Territorial competence consolidation via waiver of private-order incompetence exception in vehicle deregistration action

Şedinţa publică din data de 16 noiembrie 2022

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara la data de 19.01.2022, sub nr. x/2022, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., să se dispună radierea autoturismului de pe numele său.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acţiunii, admiterea cererii de chemare în garanţie şi obligarea proprietarului actual C. la efectuarea demersurilor necesare în vederea radierii autoturismului menţionat.

II. Hotărârile care au generat conflictul de competenţă

Prin sentinţa civilă nr. 6262/29.03.2022, Judecătoria Timişoara, secţia I civilă a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Ploieşti.

A reţinut instanţa că dispoziţiile art. 107 C. proc. civ. instituie regula generală în materie de competenţă teritorială, în cauza de faţă, domiciliul pârâtei B. fiind în sat Bărcăneşti, judeţul Prahova.

În speţă, nu se poate da eficienţă dispoziţiilor art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., întrucât contractul de vânzare-cumpărare pentru un vehicul folosit s-a încheiat în Gottfrieding. De asemenea, nu au fost identificate alte dispoziţii legale care instituie reguli de stabilire a competenţei teritoriale alternative şi care să atragă competenţa Judecătoriei Timişoara.

Prin prezentul litigiu se solicită îndeplinirea, de către pârâtă, a unei obligaţii legale, respectiv radierea şi înmatricularea autoturismului, această obligaţie nefiind una contractuală. Mai mult decât atât, chiar dacă s-ar susţine că obligaţia derivă din contract, în speţă, clauzele acestuia nu prevăd în mod explicit locul executării. Prin urmare, competenţa teritorială nu este una alternativă, ci este guvernată de prevederile referitoare la competenţa de drept comun.

Prin sentinţa civilă nr. 7052/04.10.2022, Judecătoria Ploieşti a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Judecătoriei Timişoara, a constatat conflictul negativ şi a înaintat dosarul pentru soluţionare Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

A reţinut în motivare că, dacă pârâtul nu invocă excepţia necompetentei, instanţa sesizată de reclamant devine în mod exclusiv competentă să soluţioneze acţiunea. În acest caz, competenţa este şi rămâne câştigată în mod irevocabil atât timp cât procesul se desfăşoară în continuare, instanţei sesizate de reclamant, iar drept consecinţă, niciunei alte instanţe nu-i mai aparţine competenţa să soluţioneze pricina.

În cauză, întrucât pasivitatea pârâtului a determinat în mod irevocabil prorogarea de competenţă cu consecinţa sustragerii, în acelaşi mod, a competenţei teritoriale a oricărei alte instanţe, competenţa de soluţionare aparţine Judecătoriei Timişoara.

III. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte, competentă să soluţioneze conflictul conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara, pentru următoarele argumente:

Potrivit art. 129 alin. (2) C. proc. civ., "Necompetenţa este de ordine publică: 1) în cazul încălcării competenţei generale, când procesul nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti; 2) în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad sau de competenţa unei alte secţii sau altui complet specializat; 3) în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura".

Alin.(3) al aceluiaşi articol prevede că, în toate celelalte cazuri, necompetenţa este de ordine privată.

Aşadar, cu excepţia situaţiilor expres prevăzute de lege, normele de competenţă teritoriale sunt norme juridice de ordine privată, de la care părţile pot deroga.

C. proc. civ. cuprinde reglementări potrivit cărora necompetenţa materială şi teritorială, atât cea de ordine publică cât şi cea de ordine privată, poate fi invocată până la anumite termene şi în anumite condiţii.

Astfel, potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ.:

"necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii", iar alin. (3) al aceluiaşi articol prevede că:

"necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii."

Din interpretarea textului de lege anterior redat rezultă că, atât timp cât excepţia nu a fost invocată în condiţiile stipulate de art. 130 C. proc. civ., soluţionarea cauzei rămâne dobândită instanţei pe rolul căreia se află înregistrată şi aceasta rămâne competentă teritorial a o soluţiona, nemaiputându-se dezînvesti, chiar dacă, potrivit legii, cauza ar intra în competenţa teritorială a altei instanţe.

Competenţa teritorială de soluţionare a acţiunii în constatare şi obligaţie de a face, ce constituie obiect al dosarului de faţă, se stabileşte potrivit dispoziţiilor de drept comun înscrise în art. 107 C. proc. civ., conform căruia cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa domiciliului pârâtului.

Întrucât aceste norme sunt de competenţă relativă, nesocotirea lor poate fi invocată pe calea excepţiei de necompetenţă în condiţiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ. - doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii. În caz contrar, instanţa sesizată rămâne competentă să judece litigiul ca urmare a decăderii pârâtului din dreptul de a invoca o excepţie relativă, excepţie pe care instanţa nu are dreptul să o invoce din oficiu.

Din actele dosarului reiese că pârâta B. a formulat întâmpinare, fără a invoca excepţia necompetenţei teritoriale, aceasta fiind ridicată de instanţă, din oficiu, la termenul de judecată din 29 martie 2022, cu încălcarea art. 130 alin. (3) C. proc. civ.

Drept urmare, neinvocarea excepţiei de necompetenţă privată de către pârâtă în condiţiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., a avut ca efect consolidarea competenţei instanţei sesizate.

Raportat tuturor considerentelor expuse, Înalta Curte reţine că Judecătoria Timişoara este competentă să soluţioneze pricina, urmând a dispune în acest sens pe calea regulatorului de competenţă, conform art. 135 din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 16 noiembrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.