Territorial competence for separate litigation cost recovery: private order jurisdictional exception barred ex officio invocation

Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2022

Deliberând , asupra conflictului negativ de competenţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara, secţia I civilă, în data de 02 august 2021, sub nr. x/2021*, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorariu avocat, ocazionate de soluţionarea dosarului civil nr. x/2020 al Judecătoriei Timişoara, având ca obiect emitere ordonanaţă de plată.

Prin sentinţa civilă nr. 7453 din 12 aprilie 2022, pronunţată de Judecătoria Timişoara, secţia I civilă, a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu, şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., în favoarea Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti.

Pentru a hotărî astfel, această instanţă a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 107 C. proc. civ. şi faptul că pârâta B. S.A. are sediul în municipiul Bucureşti, jud. Ilfov.

A mai apreciat instanţa că, deşi cererea are la bază litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2020, dosar soluţionat de Judecătoria Timişoara, în cauză nu sunt incidente prevederile art. 123 alin. (1) din C. proc. civ., deoarece, după cum statuează şi Decizia nr. 19 din 18 noiembrie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, solicitarea cheltuielilor de judecată pe cale separată duce la pierderea caracterului accesoriu şi dobândirea caracterului de cerere principală.

Conchizând, această instanţă a apreciat că instanţa competentă teritorial să judece cauza este Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti.

Învestită prin declinare, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 7649 din 05 septembrie 2022, a admis excepţia necompetenţei teritoriale, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Judecătoriei Timişoara, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat cauza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

În motivare, această instanţă a apreciat că, raportat la obiectul cauzei şi la dispoziţiile art. 129 C. proc. civ., în speţă competenţa este de ordine privată, iar instanţa învestită de reclamant nu poate invoca din oficiu excepţia de necompetenţă teritorială, acest atribut revenind exclusiv pârâtului, care poate sesiza instanţa cu această excepţie prin întâmpinare sau, în cazurile în care întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

De asemenea, s-a mai reţinut că Judecătoria Timişoara era competentă alternativ să soluţioneze cauza în baza art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., fiind instanţa în a cărei circumscripţie s-a săvârşit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, iar cauza de faţă a fost generată ca urmare a soluţionării dosarului nr. x/2020, prin care a fost respinsă cererea de emitere a ordonanţei de plată formulată de pârâta din prezenta cauză.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând conflictul negativ de competenţă cu a cărui judecată a fost legal sesizată, în temeiul dispoziţiilor art. 133 pct. 2 coroborate cu cele ale art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Obiectul demersului judiciar dedus judecăţii îl reprezintă soluţionarea unei acţiuni întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, prin care reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata unor sume cu titlu de cheltuieli de judecată ocazionate de soluţionarea dosarului nr. x/2020 al Judecătoriei Timişoara, având ca obiect ordonanţă de plată.

Înalta Curte reţine că Judecătoria Timişoara şi Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti şi-au declinat reciproc competenţa de soluţionare a cauzei, prima instanţă reţinând că este incidentă regula de drept comun prevăzută de art. 107 C. proc. civ., în timp ce a doua instanţă a apreciat că norma de competenţă incidentă în cauză este de ordine privată şi nu putea fi invocată de instanţa de judecată din oficiu raportat la prevederile art. 129 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că recunoaşterea posibilităţii recuperării pe cale separată a cheltuielilor de judecată a constituit situaţia premisă a dezlegării regăsite în Decizia nr. 19/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin care s-a stabilit că cererile prin care se solicită, pe cale separată, acordarea cheltuielilor de judecată sunt "cereri principale supuse taxei judiciare de timbru", cu "caracter autonom faţă de litigiile primare, care decurge din: a) natura civilă a procesului, independent de natura litigiului care a generat efectuarea cheltuielilor, b) fundamentul juridic, reprezentat de răspunderea civilă (decurgând din culpa procesuală şi necesitatea acoperirii integrale a prejudiciului cauzat părţii câştigătoare) şi c) împrejurarea că raţiunea prorogării competenţei instanţei în temeiul dispoziţiilor art. 17 din vechiul C. proc. civ. (respectiv art. 123 din C. proc. civ.) nu subzistă în cazul acestor cereri, cu consecinţa aplicării regulilor de competenţă de drept comun."

De asemenea, prin Decizia nr. 59/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a statuat că, în toate situaţiile în care cheltuielile de judecată sunt solicitate printr-o acţiune separată, aceasta se înfăţişează ca o cerere având caracter principal, iar temeiul acţiunii îl constituie culpa procesuală, decurgând din pierderea procesului. Totodată, s-a reţinut că, indiferent de natura procesului în care au fost făcute cheltuielile respective (civil, comercial, litigiu de muncă, etc.), procesul care are ca obiect numai acordarea cheltuielilor de judecată este un proces civil, distinct, în care vor fi urmate regulile de competenţă de drept comun, pretenţia nemaiputând fi considerată accesorie, pentru ca, prin efectul prorogării de competenţă, să fie în căderea instanţei învestite cu judecata litigiului principal.

Raportat la cele anterior reţinute, având în vedere considerentele deciziilor anterior evocate, se constată că, în speţă, faţă de natura cauzei, este aplicabilă norma înscrisă în art. 107 C. proc. civ., potrivit cu care:

"Cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul dacă legea nu prevede altfel".

Totodată, se reţine că art. 129 C. proc. civ. reglementează excepţiile de necompetenţă, pe care le califică ca fiind de ordine publică sau privată, iar la alin. (2) pct. 3 stipulează că necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura.

În speţă, Înalta Curte constată că pentru soluţionarea cererii cu care a fost învestită instanţa de judecată, C. proc. civ. nu instituie o competenţă teritorială exclusivă, întrucât nu se circumscrie cazurilor expres prevăzute de dispoziţiile art. 117-121 C. proc. civ., ci, în temeiul dispoziţiilor art. 107 C. proc. civ., este stabilită o competenţă de ordine privată, aşa cum rezultă din interpretarea art. 129 C. proc. civ.

În atare condiţii, fiind vorba despre o normă de competenţă teritorială relativă, de ordine privată, nesocotirea ei putea fi invocată pe calea excepţiei de necompetenţă numai de către pârât în condiţiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., respectiv doar prin întâmpinare, sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

Înalta Curte reţine că, în cauză, pârâtul a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, fără a invoca excepţii procesuale faţă de cererea reclamantului.

Astfel, se observă că excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Timişoara a fost invocată de instanţa de judecată, la primul termen de judecată acordat în cauză, iar nu de pârât, în condiţiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ.

Prin urmare, cum pârâtul nu a invocat excepţia necompetenţei teritoriale prin întâmpinarea depusă, în termen legal, iar la prima zi de înfăţişare la care a fost legal citat, aceasta nu s-a prezentat, Înalta Curte reţine că o eventuală necompetenţă teritorială a instanţei învestite iniţial s-a acoperit.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 24 noiembrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.