Aeronautical easement compensation claim over Otopeni plot reinstated and remanded for retrial.

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cererii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 23 octombrie 2017, pe rolul Tribunalului Ilfov, secţia civilă, sub nr. x/2017, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională Aeroportul Henri Coandă Bucureşti, a solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosinţă a terenului proprietatea acesteia, în suprafaţa de 1.280 mp, situat în judeţul Ilfov, Oraş Otopeni, str. x B, fost nr. 5, actual nr. 7B, având ca vecinătăţi la nord - B., la sud - str. x B, la est - C., la Vest - str. x A, teren afectat de o servitute aeronautică, aspect care face imposibilă exploatarea economică a terenului potrivit destinaţiei sale, despăgibirile solicitate fiind aferente perioadei 18 octombrie 2014 - 18 octombrie 2017.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Ilfov

Prin sentinţa civilă nr. 950 din 11 iunie 2020, Tribunalul Ilfov, secţia civilă a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantă; a obligat reclamanta la plata sumei de 5.696,80 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către pârâtă.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia civilă nr. 1066A din 01 iulie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanţii-reclamanţi D. şi E., moştenitorii defunctei A., împotriva sentinţei civile nr. 950 din 11 iunie 2020, pronunţate de Tribunalul Ilfov, secţia civilă; a obligat pe apelanţi la plata cheltuielilor de judecată în apel, în cuantum de 5.799 RON, către intimată.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1066A din 01 iulie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă au declarat recurs reclamanţii D. şi E..

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 24 februarie 2022, sub nr. x/2017, fiind repartizat computerizat aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 2.

II.1. Motivele de recurs

Cu privire la incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sub aspectul încălcării şi aplicării greşite a art. 480 şi 481 din C. civ., au arătat că instanţa de apel a reţinut în mod nelegal că nu ar fi îndreptăţiţi la lipsa de folosinţă, întrucât stâlpul de balizaj s-ar fi aflat pe teren la momentul restituirii în natură către autoarea lor şi că aceasta nu ar fi făcut obiecţiuni în momentul predării, context în care s-a apreciat că intimata ar fi fost de bună-credinţă.

În condiţiile în care statul deţinea terenul fără titlu, amplasarea de către Compania Naţională Aeroporturi Bucureşti S.A. unui stâlp de balizaj s-a făcut cu nerespectarea dreptului adevăratului proprietar, profitându-se de starea de fapt contrară legii şi cu concursul autorităţilor de la acea vreme, situaţie ce nu poate fi opusă recurenţilor şi nici autoarei lor.

Este nelegală motivarea curţii de apel, în sensul că nu a existat un abuz la amplasarea stâlpului pe terenul pe care îl deţin şi că, în acest fel, intimata ar fi fost de bună-credinţă. În opinia recurenţilor, cât timp titlul statului nu a fost unul valabil, acesta nu ar fi putut transmite folosinţa asupra terenului către intimata-pârâtă; or, prin amplasarea stâlpului menţionat pe un teren preluat fără titlu, intimata-pârâtă a perpetuat o stare de nelegalitate, impunându-se astfel obligarea acesteia la plata lipsei de folosinţă a terenului.

Instanţa de apel a considerat în mod nelegal că nu pot avea dreptul la contravaloarea lipsei de folosinţă, întrucât stâlpul de balizaj ar fi existat pe teren la momentul restituirii în natură, deşi, la acel moment, reclamanta a solicitat un alt teren, însă primăria a menţionat că nu deţine alte terenuri libere posibil a fi restituite în natură, întocmindu-se şi o minută în acest sens, care se află însă la primărie, autoarea recurenţilor nedeţinând un exemplar; reprezentanţii Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 au făcut referire în cadrul discuţiilor şi la dispoziţiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 10/2001: dacă restituirea în natură este posibilă, persoana îndreptăţită nu poate opta pentru măsuri reparatorii prin echivalent decât în cazurile expres prevăzute de prezenta lege.

Cu trimitere la jurisprudenţa instanţei supreme vizând situaţii similare, în condiţiile în care servitutea exista deja, se impune plata lipsei de folosinţă (se invocă în acest sens, decizia nr. 6584 din data de 24 noiembrie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă şi de proprietate intelectuală), dat fiind că, în speţă, reclamanta nu putea construi pe acel teren, deoarece acesta era afectat de o servitute legală, fiind străbătut de o conductă de gaze.

Au precizat că sunt lipsite de temei legal cele reţinute de curtea de apel, întrucât modalitatea de soluţionare a cauzei conduce la "recompensarea" intimatei-pârâte cu recunoaşterea unui drept de a folosi terenul în mod gratuit, în condiţiile în care aceasta a refuzat să se conformeze oricărei notificări şi solicitări privind respectarea proprietăţii şi posesiei terenului, inclusiv solicitarea de parcurgere a unei proceduri de mediere.

Amplasarea stâlpului de balizaj a împiedicat atât pe recurenţi, cât şi pe autoarea lor, să tragă orice folos din bunul proprietatea lor, drept de proprietate ce a fost reconstituit în baza unor legi speciale de reparaţie, întrucât modalitatea de amplasare a stâlpului afectează terenul în totalitate, iar orice altă întrebuinţare dată acestuia ar fi de natură să afecteze activităţile aeronautice.

Cu toate că autoarea lor şi recurenţii au plătit taxe şi impozite, ca proprietari ai acestui teren, nu au beneficiat de acesta în vreun fel, în schimb, au fost obligaţi să lase terenul la dispoziţia pârâtei, sine die, şi mai mult, au fost chiar somaţi să cureţe terenul pentru că altfel li se vor majora impozitele, întrucât vegetaţia crescută împiedică activitatea aeroportului; or, în opinia recurenţilor, o atare abordare a intimatei este contrară dispoziţiilor legale şi constituţionale care ocrotesc dreptul de proprietate privată, precum şi principiilor de drept aplicabile.

