Defamation and private land protests: balancing reputation against free expression and assembly via misclassified procedural petitions

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată la data de 26 septembrie 2019 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. x/2019, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate caracterul ilicit al faptelor săvârşite de către pârâtă, fapte constând în prezentarea prin mijloacele social media (C.), presei scrise sau audiovizuale, de afirmaţii calomnioase la dresa reclamantei şi acuzaţii nesusţinute factual, care au adus atingere demnităţii, onoarei şi reputaţiei sale; obligarea pârâtei la încetarea încălcării dreptului reclamantei la demnitate, onoare şi reputaţie prin mijloacele social media (C.), presei scrise sau audiovizuale, în modalitatea descrisă, întrucât tulburarea produsă reclamantei subzistă şi în prezent; obligarea pârâtei la difuzarea/publicarea hotărârii pronunţate, pe cheltuiala ei, în termen de 10 zile de la comunicarea sentinţei, la posturile de televiziune şi publicaţii mass-media, prin intermediul cărora pârâta a săvârşit faptele ilicite, respectiv D., E., F., G., H., I., J.; obligarea pârâtei la plata sumei de 220.000 RON cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea dreptului reclamantei la demnitate, onoare şi reputaţie, cu cheltuieli de judecată.

La data de 02 iulie 2020 a fost înregistrată precizarea la cererea de chemare în judecată, depusă de reclamantă, referitoare la datele şi conţinutul afirmaţiilor defăimătoare săvârşite de pârâtă, respectiv mesaje postate pe reţelele de socializare, prezentate în emisiuni TV etc.

I.2. Încheierea şi sentinţa pronunţate de Tribunalul Bucureşti, în primă instanţă:

Prin încheierea de şedinţă din 06 octombrie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a încuviinţat proba cu înscrisuri, planşele foto, înregistrările deja ataşate la dosar; a respins, ca neutile soluţionării cauzei adresele menţionate la I 1-5 din cuprinsul încheierii având în vedere obiectul cauzei; faţă de împrejurarea că s-au depus înregistrări video doar în format CD, a pus în avocatului reclamantului să depună la dosar şi transcrierea înregistrărilor video.

Prin sentinţa civilă nr. 230 din 17 februarie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins cererea formulată reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B., ca neîntemeiată.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti:

Prin decizia nr. 398A din 14 martie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta A. împotriva încheierii din 06 octombrie 2020 şi a sentinţei civile nr. 230 din 17 februarie 2021, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 398A din 14 martie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat recurs reclamanta A..

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 07 iulie 2022, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 2.

II.1. Motivele de recurs:

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel; în subsidiar, a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului, schimbării în tot a hotărârii atacate, cu consecinţa admiterii acţiunii, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, raportându-se la situaţia de fapt expusă pe larg în cuprinsul cererii de recurs, sub aspectul nelegalităţii deciziei atacate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a arătat că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea principiului disponibilităţii prevăzut de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., a art. 22 alin. (6) C. proc. civ. (limitele învestirii), a art. 476 C. proc. civ. (efectul devolutiv al apelului) şi a art. 477 C. proc. civ. (limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat).

Astfel, a susţinut că instanţa de apel nu a analizat toate cererile cu care a fost învestită, deşi avea această obligaţie, prezentând o situaţie de fapt care nu corespunde realităţii. În ceea ce priveşte cererea precizatoare formulată de reclamantă şi depusă în faţa instanţei de fond, pentru termenul din 07 iulie 2020, deşi în motivele de apel a arătat că această cerere nu a fost analizată de tribunal, în mod nelegal, instanţa de apel a considerat legală şi temeinică dezlegarea dată de prima instanţă acestei chestiuni de ordin procedural.

În această privinţă, făcând trimitere la art. 9 alin. (2) C. proc. civ. şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ., a arătat că, în ceea ce priveşte cererea precizatoare, formulată în temeiul art. 204 Cod procedură, însoţită de înscrisuri şi suport CD ce conţinea imagini video în susţinerea şi dovedirea cererii de chemare în judecată, depusă pentru termenul din 07 iulie 2020, instanţa a apreciat în mod greşit că aceasta se referă la alte persoane şi nu are legătură cu cauza dedusă judecăţii, apreciind, în mod netemeinic şi nelegal, că precizarea la cererea de chemare în judecată reprezintă o modificare a acţiunii.

Relativ la acţiunile ilicite săvârşite de pârâtă, în soluţionarea cererii de apel, în virtutea efectul devolutiv, instanţa de apel avea obligaţia de a analiza toate aspectele de fapt menţionate în cererea chemare în judecată şi cererea precizatoare, dovedite de probatoriul administrat în cauză, care conduc la o situaţie de fapt conformă cu realitatea, incomplet reţinută de instanţele de fond.

Or, faptele ilicite privesc mai multe categorii de acţiuni ale pârâtei, respectiv afirmaţii ale acesteia făcute pe reţeaua de socializare C., în interviuri televizate sau cu ocazia participării la diferite emisiuni televizate ori întâlniri cu cetăţenii, pe de o parte, cât şi acţiuni constând în organizarea şi participarea la mitinguri şi demonstraţii pe terenul proprietatea reclamantei.

Contrar aprecierii instanţei de apel, afirmaţiile făcute în spaţiul public de către pârâtă constituie fapte ilicite care aduc atingere dreptului recurentei la demnitate, prevăzut de art. 72 C. civ. raportat la art. 75 C. civ., în sensul în care depăşesc limitele libertăţii de exprimare prevăzute de art. 30 din Constituţia României şi de art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, fiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., raportat la cauza dedusă judecăţii, a arătat că hotărârea atacată este lovită de nulitate, întrucât nu cuprinde motivele de fapt, instanţa făcând doar scurte observaţii asupra obiectului cererii de chemare în judecată, fără a analiza în concret conţinutul acesteia şi a cererii precizatoare, în care era prezentată întreaga situaţie de fapt, precum şi motivele de apel invocate de recurentă.

În mod nelegal, curtea de apel a respins apelul formulat de reclamantă considerând că, din examinarea considerentelor hotărârii apelate, rezultă că în motivarea în fapt şi în drept se face o analiză completă a temeiurilor invocate şi a probelor administrate, perspectivă în raport de care decizia atacată este în neconcordanţă cu jurisprudenţa C.E.D.O. în aplicarea principiului prevăzut de art. 6 din Convenţie cu privire la dreptul la un proces echitabil, ce presupune în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor. cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii (cauza Perez c. Franţei), noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale ce i-au fost supuse analizei (cauza Helle c. Finlandei).

A precizat că instanţa de apel nu a analizat motivele de apel, prin care a criticat hotărârea primei instanţe sub aspectul neanalizarii materialului probator administrat în cauză în virtutea efectului devolutiv al apelului, inclusiv a probelor noi administrate în calea devolutivă de atac (înscrisuri).

