Validity and proof of a consumption loan: burden of demonstrating consent via written instrument beyond ambiguous bank transfer annotations

Şedinţa publică din data de 16 noiembrie 2022

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 12 februarie 2020, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 100.000 euro reprezentând împrumut acordat, scadent şi nerambursat până la data introducerii cererii. A mai solicitat plata dobânzii legale penalizatoare în cuantum de 6.458.52 RON, datorată de pârâtul B. în baza contractului de împrumut din 04.08.2018, cu începere de la data punerii în întârziere (data somaţiei 27.11.2019) şi până la data formulării prezentei cereri (11.02.2020), dobânda legală penalizatoare calculată în continuare până la data achitării efective a debitului principal şi cheltuielile de judecată ocazionate de prezentul litigiu (taxe de timbru, onorarii avocaţiale, cheltuieli de deplasare).

În cauză, pârâtul a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti. Pe fond, a solicitat respingerea ca neîntemeiată a acţiunii în pretenţii şi obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul litigiu conform înscrisurilor justificative ce vor fi ataşate dosarului cauzei.

2. Hotărârea pronunţată în declinarea de competenţă

Prin sentinţa civilă nr. 1187/2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost admisă excepţia necompetentei teritoriale şi s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj.

3. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Cluj

Prin sentinţa civilă nr. 188 din 22 martie 2021, Tribunalul Cluj, secţia I civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel principal reclamanta şi apel incident pârâtul, care a vizat o parte din considerentele sentinţei.

4. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Cluj

Prin decizia civilă nr. 68/A din 16 februarie 2022, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, cu opinie majoritară, a admis apelul incident, a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a înlăturat considerentele din sentinţa apelată, privind existenţa contractului de împrumut între părţi din data de 04.08.2018, restituit la data de 06.08.2018. A respins apelul reclamantei şi a dispus obligarea acesteia la plata, în favoarea intimatului pârât, a sumei de 3.100 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

5. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A., invocând incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în susţinerea căruia pretinde că decizia, în opinia majoritară, a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material incidente în materia încheierii contractelor - art. 1178 şi urm. C. civ., interpretării contractelor - art. 1266 şi urm. C. civ. şi, nu în ultimul rând, efectelor contractului de împrumut - art. 2158 şi urm. C. civ.

Recurenta critică hotărârea instanţei de apel, în opinia majoritară, atât în ceea ce priveşte soluţia de respingere a apelului propriu, cât şi în ceea ce priveşte soluţia de admitere a apelului incident declarat de pârât.

Apreciază că regula în materia încheierii contractelor o reprezintă încheierea valabilă, prin simplu acord de voinţă al părţilor, indiferent de forma în care acesta se exprimă.

Din analiza dispoziţiilor art. 2158 alin. (1) C. civ. rezultă că încheierea valabilă a contractului de împrumut presupune, în mod cumulativ, existenţa acordului de voinţe al părţilor în sens de negotium şi predarea de către împrumutător a bunului împrumutat (în cazul de faţă a sumei de bani) către împrumutat.

Având în vedere că legea nu prevede pentru contractul de împrumut forma scrisă ca o condiţie de validitate, per a contrario, contractul de împrumut se poate încheia prin simplul acord de voinţe al părţilor.

Or, în cauza de faţă, este necontestat faptul că reclamanta a remis pârâtului, prin transfer bancar, la data de 04.08.2018, suma de 100.000 euro prin două ordine de plată, fiecare pentru suma de 50.000 euro, anume ordinul de plată x, la ora 22:53 şi, respectiv, ordinul de plată y, la ora 22:55. De asemenea, este necontestată menţiunea înscrisă în mod identic pe cele două ordine de plată menţionate anterior, anume "de dat înapoi, împrumut’’. Pârâtul a acceptat pur şi simplu suma transferată, fără să facă la momentul încasării vreo referire cu privire la titlul cu care a înţeles să o accepte, necontestând niciuna dintre menţiunile efectuate de parte pe documentul de transfer.

