva Statului Român cu acţiunea pendinte pentru fapta proprie a prepusului său, E., pe care l-a indicat drept persoana vinovată de represiunea armată de la Timişoara din 16 decembrie 1989, soldată cu rănirea numitului D..

Aşa cum în mod corect a stabilit şi instanţa de apel, reclamanţii nu au justificat poziţia procesuală pasivă a Statului Român, chemat să răspundă pe temeiul dispoziţiilor art. 1000 alin. (3) C. civ., în calitate de comitent pentru fapta prepusului, respectiv fostul preşedinte E..

Aceasta, întrucât antrenarea răspunderii civile delictuale în considerarea dispoziţiei legale menţionate presupune, pe lângă elementele generale ale activării răspunderii civile (fapta ilicită, vinovăţie, prejudiciu, raport de cauzalitate) şi întrunirea a două condiţii specifice, respectiv, existenţa unui raport de prepuşenie şi săvârşirea faptei ilicite de către prepus în legătură cu atribuţiile sau scopul funcţiilor încredinţate.

Or, în cauză aceste condiţii nu se verifică, câtă vreme raportul de prepuşenie presupune subordonare, supraveghere şi control asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau sarcini în interesul altuia. Fostul preşedinte al unui regim totalitar, în numele căruia este chemat să răspundă în prezent pârâtul Statul Român, nu se afla într-o asemenea poziţie de subordonare pentru a activa mecanismul răspunderii comitentului.

De asemenea, tot în considerarea acestei caracteristici a regimului dictatorial, nu se poate susţine că faptele săvârşite (ordonarea represiunii) erau unele în legătură cu atribuţiile ori cu scopul funcţiilor încredinţate, temei al antrenării răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.

Răspunderea comitentului pentru fapta prepusului este incidentă în situaţia în care între cei doi există un raport de subordonare în baza căruia prepusul săvârşeşte o faptă ilicită în exercitarea atribuţiilor încredinţate de comitent.

În litigiul pendinte, în raporturile juridice dintre preşedinte şi stat nu poate fi reţinută existenţa celor două elemente pentru a putea fi aplicate dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ. privind răspunderea juridică pentru fapta altuia, ca răspundere juridică de drept privat, în mod corect instanţa de apel constatând că nu există, pe de o parte, un raport de subordonare ierarhică, ce poate fi asimilat raportului de prepuşenie din dreptul privat şi, pe de altă parte, că faptele imputate nu pot fi analizate în contextul unei legături cu atribuţiile sau scopul funcţiilor încredinţate.

În acest sens, sunt relevante şi dispoziţiile art. 71 şi art. 76 alin. (1) din Constituţia României, în vigoare la data la care s-au petrecut faptele reclamate care statuau că: "Preşedintele Republicii Socialiste România este şeful statului şi reprezintă puterea de stat în relaţiile interne şi internaţionale ale Republicii Socialiste România", fiind "răspunzător faţă de Marea Adunare Naţională pentru întreaga sa activitate".

De asemenea, susţinerea recurenţilor în sensul că raportul de prepuşenie ar fi activ în sens opus, statul fiind cel care acţiona la ordinele fostului preşedinte, nu poate fi încadrată în teza reglementată de art. 1000 alin. (3) C. civ., întrucât răspunderea comitentului pentru fapta prepusului nu funcţionează şi în sens invers (ca o răspundere a prepusului pentru fapta comitentului) şi nici nu a reprezentat fundamentul acţiunii introductive prin care, în mod neechivoc, reclamanţii a arătat că temeiul acţiunii este angajarea răspunderii pârâtului în calitate de comitent pentru fapta prepusului, fostul preşedinte, constând în ordonarea represiunii din decembrie 1989, în conformitate cu art. 1000 alin. (3) C. civ., şi nu pentru o faptă proprie.

Prepusul poate răspunde direct faţă de victimă atunci când e acţionat de aceasta, ca formă a răspunderii subiective pentru fapta proprie (iar nu ca modalitate a răspunderii pentru fapta altuia şi, în niciun caz, a comitentului, cel la ordinul şi sub direcţia căruia acţionează prepusul).

Pe de altă parte, reţinerea instanţei de apel - în sensul că pârâtul este cel care, prin organele sale reprezentative a condamnat regimul comunist anterior şi, de asemenea, a adoptat legi speciale pentru repararea prejudiciilor morale şi materiale suferite, în perioada Revoluţiei din 1989, de participanţii la luptele pentru victoria acesteia şi urmaşii celor decedaţi, nu ca o formă a răspunderii juridice, pe temei delictual, ci în semn de preţuire şi de recunoştinţă faţă de contribuţia participanţilor la Revoluţia pentru înlăturarea regimului comunist - vine să sublinieze, o dată în plus, de ce acţiunea fundamentată pe temeiul dreptului comun, în considerarea unei răspunderi delictuale a comitentului pentru prepus, nu justifică legitimarea procesuală pasivă a statului.

Analogia pe care o fac recurenţii cu răspunderea ce poate fi angajată unei persoane juridice (societăţi) în legătură cu actele săvârşite de organele acesteia nu poate fi reţinută, întrucât actele ilicite ale organelor de conducere sunt considerate actele persoanei juridice înseşi, aşa încât şi în această ipoteză ar fi vorba de angajarea răspunderii pentru fapta proprie, iar nu pentru fapta altuia, cum se pretinde prin acţiunea dedusă judecăţii, fundamentată în drept pe dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ.

De asemenea, recurenţii au invocat dispoziţiile art. 221 şi 224 din noul C. civ. privind răspunderea persoanei juridice, respectiv răspunderea subsidiară a statului, fără să indice argumente care să justifice incidenţa lor şi fără să aibă în vedere că nu pot fi aplicate în cauză, întrucât, potrivit principiului aplicării legii civile în timp, reglementat prin art. 6 alin. (2) C. civ., în materia răspunderii civile delictuale se aplică legea în vigoare la data săvârşirii faptei ilicite.

Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reţinând că aspectele de nelegalitate deduse judecăţii pe calea prezentului recurs sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, Înalta Curte urmează a respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A., B. şi C. împotriva deciziei civile nr. 40 din 15 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 decembrie 2022.