Astfel, în soluţionarea cauzei, instanţa de apel nu au luat în considerare înscrisurile şi reportajele video filmate în 21 aprilie 2019 şi 19 mai 2019, pe terenul proprietatea recurentei, în care pârâta apare alături de alţi cetăţeni şi membri ai U.S.R., context în care nu doar afirmaţiile acesteia sunt ilicite, dar şi fapta de a participa la manifestaţii, marşuri, mitinguri organizate pe acest teren şi de a instiga şi alte persoane să participe la astfel de manifestaţii, blocându-i astfel eliberarea terenului, ce era ocupat abuziv de Sectorul 3 al Municipiului Bucureşti.

Instanţa de fond în mod greşit a respins acţiunea, reţinând că "K." este un grup înfiinţat pe C., având ca scop salvarea unui parc, deşi din înscrisurile depuse la dosar rezultă că nu există acest parc.

Instanţa nu a luat în considerare înregistrările video care cuprind acţiunile pârâtei din şedinţele Consiliului Local Sector 3 în cadrul cărora au avut loc discuţiile din data de 01 octombrie 2018, 03 octombrie 2018, 29 mai 2019 referitoare la adoptarea PUZ Sector 3, publicate pe site-ul Primăriei Sectorului 3 Bucureşti, cât şi pe pagina de C. a Primăriei Sectorului 3 şi preluate pe pagina de C. a L. sector 3 sau dezbaterea din 13 noiembrie 2018 la sediul L. Sector 3 de unde rezultă presiunea pe care o pune asupra autorităţilor pentru indisponibilizarea terenurilor recurentei şi trecerea acestora din terenuri construibile, cum sunt reglementate în PUG, în spaţii verzi prin PUZ-ul Sectorului 3, cât şi incitarea primarului de sector la încălcarea legii, cunoscând faptul că terenurile retrocedate nu reprezintă spaţii verzi, ci terenuri construibile şi că prin PUZ nu se poate schimba reglementarea urbanistică a unor terenuri, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 18 alin. (9) din Legea nr. 24/2007 privind reglementarea şi administrarea spatiilor verzi din intravilanul localităţilor, terenurile înscrise în cartea funciară ca fiind în categoria curţi-construcţii, ce se află în proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice, nu pot fi inventariate sau declarate ca spaţii verzi, în sensul legii, decât după îndeplinirea procedurii de expropriere, conform legislaţiei în domeniu.

Instanţa de fond a pronunţat hotărârea cu încălcarea dispoziţiilor art. 264 alin. (2) C. proc. civ., considerând în mod eronat că nu rezultă săvârşirea vreunei fapte ilicite de către pârâtă din probatoriul administrat în cauză.

Mai mult, instanţa nu a procedat la o coroborare a probelor administrate, respectiv - planşe foto, înregistrări video din care rezultă acţiunile multiple ale pârâtei care pot fi considerate o adevărată campanie de denigrare a reclamantei prin participarea la numeroase întâlniri televizate ce au vizat atât persoana reclamantei, al cărui nume este frecvent uzitat, aşa cum rezultă din înregistrările video, cât şi dreptul de proprietate al acesteia asupra unor terenuri din Sectorul 3.

Totodată, conţinutul afirmaţiilor pârâtei trebuie analizate prin prisma înscrisurilor depuse la dosar, în ceea ce priveşte veridicitatea susţinerilor acesteia, cât timp din acestea rezultă în mod cert faptul că terenul nu a fost vreodată în administrarea Sectorului 3 Bucureşti, nu a avut niciodată statut de parc, nu a existat vreo autorizaţie de construire pentru Parcul Constantin Brancuşi cu adresa menţionată, reclamanta nu o solicitat vreo autorizaţie de construire pe acest teren, enunţând adresa nr. x emisă de Primăria Sector 3, adresa nr. x/10.06.2019 emisă de Ministerul Finanţelor, adresa nr. x/21.05.2019 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti Direcţia Generală Administraţie şi Relaţia cu CGMB, adresa nr. x/24.07.2019 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, Direcţia de mediu, adresa nr. x/11.07.2019 emisă de Primăria Sectorului 3 Bucureşti.

Or, faptul că pârâta cunoştea situaţia juridică a terenului reiese chiar din antetul Grupului "K.", unde, aşa cum reţine şi prima instanţă, se menţionează că terenul este retrocedat, fiind dovedită astfel reaua-credinţă a pârâtei.

În mod nelegal a reţinut instanţa şi faptul că pârâta a acţionat în limitele calităţii sale de consilier general şi membru al unui partid politic, fiind implicată în campania demarată de acest grup pentru a salva ceea ce este, în opinia acestuia, un spaţiu verde al oraşului, deşi pârâta cunoştea situaţia juridică şi urbanistică a terenului, iar din înscrisurile depuse a rezultat că parcul în discuţie nu există.

Conform practicii C.E.D.O., aceste afirmaţii nu intră în sfera dreptului la liberă exprimare, atâta vreme cât încalcă dreptul persoanelor, al publicului la o informare corectă, bazată pe informaţii reale ce pot fi dovedite, în condiţiile în care pârâta a acţionat cu rea-credinţă, cunoscând faptul că terenul este proprietate privată şi că aparţine reclamantei, cunoştea încadrarea urbanistică a terenurilor din PUG ca fiind construibile, dar afirmând că acestea sunt parcuri, spaţii verzi, că au fost restituite ilegal, că abia prin PUZ vor deveni construibile şi că acolo se vor construi blocuri turn, fără a avea vreo dovadă în acest sens.

Pornind de la distincţia făcută de Curtea Europeană între fapte obiective şi judecăţi de valoare, respectiv "criteriul adevărului" şi permiterea "exagerărilor", faptele pârâtei nu pot fi înscrise în sfera judecăţilor de valoare (opinii subiective), în condiţiile în care este vorba de fapte obiective, care pot fi dovedite.

Mai mult, în mod eronat, a considerat că înfiinţarea Grupului "K." face parte din dreptul cetăţenilor de a se întruni în această formă, iar iniţiativa grupului din care făcea parte pârâta urmărea un interes general, având ca obiectiv salvarea unui obiectiv de interes public - Parcul Brâncuşi, şi a acţionat în limitele legii, deşi membrii acestui grup, inclusiv pârâta, cunoşteau sau, cu minime diligenţe, puteau să cunoască faptul că terenul este proprietate privată, că este prevăzut în documentaţiile urbanistice ca teren construibil şi că nu există hotărâri ale consiliului municipal sau ale consiliului local privind construirea aşa-zisului Parc Constantin Brâncuşi, certificate de urbanism, autorizaţii de construire, procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor privind înfiinţarea Parcului Constantin Brâncuşi cu adresa din str. x, Bucureşti; pârâta şi membrii grupului cunoşteau, de altfel, şi că reclamanta nu a solicitat vreo autorizaţie de construire pentru acest teren, afirmaţiile lor având un rol de dezinformare a opiniei publice în scop politic, electoral.