Mai susţine recurenta că regula în materia interpretării contractelor încheiate între părţi este cea înscrisă în art. 1266 C. civ. Din interpretarea gramaticală a menţiunii efectuate de reclamantă pe ordinele de plată "de dat înapoi, împrumut’’, rezultă că aceasta a transferat suma de bani în considerarea existentei unui contract de împrumut, cu privire la care se considera parte. Aşadar, apreciază că manifestarea sa de voinţă este expresă, clară şi neechivocă în sensul că transferul sumelor de bani către pârâtul B. avea drept cauză juridică existenţa unui contract de împrumut.

La rândul său, intimatul pârât, nu doar că a acceptat pur şi simplu suma transferată, dar nu a formulat nicio obiecţiune cu privire la cauza juridică a transferului, astfel cum aceasta fusese indicată, respectiv împrumut, de restituit. Mai mult decât atât, în măsura în care pârâtul nu ar fi acceptat suma acordată cu titlu de împrumut, avea posibilitatea să o restituie lucru care, în mod evident, nu s-a întâmplat.

Prin urmare, nu se poate vorbi, astfel cum se reţine în decizie, doar despre un simplu transfer de bani, ca operaţiune materială de remitere a unei sume de bani, ci despre un transfer de bani însoţit de o menţiune clară şi neechivocă a cauzei sale juridice "de dat înapoi, împrumut’’.

Susţine recurenta că transferul de bani şi consideraţiile înscrise pe ordinele de plată reprezintă un tot unitar, neputând fi interpretate individual. Cauza juridică a transferului şi a acceptării de către pârât a sumei transferate este, în lipsa unei probe contrare, cea înscrisă expres, anume acordarea unui împrumut.

Extrasul de cont ce conţine, pe lângă dovada transferului efectiv al sumei împrumutate şi referirile la cauza juridică a acestui transfer, reprezintă în sens larg un instrumentum pentru contractul de împrumut.

Pe cale de consecinţă, este neîndoielnic faptul că, atât reclamanta prin manifestarea sa de voinţă, clară şi neechivocă, cât şi pârâtul, prin acceptarea pură şi simplă a transferului şi a titlului cu care acesta a fost efectuat, au considerat că între părţi există raporturi juridice specifice contractului de împrumut. Astfel, chiar dacă nu există o dovada clasică a existenţei contractului de împrumut, în sens de instrumentum, este de necontestat, din interpretarea voinţei concordante a părţilor, că între acestea există un contract de împrumut pentru suma de 100.000 euro.

Practica statornicită între părţi şi confirmată de susţinerile pârâtului, atât anterioare litigiului, cât şi în cursul acestuia, a fost aceea că părţile menţionau expres pe instrumentele de plată cauza juridică a transferurilor efectuate.

Arată recurenta că instanţa de apel a interpretat, cu încălcarea dispoziţiilor art. 1266 şi urm. C. civ., voinţa expresă, clară şi neechivocă a părţilor, în sensul că a ignorat încheierea între acestea a unui contract de împrumut.

În măsura în care se va aprecia că menţiunea "de dat înapoi, împrumut’’ acceptată ca atare nu face, prin ea însăşi dovada, în sens de instrumentum, a existenţei contractului de împrumut, la interpretarea voinţei concordante a părţilor, solicită a se avea în vedere şi dispoziţiile art. 310 alin. (2) C. proc. civ.

În cazul de faţă extrasul de cont care emană de la o instituţie bancară face dovada că transferurile bancare efectuate de reclamantă conţin menţiunea "de dat înapoi, împrumut ’’ adică o referire scrisă cu privire la raportul juridic dintre părţi.

Or, începutul de dovadă scrisă poate face dovada între părţi numai dacă este completat prin alte mijloace de probă, inclusiv prin proba cu martori ori prin prezumţii, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 310 alin. (3) C. proc. civ.

Prin decizia atacată, instanţa de apel s-a limitat să constate caracterul echivoc "în ceea ce priveşte stabilirea creditorului şi a debitorului obligaţiei de plată’’ fără însă a interpreta conduita ulterioară a părţilor cu privire la raporturile juridice dintre ele.

Din analiza conduitei acestora rezultă că pârâtul nu a făcut dovada existenţei unui alt raport juridic care să justifice efectuarea de către reclamantă a transferului sumei de 100.000 euro, a acordării acestui împrumut şi/sau existenţa oricăror venituri care ar fi făcut posibilă acordarea sumei în cauză.