Se mai învederează de către recurenţi că este excesiv să li se pretindă să suporte exclusiv şi în mod gratuit, fără nicio despăgubire, sarcina existenţei stâlpului de balizaj pe terenul proprietatea lor, situaţia de fapt a cauzei fiind circumscrisă existenţei unei ingerinţe nejustificate, prin prisma alin. (2) al art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în exercitarea dreptului lor de proprietate, prin reducerea într-o mare măsură a posibilităţii practice de exercitare a prerogativelor esenţiale care dau substanţă dreptului în sine şi care se referă, în special, la dreptul de folosinţă şi de a-i culege fructele.

Nu este vorba doar de o simplă limitare a dreptului de proprietate privată în interes public (în condiţiile în care stâlpul de balizaj şi conductele subterane de alimentare cu energie electrică ocupă terenul aproape în totalitate), ci despre o veritabilă lipsire de exercitare a prerogativelor pe care legea le recunoaşte proprietarului; o asemenea situaţie, în opinia recurenţilor echivalează cu o "expropriere de fapt" gratuită în favoarea autorităţilor, care, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, este interzisă.

Refuzul acordării unor despăgubiri este contrar dispoziţiilor art. 44 alin. (1) şi (2) din Constituţia României, care statuează că dreptul de proprietate este garantat, iar proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege; art. 44 alin. (5) din Constituţia României, care prevede că pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii; art. 44 alin. (6) din Constituţia României, care stabileşte că despăgubirile se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie; art. 136 alin. (5) din Constituţia României: proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii organice; alin. (1) al Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene care prevede că orice persoană are dreptul de a deţine în proprietate, de a folosi, de a dispune şi de a lăsa moştenire bunurile pe care le-a dobândit în mod legal. Nimeni nu poate fi lipsit de bunurile sale decât pentru o cauză de utilitate publică, în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege şi în schimbul unei despăgubiri juste acordate în timp util pentru pierderea pe care a suferit-o; art. 480 C. civ., care statuează că proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi a dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege; potrivit art. 481 C. civ. nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire; art. 1 din Decretul nr. 31/1954, potrivit căruia drepturile civile sunt recunoscute în scopul de a satisface interesele personale, materiale şi culturale în acord cu interesul obştesc, potrivit legii şi regulilor de convieţuire socială; Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice ale omului (la care România a aderat prin Decretul nr. 212/1974), conform căruia toate persoanele sunt egale şi beneficiază de ocrotire egală din partea legii.

Precizează că au fost încălcate dispoziţiile legale din materia servituţilor, potrivit cărora servitutea nu este gratuită; legea nu prevede că servitutea aeronautică se constituie cu titlu gratuit, motiv pentru care, în condiţiile în care creează titularului dreptului un prejudiciu, acesta are dreptul la reparaţie, conform regulilor dreptului comun; de exemplu, legislaţia care stabileşte servituţiile legale în domeniul apelor şi petrolului reglementează acordarea de despăgubiri pentru lipsa folosinţei bunului.

Au arătat că art. 29 din Legea nr. 310/2004 pentru modificarea şi completarea Legii apelor nr. 107/1996 prevede posibilitatea exproprierii pentru cauză de utilitate publică sau posibilitatea ocupării temporare a terenului contra plată, "terenuri şi clădiri", în condiţiile legii.

În cazul dreptului de proprietate, protejat prin diferite acte normative interne şi internaţionale, ingerinţa ilicită a unui terţ în exercitarea liberă a atributelor dreptului real dă naştere la dreptul de a cere repararea prejudiciului cauzat, în patrimoniul titularului dreptului.

După cum s-a reţinut în raportul de expertiză, cât şi în răspunsul la obiecţiuni, terenul intravilan este situat într-o zonă care a fost şi este încă în plină dezvoltare şi, dacă nu ar fi fost afectat de servitutea aeronautică, acesta ar fi putut fi folosit fie pentru edificarea unei construcţii, fie pentru a se obţine fructe civile, prin transmiterea folosinţei bunului către un terţ, în schimbul plăţii unei chirii lunare corespunzătoare.

Raportat la art. 621 din noul C. civ., sunt îndreptăţiţi să solicite despăgubiri în raport cu lipsa de folosinţă determinată de instalarea stâlpului de balizaj şi a cablurilor electrice din subteranul terenului, acestea fiind instalate în beneficiul operatorului public Compania Naţională Aeroporturi Bucureşti.

Recurenţii au învederat limitarea dreptului de proprietate, întrucât proprietarul fondului aservit, respectiv proprietarul fondului afectat de servitutea aeronautică, este obligat să suporte realizarea şi existenţa lucrărilor pe terenul său, dar şi să permită accesul lucrătorilor pentru efectuarea lucrărilor de întreţinere şi reparaţii; limitările sunt în interes public pentru că sunt instituite în favoarea autorităţilor publice competente sau a celor cărora li s-a acordat dreptul de a realiza reţelele de utilităţi.

În speţă, este vorba de o facta pendentia, lipsa de folosinţă a continuat să afecteze terenul reclamantei şi după intrarea în vigoare a noului C. civ., iar perioada pentru care s-a solicitat lipsa de folosinţă se situează după intrarea în vigoare a noii reglementări, fiind incidente dispoziţiile art. 621 din noul C. civ.

Chiar în ipoteza aplicării vechiul C. civ., legiuitorul a înţeles să protejeze dreptul de proprietate în cazul instituirii unor servituţi, prin stabilirea unor despăgubiri în sarcina celui care are beneficiul acestora, deoarece, în realitate, aceste servituţi nu reprezintă altceva decât limitarea exercitării tuturor prerogativelor dreptului de proprietate şi, în acest fel, proprietarul trebuie să suporte pagube în raport cu lipsa de folosinţă (art. 587, art. 588 şi art. 616 din vechiul C. civ.).

În prezenta cauză, fiind stabilită o servitute aeronautică de interes public, conducând la imposibilitatea exercitării tuturor prerogativelor dreptului de proprietate, se naşte în sarcina intimatei-pârâte obligaţia de a-i acoperi prejudiciul proporţional cu lipsa de folosinţă a acestuia; inclusiv prin art. 481 vechiul C. civ. care prevede că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire.