A învederat caracterul ilicit al fapta pârâtei de a intra pe o proprietate privată fără acordul proprietarului, precum şi fapta de a instiga cetăţenii împreună cu partenerii săi susţinând că prin PUZ-ul adoptat de CGMB în ianuarie "s-a dat dreptul la construire pe acest teren, că urmează a se construi un bloc turn de 10 etaje şi că doar acum urmează să se taie copacii", întrucât participarea acestuia la aceste întâlniri politice, acţiunile şi declaraţiile făcute de pârâtă au stârnit reacţii în spaţiul public, conduc la fapte îndreptate asupra proprietăţilor deţinute de recurentă, proprietăţi împrejmuite şi asupra cărora se doreşte a se exercita presiuni similare.

Prin urmare, în lipsa prezentării situaţiei de fapt şi a încadrării acesteia în normele de drept intern şi european care au format convingerea instanţei, precum şi arătarea motivelor pentru care au fost înlăturate susţinerile reclamantei, hotărârea atacată este lovită de nulitate.

Cu privire la incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susţinut încălcarea dispoziţiilor art. 72 C. civ. raportat la art. 75 C. civ., art. 8, art. 10 şi art. 11 din Convenţia europeană a drepturilor omului, la art. 1349 şi urm. C. civ. referitoare la condiţiile răspunderii civile delictuale.

Astfel, a precizat că afirmaţiile făcute în spaţiul public de către pârâtă constituie fapte ilicite care aduc atingere dreptului subsemnatei la demnitate prevăzut de art. 72 C. civ. prin raportare la art. 75 C. civ. având în vedere că acestea depăşesc limitele liberei exprimări prevăzute de art. 30 din Constituţia României şi ale art. 10 din Convenţia europeană.

Instanţa de apel în mod eronat a reţinut raţionamentul primei instanţe în aplicarea principiilor statuate în jurisprudenta Curţii privitor la cele două drepturi aflate în conflict - libertatea de exprimare şi dreptul la viaţă privată, în mod greşit a dat întâietate dreptului la liberă exprimare în defavoarea dreptului la viaţă privată.

Deşi a constatat că, în speţă, îşi găsesc aplicabilitatea art. 8 şi art. 10 din Convenţie, alături de condiţiile din dreptul intern, a făcut o aplicare greşită a celor două principii, din perspectiva aprecierii eronate a faptelor şi afirmaţiilor pârâtei pe care le-a considerat ca făcând parte din sfera libertăţii de exprimare şi care nu aduc atingere dreptului la viaţă privată.

În ceea ce priveşte standardul convenţional aplicabil în materia art. 8 trebuie reţinut faptul că statului îi revine obligaţia de a menţine un echilibru just între obligaţiile sale pozitive pe tărâmul acestui articol şi asigurarea libertăţii de exprimare prevăzută de art. 10, în sensul că statului îi revine obligaţia de a sancţiona persoanele care încalcă dreptul la reputaţie al altora, atunci când afirmaţiile în cauză depăşesc limitele criticilor acceptabile în temeiul art. 10 din Convenţie (cauza Petrina c. României).

În ceea ce priveşte ingerinţa art. 10 din Convenţie, în mod greşit, instanţa de apel a considerat că acţiunile pârâtei nu pot fi considerate fapte ilicite, ci aspecte care privesc opinia acesteia pe care o are cu privire la subiectul în discuţie, care este un subiect de interes public, respectiv salvarea Parcului Brâncuşi.

Faptele pârâtei nu se înscriu însă în sfera interesului public, în speţă nefiind vorba despre un spaţiu verde, ci despre o proprietate privată, acţiunile pârâtei având conotaţie personală şi prin prisma faptului că recurenta este singura persoană din Sectorul 3 la care se face referire în calitatea sa de deţinător al mai multor suprafeţe de teren pe raza acestui sector.

Curtea Europeană a arătat că trebuie găsit un echilibru între libertatea de exprimare şi dreptul la viaţă privată care cade sub incidenţa art. 8 C.E.D.O., echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de exprimarea unor afirmaţii denigratoare, dacă acestea reprezintă situaţii factuale lipsite de suport probatoriu efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare şi reiterate în public prin mass-media cu rea-credinţă (cauza Petrina c. România, Andreescu c. România).

Având în vedere condiţiile menţionate, posibilitatea limitării dreptului la liberă exprimare este prevăzută de o lege previzibilă şi accesibilă, că poate urmări protecţia reputaţiei şi a drepturilor recurentei, precum şi că, în cazul concret dedus judecăţii, această limitare este necesară într-o societate democratică pentru atingerea scopului indicat.

Condiţia "necesităţii într-o societate democratică" impune instanţei să determina dacă limitarea dreptului la liberă exprimare corespunde "unei nevoi sociale imperioase", urmând a se statua asupra păstrării unui just echilibru între, pe de o parte, protecţia libertăţii de exprimare, consacrată de art. 10. şi, pe de altă parte, dreptul la reputaţie al reclamantei, care, de asemenea, este protejat de art. 8 din Convenţie.

Totodată, în aplicarea şi interpretarea principiilor referitoare la dreptul la liberă exprimare versus dreptul la viaţă privată, în limitele dreptului la liberă exprimare trebuie reţinut şi faptul că pârâta este responsabilă pentru publicarea mesajelor cu un conţinut defăimător sau agresiv, precum şi pentru faptul că a încurajat exprimarea opiniilor insultătoare şi violente la adresa recurentei.

În acest context, raportat la conţinutul afirmaţiilor şi acuzaţiilor pârâtei formulate fără a avea o bază factuală care să le justifice, prin limbajul folosit şi acuzaţiile nedovedite, aceasta a depăşit limitele liberei exprimări anterior menţionate, fiind de natură a aduce atingere demnităţii recurentei.

Referitor la manifestaţiile organizate pe terenul proprietatea reclamantei, contrar consideraţiilor instanţei de apel privind libertatea de întrunire consacrată de art. 11 din C.E.D.O., a precizat că acestea depăşesc sfera manifestaţiilor garantate de articolul menţionat privind libertatea de întrunire, ce presupune dreptul oricărei persoane de a participa fizic la o reuniune, dreptul de a nu fi sancţionat ulterior pentru această acţiune, dar şi dreptul de a fi protejat în cursul exercitării acestei libertăţi de orice potenţiale acte de violenţă venite din partea terţilor sau autorităţilor statului.