Consideră recurenta că, în cauza de faţă, prezumţia, ca mijloc de probă, este admisibilă. Faptele cunoscute şi certe sunt reprezentate de efectuarea unor transferuri de bani însoţite de menţiunea "de dat înapoi, împrumut’’ urmate de acceptarea lor pură şi simplă din partea pârâtului. Principiul de cauzalitate dintre faptele cunoscute şi cele necunoscute rezultă din relaţia celor două părţi, atât anterior efectuării transferului, cât şi ulterior acestui moment, astfel cum aceasta este relevată de probele administrate în cauză şi la care s-a făcut referire în decizie, în opinia minoritară.

Nu în ultimul rând, în măsura în care plăţile ar fi fost efectuate de reclamantă cu titlul de preţ pentru servicii aşa cum susţine pârâtul, acesta din urmă ar fi putut prezenta documente justificative pentru a răsturna prezumţia existentei contractului de împrumut, constând în contracte de prestări servicii, facturi fiscale emise, declaraţii fiscale privind veniturile realizate în acest sens, precum şi alte documente care atestă desfăşurarea unor astfel de activităţi pentru terţii beneficiari.

Concluzionând, decizia a încălcat normele juridice de drept material în materia interpretării contractelor în sensul că a nesocotit modalitatea de stabilire a voinţei concordante a părţilor întrucât nu a ţinut seama de scopul contractului, de negocierile purtate de părţi, de practicile statornicite între acestea şi de comportamentul lor ulterior încheierii contractului.

6. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată, intimatul a invocat în principal excepţiile netimbrării, tardivităţii (asupra cărora a revenit, în raport cu actele dosarului), precum şi nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Referitor la excepţia de nulitate, intimatul apreciază că, prin cererea de recurs formulată, recurenta face o trecere în revistă a cererii de chemare în judecată, a soluţiei pronunţată de către prima instanţă, a soluţiei pronunţată în calea de atac a apelului şi a motivării instanţei de apel, susţinând apoi că decizia pronunţată de către instanţa de apel, cu opinie majoritară, a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material incidente în materia încheierii contractelor - art. 1178 şi urm. C. civ., ale interpretării contractelor - art. 1266 şi urm. C. civ. şi ale art. 2158 şi urm. C. civ.

O simplă analiză a motivelor expuse în cererea de recurs relevă în mod neechivoc faptul că acestea vizează în realitate netemeinicia soluţiei adoptate de către instanţa de apel, modalitatea în care a fost valorificat ansamblul probator în stabilirea stării de fapt relevante.

Criticile aduse de către recurentă nu sunt apte a fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează situaţiile în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Pretinsa aplicare greşită a prevederilor art. 1178 şi urm., art. 1266 şi urm. şi ale art. 2158 şi urm. C. civ., astfel cum a fost motivată în cererea de recurs, nu poate fi încadrată în acest motiv de nelegalitate, deoarece pe calea deschisă de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., legiuitorul a avut în vedere încălcarea legii de drept substanţial care poate îmbrăca mai multe forme, respectiv, fie aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, fie extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia prin prisma raportului normă specială-normă generală, fie textului de lege corespunzător situaţiei de fapt i s-a dat o interpretare greşită (inclusiv în cazul în care norma juridică este susceptibilă de interpretare, iar interpretarea nu este cea justă), fie încălcarea unor principii generale de drept.

Or, criticile vizează, în realitate, starea de fapt astfel cum a fost reţinută de către prima instanţă şi instanţa de apel din probaţiunea administrată, iar nu reale critici de aplicare a normelor de drept substanţial la starea de fapt, astfel încât motivele invocate de către recurentă nu pot fi calificate motive de nelegalitate printre cele expres şi limitativ prevăzute de lege.

În subsidiar solicită respingerea recursului, ca nefondat.

Consideră că decizia pronunţată de către instanţa de apel are la bază o interpretare corectă a probelor administrate în cauză şi o aplicare corectă a dispoziţiilor legale incidente. În mod temeinic şi legal, instanţa de apel a reţinut faptul că recurenta-reclamantă nu a făcut dovada contractelor de împrumut pretins încheiate cu subsemnatul intimat. Starea de fapt reiterată de către recurentă prin cererea de recurs formulată nu este susţinută de nicio probă administrată în cauză.

