Social media republication of criminal allegations against a public official: balancing freedom of expression and right to reputation under the ECHR

Şedinţa publică din data de 15 noiembrie 2022

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 9 decembrie 2020 pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., să se dispună: obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 RON cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat; obligarea pârâtului să înlăture articolul din data de 8 martie 2020, denigrator la adresa reclamantului, existent pe pagina sa de C. "B." pe care o administrează; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată generate de prezentul proces.

Pârâtul B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiate şi, totodată, a invocat excepţia conexităţii prezentei cauze cu cea care formează obiectul dosarului nr. x/2020 al Tribunalului Dâmboviţa, precum şi excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.

Prin încheierea din data de 9 februarie 2021, Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă a respins excepţia conexităţii invocate de către pârât.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă

Prin sentinţa civilă nr. 691 din data de 16 martie 2021, Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului şi a respins acţiunea pe fond.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă

Prin decizia civilă nr. 450 din data de 16 februarie 2022, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 691 din data de 16 martie 2021, pronunţate de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât B..

II. Calea de atac exercitată în cauză

II.1. Cererea de recurs

Împotriva deciziei nr. 450 din data de 16 februarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a declarat recurs reclamantul A..

Invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei atacate şi, în temeiul art. 497 C. proc. civ., trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Ploieşti.

Arătând că instanţa de recurs nu poate realiza o reapreciere a probelor administrate în primele faze procesuale, consideră că, totuşi, se impune a fi subliniată eroarea în care s-a aflat instanţa de apel cu privire la calitatea sa, atunci când a reţinut că este o "persoană publică", deşi are doar calitatea de funcţionar public.

Recurentul-reclamant susţine că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, încălcând sau aplicând greşit prevederile art. 72, art. 75 alin. (2), art. 252 şi art. 1357 C. civ., art. 30 alin. (6) şi (8) din Constituţia României, precum şi pe cele ale art. 10 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Prezentând pe larg criteriile în baza cărora se tranşează conflictul dintre cele două drepturi fundamentale ale omului - dreptul la viaţă privată, reglementat de art. 8 din Convenţie, şi dreptul la liberă exprimare, prevăzut de art. 10 al Convenţiei -, prin raportare la conţinutul acestora şi la limitele în care pot fi exercitate, astfel cum rezultă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (pe care o indică în cuprinsul cererii de recurs), recurentul-reclamant susţine că elementele esenţiale care trebuie luate în considerare în aprecierea respectării limitelor libertăţii de exprimare, din perspectiva jurisprudenţei instanţei de contencios european, sunt: calitatea şi funcţia persoanei criticate; forma/stilul şi contextul mesajului critic; contextul în care este redactat articolul; interesul public pentru tema dezbătută; buna-credinţă a jurnalistului; conceptele de judecată de valoare şi situaţiile faptice, precum şi raportul dintre ele; doza de exagerare a limbajului folosit; natura şi severitatea sancţiunii aplicate; motivarea hotărârii.

Raportat la aceste criterii, consideră că instanţa de apel în mod nelegal a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale a intimatului-pârât, prin prisma atât a inexistenţei faptei ilicite şi a prejudiciului, cât şi prin prisma pretinsei bunei-credinţe a persoanei vinovate de distribuirea articolului defăimător.

Printr-o primă critică, recurentul-reclamant invocă că în mod greşit instanţa de apel a reţinut existenţa unei minime baze factuale, argumentând că intimatul-pârât nu este autorul articolului, acesta doar distribuindu-1 pe pagina sa de C..

În opinia recurentului-reclamant, dacă s-ar legitima această apreciere a instanţei de apel, s-ar genera premisele instituirii unei cauze exoneratoare de răspundere pentru orice persoană care distribuie un articol denigrator la adresa altei persoane, sub condiţia ca persoana care îl distribuie să nu fie şi autorul articolului.

Arată că, odată distribuit pe pagina de C. a intimatului-pârât, acesta şi-a însuşit conţinutul articolului denigrator, prezentând ca fiind certe informaţiile conţinute, fără, însă, a efectua minime verificări privind veridicitatea acuzaţiilor lansate.

Mai mult decât atât, susţine că la o simplă lectură a articolului respectiv (ce se presupune că a fost realizată de către intimatul-pârât înainte de a proceda la distribuirea lui), orice persoană diligentă ar fi perceput caracterul denigrator al acestuia, dată fiind folosirea sintagmelor "grup infracţional organizat", "şmecherie-penală" şi "domnilor infractori", în contextul inexistenţei unor hotărâri judecătoreşti sau alte acte emise de organe judiciare, care să creeze o prezumţie de veridicitate asupra acuzaţiilor de natură penală aduse.