În mod nelegal, s-a reţinut că nu este îndeplinită şi condiţia prejudiciului în condiţiile în care prin amplasarea stâlpului de balizaj pe terenul proprietatea recurenţilor-reclamanţi li s-a adus un prejudiciu constând în lipsa de folosinţă a terenului, neputând să-şi exercite atributele dreptului de proprietate - stâlpul afectând terenul în totalitate, fiind necesară constatarea unei proporţionalităţi între exercitarea dreptului de proprietate şi limitările ce sunt permise în exercitarea dreptului; în situaţia în care se constată existenţa unor limitări admisibile, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, cât dispoziţiilor legale invocate, se impune acordarea unor despăgubiri juste.

Se mai arată de către recurenţi că este nelegală şi netemeinică şi argumentarea potrivit căreia nu se justifică plata unei lipse de folosinţă, întrucât terenul este trecut în categoria arabil-fâneaţă şi, prin urmare, pe el nu se poate construi, iar recurenţii-reclamanţi pot desfăşura activităţi agricole, aspect care s-a menţionat şi de către expert în raportul de expertiză; se reiterează de către recurenţi argumentul potrivit căruia la momentul preluării de către stat, imobilul era în categoria intravilan, curţi construcţii, fiind alcătuit din teren şi construcţie edificată pe acest teren; Legea nr. 10/2001 fiind o lege de reparaţie, tot în această categorie trebuie restituit fostului proprietar.

În prezent, terenul nu poate fi construit exclusiv din cauza existenţei stâlpului de balizaj al aeroportului şi reţelei subterane de alimentare cu energie electrică, aşa cum s-a menţionat în raportul de expertiză; trecerea în categoria arabil şi interdicţia de construire sunt determinate de existenţa servituţii legale şi demonstrează lipsa de folosinţă a terenului; expertul a arătat, atât în cuprinsul raportului de expertiză, cât şi cu prilejul răspunsului la obiecţiuni, că terenul este în intravilan într-o zonă rezidenţială, care a fost şi încă este în plină dezvoltare, fiind înconjurat de clădiri, singurul motiv pentru care nu se poate construi fiind existenţa stâlpului de balizaj; expertul a mai menţionat că, dacă terenul nu ar fi fost afectat de servitutea aeronautică, ar fi putut fi folosit fie pentru edificarea unei construcţii, fie pentru a se obţine fructe civile, prin transmiterea folosinţei bunului către un terţ, în schimbul plăţii unei chirii lunare corespunzătoare.

Prin stabilirea servituţii legale aeronautice de balizare, proprietarul este lipsit de unul dintre atributele dreptului de proprietate, şi anume de folosinţa bunului; fiind lipsit de atributul folosinţei, proprietarul are dreptul la despăgubiri care să echivaleze cu această lipsă a folosinţei.

Jurisprudenţa naţională a statuat în mod constant că persoanele al căror drept de proprietate a fost restrâns prin instituirea unor servituţi legale au dreptul la despăgubiri, proporţional cu lipsa de folosinţă astfel cauzată (spre ex.: decizia civilă nr. 6584/2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală).

Potrivit recurenţilor, hotărârea recurată încalcă atât dispoziţiile C. civ., cât şi pe cele ale Convenţiei europene pentru apărarea dreptului omului şi a libertăţilor fundamentale din materia dreptului de proprietate, dar şi dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenţie.

Cu privire la incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 7 din C. proc. civ., au arătat că, în speţă, nu este vorba despre o acţiune în răspundere civilă delictuală, iar concluzia instanţei de fond că acesta ar fi singurul temei ce ar putea sta la baza acţiunii este greşită; concluzia instanţelor că prezenta acţiune este neîntemeiată este nelegală şi contrazice hotărârile judecătoreşti anterioare.

Astfel, în dosarul nr. x/2010, pentru perioada anterioară celei care face obiectul prezentului litigiu, acţiunea a avut ca temei juridic răspunderea civilă delictuală; prin decizia civilă nr. 6 A din 11 aprilie 2011, instanţa de apel a reţinut că, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale neexistând o faptă ilicită şi nici vinovăţia pârâtei, ci este vorba de o servitute legală care afectează terenul, iar reclamanta ar avea la dispoziţie o altă acţiune prin intermediul căreia să obţină de la pârâtă contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului; Curtea de Apel Bucureşti a menţinut această hotărâre prin decizia civilă nr. 193 din data de 25 ianuarie 2012.

În litigiul anterior, s-a reţinut că nu este vorba despre răspundere civilă delictuală, ci despre o servitute legală, instanţa menţionând expres că partea are la dispoziţie altă acţiune pentru a obţine contravaloarea lipsei de folosinţă, iar nu acţiunea în răspundere civilă delictuală, care este o acţiune bazată pe ideea de culpă.

Temeiul juridic al prezentei acţiuni nu îl reprezintă răspunderea civilă delictuală, ci dispoziţiile art. 587 şi art. 588, art. 481 din vechiul C. civ., precum şi prevederile art. 621 C. civ. actual, fiind vorba despre o servitute legală.

Instanţa de apel a reţinut că prejudiciul nu a fost dovedit pentru că raportul de expertiză a fost neclar, însă în măsura în care ar fi apreciat că sunt necesare lămuriri suplimentare, avea obligaţia de a pune în discuţia părţilor acest aspect şi de a dispune completarea expertizei, astfel că, acţiunea nu poate fi respinsă, ca nedovedită, iar, pe lângă încălcarea normelor de procedură, motivarea este şi necorespunzătoare - motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Au precizat că raportul de expertiză a explicat în detaliu modalitatea în care s-a efectuat evaluarea, iar în cadrul răspunsului la obiecţiuni, expertul a oferit clarificările suplimentare solicitate, impunându-se plata lipsei de folosinţă a terenului, suma stabilită de expert fiind de 1.717 euro/lună pentru un teren de 1.282 mp, aflat într-o zona rezidenţială în plină expansiune.