În opinia recurentei, hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea art. 11 din Convenţia europeană a drepturilor omului ce consacră dreptul la libertatea de întrunire, aşa cum este interpretat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, nu presupune ca aceste întruniri să fie organizate pe o proprietate privată, fără acordul proprietarului, în caz contrar, s-ar ajunge ca aceste întruniri, mitinguri sau manifestaţii să fie organizate pe orice proprietate privată, încălcându-se astfel alte drepturi garantate de Convenţie, respectiv dreptul la proprietate, dreptul la viaţă privată etc.

Deşi curtea de apel a făcut trimitere la hotărâri ale Curţii de la Strasbourg privind libertatea de întrunire, în care este garantat oricărei persoane dreptul de a-şi exprima liber convingerile într-un mod colectiv, respectiv în cadrul unei reuniuni temporare de persoane care participă la o activitate comună, nu a luat în considerare faptul că aceste manifestaţii ce fac obiectul acţiunii au fost desfăşurate pe un teren proprietate privată (teren retrocedat recurentei), participanţilor şi organizatorilor fiindu-le cunoscut astfel faptul că este un teren proprietate privată.

Cu toate că în hotărârea atacată se face trimitere şi la hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului prin care s-a statuat faptul că libertatea de întrunire este limitată atunci când este vorba de proprietate privată - cauzele Appleby şi alţii c. Marii Britanii (6 mai 2003) şi Anderson c. Marii Britanii (27 octombrie 1997) - contrar practicii C.E.D.O. consideră că acestea nu se aplică în speţă.

În jurisprudenta Curţii, s-a arătat că mecanismul convenţiei nu garantează libertatea de a organiza o întrunire într-un spaţiu cvasi-public, care se află în proprietatea unei persoane private (cauzele Appleby şi alţii c. Marii Britanii - 6 mai 2003, şi Anderson c. Marii Britanii - 27 octombrie 1997), în ideea că statelor li se poate impune limitarea dreptului de proprietate al terţilor numai dacă reclamanţii fac dovada în mod indubitabil că nu au alte locuri în care îşi pot exercita libertatea de întrunire, decât respectivele spaţii deţinute de terţi.

Or, în speţă, pârâta nu a făcut vreo dovadă că nu existau alte locuri unde puteau fi organizate respectivele manifestaţii, acestea fiind organizate pe terenul proprietate privată, contrar citatei jurisprudenţe a Curţii Europene.

Recurenta a mai arătat că hotărârea este pronunţată şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 1349 şi urm. C. civ. referitoare la condiţiile răspunderii civile delictuale.

În această privinţă, în ceea ce priveşte existenţa faptei ilicite, a apreciat că aceasta poate fi reţinută în cazul în care, prin încălcarea normelor de drept obiectiv sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv sau chiar interesului ce aparţine unei persoane, sens în care, faţă de aspectele învederate, faptele pârâtei sunt ilicite.

Pentru a constata astfel, în primul rând, trebuie făcută distincţia dintre afirmarea unor fapte şi a unor judecăţi de valoare. Potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., existenţa faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăţilor de valoare nu este susceptibil a fi dovedit (cauza Lingens c. Austriei).

Distincţia între fapte şi judecăţi de valoare este reflectarea în raţionamentul analitic al conţinutului art. 10 din Convenţie, în care se face vorbire distinct de opinie, informaţie sau idei. Această distincţie impune concluzia conform căreia persoanele care fac afirmaţii referitoare la fapte obiective, li se poate cere în mod legitim să dovedească adevărul acestora.

În ceea ce priveşte afirmaţiile pârâtei referitoare la fapte obiective, aceasta nu a făcut şi nici nu poate să facă dovada adevărului acestora, întrucât acuzaţiile făcute de pârâtă sunt infirmate de probele depuse la dosarul cauzei.

Referitor la celelalte afirmaţii ale pârâtei, trebuia observat că instanţa europeană a statuat că judecăţile de valoare sunt protejate de art. 10 din Convenţie dacă se bazează pe fapte adevărate sau sunt susţinute de o argumentare logică a autorului lor. Totuşi, chiar şi atunci când o informaţie constituie o judecată de valoare, privită pe fondul împrejurărilor concrete ale cauzei, ea poate fi excesivă în absenţa unei baze factuale minime.

În consecinţă, chiar dacă nu se poate pretinde dovada judecăţii de valoare, este necesară furnizarea unui minim suport factual al mesajului emis prin exprimarea judecăţii respective.

Exigenţa unei minime argumentări şi cerinţe furnizării unei elementare baze factuale joacă un rol deosebit de important, având în vedere influenţa exercitată de mass-media în societatea contemporană: nu numai că informează, dar sugerează, de asemenea, prin modul în care prezintă informaţiile, maniera în care informaţia trebuie să fie evaluată de destinatar.

În acest sens, atât timp cât afirmaţiile pârâtei nu au niciun fel de bază factuală sau argumentare logică, sunt sancţionabile conform interpretării Curţii de la Strasbourg, depăşind în mod vădit limitele liberei exprimări.

Pe de altă parte, acuzaţiile formulate de pârâtă sunt în contradicţie cu realitatea faptică susţinută de înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

Prin urmare, concluzionează recurenta, fapta pârâtei este ilicită, întrucât contravine dispoziţiilor art. 72 şi ale art. 252 C. civ., care reglementează expres dreptul persoanei la ocrotirea valorilor intrinseci fiinţei umane, respectiv la demnitate, onoare şi reputaţie, prin aceea că, afirmaţiile denigratoare ale acesteia nu concretizează exerciţiul unui drept, ci reprezintă o faptă săvârşită fără drept, de natură să antreneze răspunderea civilă delictuală a acesteia.

Sub aspectul existenţei vinovăţiei, ca element al răspunderii civile delictuale, aceasta trebuie analizată prin prisma dispoziţiilor art. 10 din Convenţie ratificată prin Legea nr. 30/1994, sens în care este necesar a se aprecia, suplimentar, atitudinea subiectivă a pârâtei la momentul formulării acuzaţiilor fără fundament factual, buna-credinţă tinzând să fie un criteriu pentru a se determina dacă exercitarea libertăţii de exprimare se menţine sau nu în limitele stabilite de art. 10 din Convenţie.

Având în vedere că pârâta a formulat acuzaţii grave la adresa recurentei, în mod repetat şi fără a avea o bază factuală, depăşind sfera bunei- credinţe, apreciază că intenţia vădită a acesteia a fost de a o discredita şi de a-i leza dreptul la demnitate, onoare şi reputaţie.

În ceea ce priveşte prejudiciul suferit ca urmare a faptei ilicite a pârâtei, a suţinut lezarea dreptului la demnitate este prevăzut în mod expres de art. 72 şi art. 252 C. civ.