Menţionează şi că intimatul nu s-a rezumat la a aprecia pagina de media ce prezintă articolul denigrator, ci acesta şi-a asumat textul articolului, după cum reiese din cele arătate în postarea proprie, şi l-a distribuit către alte persoane.

În opinia recurentului-reclamant, fapta proprie a intimatului-pârât constă tocmai în asumarea şi distribuirea către alte persoane, cu consecinţa evidentă că articolul a ajuns la cunoştinţa unui public mai larg decât cel iniţial.

Printr-o altă critică adusă deciziei recurate, recurentul-reclamant, în esenţă, susţine că instanţa de apel a apreciat în mod greşit că nu au fost încălcate limitele libertăţii de exprimare, justificând caracterul pretins legitim al faptei intimatului-pârât, prin raportare la pretinsa calitate de "persoană publică" a recurentului-reclamant, lăsând să se înţeleagă faptul că informaţiile distribuite de către intimatul-pârât se încadrează în limitele dreptului la liberă exprimare, limite mai largi atunci când informaţiile vizează persoane cu expunere publică.

Precizând că, în speţă, este dedus judecăţii conflictul dintre dreptul său de a-şi proteja reputaţia, onoarea şi demnitatea şi dreptul intimatului-pârât de a comunica fapte şi idei pe care acesta avea dreptul să le aducă la cunoştinţă publicului prin intermediul unei postări pe pagina de C., cu obligaţia corelativă ca această informare să se realizeze cu bună-credinţă şi în limitele permise de Convenţia europeană.

Subliniază că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine, iar drepturile şi libertăţile constituţionale trebuie exercitate cu buna-credinţă, fără să se încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi; în susţinerea acestei afirmaţii face trimitere la cele reţinute în acelaşi sens prin Decizia nr. 1576 din data de 7 decembrie 2011 a Curţii Constituţionale, precum şi la prevederile art. 10 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prin care este reglementat dreptul la liberă exprimare, precum şi limitele exercitării acestuia.

Totodată, apreciază că este esenţială şi jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului care face distincţia clară între afirmaţii factuale şi judecăţi de valoare; dacă materialitatea faptelor obiective poate fi dovedită, cele din urmă nu pot fi supuse condiţiei probării exactităţii lor [De Haes şi Gijsels împotriva Belgiei, pag. 235, paragraful 42 şi Harlanova împotriva Letoniei, Cererea nr. 57.313/00 (dec.) din 3 aprilie 2003].

Arată că, atunci când este vorba de afirmaţii privind comportamentul unui terţ, în unele cazuri poate fi dificil să se facă distincţia dintre acuzaţii de fapt şi judecăţi de valoare, nefiind mai puţin adevărat că şi o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită de orice fundament de fapt (Jerusalem împotriva Austriei, Cererea nr. 26.958/95, paragraful 43, CEDO 2001-11).

Susţine că, raportat la jurisprudenţa instanţei europene, calificarea unei declaraţii ca fiind o afirmaţie factuală sau o judecată de valoare este o chestiune care, înainte de toate, intră în limitele de apreciere a autorităţilor naţionale, în special a instanţelor naţionale; cu toate acestea, chiar şi atunci când o declaraţie are natura unei judecăţi de valoare, trebuie să existe o bază factuală suficientă care să o susţină, în caz contrar, aceasta depăşind limitele libertăţii de exprimare (Pedersen şi Baadsgaard împotriva Danemarcei, nr. 49017/99, pct. 76, ECHR 2004-XI şi Timpul Info-Magazin şi Anghel împotriva Moldovei, nr. 42864/05, pct. 37; 27 noiembrie 2007).

De asemenea, consideră relevant faptul că, în speţa de faţă, intimatul-pârât nu este un ziarist, ci acesta a aspirat la obţinerea unei funcţii politice, articolul defăimător fiind distribuit în apropierea alegerilor desfăşurate în anul 2020 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale.

Ca atare, subliniază că afirmaţiile intimatului-pârât sunt cele ale unei persoane obişnuite, exprimate într-un spaţiu public, care pot fi aduse uşor la cunoştinţa unui număr mare de persoane, prin intermediul platformelor de comunicare on-line, astfel că nu se pot aplica principiile consacrate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în ceea ce îi priveşte pe ziarişti.

