Revolutionary's Tort Claim Fails for Lack of State Standing as Principal

Şedinţa publică din data de 16 noiembrie 2022

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2021 pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă, la data de 08.01.2021, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata sumei de 500.000 euro, echivalent în RON la cursul BNR din ziua plăţii, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului şi până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale şi la plata de daune materiale, întrucât a fost rănit la Timişoara, prin împuşcare, în timpul Revoluţiei Române din 1989, mai exact în data de 18.12.1989.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 192, 194-195 C. proc. civ., art. 998-999, art. 1.000 C. civ. de la 1864, precum şi celelalte dispoziţii legale la care s-a făcut referire prin acţiune.

Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor a invocat excepţiile netimbrării, lipsei calităţii procesuale pasive şi prescripţiei dreptului material la acţiune.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Timiş

Prin sentinţa civilă nr. 2070 din 8 decembrie 2021, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor şi a respins acţiunea ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara

Prin decizia civilă nr. 132 din 12 mai 2022, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins apelul reclamantului împotriva sentinţei, ca neîntemeiat.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul A..

Recurentul a arătat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele de drept material privind raportul dintre comitent şi prepus, respectiv raportul dintre un fost şef de stat şi statul pe care l-a reprezentat, în condiţiile în care, în cauză, Statul Român acţiona la instrucţiunile şi ordinele fostului preşedinte, iar nu invers.

Recurentul a mai arătat că, dacă s-ar face o analogie cu o societate comercială, continuând interpretarea instanţei de apel, ar însemna că, de fiecare dată când s-ar pune problema, societatea va răspunde şi va fi sancţionată (doar ea) pentru întreaga activitate infracţională presupus a fi săvârşită, iar organele sale de conducere nu ar avea vreo vină, întrucât ele doar ar primi instrucţiuni de la această societate.

Interpretarea instanţei de apel este greşită inclusiv cu privire la manifestările de condamnare publică a fostului regim comunist, după căderea acestuia în 1989, în sensul că acestea nu au nici o relevanţă şi nici legile ce au fost edictate cu titlu de recunoştinţă faţă de persoanele persecutate între 1945-1989, Statul Român râmânând răspunzător pentru faptele fostului preşedinte.

În susţinerea răspunderii statului, recurentul a invocat dispoziţiile art. 36 C. proc. civ., art. 19 C. proc. pen., art. 211 şi art. 224 alin. (1) C. civ. şi a concluzionat, contrar celor reţinute de instanţa de apel, că Statul Român are calitate procesuală pasivă şi este ţinut să răspundă pentru faptele fostului preşedinte, în calitate de conducător suprem, fapte ce au generat moartea şi rănirea gravă a persoanelor ce au avut o implicare în evenimentele din timpul Revoluţiei Române din 1989.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată în termenul legal, intimatul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor a solicitat respingerea recursului.

A arătat intimatul că în mod corect instanţa de apel a reţinut că în cauză nu se verifică raportul de subordonare a fostului şef suprem al statului în condiţiile în care fostul preşedinte era reprezentantul statului, iar într-un regim de tip dictatorial ca cel supus analizei nu se poate aprecia că statul prin organismele sale de la acea vreme avea prerogativa îndrumării, direcţionării şi controlării şefului său suprem, titulatură consacrată în acea perioadă.

Statul Român, prin Ministerul Finanţelor nu poate fi chemat în judecată în calitate de comitent pentru fapta fostului preşedinte B., care nu a avut calitatea de prepus al Statului Român, nu a acţionat la instrucţiunile şi ordinele statului, nu a existat vreo dispoziţie sau vreo însărcinare din partea statului, nu a existat un raport de subordonare în baza căruia statul să poată da ordine şi instrucţiuni fostului preşedinte B..

Nu se poate aprecia că faptele ilicite ce fac obiectul cauzei au fost săvârşite în legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate, în condiţiile în care tocmai în considerarea săvârşirii lor, cu depăşirea evidentă a atribuţiilor sale, fostul dictator comunist a fost condamnat.

În cauză nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie şi pentru răspunderea comitentului, astfel încât dezlegarea dată de instanţa de apel excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor este corectă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin demersul judiciar, reclamantul a solicitat ca pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să fie obligat la repararea prejudiciului (constând în daune materiale şi morale) cauzat prin rănirea prin împuşcare, urmare a evenimentelor care au avut loc în intervalul 16 decembrie 1989-22 decembrie 1989. Acţiunea a fost promovată urmare a soluţiei de clasare dispusă în dosarul penal având ca obiect cercetarea faptelor săvârşite în timpul Revoluţiei române din 1989.