Fapta ilicită a pârâtei i-a afectat grav sănătatea, imaginea, onoarea, demnitatea şi reputaţia, cu atât mai mult cu cât afirmaţiile calomnioase ale acesteia au avut un puternic impact negativ asupra imaginii sale, întrucât în urma acuzaţiilor grave şi repetate ce i-au fost aduse a devenit o persoană "controversată" din perspectiva mai multor instituţii ale administraţiei locale, care i-au refuzat astfel emiterea de autorizaţii pentru realizarea unor proiecte sau, mai mult, i-au atacat titlurile de proprietate în instanţă.

Efectul imediat al afirmaţiilor pârâtei a fost acela că s-a văzut confruntată cu atitudinea sceptică şi chiar acuzatoare a persoanelor cu care a interacţionat, respectiv prieteni sau chiar simple cunoştinţe, întâmpinând dificultăţi şi pe plan familial.

Totodată, prin manifestaţiile organizate pe terenul proprietatea sa, a fost împiedicată eliberarea terenului de către Sectorul 3 al Municipiului Bucureşti, lipsind-o astfel de folosinţa imobilului, iar U.S.R., împreună cu unii dintre membrii acestuia, au atacat titlul de proprietate al recurentei, formulând acţiune prin care au solicitat anularea dispoziţiei de restituire a terenului, fapt ce a împiedicat-o să folosească terenul, să-l închirieze sau să-l vândă.

În ceea ce priveşte stabilirea prejudiciului, Curtea Europeană a reţinut, cu valoarea unor criterii generale, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii adusă acestora, astfel că, despăgubirile acordate trebuie să fie proporţionale cu atingerea adusă reputaţiei (cauza Tolstoy Miloslavskv c. Regatul Unit).

Prin urmare, valoarea despăgubirilor solicitate este proporţională cu gravitatea atingerii adusă dreptului recurentei la reputaţie şi este aptă să împiedice continuarea sau repetarea formulării de afirmaţii calomnioase de către pârâtă pe viitor, astfel că nu poate fi apreciată drept o îmbogăţire fără justă cauză în contextul în care atingerea adusă demnităţii, reputaţiei şi onoarei este ireparabilă.

Referitor la existenţa raportului de cauzalitate, CEDO a reţinut în jurisprudenţa sa, că proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul şi raportul de cauzalitate să fie prezumate, în prezent, practica judiciară a instanţelor române confirmând existenţa prejudiciului moral din simpla existenţa a faptei ilicite, de natură să determine un astfel de prejudiciu.

II.2. Apărările formulate în cauză:

Intimata-pârâtă B. nu a depus întâmpinare.

II.3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora "Dispoziţiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că prezentul recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 26 septembrie 2019, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 din C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 06 septembrie 2022, în temeiul art. 490 coroborat cu art. 4711 alin. (6) C. proc. civ., completul de filtru a stabilit termen de judecată la data de 06 decembrie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în vederea soluţionării recursului declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 398 A din 14 martie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs şi prin raportare dispoziţiile legale aplicabile în cauză şi la apărările formulate, se apreciază că recursul este fondat, în limitele şi pentru considerentele ce urmează.

Recursul reclamantei a fost fundamentat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. şi supune analizei instanţei de recurs încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii hotărârii [art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6), art. 476 şi art. 477 C. proc. civ..], nemotivarea hotărârii atacate prin prisma motivelor de apel ce vizau neanalizarea situaţiei de fapt deduse judecăţii, precum şi a probatoriului administrat în cauză, respectiv încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 72 C. civ. prin raportare la art. 75 C. civ., art. 8, art. 10 şi art. 11 din C.E.D.O., art. 1349 şi urm. C. civ.

Astfel, în argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel a validat în mod greşit raţionamentul primei instanţe expus în cuprinsul încheierii din 06 octombrie 2020, prin care s-a reţinut că precizarea la cererea de chemare în judecată depusă pentru termenul din 07 iulie 2020, reprezintă o modificare a acţiunii, întrucât aspectele invocate nu au legătură cu pârâta şi cu faptele imputate acesteia.

Înalta Curte constată că prin cererea menţionată, reclamanta a precizat datele şi a dezvoltat conţinutul afirmaţiilor defăimătoare imputate pârâtei, respectiv mesajele postate pe reţelele de socializare, afirmaţiile din emisiunile TV la care a participat etc., aspecte pe care recurenta-reclamantă le-a susţinut ca dând conţinut faptelor ilicite, săvârşite de pârâtă înainte de formularea cererii de chemare în judecată, şi pentru care solicită sancţionarea acesteia, întrucât au fost făcute de pârâtă cu depăşirea limitelor dreptului său la liberă exprimare.

Cu toate acestea, susţinerile reclamantei din cuprinsul acestei cereri, nu au fost analizate nici de prima instanţă, nici de instanţa de apel, întrucât curtea de apel a confirmat calificarea dată de tribunal acestei cereri ca fiind o cerere modificatoare (precizatoare şi completatoare) care ar privi alte fapte decât cele deduse judecăţii prin cererea de chemare în judecată de învestire a instanţei cu soluţionarea acestui litigiu, respectiv fie fapte noi ale pârâtei, fie fapte săvârşite de terţe persoane; ca atare reţinându-se în mod implicit că această cerere a fost depusă peste termenul legal, prevăzut de art. 204 alin. (1) din C. proc. civ., instanţele au apreciat că nu au fost învestite şi cu analizarea acesteia.

Totodată, curtea de apel a reţinut că şi apelanta, prin apărător, răspunzând în faţa primei instanţe excepţiei tardivităţii cererii din 7.07.2020 invocate de către pârâtă, a precizat că cererea în analiză "nu are caracterul unei cereri adiţionale în sensul dispoziţiilor art. 204 alin. (1) din C. proc. civ., ci reprezintă o precizare a situaţiei de fapt."

Înalta Curte constată că aceste dezlegări ale instanţei de apel au un caracter confuz, întrucât nu se poate stabili cu certitudine dacă, în dezlegarea acestui motiv de apel, instanţa a avut în vedere, în cadrul referirii la noţiunea de "cerere adiţională", înţelesul acestei categorii de cereri dat de prevederile art. 30 alin. (5) din C. proc. civ. ("cerere prin care o parte modifică pretenţiile sale anterioare") sau a avut în vedere noţiunea de cerere precizatoare, în sensul dispoziţiilor art. 204 alin. (2) din C. proc. civ., astfel cum partea a indicat în mod explicit, în mai multe acte de procedură, referitor la finalitatea avută în vedere prin formularea la 7.07.2020 a cererii în discuţie, anume de a explicita faptele imputate pârâtei prin cererea introductivă, toate aceste fapte - iniţial arătate şi cele ulterior precizate sau dezvoltate - fiind anterioare formulării acţiunii.

Or, în funcţie de calificarea corectă a acestei cereri, şi regulile procedurale incidente erau diferite.