Contrar susţinerilor recurentei, nicio probă administrată nu face dovada încheierii între părţi a unui contract de împrumut, a eventualelor sume care s-ar fi acordat cu titlu de împrumut, a duratei eventualului împrumut sau a scadenţei obligaţiei de restituire.

Totodată, în mod corect instanţa de apel a reţinut faptul că dovada contractului de împrumut trebuia făcută de recurentă în condiţiile art. 309 C. proc. civ., aceasta trebuind să dovedească atât acordul de voinţă, cât si remiterea materială a bunului împrumutat.

În mod evident, extrasele bancare aflate la dosarul cauzei nu prezintă puterea doveditoare a unui înscris sub semnătură privată. Extrasele de cont nu fac dovada contractelor de împrumut pretins încheiate între părţi, ci doar dovedesc existenta unor transferuri bancare realizate între acestea.

Cu vădită rea-credinţă recurenta-reclamantă încearcă să sugereze o anumită imputaţie a plăţilor, dând o interpretare proprie, atât dispoziţiilor legale în materie, cât şi cronologiei tranzacţiilor dintre părţi, susţinând în acţiunea introductivă şi în cererea de apel, fără vreo probă, existenţa unei convenţii cu privire la imputaţia plăţii.

Pentru a putea vorbi de o imputaţie a plăţilor trebuie dovedită mai întâi de toate existenţa unor datorii cu privire la care ar putea interveni o imputaţie a plăţii. Or. recurenta-reclamantă nu a făcut dovada că ar fi acordat vreun împrumut, în ce cuantum şi care ar fi scadenţa acestuia.

Aşa cum a arătat şi dovedit deja, între păţi nu au existat raporturi contractuale având la bază acordarea de împrumuturi ci dimpotrivă, recurenta a achitat serviciile prestate în calitate de antrenor.

Intimatul a solicitat obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat şi cheltuieli de deplasare conform documentelor justificative ataşate la dosarul cauzei.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta a prezentat argumente pentru respingerea excepţiilor netimbrării, tardivităţii şi nulităţii recursului, iar, pe fond, a combătut apărările intimatului, afirmând în final că recursul este întemeiat şi se impune a fi admis cu consecinţa casării hotărârii de apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând criticile formulate, astfel cum au putut fi ele identificate, ţinând seama pe de o parte, de rigorile procedurale ale căii extraordinare de atac a recursului şi pe de altă parte, de maniera nesistematizată şi neprocedurală ale redactării lor, cu referire deopotrivă, la soluţia pronunţată (în opinie majoritară) şi la opinia minoritară exprimată în cauză (prin reluarea considerentelor acesteia), precum şi la multiple elemente de fapt şi de probatorii ale pricinii, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit considerentelor ce vor fi arătate.

- Este lipsită de fundament critica recurentei conform căreia, în soluţionarea cauzei, ar fi fost nesocotite dispoziţiile referitoare la încheierea contractului (art. 1.178 C. civ.), interpretarea acestuia după voinţa concordantă a părţilor (art. 1.266 C. civ.) şi respectiv, noţiunea contractului de împrumut de consumaţie (art. 2.158 C. civ.).

Astfel, susţinând, cu trimitere la textele legale menţionate, că încheierea valabilă a contractului de împrumut presupune acordul de voinţă al părţilor şi remiterea bunului, cu luarea în considerate a voinţei concordante a acestora, recurenta-reclamantă ignoră statuările instanţelor fondului care, evaluând probele administrate, au constatat că în cauză nu s-a demonstrat existenţa unui asemenea acord de voinţă, concordant, care să permită concluzia unor raporturi juridice între părţi, specifice celor dintre împrumutător şi împrumutat.

Aceasta, în contextul în care s-a reţinut că, pentru dovedirea pretinselor contracte, reclamanta s-a prevalat doar de existenţa unor înscrisuri constând în extrase de cont, care atestă efectuarea de transferuri bancare ale unor sume către pârât (precum şi rambursarea acestor sume de către pârât), fără să rezulte neîndoielnic titlul cu care au fost făcute şi fără administrarea niciunei alte probe (care să demonstreze existenţa unui acord de voinţă corespunzător împrumutului de consumaţie), deşi se invocase imposibilitatea preconstituirii înscrisurilor doveditoare, dată fiind relaţia de prietenie dintre părţi.