Menţionează că, potrivit celor statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, nu este obligaţia ziaristului să dovedească faptele expuse, atunci când acţionează cu bună-credinţă, bazându-se pe informaţii credibile, acordând garanţii solide din acest punct de vedere presei; în ceea ce priveşte afirmaţiile persoanelor care nu exercită profesia de ziarist, marja de apreciere nu mai este atât de mare.

Aşadar, în opinia recurentului-reclamant, atunci când informaţiile sunt comunicate de către o persoană care nu este ziarist, protecţia dreptului la liberă exprimare are alte componente, chiar dacă persoana care postează în spaţiul public on-line se consideră a fi un formator de opinie.

Raportat la cele reţinute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Sipoş contra României, arată că, pentru a se considera că o persoană care transmite în spaţiul public informaţii despre o persoană publică a acţionat în limitele dreptului la liberă exprimare, trebuie să se stabilească dacă acesta a fost de bună-credinţă, dacă faptele expuse au o bază ce poate fi dovedită ori dacă ceea ce a transmis sunt simple opinii, judecăţi de valoare, iar, în acest ultim caz, dacă exprimarea lor s-a făcut în limitele bunului-simţ, fără a se aduce atingere dreptului la demnitate al persoanei despre care se vorbeşte.

Susţine că, în speţă, articolele distribuite de către intimatul-pârât sunt centrate pe afirmaţii factuale, iar nu judecăţi de valoare, fără însă ca acesta să dovedească în vreun fel corespondenţa lor cu adevărul, împrejurare ce determină reaua-credinţă a părţii adverse în lansarea în spaţiul public a unor afirmaţii de o asemenea gravitate.

Apreciază că intenţia intimatului-pârât a fost aceea de a-i afecta imaginea, iar nu de a informa publicul despre subiecte de interes general şi de a suscita interesul pentru înlăturarea fenomenelor criticate, cu atât mai mult cu cât, la momentul distribuirii articolului, intimatul-pârât dorea să candideze pentru funcţia de primar al Municipiului Târgovişte, având, astfel, tot interesul pentru a afecta imaginea executivului Primăriei Târgovişte, din care făcea parte recurentul-reclamant.

Consideră că, având în vedere acuzaţiile grave formulate, exercitarea libertăţii de exprimare de către intimatul-pârât implică obligaţii şi responsabilităţi, iar garanţiile oferite de art. 10 din Convenţie sunt supuse condiţiei ca acesta să acţioneze cu bună-credinţă.

În privinţa condiţiei bunei-credinţe, învederează că, din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, rezultă că principiul conform căruia adevărul obiectiv al afirmaţiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanţe în situaţia în care analizează o acuzaţie de calomnie, elementul determinant trebuind să fie buna-credinţă a autorului afirmaţiilor care afectează reputaţia părţii vătămate (dacă a cunoscut sau nu ca acestea sunt false, precum şi dacă a depus diligentele necesare, în circumstanţele date, pentru a verifica autenticitatea afirmaţiilor).

Or, în opinia sa, intimatul-pârât nu a făcut dovada că a depus un minim de diligentă necesar, în raport de circumstanţele date, pentru a verifica înainte de publicarea postărilor dacă informaţiile privitoare la persoana reclamantului sunt autentice.

Susţine că, în speţă, concluzia care se impune este aceea că o mare parte a afirmaţiilor publice ale intimatului-pârât au afectat drepturile la bună-reputaţie şi la demnitate ale recurentului-reclamant şi pot atrage răspunderea civilă delictuală, întrucât nu se încadrează în limitele unor simple judecăţi de valoare care se circumscriu limitelor libertăţii de exprimare, consacrate de art. 10 alin. (2) din Convenţie.

Subliniază că, prin modul în care intimatul-pârât l-a acuzat, respectiv fără o bază factuală dovedită sau indicată, a fost rupt echilibrul între libertatea de exprimare şi dreptul la viaţă privată, care cade sub incidenţa art. 8 din Convenţie, echilibru ce impune tragerea la răspundere a persoanei vinovate de comiterea afirmaţiilor denigratoare, care reprezintă situaţii factuale, lipsite de suport probatoriu, efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare şi reiterate în public, prin mijloace de comunicare on-line.

Ca atare, apreciază că este în neconcordanţă vădită cu principiile şi regulile impuse de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, precum şi cu regulile democraţiei cele reţinute de către instanţa de apel, în sensul că exercitarea dreptului la liberă exprimare de către intimatul-pârât se încadrează în limitele rezonabilităţii, că, în speţă, conduita acestuia este caracterizată prin bună-credinţă şi se încadrează în limitele unei critici admisibile, faţă de notorietatea de care se bucură recurentul-reclamant în virtutea funcţiei publice pe care o exercită.

