Competence conflict over a pre-employment recruitment agreement as a labor law contract

Şedinţa publică din data de 17 noiembrie 2022

Asupra conflictului negativ dedus judecăţii, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj la 23 iulie 2021, reclamanta S.N.T.F.M. C.F.R Marfă S.A., în contradictoriu cu pârâtul A., a solicitat ca, prin sentinţa ce se va pronunţa, să fie obligat pârâtul la plata sumei de 5.000 euro, reprezentând daune-interese, sumă actualizată cu indicele de inflaţie şi dobânda legală.

Prin sentinţa civilă nr. 3887 din 10 noiembrie 2021, Tribunalul Dolj a admis excepţia de necompetenţă teritorială, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

În motivarea soluţiei pronunţate, instanţa a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, potrivit cărora cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanţei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa reclamantul, dispoziţii ce se completează cu cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011, numai în măsura în care reclamantul are calitatea de salariat şi are locul de muncă în raza altei instanţe decât cea de la domiciliu.

A apreciat că norma cuprinsă în art. 269 alin. (2) din Codul muncii are caracter special şi derogatoriu de la dreptul comun, competenţa fiind una exclusivă.

Având în vedere că sediul reclamantei este în Bucureşti, fiind fără relevanţă faptul că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta şi-a ales sediul procesual la punctul de lucru din Craiova, care este un dezmembrământ fără personalitate juridică, s-a apreciat că revine Tribunalului Bucureşti competenţa de soluţionare a cauzei.

Învestit prin declinare, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII a conflicte de muncă şi asigurări sociale a pronunţat sentinţa civilă nr1295 din 24 februarie 2022, prin care a admis excepţia de necompetenţă teritorială, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Judecătoriei Craiova.

În motivarea hotărârii pronunţate, instanţa a reţinut că reclamanta invocă nerespectarea unui contract civil, încheiat anterior încheierii contractului de muncă, iar raportul juridic dedus judecăţii şi, implicit, obligaţiile corelative izvorăsc din acest contract civil, în baza căruia pârâtul s-a obligat să încheie ulterior un contract de muncă şi să respecte o perioadă de valabilitate a acestuia. A apreciat că obligaţia de a încheia, ulterior, un contract de muncă, precum şi perioada de trei ani de valabilitate a acestui contract de muncă, nu transformă contractul de recrutare într-un contract de muncă sau într-un contract supus dispoziţiilor din Codul muncii.

Astfel, a apreciat că, în speţă, nu se regăseşte ipoteza unui conflict de muncă, chiar dacă reclamanta este fostul angajator, iar pârâtul este un fost angajat, având în vedere că un conflict de muncă presupune nerespectarea unei obligaţii cu privire la un contract de muncă sau a unei obligaţii din Codul muncii sau dintr-o lege specială care trimite, ca jurisdicţie, la jurisdicţia dreptului muncii.

A citat dispoziţiile art. 231 din Codul muncii şi a arătat că pentru a fi în prezenţa unui conflict de muncă trebuie să fie vorba despre interese sau drepturi rezultate din desfăşurarea raporturile de muncă, or, în prezenta cauză, dreptul la despăgubire invocat de reclamantă izvorăşte din nerespectarea unei obligaţii dintr-un contract, deci dintr-un raport civil, acordul de recrutare fiind un contract civil încheiat anterior raporturilor de muncă.

A arătat că nu se regăseşte nici situaţia în care reclamanta să fi menţionat, în contractul de muncă încheiat cu pârâtul, obligaţia de fidelitate a acestuia, constând în obligaţia de a presta muncă în folosul reclamantei pe o perioadă de trei ani, precum şi consecinţele nerespectării acestei obligaţii.

Tribunalul Bucureşti a reţinut că nu se poate invoca nici faptul că ar fi vorba despre un litigiu de muncă pentru că se invocă o nerespectare a dispoziţiilor din Codul muncii, cu privire la formarea profesională, deoarece existenţa unei răspunderi în cazul formării profesionale este condiţionată de existenţa unui contract de muncă din care să rezulte obligaţia de restituire a cheltuielilor de formare profesională, conform art. 198 alin. (1) din Codul muncii.