Aşa cum în mod corect a stabilit şi instanţa de apel, reclamantul nu a justificat poziţia procesuală pasivă a Statului Român, chemat să răspundă pe temeiul dispoziţiilor art. 1000 alin. (3) C. civ., în calitate de comitent pentru fapta prepusului, fostul preşedinte B..

Aceasta întrucât antrenarea răspunderii civile delictuale în considerarea dispoziţiei legale menţionate presupune, pe lângă elementele generale ale activării răspunderii civile (fapta ilicită, vinovăţie, prejudiciu, raport de cauzalitate) şi întrunirea a două condiţii specifice, respectiv, existenţa unui raport de prepuşenie şi săvârşirea faptei ilicite de către prepus în legătură cu atribuţiile sau scopul funcţiilor încredinţate.

Or, în cauză aceste condiţii nu se verifică, câtă vreme raportul de prepuşenie presupune o subordonare, supraveghere şi control asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul altuia. Fostul preşedinte, al unui regim totalitar, în numele căruia este chemat să răspundă în prezent pârâtul Statul Român, nu se afla într-o asemenea poziţie de subordonare pentru a activa mecanismul răspunderii comitentului.

De asemenea, tot în considerarea acestei caracteristici a regimului dictatorial, nu se poate susţine că faptele săvârşite (ordonarea represiunii) erau unele în legătură cu atribuţiile ori cu scopul funcţiilor încredinţate, temei al antrenării răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.

Reclamantul a pretins în calea de atac că, în realitate, fostul preşedinte "nu putea să acţioneze la instrucţiunile şi ordinele statului", raportul fiind tocmai invers, întrucât Statul "acţiona la instrucţiunile şi ordinele fostului preşedinte, cel care, prin dispoziţiile sale, antrena statul în raporturile interne şi cele internaţionale".

O astfel de susţinere este însă una care contestă chiar temeiul juridic al demersului reclamanţilor (art. 998-999, art. 1000 alin. (3) C. civ.) şi are, totodată, caracter incoerent, deoarece răspunderea comitentului pentru fapta prepusului nu funcţionează şi în sens invers (ca o răspundere a prepusului pentru fapta comitentului) aşa cum îşi prezintă recurentul argumentele atunci când pretinde o "inversare a termenilor raportului juridic".

Raţionamentul reclamantului este unul care exclude forma răspunderii civile invocate, întrucât prepusul nu poate răspunde pentru fapta comitentului. El poate răspunde direct faţă de victimă, atunci când e acţionat de aceasta, ca formă a răspunderii subiective pentru fapta proprie (iar nu ca modalitate a răspunderii pentru fapta altuia şi, în niciun caz, a comitentului, cel la ordinul şi sub direcţia căruia acţionează prepusul).

Intimatul-pârât este cel care, prin organele sale reprezentative a condamnat regimul comunist anterior şi, de asemenea, a adoptat legi speciale (Legea nr. 42/1990, Legea nr. 341/2004) pentru repararea prejudiciilor morale şi materiale suferite în perioada Revoluţiei din 1989, de participanţii la luptele pentru victoria acesteia. Aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, adoptarea unor astfel de reglementări nu s-a făcut ca o formă a răspunderii juridice, pe temei delictual, ci în semn de preţuire şi de recunoştinţă faţă de contribuţia participanţilor la Revoluţia pentru înlăturarea regimului comunist.

În acest sens, a fost recunoscut dreptul revoluţionarilor (din categoria cărora face parte autorul reclamanţilor) şi a moştenitorilor lor, nu doar la distincţii prin eliberarea de titluri onorifice (pentru erou martir; luptător pentru victoria Revoluţiei; luptător rănit; luptător cu rol determinant ori luptător remarcat prin fapte deosebite etc.), ci şi la o serie de recompense materiale constând în pensii suplimentare, facilităţi la închirierea şi cumpărarea locuinţelor din fondul de stat, la acordarea de credite, scutiri de taxe şi impozite, indemnizaţii lunare reparatorii, atribuire de terenuri extravilane/intravilane, precum şi alte facilităţi (conform legislaţiei speciale menţionate).

Analogia pe care o face recurentul cu răspunderea ce poate fi angajată unei persoane juridice (societăţi) în legătură cu actele săvârşite de organele acesteia este una neavenită, întrucât actele ilicite ale organelor de conducere sunt considerate actele persoanei juridice înseşi, aşa încât şi în această ipoteză ar fi vorba de angajarea răspunderii pentru fapta proprie, iar nu pentru fapta altuia, cum se pretinde prin acţiunea dedusă judecăţii, fundamentată în drept pe dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ.

În memoriul de recurs se face referire, în mod formal, la dispoziţiile art. 224 alin. (1) din noul C. civ., fără a se indica, prin raportare la aceste prevederi, în ce ar consta caracterul nelegal al soluţiei.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 132 din 12 mai 2022 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 132 din 12 mai 2022 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 16 noiembrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.