Au susţinut recurenţii că instanţa de apel nu a avut în vedere nici faptul că, în urma derulării activităţii comerciale, folosindu-se şi de servitutea legală aeronautică cu care este grevat terenul, Compania Naţională Aeroporturi Bucureşti obţine venituri, având, aşadar, o finalitate economică, pe care o satisface cu ajutorul stâlpului de balizaj aşezat pe terenul proprietatea lor.

II.2. Apărările formulate în cauză

La data de 4 aprilie 2022, în termen legal, intimata-pârâtă Compania Naţională Aeroporturi Bucureşti S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, constatarea nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, în subsidiar, ca nefondat, cu consecinţa menţinerii deciziei atacate, ca fiind temeinică şi legală. Totodată, a solicitat obligarea recurenţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată.

În susţinerea excepţiei nulităţii recursului, în temeiul prevederilor art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., au arătat că motivele de recurs invocate de către recurenţi nu vizează veritabile aspecte de nelegalitate a deciziei atacate, chestiunile la care se referă acestea neîncadrându-se în cazurile de casare prevăzute expres şi limitativ la art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi, ca atare, nu pot face obiectul analizei în recurs.

Pe fondul recursului, cu referire la dosarul nr. x/2010, soluţionat prin decizia nr. 6A din 11 aprilie 2011 a Tribunalului Bucureşti, rămasă definitivă prin decizia nr. 193 din 25 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, relativ la motivele de recurs, a susţinut că amplasarea stâlpului de balizaj a avut loc cu mult anterior punerii autoarei recurenţilor în posesia terenului ce face obiectul prezentului litigiu, punere în posesie ce a avut loc la data de 20 decembrie 2005, conform Protocolului de predare-primire depus la dosarul cauzei de către reclamantă, fapta extracontractuală dedusă judecăţii a fost săvârşită înainte de intrarea în vigoare a noului C. civ., sens în care sunt aplicabile dispoziţiile C. civ. din 1864.

Pe cale de consecinţă, pentru a stabili dacă intimata-pârâtă poate fi obligată la plata despăgubirilor ca urmare a limitării aduse dreptului de proprietate privată asupra imobilului recurenţilor, trebuie analizată existenţa condiţiilor impuse de lege în materia răspunderii civile delictuale, nefiind îndeplinite condiţiile legale cerute a fi îndeplinite în mod cumulativ - existenţa faptei ilicite şi a vinovăţiei.

Chiar dacă servitutea legală reprezintă o îngrădire a dreptului de proprietate, fiind o sarcină impusă în exercitarea dreptului de proprietate, aceasta constituie o limitare legală a dreptului de proprietate în scopul îndeplinirii unei activităţi de utilitate publică, fără să poată constitui o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, ce s-ar putea reţine în sarcina intimatei-pârâte. Or, activitatea de servicii aeroportuare a celui mai mare aeroport public internaţional al ţării reprezintă per se o activitate de interes public naţional, după cum şi CN AB reprezintă, prin legea de înfiinţare şi funcţionare, făcând trimitere la art. 4 din H.G. nr. 1208/2009.

În ceea ce priveşte servituţile aeronautice, a arătat că acestea au fost reglementate succesiv prin mai multe norme legale: Ordinul nr. 118/2003, Ordinul nr. 493/2007, în prezent fiind în vigoare Ordinul nr. 735 din 9 iunie 2015 pentru aprobarea Reglementării aeronautice civile române privind stabilirea zonelor cu servituti aeronautice civile şi a condiţiilor de avizare a documentaţiilor tehnice aferente obiectivelor din aceste zone sau din alte zone în care pot constitui obstacole pentru navigaţia aeriană şi/sau pot afecta siguranţa zborului pe teritoriul şi în spaţiul aerian al României RACR-ZSAC, ediţia 1/2015.

Astfel, situarea pe terenul recurenţilor a stâlpului de balizaj, iar în subsol existenţa cablurilor de alimentare cu energie electrică a acestui stâlp, venit din aeroport, fiind absolut necesare desfăşurării activităţii acestuia, nu reprezintă o faptă ilicită, întrucât zona respectivă, fiind în imediata vecinătate a pistei pentru avioane, a fost afectată prin dispoziţii legale în vigoare de o servitute legală aeronautică.

Susţinerile potrivit cărora recurenţii nu ar avea posibilitatea de a construi pe acest teren nu reprezintă o limitare nelegală în exercitarea dreptului lor de proprietate; chiar reclamanta (autoarea recurenţilor), prin motivele de apel, a recunoscut faptul că Statul român ar trebui obligat să dispună măsuri în vederea exproprierii unor astfel de terenuri, iar nu CN AB.

Mai mult, imobilul este încadrat în categoria de folosinţă teren agricol, caz în care proprietarului îi este oricum îngrădit odată în plus dreptul de a construi pe acest teren. Din contră, dreptul de proprietate trebuie exercitat cu anumite limite impuse de dispoziţiile legale, în cauză, recurenţii neputând construi nu din cauza existenţei servituţii legale, ci pentru că trebuie să îl folosească potrivit categoriei de folosinţă pe care imobilul o are - aceea de teren arabil, conform extrasului de carte funciară aferent numărului cadastral al terenului; zona este una periferică, nu există construcţii, astfel că nu se justifică evaluarea exagerată a lipsei de folosinţă, astfel cum s-a procedat în cauză prin raportul de expertiză.

Intimata-pârâtă a mai precizat că limitările dreptului de proprietate sunt stabilite prin lege şi nu din dispoziţia sa, sens în care a făcut trimitere la dispoziţiile art. 2.1.1. - 2.1.4. şi art. 3.7.1. din Ordinul nr. 735/2015, art. 3.38, art. 84 şi art. 89 din Codul aerian.