Astfel, în situaţia unei cereri adiţionale (modificatoare sau completatoare) ar fi fost incidente prevederile art. 204 alin. (1) din C. proc. civ., caz în care, excepţia tardivităţii formulării cererii reţinute de prima instanţă se confirma, pe când în situaţia calificării acesteia ca fiind o cerere precizatoare (partea doar dezvoltând şi aducând explicaţii suplimentare, din perspectiva situaţiei de fapt, faţă de cele evocate prin cererea introductivă), instanţele de fond aveau obligaţia analizării cauzei sub toate aspectele invocate de parte sau raportarea la cadrul obiectiv al judecăţii, configurat cu luarea în considerare şi a acestei cereri precizatoare.

Din considerentele deciziei recurate, se poate constata că instanţa de apel s-a orientat spre calificarea acestei cereri ca fiind una modificatoare (confirmând soluţia tribunalului), cu toate că, în mod contradictoriu, a invocat ca argument în susţinerea acestei concluzii, şi susţinerile apărătorului reclamantei arătate la prima instanţă, care, în realitate, a contestat calificarea dată de tribunal.

Astfel, se reţine că instanţa de apel, în argumentarea sa, deşi a reiterat susţinerea apărătorului reclamantei, în sensul că cererea în discuţie este una cu caracter doar precizator, nefiind vorba despre o cerere modificatoare (sau adiţională) în sensul art. 204 alin. (1) din C. proc. civ., a concluzionat că această cerere este una modificatoare, întrucât şi apelanta ar fi arătat că este o "cerere formulată în temeiul art. 204 din C. proc. civ. care are în vederea modificarea cererii de chemare în judecată", aspect care însă nu corespunde (din perspectiva concluziei enunţate) susţinerilor reale ale apărătorului reclamantei, faţă de cele reţinute mai sus.

Or, din analizarea acestor considerente, reiese că instanţa de apel nu a avut în vedere şi dispoziţiile art. 204 alin. (2) din C. proc. civ. la care reclamanta, prin apărătorul său, s-a referit în apărare, faţă de excepţia tardivităţii formulării cererii (implicit, prin motivele de apel împotriva încheierii din 6.10.2020), ci s-a raportat numai la varianta normativă a acestui text din art. 204 alin. (1), dând o greşită calificare cererii, sens în care a invocat în mod denaturat (şi) argumentele apărătorului reclamantei, chiar în contradicţie cu cele susţinute în mod real de către acesta.

Prin urmare, validând acest impediment de ordin procedural reţinut de prima instanţă, curtea de apel a stabilit în mod greşit limitele devoluţiunii în apel determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă (art, 478 din Codul de procedură civişă), urmare a unei greşite aplicări a dispoziţiilor art. 204 din C. proc. civ., anume prin ignorarea prevederilor art. 204 alin. (2) din cod.

O atare greşită dezlegare a chestiunii calificării cererii reclamantei din 7.07.2020 a condus şi la nelegala respingere ca nefondat a apelului formulat împotriva încheierii din 6.10.2020.

Drept urmare, aceste constatări conduc Înalta Curte la aprecierea caracterului fondat al motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., având în vedere că instanţa de apel a aplicat greşit reguli de procedură a căror nerespectarea atrage sancţiunea nulităţii - art. 204 alin. (2), art. 9 alin. (2), at. 22 lin. (5) şi (6), art. 476 şi art. 477 din C. proc. civ., astfel cum correct a susţinut recurenta-reclamantă, deoarece susţinerile acesteia din cuprinsul cererii precizatoare nu au fost cercetate de niciuna dintre instanţele de fond, cadrul procesual obiectiv al judecăţii fiind restrâns în mod nelegal, prin excluderea acestei cereri din rândul celor cu care instanţa a fost învestită în mod legal.

Motivele de recurs dezvoltate de către recurentă pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează neanalizarea de către instanţa de apel a circumstanţelor factuale ale cauzei, prin prisma dispoziţiilor legale care guvernează dreptul la viaţă privată şi limitele dreptului la liberă exprimare, respectiv afirmaţiile şi acuzaţiile publice făcute de către intimata-pârâtă la adresa sa pe pagina de C. a grupului "K., precum şi participarea acesteia la mitinguri şi demonstraţii organizate în mod sistematic pe terenul proprietatea recurentei, ce reprezintă, în opinia sa, fapte ale intimatei-pârâte cu caracter ilicit.

Din perspectiva motivului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut (cu referire la analiza presupusă de instituţia juridică a răspunderii civile delictuale), interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept naţional şi convenţional ce reglementează cele două drepturi fundamentale aflate în conflict.

În considerarea naturii extraordinare a căii de atac a recursului, Înalta Curte reţine că cenzurarea modului de aplicare şi interpretare a legii, nu se poate realiza decât dacă situaţia de fapt în litigiul dedus judecăţii a fost deplin stabilită, aspect care se reflectă în mod necesar în motivarea hotărârii judecătoreşti ce formează obiect al controlului judiciar în recurs.

Din această perspectivă, este de menţionat că motivarea hotărârii constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia, obligativitatea motivării hotărârii constituind o condiţie a procesului echitabil, reglementat de art. 21 din Constituţie, de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dispoziţii ce se regăsesc şi la art. 6 din C. proc. civ.

Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a expune argumentele ce constituie premisele raţionamentului judiciar care i-au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile şi apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Obligaţia pe care art. 6 din Convenţia Europeană o impune instanţelor naţionale de a-şi motiva hotărârile, deşi nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument al părţilor, impune obligaţia examinării în mod real şi substanţial a problemelor care i-au fost supuse dezbaterii (a se vedea în acest sens cauza Albina împotriva României, hotărârea din 28 aprilie 2005; cauza Grigore Vlasia Vasilescu c. României, hotărârea din 8 iunie 2006). În chestiunea echilibrului între dreptul la viaţă privată, protejat de art. 8 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, şi dreptul la liberă exprimare, garantat de art. 10 al Convenţiei, motivarea hotărârii judecătoreşti capătă accente specifice, controlul instanţei de contencios european al drepturilor omului evaluând, în mod necesar, motivele pertinente şi suficiente pe care instanţele interne le-au enunţat sau ar fi trebuit să le expună, pentru a justifica fie necesitatea şi proporţionalitatea unei ingerinţe în dreptul la liberă exprimare sau pentru a explica raţiunile pentru care dreptul la reputaţie nu se impune a fi activat, conform obligaţiilor pozitive impuse statului în acest domeniu.