A reţinut că art. 198 alin. (1) din Codul muncii se referă la act adiţional la contractul de muncă, or contractul de recrutare nu este un act adiţional la contractul de muncă, ci un contract civil de sine stătător, anterior raporturilor de muncă, contract ce nu poate fi analizat de către o instanţă de dreptul muncii, ci de către o instanţă civilă, conform regulilor privind răspunderea contractuală.

Învestită prin declinare, Judecătoria Craiova a pronunţat sentinţa civilă nr. 6767 din 8 septembrie 2022, prin care a admis excepţia de necompetenţă teritorială, invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului de competenţă.

În motivarea soluţiei pronunţate, instanţa a reţinut că drepturile si obligatiile părtilor privind calificarea profesională a pârâtului pentru functia de mecanic de locomotivă au fost consemnate, în scris, în contractul denumit "acord de recrutare nr. 140 din 13 aprilie 2017", contract ce a fost urmat de încheierea contractului individual de muncă nr. x/14.06.2018 pentru functia de mecanic ajutor locomotivă automotor pentru care se realizase calificarea profesională.

A apreciat că acest contract, denumit "acord de recrutare" nu este un contract pur civil, ci unul din sfera dreptului muncii deoarece scopul pentru care a fost încheiat a vizat stabilirea unui raport de muncă concret, calificarea profesională realizându-se de către reclamantă special pentru încheierea ulterioară a unui raport de muncă cu pârâtul.

A constatat că în acest contract au fost prevăzute expres obligatii ce ţin de raportul de muncă, pârâtul asumându-şi prin "acordul de recrutare", în mod expres, obligaţia de a nu avea iniţiativa încetării contractului de muncă timp de trei ani de la angajare. A apreciat că această obligaţie este eminamente una ce ţine de raportul de muncă, iar încălcarea sa este cea care a generat prezentul litigiu, cea care a determinat reclamanta să solicite despăgubiri pentru nerespectarea obligaţiei.

A reţinut că aceasta clauză vizează strict o obligatie a pârâtului în ce priveşte durata obligatorie a contractului de muncă, chiar dacă nu a fost prevăzută în contractul de muncă, apreciind că importantă este natura obligaţiei asumate şi nerespectate, care ţine expres de raportul de muncă dintre părti, nu denumirea actului în care a fost înscrisă.

A constatat că raportul juridic principal stabilit între părţi a fost unul de muncă, iar împrejurarea că părţile au procedat mai întâi la încheierea unui contract de formare profesională a viitorului salariat pentru funcţia pe care urma să fie încadrat si apoi la încheierea contractului de muncă propriu-zis, nu schimbă cu nimic natura raportului juridic dintre părti care a generat litigiul şi care este un raport de muncă.

Având în vedere că, în cuprinsul contractului încheiat între părţi, se menţionează expres că vizează formarea competentelor profesionale ale pârâtului pentru ocupaţia de mecanic de locomotivă, că reclamanta pune la dispoziţie cursul de calificare profesională deoarece intentionează să încheie un contract de muncă, că pârâtul participă la cursul de formare profesională deoarece doreşte încheierea unui contract de muncă şi se obligă să încheie un contract de muncă după absolvirea cursului, că se obligă să nu înceteze contractul de muncă din iniţiativa sa timp de trei ani de la semnarea contractului de muncă, sub sancţiunea plătii unei despăgubiri, s-a reţinut că actul denumit de părţi "acord de recrutare" este un veritabil contract de formare profesională, un act din sfera dreptului muncii care reglementează drepturi si obligatii ale părtilor strict legale de raportul de muncă încheiat după parcurgerea etapei de formare/calificare profesională.

A constatat că cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 192 din Codul muncii, text de lege ce vizează formarea profesională a salariaţilor, ceea ce denotă faptul că reclamanta a avut în vedere declanşarea unui litigiu de muncă şi a apreciat că instanţa nu poate să schimbe din proprie iniţiativă temeiul juridic al acţiunii, temeiul de drept pe care reclamanta a înţeles să îşi întemeieze pretenţiile.