A apreciat că instanţa de apel a reţinut în mod întemeiat că autoarea recurenţilor avea cunoştinţă despre amplasarea acestui stâlp de balizaj pe teren înainte de punerea în posesie şi chiar cu ocazia procedurilor realizate la punerea în posesie, situaţii cunoscute şi acceptate implicit de aceasta, astfel încât, în cauză nu rezultă în niciun fel modalitatea în care CN AB ar fi intervenit după punerea în posesie şi ar fi amplasat stâlpul de balizaj pe proprietatea lor.

Prevederile Protocolului nr. 1 al Convenţiei europene a drepturilor omului, invocate de recurenţii-reclamanţi, stipulează însă şi excepţiile de la protecţia integrală a dreptului de proprietate pentru cauze de utilitate publică şi în conformitate cu interesul general, adică raportat la utilităţi cu caracter public, fundamentate pe raţiuni de siguranţă a zborului şi de securitate a pasagerilor, nicidecum de dorinţa de îmbogăţire a CN AB.

Faţă de susţinerile recurenţilor-reclamanţi, potrivit cu care titularul este lipsit de posibilitatea exercitării atributelor dreptului sau de către stat, căruia îi incumba obligaţia de a-l indemniza corespunzător pe proprietar, sunt incidente prevederile art. 223 din actualul C. civ., care statuează că în raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi şi obligaţii, statul participă prin Ministerul Finanţelor Publice, afară de cazul în care legea stabileşte alt organ în acest sens.

Mai mult, a arătat că suprafaţa de teren de 1.282 mp, proprietar A., se află în Anexa nr. 2, poziţia 21, din H.G nr. 799/2019 privind declanşarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată care constituie coridorul de expropriere situat pe amplasamentul lucrării de utilitate publică de interes naţional privind obiectivul de investiţii-Programul strategic de dezvoltare a infrastructurii aeroportuare la Aeroportul Internaţional Henri Coandă-Bucureşti.

Prin urmare, având în vedere că orice act generator al situaţiei litigioase a survenit ca urmare a activităţii legislative a Statului, a considerat că în speţă CN AB nu poate fi în niciun caz ţinută răspunzătoare pentru fapte pe care nu le-a săvârşit, nefiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

II.3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., la data de 18 iulie 2022, a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, la data de 29 iulie 2022 şi, respectiv, la data de 01 august 2022, potrivit proceselor-verbale de înmânare aflate la filele x; la data de 12 august 2022, prin fax, recurenţii-reclamanţi au depus note scrise, prin care au arătat că recursul a fost formulat în termen, solicitând respingerea excepţiei nulităţii recursului, întrucât au fost invocate motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 din C. proc. civ.

Prin încheierea de şedinţă din 04 octombrie 2022, a fost admis în principiu recursul declarat de reclamanţii D. şi E. împotriva deciziei civile nr. 1066A din 01 iulie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a fost fixat termen de judecată la data de 06 decembrie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor; potrivit celor consemnate în cuprinsul încheierii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a găsit neîntemeiată excepţia nulităţii recursului declarat de reclamanţi, excepţie invocată de către intimata-pârâtă prin întâmpinare.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs şi prin raportare dispoziţiile legale aplicabile în cauză şi la apărările formulate, se apreciază că recursul este fondat, pentru considerentele ce urmează.

Înalta Curte reţine că recurenţii-reclamanţi s-au prevalat de motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 din C. proc. civ. şi apreciază că, preliminar, este necesară enunţarea circumstanţelor particulare esenţiale în cauză, cu relevanţă în evaluarea motivelor de casare.

Astfel, potrivit situaţiei de fapt reţinute de instanţele de fond, autoarei recurenţilor-reclamanţi (A.), în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001, prin dispoziţia nr. x/17.08.2005 emisă de primarul Oraşului Otopeni i-a fost restituită suprafaţa de de teren de 1.280 mp, situată în oraşul Otopeni, Strada x nr. 7B, judeţul Ilfov, iar prin protocolul de predare-preluare din 20.12.2005, aceasta a fost pusă în posesia terenului în discuţie.

În cuprinsul protocolului de predare-primire, s-a făcut menţiunea expresă că pe teren se află amplasat un stâlp de balizaj care foloseşte la dirijarea traficului aerian al aeroportului Henri Coandă Bucureşti, situaţie acceptată de către autoarea recurenţilor, care a semnat protocolul fără obiecţiuni.

Aşa fiind, s-a reţinut că autoarea recurenţilor a avut cunoştinţă despre existenţa stâlpului de balizaj şi a cablurilor electrice ce traversează subsolul terenului, menite să deservează utilizarea acestuia, încă de la momentul restituirii în natură a terenului, instanţele apreciind că ab initio aceasta a avut reprezentarea faptului că îi va fi îngrădită folosinţa terenului sau a limitării dreptului său de proprietate prin existenţa acestei servituţi aeronautice.

Totodată, potrivit înscrisurilor cauzei, s-a constatat că autoarea recurenţilor, anterior învestirii instanţei cu cauza de faţă, a formulat o cerere de chemare în judecată întemeiată pe instituţia răspunderii civile delictuale, prin care a solicitat obligarea aceleiaşi pârâte la plata lipsei de folosinţă pentru aceste teren său, începând cu 21.05.2008.

Prin decizia nr. 6A/11.04.2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Comercială, definitivă prin decizia civilă nr. 193/25.01.2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pronunţate în dosarul nr. x/2010, s-a respins ca neîntemeiată cererea autoarei recurenţilor.

Prin decizia pronunţată de instanţa de recurs în cauza evocată, s-a reţinut că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, întrucât nu există faptă ilicită şi nici vinovăţia pârâtei. S-a apreciat că situarea pe terenul reclamantei a stâlpului de balizaj şi existenţa în subsolul terenului a unor cabluri de alimentare cu energie electrică, necesare utilizării acestuia, nu reprezintă o faptă ilicită, deoarece zona respectivă se află în imediata vecinătate a pistei pentru avioane, terenul proprietatea reclamantei fiind afectat, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, de o servitute aeronautică. Ca atare, s-a concluzionat că desi servituţile legale reprezintă îngrădiri ale dreptului de proprietate, constituind sarcini impuse în exercitarea dreptului, acestea constituie o limitare legală a dreptului de proprietate, şi, în consecinţă, nu se circumscriu unei fapte ilicite, apte să antreneze răspunderea pe care reclamanta şi-a fundamentat pretenţiile.