În aceste circumstanţe, Înalta Curte constată că, prin acţiunea dedusă judecăţii, reclamanta a urmărit angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei chemate în judecată, acuzând (atât în motivele cererii introductive, cât şi prin motivele dezvoltate în cererea precizatoare din 7.07.2020) încălcări ale drepturilor sale care vizează valori intrinseci fiinţei umane - onoarea, demnitatea, reputaţia, imaginea şi viaţa privată, produse prin faptele imputate pârâtei, constând atât în postări pe pagina de C. a grupului "K.", interviuri televizate sau cu ocazia participării la diferite emisiuni televizate, cât şi în întâlniri cu cetăţenii sau acţiuni concrete, materializate prin organizarea şi participarea la mintinguri şi demonstraţii pe terenul proprietatea sa, cele din urmă aspecte, impunând luarea în analiză, în apărare, şi a libertăţii de întrunire invocate de intimată, recunoscut ca libertate fundamentală a omului, prin dispoziţiile art. 11 din Convenţia europeană, dar şi prin prevederile art. 39 din Constituţia României.

Aşadar, cauza a pus în discuţie libertatea de exprimare a pârâtei, ca drept al cărui existenţă şi exercitare sunt garantate de art. 10 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, şi eventualele limite ce pot fi aduse acesteia (art. 10 alin. (2) din Convenţie), din nevoia de protejare a drepturilor celorlalţi, în speţă, dreptul reclamantei la respectarea vieţii private, în componenţa căruia se regăsesc dreptul la reputaţie, onoare şi demnitate, drept garantat şi apărat pe tărâmul art. 8 din aceeaşi convenţie.

Prin hotărârea de primă instanţă, acţiunea reclamantei a fost respinsă, ca neîntemeiată, reţinându-se lipsa caracterului ilicit al faptelor pârâtei (exclusiv cele din cererea introductivă), arătându-se că înfiinţarea pe C. a grupului "K." face parte din dreptul cetăţenilor de a se întruni pentru a susţine un obiectiv comun ce corespunde unui interes general declarat şi de a acţiona în limitele legii, conform obiectivului asumat.

Modalităţile permise de lege de a acţiona în exerciţiul dreptului la liberă exprimare pot presupune discursuri, manifestări publice, declaraţii individuale sau de grup, libertatea de întrunire fiind, la rândul său, garantată de art. 11 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; drept urmare, prima instanţă, în baza probatoriului administrat în cauză, a reţinut că acuzele reclamantei (ameninţarea, denigrarea, calomnierea, lezarea, instigarea cetăţenilor săvârşite de către intimată) se înscriu în cadrul şi limitelor exercitării acestui drept, prin raportare la criteriile jurisprudenţiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Judecata înfăptuită în apel a menţinut integral raţionamentul juridic ce a fundamentat hotărârea tribunalului, cu o argumentare inconsistentă bazată pe conţinutul postărilor pe pagina C., instanţa de apel argumentând că a recurs la aplicarea regulilor desprinse din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, aplicabile pentru categoria litigiilor de natura celui dedus judecăţii, în care se pune în discuţie respectarea dreptului la viaţă privată, în raport cu libertatea de exprimare.

Înalta Curte, în raport şi cu cele reţinute în analiza primului motiv de recurs, constată că, faţă de cele redate de instanţa de apel în considerentele hotărârii recurate, nu este posibilă efectuarea controlului de legalitate din perspectiva aplicării regulilor desprinse din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, întrucât curtea de apel nu a indicat în mod explicit care fapte sau manifestări ale intimatei au fost analizate cu valoare celor imputate de recurenta reclamantă - ca aducând atingere dreptului său la viaţă privată, în componentele acestuia - dreptul la onoare şi reputaţie, motivarea instanţei de apel fiind redată în termeni de o generalitate incompatibilă cu noţiunea de analiză efectivă a cauzei.

În acest context, se apreciază că este corect argumentul recurentei-reclamante vizând neanalizarea dreptului la liberă exprimare şi din perspectiva limitelor sale în reglementarea dreptului intern - art. 75 alin. (2) C. civ. şi a par. 2 al art. 10 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, pentru a se stabili dacă dreptul la reputaţie al reclamantei a fost sau nu afectat.

Este necesar a se menţiona că, deşi art. 8 din convenţie are ca obiect esenţial protejarea individului împotriva ingerinţelor arbitrare ale autorităţilor publice, acesta nu se limitează doar la a obliga statul să se abţină de la asemenea imixtiuni; la acest angajament negativ, se pot adăuga obligaţii pozitive, inerente respectării efective a vieţii private. Acestea pot necesita adoptarea măsurilor pentru respectarea vieţii private, inclusiv cu privire la raporturile dintre indivizi, dintre particulari (a se vedea cauzele Von Hannover c. Germaniei, par. 57 şi Petrina c. României, par. 35). Limita dintre obligaţiile pozitive şi negative ale statului, în raport cu art. 8 din Convenţie, nu se pretează unei definiţii precise, acestea fiind noţiuni autonome, dar principiile aplicabile sunt comparabile. În acest caz, trebuie luat în considerare justul echilibru ce trebuie menţinut între interesele individuale aflate în joc, statul beneficiind, în orice situaţie, de o marjă de apreciere (cauza Pfeifer împotriva Austriei, par. 37).

Astfel, este de menţionat că instanţa europeană consideră că obligaţia pozitivă care decurge din art. 8 din Convenţie trebuie să se aplice în cazul în care afirmaţiile susceptibile să afecteze reputaţia unei persoane depăşesc limitele criticilor acceptabile, din perspectiva art. 10 din Convenţie (cauza Petrina contra României, par. 39).

În concluzie, Înalta Curte apreciază că, în rejudecare, instanţele, fiind învestite cu o acţiune în răspundere civilă delictuală în materia dreptului la respectarea vieţii private al cărui titular este reclamanta, opus libertăţii de exprimare de care se prevalează pârâta, se impune o verificare reală şi efectivă a faptelor concrete imputate intimatei de către reclamantă, în raport de criteriile jurisprudenţiale dezvoltate de instanţa europeană, astfel încât să se poată concluziona asupra justului echilibru ce trebuie menţinut între cele două drepturi aflate în dispută, soluţie impusă de o corectă aplicare a prevederilor art. 75 din C. civ. şi a celorlalte norme incidente.

În aprecierea depăşirii limitelor libertăţii de exprimare şi necesităţii respectării dreptului la viaţa privată, respectiv a dreptului la reputaţie, onoare şi demnitate, Curtea Europeană, într-o jurisprudenţă constantă, a avut în vedere calitatea şi funcţia persoanei criticate, dar şi a persoanei care expune criticile în mod public; forma, stilul şi contextul mesajului critic; amploarea afirmaţiilor imputate reclamantului (cauza Andreescu c. României); interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan c. României); buna-credinţă a celui care face afirmaţiile (cauza Ileana Constantinescu c. României); distincţia între judecăţile de valoare şi imputarea unor situaţii faptice sau chiar a unor fapte obiective; proporţionalitatea sancţiunii cu fapta imputată, precum şi motivarea hotărârii, respectiv motivele pertinente şi suficiente pe care autorităţile le invocă pentru a justifica ingerinţa în dreptul la libertatea de exprimare (cauza Dumitru c. României, cauza Cumpănă şi Mazăre c. României).