În raport de dispoziţiile art. 208 din Legea nr. 62/2011, a reţinut competenţa materială a tribunalului, iar din punct de vedere teritorial a apreciat că, în litigiile de muncă competenta teritorială este absolută si imperativă si revine instanţei de la sediul reclamantului pentru persoanele juridice. Prin urmare, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalul Bucuresti, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale având în vedere sediul reclamantei din Bucuresti.

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza dispoziţiilor art. 133 pct. 2, raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj la 23 iulie 2021, reclamanta S.N.T.F.M. C.F.R Marfă S.A., în contradictoriu cu pârâtul A., a solicitat ca, prin sentinţa ce se va pronunţa, să fie obligat pârâtul la plata sumei de 5.000 euro, reprezentând daune-interese, sumă actualizată cu indicele de inflaţie şi dobânda legală.

Conflictul negativ de competenţă a fost determinat de stabilirea diferită a naturii litigiului de către instanţele care şi-au declinat reciproc competenţa de soluţionare a cauzei, Tribunalul Bucureşti, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale apreciind că este un litigiu civil întrucât acordul de recutare încheiat între părţi este un contract civil de sine stătător, anterior raporturilor de muncă, ce trebuie analizat de către o instanţă civilă, conform regulilor privind răspunderea contractuală, în timp ce Judecătoria Craiova a apreciat că acordul de recrutare este un act din sfera dreptului muncii deoarece scopul pentru care a fost încheiat a vizat stabilirea unui raport de muncă concret, calificarea profesională realizându-se de către reclamantă special pentru încheierea ulterioară a unui raport de muncă cu pârâtul.

Înalta Curte reţine că raporturile juridice au fost stabilite, între părţi, prin semnarea "acordului de recrutare" nr. 140 din 13 aprilie 2017, contract ce a fost urmat de încheierea contractului individual de muncă nr. x/14.06.2018 pentru functia de mecanic ajutor locomotivă automotor pentru care se realizase calificarea profesională.

Obiectul contractului încheiat între părţi îl constituie promisiunea acestora privind încheirea unui contract individual de muncă, în cuprinsul actului fiind menţionat expres că vizează formarea competenţelor profesionale ale pârâtului pentru ocupaţia de mecanic de locomotivă, că reclamanta pune la dispoziţie cursul de calificare profesională deoarece intenţionează să încheie un contract de muncă, că pârâtul participă la cursul de formare profesională deoarece doreşte încheierea unui contract de muncă şi se obligă să încheie un contract de muncă după absolvirea cursului, precum şi că se obligă să nu înceteze contractul de muncă din iniţiativa sa timp de trei ani de la semnarea contractului de muncă, sub sancţiunea plătii unei despăgubiri.

Înalta Curte reţine că litigiul de faţă se înscrie în sfera conflictelor de muncă, având în vedere că "acordul de recrutare" încheiat între părţi este un act ce intră în sfera dreptului muncii, fiind un veritabil contract de formare profesională deoarece scopul pentru care a fost încheiat a vizat stabilirea unui raport de muncă concret.

De altfel, reclamanta şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 192 din Codul muncii, text de lege ce vizează formarea profesională a salariaţilor, ceea ce conduce la concluzia că aceasta a avut în vedere declanşarea unui litigiu de muncă.

Potrivit art. 266 din Codul muncii:

"Jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod", iar conform dispoziţiilor art. 269 din Codul muncii "(1)Judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite potrivit legii. (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul".

Art. 208 din Legea nr. 62/2011 prevede următoarele: "Conflictele individuale de muncă se soluţionează în primă instanţă de către tribunal."

Potrivit dispoziţiilor legale menţionate, competenţa de soluţionare a cererii prin care reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 5.000 euro, reprezentând daune-interese, aparţine tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are sediul reclamanta.

În cauză, din cuprinsul cererii de chemare de chemare în judecată, se constată că reclamanta S.N.T.F.M. C.F.R Marfă S.A. are sediul în B-dul x nr. 38, Bucureşti.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că instanţa competentă să soluţioneze cererea dedusă judecăţii este Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII a conflicte de muncă şi asigurări sociale, urmând a dispune în acest sens, pe calea regulatorului de competenţă, conform art. 135 din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 noiembrie 2022.