Date fiind aceste premise, Înalta Curte apreciază că recurenţii în mod fondat susţin că instanţa de apel prin decizia recurată în pricina de faţă a nesocotit autoritatea de lucru judecat a dezlegărilor jurisdicţionale anterioare, din litigiul derulat între aceleaşi părţi, dezlegări care se opun acestora cu efectul pozitiv al lucrului judecat.

Înainte de analizarea efectivă a acestei critici, se cere a fi menţionat că motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. (pe care recurenţii şi-au fundamentat această critică) priveşte ipoteza în care prin hotărârea atacată s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, fără ca norma să specifice dacă este vorba despre efectul pozitiv sau despre efectul negativ al autorităţii de lucru judecat care să fi fost nesocotit prin decizia supusă recursului.

Cu toate acestea, Înalta Curte constată că norma de la pct. 7 din art. 488 din C. proc. civ. are în vedere încălcarea autorităţii de lucru judecat atunci când priveşte tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, aşadar, încălcarea efectului negativ al autorităţii de lucru judecat.

Că este aşa, rezultă din observarea soluţiei prevăzute în mod expres de art. 497 teza finală din C. proc. civ., unde sunt descrise de legiuitor soluţiile pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie le poate pronunţa în recurs, iar în privinţa încălcării autorităţii de lucru judecat, soluţia menţionată în mod explicit de această normă, este aceea de respingere a cererii (ulterioare) ca inadmisibile.

Or, în condiţiile în care textul de la art. 488 alin. (1) pct. 7 ar fi avut în vedere şi încălcarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, deci a celor statuate cu valoare de adevăr judiciar printr-o hotărâre judecătorească definitivă anterioară (care nu pot fi contrazise într-o judecată ulterioară), dezlegări referitoare la o chestiune cu care se află într-o necesară legătură de materie litigioasă, atare premisă nu este compatibilă cu soluţia de respingere ca inadmisibilă a cererii subsecvente. Aceasta, întrucât încălcarea efectului pozitiv al lucrului judecat presupune rejudecarea cauzei prin integrarea hotărârii judecătoreşti anterioare în ansamblul probator al cauzei, astfel încât să se asigure respectarea adevărului judiciar stabilit în judecata anterioară prin hotărâre definitivă şi să reflecte o corectă aplicare a acestei prezumţii legale absolute, în termenii normei de la art. 431 alin. (2) din C. proc. civ.

Având în vedere aceste precizări de natură teoretică, Înalta Curte constată că prin critica dezvoltată de recurenţi pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., în realitate, aceştia invocă neregularităţi de ordin procedural, respectiv o nesocotire a normei de la art. 431 alin. (2) din cod, sens în care această critică va fi reîncadrată în motivul de nelegalitate de la art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Obiectul aceste critici a recurenţilor are în vedere dezlegarea jurisdicţională referitoare la cauza juridică a pretenţiilor autoarei recurenţilor-reclamanţi, având în vedere că în litigiul anterior instanţele au stabilit că cererea nu întruneşte condiţiile răspunderii civile delictuale, întrucât situaţia de fapt dedusă judecăţii nu a condus la identificarea unei fapte juridice ilicite imputabile intimatei, ci se circumscrie noţiunii de servitute legală aeronautică, fiind susceptibilă de soluţionare în baza normelor de drept ce reglementează materia respectivă.

Prin decizia recurată, instanţa de apel a negat această concluzie a instanţelor anterioare, considerând că în hotărârile pronunţate nu au fost indicate temeiurile de drept la care instanţele s-au referit, fiind doar o simplă speculaţie a reclamanţilor că în pricina de faţă ar fi incident art. 621 din noul C. civ. mai departe, la rândul său, instanţa de apel a dat indicaţii recurenţilor de a solicita direct exproprierea terenului, în temeiul soluţiei de principiu cuprinse în art. 481 din C. civ. anterior, întrucât reclamanţii nu pot obţine "în mod perpetuu despăgubiri pentru lipsa de folosinţă".

În acest context, s-a constatat de curtea de apel că, de altfel, a fost deja emisă Hotărârea de Guvern nr. 799/2019 în vederea declanşării procedurilor de expropriere a unor imobile proprietate privată situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică de interes naţional privind obiectivul de investiţii "Programul strategic de dezvoltare a infrastructurii aeroportuare la Aeroportul Internaţional Henri Coandă - Bucureşti", reclamanta (autoarea recurenţilor) fiind trecută la poz. 21 din anexa 2, cu terenul în discuţie propus spre expropriere.

În ceea ce priveşte temeiul juridic incident pentru soluţionarea pretenţiilor deduse judecăţii (cotravaloarea lipsei de folosinţă a terenului în suprafaţă de 1.280 mp, pentru intervalul 18 octombrie 2014 - 18 octombrie 2017, teren afectat unei servituţi aeronautice care face imposbilă exploatarea economică terenului potrivit destinaţiei sale), curtea de apel a confirmat dezlegarea dată de prima instanţă, în sensul că, în cauză, nu sunt incidente prevederile art. 621 din Legea nr. 287/2009 (invocate de reclamanţi) referitoare la despăgubirea proprietarului în cazul unei servituţi legale, date fiind dispoziţiile art. 59 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., potrivit cărora: "Dispoziţiile art. 602-625 din C. civ. nu se aplică situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia."

Stabilind ca moment al naşterii situaţiei juridice din speţă data emiterii dispoziţiei de restituire în natură a terenului către autoarea recurenţilor, respectiv dispoziţia nr. x/17.08.2005 a primarului Oraşului Otopeni, curtea de apel a considerat că rationae temporis ar fi incidente dispoziţiile C. civ. din 1864, anume prevederile art. 587, 588 din C. civ. ori art. 616, dispoziţii legale invocate în mod expres de către reclamanţi.