Faţă de conţinutul dispoziţiilor art. 75 din C. civ., analiza acestor criterii consacrate în jurisprudenţa Curţii Europene este indispensabilă în soluţionarea unei cereri prin care se reclamă un conflict între drepturile prevăzute de art. 8 şi art. 10 din Convenţie, iar lipsa unei astfel de analize din partea judecătorului naţional naşte puternice prezumţii de încălcare a unuia dintre aceste drepturi (cauza Redaktsiza Gazetz Zemlyzaki c. Rusiei).

Astfel, este important de determinat, prin raportare la conţinutul concret al afirmaţiilor litigioase dacă există, în cauză, un subiect de interes general şi dacă referirile la persoana reclamantei erau justificate din raţiuni ce ţin de necesitatea apărării unor valori sociale, astfel cum pretinde intimata-pârâtă, sau acestea vizau exclusiv interesele private ale reclamantei ce ţin de modul de dobândire a terenului în discuţie, context în care urmează a fi interpretate probele depuse la dosar, cu respectarea dispoziţiilor procedurale edictate în acest scop - art. 264 din C. proc. civ.

În acelaşi context procesual, în analiza limitelor privind libertatea de exprimare, trebuie pornit de la demersul de calificare a afirmaţiilor intimatei ca referindu-se la imputarea unor fapte de natură obiectivă sau, dimpotrivă, să se stabilească dacă aceasta a exprimat doar judecăţi de valoare, urmând ca instanţa de apel să analizeze, în raport de această premisă şi atitudinea subiectivă a faptelor imputate intimatei.

Această distincţie este importantă, întrucât persoanelor care impută fapte obiective li se poate pretinde, în mod legitim, să dovedească o minimă bază factuală, pe când dovedirea adevărului unei judecăţi de valoare nu poate fi solicitată, în caz contrar, aducându-se atingere chiar dreptului la libertatea de opinie.

În acest sens, trebuie observat şi faptul că hotărârile Curţii de la Strasbourg indică principiul conform căruia adevărul obiectiv al afirmaţiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanţe, în situaţia în care analizează o acuzaţie de defăimare, elementul determinant trebuind să fie buna-credinţă a autorului afirmaţiilor care ar putea afecta reputaţia părţii vătămate (cauza Radio France si alţii c. Franţei).

Aşadar, este necesară analiza atitudinii subiective a autorului afirmaţiilor denunţate ca denigratoare, în raport atât cu adevărul afirmaţiilor sale, cât şi cu scopul demersului său, reaua-credinţă fiind înlăturată dacă se dovedeşte că acesta nu a acţionat cu intenţia de a afecta în mod gratuit reputaţia reclamantei, ci a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public, adecvate scopului pretins.

Un alt criteriu de analizat este legat de calitatea celui care invocă dreptul la liberă exprimare şi, corelativ, a celui care invocă afectarea dreptului la viaţă privată, precum şi de notorietatea persoanei vizate şi obiectul afirmaţiilor publice.

Din această perspectivă, pentru a determina limitele criticii acceptabile, din punct de vedere al standardului convenţional, se impune efectuarea distincţiei dintre persoanele de drept privat şi cele care acţionează într-un context public, în calitate de personalităţi politice, care deţin funcţii publice sau sunt persoane publice, în funcţie de care se apreciază limitele în care persoana în cauză poate pretinde o protecţie deosebită a dreptului său la viaţa privată.

În concret, în cazul persoanelor publice, protecţia pe care o pot pretinde este mai restrânsă, iar în cazul persoanelor care nu pot fi considerate publice, acestea pot pretinde o respectare mai strictă a dreptului la viaţă privată. Chiar dacă acestea din urmă nu sunt persoane publice, însă ele se bucură de o anumită notorietate, în cazul în care afirmaţiile publice se raportează exclusiv la detalii din viaţa privată a acestora, libertatea de exprimare a terţilor, în general, se impune a fi interpretată mai restrictiv.

Un alt criteriu ce se impune a fi analizat este reprezentat de comportamentul anterior al persoanei în cauză. În jurisprudenţa instanţei europene, s-a arătat, în acest sens, că este relevant comportamentul persoanei în cauză (recurenta-reclamantă), anterior difuzării ştirilor sau faptul că informaţiile aduse la cunoştinţa publicului au făcut sau nu obiectul unei difuzări anterioare.

Se impune, de asemenea, a fi analizate conţinutul, forma, amploarea şi repercusiunile afirmaţiilor intimatei, cu privire concretă asupra afirmaţiilor sau reproşurilor imputate pârâtei în circumstanţele cauzei.

Un alt criteriu de analizat vizează circumstanţele în care a fost adus la cunoştinţa publicului subiectul în discuţie. În cadrul aceluiaşi criteriu, sunt de observat natura sau gravitatea intruziunii în viaţa privată a reclamantei, precum şi repercusiunile asupra persoanei vizate, respectiv consecinţele pe plan moral, dar şi social ale afirmaţiilor publice.

Tot astfel, instanţa de apel va trebui să facă propriul examen de necesitate şi proporţionalitate a ingerinţei solicitate în cauză (admiterea acţiunii), în sensul de a analiza dacă această ingerinţă corespunde unui nevoi sociale imperioase de reglare a raporturilor sociale şi de a păstra un just echilibru între mijloace folosite şi scopul urmărit, cu luarea în considerare a ansamblului elementelor ce constituie criterii de analiză în materia libertăţii de exprimare, circumscrise, în mod necesar, condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, reglementate în plan intern.

Drept urmare, cu evaluarea tuturor circumstanţelor particulare ale cauzei deduse în mod real judecăţii (deci, evaluând şi susţinerile reclamantei din cererea precizatoare din 7.07.2020), instanţa de apel va trebui să statueze dacă faptele intimatei B. se încadrează sau nu în limitele art. 75 din C. civ., după o evaluare concretă a conţinutului afirmaţiilor acesteia şi a probelor care le susţin.

Atare analiză se va concretiza într-o motivare substanţială a instanţei de apel care să corespundă garanţiilor procesului echitabil, prin care să se răspundă argumentelor esenţiale ale părţilor litigante şi să permită aprecierea asupra întrunirii condiţiilor cumulative pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, astfel cum acestea se desprind din cuprinsul dispoziţiilor art. 1357 C. civ.

Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 497 rap. la art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 398A din 14 martie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel, reţinându-se că în cauză sunt întrunite cerinţele cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 398A din 14 martie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 06 decembrie 2022.