Faţă de cele anterior expuse, susţine că existenţa faptei ilicite este evidentă.

În ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiei privind existenţa prejudiciului, prin raportare la principiile ce rezultă din jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (decizia nr. 153 din data de 27 ianuarie 2016) şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, arată că, în speţă, nu sunt incidente chestiunile privind "criteriului adevărului" şi permiterea "exagerărilor", întrucât intimatul-pârât nu era un ziarist, un om de media, animat de dorinţa aducerii la cunoştinţă publică a unor fapte în legătură cu o persoană publică, încât să justifice un drept şi un interes legitim în a face astfel de acuzaţii publice.

Solicită instanţei de recurs să reţină că ceea ce constituie obiect de controversă este calificarea faptei materiale a intimatului-pârât drept faptă ilicită de natură a atrage răspunderea sa civilă delictuală, aceasta susţinând că simpla distribuire a unui articol denigrator nu este apă să îl oblige la repararea prejudiciului suferit de persoana denigrată.

Menţionează că, în sens contrar celor susţinute de intimatul-pârât, în practica instanţelor judecătoreşti (decizia nr. 1724 din data de 1 iulie 2021 a Curţii de Apel Ploieşti, pronunţată în dosarul nr. x/2020; decizia nr. 3216/2014), s-a conturat ideea existenţei unei fapte proprii a pârâtului care nu s-a rezumat la a aprecia pagina de media ce prezintă articolul, ci şi-a asumat acest text, i-a atribuit un titlu corespunzător conţinutului şi l-a distribuit către alte persoane.

Recurentul-reclamant reiterează susţinerea potrivit căreia, în prezenta cauză, fapta este cu atât mai evidentă, atingerea nepatrimonială adusă fiind rezultatul faptei directe a intimatului-pârât care şi-a asumat conţinutul unui articol denigrator, pe care 1-a distribuit pe pagina sa de C. cu intenţia neechivocă de a afecta imaginea intimatului.

Totodată, afirmă că intimatul-pârât nu a dovedit realitatea afirmaţiilor conţinute de articolul distribuit şi, aşa cum a precizat chiar în faţa instanţei de apel, nu s-a preocupat în niciun moment să verifice veridicitatea acestora, susţinând că o obligaţie în acest sens ar incumba în exclusivitate autorului articolului.

În opinia sa, ca o împrejurare esenţială în speţă trebuie reţinut şi că o astfel de manifestare în mediul on-line a fost considerată în practica instanţei supreme, drept o manifestare publică, dat fiind că reţeaua de socializare este, prin natura sa, destinată accesului public (decizia nr. 4546/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

În situaţia în care s-ar admite că intimatul-pârât s-a mărginit la a distribui un articol denigrator la adresa sa, cu intenţia de a informa publicul, susţine că trebuie reţinut că, atât Constituţia României cât şi Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale au statuat că libertatea de exprimare nu este un drept absolut, el putând fi supus unor limite care constituie măsuri necesare într-o societate democratică pentru protecţia reputaţiei sau drepturilor altora [art. 30 alin. (8) din Constituţia României şi art. 10 alin. (2) din Convenţie].

Concluzionând, apreciază că, potrivit argumentelor pe care le-a adus prin dezvoltarea motivelor de recurs, pledează în favoarea reţinerii faptei ilicite a părţii adverse, săvârşită cu intenţia de a afecta imaginea sa, astfel că, prejudiciul şi raportul de cauzalitate sunt prezumate, prin raportare Ia circumstanţele specifice cauzei.

II.2. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimatul-pârât B. solicită să se constate că recursul este formulat cu rea-credinţă, este un abuz de drept, iar demersul său se încadrează în limitele criticii admisibile în cadrul libertăţii de exprimare.

În esenţă, a arătat că dreptul la liberă exprimare prevăzut de art. 10 din Convenţie este un drept special, întrucât stă la baza noţiunii de societate democratică şi sintetizează sistemul de valori pe care este clădită Convenţia.

În ceea ce priveşte dreptul intern, susţine că prevederile art. 10 din Convenţie au devenit izvor de drept obligatoriu şi prioritar, în măsura în care cuprind dispoziţii mai favorabile titularului dreptului, instrumentul juridic avut la dispoziţie pentru aplicarea Convenţiei fiind dat de art. 11 alin. (2) şi art. 20 alin. (1) şi (2) din Constituţie, care au formulat principiul efectului direct şi principiul priorităţii reglementărilor internaţionale privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului faţă de legile interne.