Evaluând cauza pe acest temeiuri, s-a reţinut că aceste norme (art. 587 şi 588 din C. civ. din 1864) nu instituie vreo obligaţie referitoare la despăgubirea proprietarului, în timp ce art. 616 din acelaşi cod, referindu-se la o situaţie particulară, de asemenea, nu este incident în speţă; prin urmare, s-a concluzionat că niciuna dintre aceste norme nu poate conduce la admiterea acţiunii.

Înalta Curte constată că în mod fondat recurenţii critică identificarea de către instanţa de apel a normelor de drept incidente pentru soluţionarea cauzei, critică circumscrisă motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Dintr-o primă perspectivă, curtea de apel a dat o dezlegare greşită conflictului de legi în timp.

Astfel, deşi art. 59 din Legea nr. 71/2011 a reţinut inaplicabilitatea legii noi (art. 602-625 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ.) situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a C. civ., cu toate acestea, instanţa de apel nu a luat în considerare şi norma proprie din cuprinsul Legii nr. 287/2009 ce reglează aplicarea legii civile în timp, respectiv prevederile art. 6 din C. civ., pentru a da o corectă dezlegare conflictului de legi, dispoziţii legale ce trebuiau a fi interpretate în mod coroborat.

În acest sens, trebuia a se avea în vedere că recurenţii-reclamanţi au indicat încă din motivarea cererii de chemare în judecată că situaţia juridică a cărei soluţionare o solicită reprezintă o situaţie continuă ce a luat naştere odată cu emiterea dispoziţiei de restituire în natură a terenului în favoarea autoarei lor, aşadar, în anul 2005; totodată, au făcut referire şi la litigiul anterior prin care au dedus judecăţii pretenţia de a fi despăgubiţi, pretenţie având aceeaşi cauză ce le-a grevat şi le grevează încă exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate asupra terenului - existenţa pe teren a stâlpului de balizaj şi a reţelei de alimentare cu energie electrică.

Drept urmare, Înalta Curte apreciază că era util a se observa dispoziţiile art. 6 alin. (6) din C. civ. (Legea nr. 287/2009), potrivit cărora:

"(6) Dispoziţiile legii noi sunt de asemenea aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi."

Ca atare, Înalta Curte constată că instanţa de apel în mod nelegal a reţinut că dispoziţiile noului C. civ., în mod particular prevederile art. 621, nu sunt incidente pentru soluţionarea raportului juridic litigios.

Potrivit art. 621 din C. civ.:

"(1) Proprietarul este obligat să permită trecerea prin fondul său a reţelelor edilitare ce deservesc fonduri învecinate sau din aceeaşi zonă, de natura conductelor de apă, gaz sau altele asemenea, a canalelor şi a cablurilor electrice, subterane ori aeriene, după caz, precum şi a oricăror alte instalaţii sau materiale cu acelaşi scop.

(2) Această obligaţie subzistă numai pentru situaţia în care trecerea prin altă parte ar fi imposibilă, periculoasă sau foarte costisitoare.

(3) În toate cazurile, proprietarul are dreptul la plata unei despăgubiri juste. Dacă este vorba despre utilităţi noi, despăgubirea trebuie să fie şi prealabilă.

(4) Clădirile, curţile şi grădinile acestora sunt exceptate de la acest drept de trecere, dacă ea are ca obiect conducte şi canale subterane, în cazul în care acestea sunt utilităţi noi."

Totodată, este de observat că art. 625 din acelaşi cod stabileşte:

"Îngrădirile cuprinse în prezenta secţiune se completează cu dispoziţiile legilor speciale privind regimul juridic al anumitor bunuri, cum ar fi terenurile şi construcţiile de orice fel, pădurile, bunurile din patrimoniul naţional-cultural, bunurile sacre ale cultelor religioase, precum şi altele asemenea."

Or, cu valoarea unor norme cuprinse în legi speciale, intimata-pârâtă, în apărare, a făcut referire la definirea noţiunii de servitute aeronautică reflectată în Ordinul nr. 735/2015 emis de ministrul transporturilor sau, anterior acestuia, Ordinul ministrului transporturilor, construcţiilor şi turismului nr. 118/2003, precum şi la dispoziţiile Codului aerian.

Având în vedere că instanţele de fond nu au evaluat cauza în raport de aceste dispoziţii legale, rezultă că în cauză este întrunit (şi) cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., astfel că, în absenţa aplicării normelor direct incidente, instanţa de recurs este lipsită de posibilitatea de efectuare a controlului de legalitate.

Prin urmare, în rejudecare, instanţa de apel va analiza cerinţele legale ce decurg din normele anterior invocate, aplicându-le circumstanţelor cauzei, urmând să dea o dezlegare pe fond raportului juridic litigios.

Înalta Curte constată însă a fi nefondate criticile recurenţilor referitoare la verificarea pe cale incidentală a caracterului abuziv sau neabuziv al amplasării stâlpului de balizaj şi a conductelor subterane de alimentare cu energie electrică pe terenul proprietatea lor, întrucât, faţă de situaţia de fapt dedusă judecăţii, rezultă că atare amplasare a avut loc anterior restituirii terenului către autoarea lor, prin dispoziţia nr. x/17.08.2005 emisă de primarul Oraşului Otopeni, astfel încât, existenţa acestor utilităţi publice pe terenul restituit era cunoscută şi acceptată de către autoarea recurenţilor-reclamanţi, aşa cum instanţele de fond au reţinut.

Mai mult decât atât, chiar în situaţia în care imobilul ar fi fost preluat de stat fără titlu valabil (în sensul celor prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001) şi chiar în ipoteza în care art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 era în vigoare la data emiterii dispoziţiei de restituire în natură (norma evocată fiind abrogată prin Legea nr. 1/2009, intrată în vigoare la 6.02.2009), în cauză este necesar a fi avute în vedere şi prevederile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora:

(4) Decizia sau, după caz, dispoziţia de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra acestuia, are forţa probantă a unui înscris autentic şi constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară."