Or, deşi forma scrisă în situaţia contractului de împrumut de consumaţie (mutuum) nu este o condiţie de validitate, aşa cum arată recurenta, în acelaşi timp, dovedirea unei asemenea convenţii, atunci când valoarea ei depăşeşte 250 RON, nu poate fi realizată decât prin înscrisul constatator (instrumentum în sensul art. 309 alin. (2) C. proc. civ.) care, dată fiind natura actului juridic (negotium iuris) trebuie să poarte suplimentar formalitatea "bun şi aprobat" din partea celui care se obligă la restituire (conform art. 275 alin. (1) C. proc. civ.).

De asemenea, deşi se prevalează de dispoziţiile art. 1.266 C. civ., referitoare la interpretarea contractului după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor, recurenta nesocoteşte faptul că, potrivit instanţelor fondului care au stabilit situaţia de fapt a pricinii, o asemenea voinţă concordantă nu a fost demonstrată, în contextul în care pârâtul a negat constant existenţa unor astfel de împrumuturi, susţinând, dimpotrivă, că toate transferurile bancare au fost realizate de reclamantă în considerarea colaborării profesionale a părţilor (participarea pârâtului la turnee internaţionale de tenis, în calitate de antrenor, cu remunerarea serviciilor prestate).

Pentru a se pretinde o nesocotire a regulilor de interpretare a contractelor după voinţa concordantă a părţilor şi ca atare, incidenţa dispoziţiilor art. 1.266 C. civ., recurenta-reclamantă trebuia să facă mai întâi dovada existenţei unei astfel de voinţe, care să fi fost denaturată prin interpretarea ulterioară, situaţie premisă care lipseşte însă în cauză.

Accepţiunea deformată, denaturată dată normei de către recurent rezultă, o dată în plus, din modalitatea în care, în conţinutul memoriului de recurs se arată că din perspectiva recurentei "manifestarea sa de voinţă este expresă, clară şi neechivocă în sensul că transferul sumelor de bani avea drept cauză juridică existenţa unui contract de împrumut", ceea ce înseamnă o abordare şi interpretare unilaterală a voinţei acesteia, iar nu una comună şi concordantă, în contra textului de lege de care se prevalează.

La fel, invocând nesocotirea dispoziţiilor art. 1.270 C. civ., referitoare la forţa obligatorie a contractului, recurenta-reclamantă ignoră faptul că pentru a se produce asemenea efecte - a căror încălcare să o poată pretinde - este necesar să dovedească, în prealabil, că părţile au avut o asemenea relaţie contractuală, care le-a creat drepturi şi obligaţii reciproce.

Inversând raţionamentul juridic, recurenta se situează, prin critica formulată, în sfera efectelor contractului, fără a demonstra însă, ca situaţie premisă, perfectarea unui contract de către părţi.

- În acelaşi sens, susţinerea că menţiunea existentă pe două dintre extrasele de cont "de dat înapoi, împrumut" nu ar avea caracter echivoc, astfel cum a reţinut instanţa de apel (întrucât nu se poate stabili în mod clar, fără dubiu, cine are calitatea de creditor şi cine pe aceea de debitor) date fiind practicile statornicite dintre părţi - ceea ce ar face incidentă regula de interpretare prevăzută de art. 1.266 alin. (2) C. civ. - nesocoteşte ceea ce a statuat instanţa devolutivă de control judiciar în legătură cu aceste pretinse practici şi menţiunile inserate pe extrasele de cont.

Pe acest aspect, s-a reţinut că în susţinerile reclamantei există o vădită neconcordanţă, câtă vreme aceasta a pretins că toate transferurile realizate către pârât la datele de 27.06.2018, 1.07.2018, 23.07.2018 şi 4.08.2018 ar reprezenta împrumuturi, deşi la detaliile plăţii chiar aceasta a menţionat că transferurile de bani (cu excepţia celor din 4.08.2018) sunt "pentru C. şi bilete de avion" şi pentru "antrenor, activităţi la turnee", astfel încât nu a rezultat o explicaţie plauzibilă pentru care doar menţiunea referitoare la transferul din 4.08.2018 ar fi fost sinceră, în timp ce pentru toate celelalte transferuri, detaliile plăţii ar fi fost indicate nereal.