Drept urmare, una dintre premisele indiscutabile şi imuabile ale cauzei (anterioare învestirii instanţei cu pricina de faţă) presupune a se porni de la împrejurarea că la data restituirii în natură stâlpul de balizaj şi cablurile subterane existau pe teren, atare situaţie a fost cunoscută de autoarea recurenţilor şi de unitatea deţinătoare.

Pe de altă parte, cadrul procesual obiectiv al speţei nu permite recurenţilor să aducă în dezbatere modalitatea în care acesta a fost amplasat pe teren şi, de altfel, nici instanţei de judecată a face aprecieri cu privire la modalitatea în care notificarea autoarei reclamanţilor trebuia să fie soluţionată în raport cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001 ori să speculeze asupra conduitei ce s-ar fi impus unităţii deţinătoare sau autoarei recurenţilor în contextul legii reparatorii, în condiţiile în care legalitatea dispoziţiei de restituire în natură nu face obiect al învestirii instanţei (dispoziţia fiind un act juridic intrat în circutul civil, emis anterior intrării în vigoare a noului C. civ. - cu referire, în acest context, la art. 1247 alin. (3).

În plus, contrar celor susţinute de recurenţi, în speţa de faţă nu va putea fi avută în vedere o altă categorie de folosinţă a terenului decât cea care reiese din dispoziţia de restituire în natură - teren arabil, categoria fâneaţă, chestiune corect dezlegată de curtea de apel; ca atare, este lipsită de relevanţă pentru cauză categoria de folsinţă a terenului la data preluării abuzive de către stat şi împrejurarea existenţei pe teren, la aceeaşi dată, a unei construcţii care ar fi fost demolată şi pentru care autoarea recurenţilor nu ar fi fost despăgubită.

În ceea ce priveşte modalitatea de determinare a despăgubirilor (în măsura în care instanţa de apel nu va identifica în legislaţia specială o normă care să prevadă caracterul gratuit al acestei servituţi aeronautice, faţă de prevederile art. 625 din C. civ. care trimit în completare la legile speciale), Înalta Curte constată că recurenţii reclamanţi au indicat drept criteriu pentru cuantificarea despăgubirilor, lipsa de folosinţă a terenului.

Cu referire la acest citeriu, curtea de apel a considerat că prejudiciul nu este dovedit, aducând o serie de critici raportului de expertiză efectuat la prima instanţă în cuprinsul considerentelor deciziei recurate.

În aceste circumstanţe, deşi de importanţă secundară, Înalta Curte constată că în mod fondat susţin recurenţii că instanţa de apel avea posibilitatea legală de a dispune completarea ori administrarea de noi probe în calea de atac, lămuritoare sub aspectul neajunsurilor constatate în privinţa expertizei administrate la prima instanţă, în aplicarea prevederilor art. 479 alin. (2) din C. proc. civ., iar nu să reţină nedovedirea prejudiciului, chiar dacă aceasta era o constatare subsidiară.

Cum încălcarea unor reguli de procedură este aptă de analizare pe temeiul art. 488 ai. (1) pct. 5 din C. proc. civ. (iar nu pe pct. 6 cum recurenţii au indicat), Înalta Curte va recalifica şi această critică a recurenţilor, reţinând caracterul fondat al motivului de casare, astfel cum a fost reîncadrat.

În ceea ce priveşte invocarea de către recurenţi a garanţiilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului şi a jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg dezvoltate în interpretarea şi aplicarea acestei norme convenţionale, Înalta Curte reţine că aceştia s-au prevalat de susţinerea ipotezei unei "exproprieri de fapt" sau, altfel spus, de o încălcare de tipul "privării de proprietate", faţă de argumentarea acestei susţineri.

Pornind de la aceaste premise, în rejudecare, instanţa de apel va decide dacă este necesar să evalueze cauza şi pe temeiul normelor convenţionale, având în vedere că aplicarea Convenţiei şi a jurisprudenţei Curţii Europene intră în discuţie în măsura în care dreptul national nu conţine norme proprii aplicabile pentru soluţionarea situaţiei deduse judecăţii (ceea ce nu este cazul, potrivit considerentelor precedente din această decizie) - soluţie impusă de prevederile art. 13 din Convenţie care obligă statele membre la asigurarea unui recurs efectiv în faţa instanţelor naţionale pentru reclamarea unor încălcări substanţiale ale Convenţiei -, fie conţine dispoziţii legale care asigură un standard de protecţie inferior Convenţiei europene, sens în care stabileşte stabileşte art. 20 alin. (2) din Constituţia României, republicată, normă reluată şi în cuprinsul art. 4 din C. civ.. În acest context, se va avea în vedere că analiza juridică presupusă de o veritabilă "privare de proprietate" este diferită de cea cea reclamată în cazul unei "reglementări a folosinţei bunurilor".

Aşa fiind, instanţa de apel va fi ţinută să se aprecieze şi dacă obiectul pretenţiilor formulate - lipsă de folosinţă pentru 3 ani anteriori formulării cererii - este compatibil în mod veritabil cu teza "privării de proprietate" ori existenţa stâlpului de balizare şi a conductelor subterane de alimentare a acestuia cu energie electrică se circumscrie conceptului autonom de "reglementare a folosinţei bunurilor", în economia Convenţiei europene şi a jurisprudenţei aferente; nu în ultimul rând, va trebui să se aibă în vedere necesitatea identificării "ingerinţei" autorităţior naţionale în dreptul recurenţilor-reclamanţi la respectarea bunurilor şi a momentului la care aceasta a intervenit, întrucât, rationae temporis, încălcări ale Convenţiei europene pot fi analizate de instanţele naţionale (implicit, şi de instanţa europeană) numai dacă acestea au avut loc după ratificarea Convenţiei de România prin Legea nr. 30/1994.

Potrivit considerentelor precedente, Înalta Curte, în aplicare prevederilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanţi, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel, având în vedere întrunirea cerinţelor cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii D. şi E. împotriva deciziei civile nr. 1066A din 01 iulie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 06 decembrie 2022.