Ca atare, faţă de aceste elemente ale pricinii, susţinerea existenţei unei "practici statornicite între părţi", consecventă şi ignorată în interpretarea dată voinţei juridice a acestora de către instanţa de apel este una fără suport, care, dimpotrivă, reevaluează poziţia părţilor în raporturile lor juridice contrar probelor administrate în faţa instanţelor anterioare.

De asemenea, comportamentul ulterior (criteriu de interpretare prevăzut de aceeaşi dispoziţie legală) transferului respectivelor sume de bani nu a fost unul de recunoaştere a naturii operaţiuni pretinse de reclamantă (împrumut) ci, dimpotrivă, de contestare şi de afirmare a unei alte afectaţiuni a sumelor, legată de serviciile profesionale prestate de către pârât.

- Este de asemenea, neîntemeiată critica vizând nesocotirea dispoziţiilor art. 310 alin. (2) C. proc. civ. referitoare la existenţa unui început de dovadă scrisă, constând în extrasele bancare, ce ar fi putut fi completate cu alte mijloace de probă, inclusiv prezumţii.

Critica nu poate fi primită dintr-un dublu considerent.

Pe de o parte, întrucât exigenţele textului, de care se prevalează recurenta, presupun ca înscrisul, chiar nesemnat fiind de persoana căreia i se opune, să fi fost întocmit în faţa unui funcţionar competent care să ateste că declaraţiile cuprinse în înscris sunt conforme celor făcute de acea persoană, situaţie căreia, în mod evident, nu i se poate subsuma aceea a extraselor bancare (unde cel care transferă sumele de bani poate efectua orice menţiune, necenzurabilă, prin natura actului pe care este inserată, atestărilor vreunui funcţionar).

Pe de altă parte, reclamanta nu a invocat în faţa instanţelor de fond existenţa unui început de dovadă scrisă care să poată fi completat cu alte mijloace de probă (critica din recurs grefându-se, în realitate, pe considerentele opiniei separate ale deciziei din apel), ci imposibilitatea morală a preconstituirii înscrisului doveditor, date fiind relaţiile de prietenie dintre părţi.

Or, pe acest din urmă aspect, supus verificării instanţelor anterioare, decizia din apel reţine că reclamanta nu a propus probe în completare - admisibile în condiţiile art. 309 alin. (4) pct. 1 C. proc. civ. - prevalându-se doar de răspunsul pârâtului la somaţia de plată, care nu a putut fi considerat o recunoaştere a raporturilor juridice afirmate de reclamantă câtă vreme acesta dimpotrivă, a negat existenţa unui asemenea contract de împrumut.

Susţinerea recurentei, conform căreia intimatul-pârât nu a făcut dovada existenţei unui alt raport juridic care să justifice efectuarea de către reclamantă a transferului respectivelor sume (în contextul în care pârâtul a susţinut că era vorba despre contravaloarea serviciilor profesionale prestate) nu face decât să inverseze sarcina probaţiunii, în contra dispoziţiilor art. 249 C. proc. civ., conform cărora obligaţia dovedirii pretenţiilor revine părţii care le formulează şi afirmă, iar nu celui care se apără în proces.

În realitate, criticile formulate de recurentă, deşi pun în discuţie forţa obligatorie a contractului, interpretarea acestuia, efectele pe care le produce contractul de împrumut de consumaţie sunt străine, în cea mai mare parte, dezlegărilor din decizia atacată, care statuează asupra nedovedirii contractelor de împrumut în relaţia dintre părţi, în condiţiile în care, în raport cu dispoziţiile art. 309 alin. (2) C. proc. civ. şi ale art. 275 alin. (1) C. proc. civ., nu a fost prezentat un înscris constatator, care să poarte formalitatea ("bun şi aprobat") prescrisă de lege, iar invocata imposibilitate morală de preconstituire a acestuia nu a fost completată cu mijloace de probă apte să demonstreze realitatea afirmată a raporturilor juridice dintre părţi.

Pentru toate considerentele expuse, criticile fiind găsite nefondate, recursul va fi respins în consecinţă.

Văzând şi dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-reclamantă va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată către intimatul-pârât, constând în onorariu de avocat şi cheltuielile de deplasare aferente acestei faze procesuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 68/A din 16 februarie 2022 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

Obligă recurenta-reclamantă A. la plata sumei de 7823,79 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către intimatul-pârât B..

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 16 noiembrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.