II.3. Răspunsul la întâmpinare

Recurentul-reclamant nu a depus răspuns la întâmpinare.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs şi prin raportare dispoziţiile legale aplicabile în cauză şi la apărările formulate, se apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează.

Înalta Curte constată că recurentul-reclamant se prevalează de motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocând greşita aplicare a dispoziţiilor de drept material, anume a prevederilor art. 1357 din C. civ. rap. la art. 70-72, art. 75 din C. civ. şi art. 14 alin. (2) din C. civ., dar şi o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 8 şi art. 10 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului creată în interpretarea şi aplicarea acestor norme convenţionale.

Preliminar, se impune precizarea că recursul este o cale extraordinară de atac prin care se exercită exclusiv o cenzură de legalitate a hotărârii atacate, pentru motivele limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., nefiind permisă instanţei de recurs, în analizarea criticilor formulate de titularul cererii de recurs, verificări cu privire la situaţia de fapt sau reaprecierea probelor cauzei, astfel cum recurentul tinde prin mare parte dintre criticile concepute în cadrul memoriului de recurs.

Speţa dedusă judecăţii presupunea soluţionarea unui conflict între două drepturi fundamentale ale omului - dreptul reclamantului la viaţă privată, în componenta referitoare la dreptul la onoare şi reputaţie [art. 71 şi alin. (1) şi art. 72 alin. (1) din C. civ. art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului] şi, respectiv dreptul pârâtului la liberă exprimare [recunoscut şi garantat art. 70 alin. (1) din C. civ. şi de art. 10 din Convenţia europeană], fiecare dintre aceste drepturi putând fi supuse unor restrângeri, ingerinţe sau limitări din partea statului, în condiţiile art. 75 din C. civ. rap. la art. 8 alin. (2) şi, respectiv art. 10 alin. (2) din Convenţia europeană.

Considerând că intimatul-pârât şi-a exercitat dreptul fie cu rea-credinţă, fie cu încălcarea pactelor şi convenţiilor la care România este parte - art. 75 alin. (2) din C. civ. -, prin cererea de chemare în judecată reclamantul a pretins, în temeiul art. 10 alin. (2) din Convenţie, dispunerea unei măsuri (ce corespunde unei ingerinţe a autorităţilor statului) în dreptul pârâtului la libertatea de exprimare, anume prin admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată.

Cererea de chemare în judecată a fost fundamentată de instituţia răspunderii civile delictuale reglementate de art. 1357 şi urm. din C. civ., situaţie în care era necesară verificarea întrunirii în cauză, în mod cumulativ, a condiţiilor pentru antrenarea acesteia: fapta ilicită, prejudiciul, vinovăţia autorului şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

În acest context, se constată că ambele instanţe de fond au concluzionat că în cauză nu s-a putut reţine existenţa unei fapte ilicite în sarcina intimatului-pârât, caz în care, nefiind întrunită această premisă esenţială în mecanismul antrenării răspunderii civile delictuale, prin decizia recurată, s-a considerat că nu mai este necesară verificarea celorlalte cerinţe legale ale acestui tip de răspundere - prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu şi vinovăţia celui căruia i se impută săvârşirea faptei reclamate.

Înalta Curte constată că situaţia de fapt reţinută de curtea de apel relevă că recurentul-reclamant a imputat intimatului-pârât o pretinsă faptă ilicită constând în postarea publicată pe pagina sa de C., prin intermediul căreia a redat (redistribuit) conţinutul unui articol preluat de pe pagina de C. a utilizatorului "D.", însoţit de comentariul propriu "Dacă este adevărat, rugăm autorităţile competente să se autosesizeze. În jurul orelor 23:15 am distribuit acest material şi pe pagină Primăria Târgovişte după care cei de la butoane au trimis-o mult mai în spate".

În cuprinsul memoriului de recurs, recurentul-reclamant enunţă criteriile dezvoltate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa creată în aplicarea prevederilor art. 8 şi 10 din Convenţia europeană, respectiv cele pe baza cărora se soluţionează conflictul dintre aceste două drepturi fundamentale - dreptul reclamantului la viaţă privată (ce include şi dreptul la respectarea onoarei şi reputaţiei sale), pe de o parte, şi dreptul pârâtului la liberă exprimare, pe de altă parte, invocând, din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., greşita aplicare a acestora la speţa dedusă judecăţii.

Înalta Curte apreciază că aceste critici ale recurentului-reclamant nu sunt fondate, întrucât instanţa de apel a identificat şi aplicat în mod corect criteriile desprinse din jurisprudenţa Curţii Europene, pe baza cărora se impunea soluţionarea pretenţiei deduse judecăţii, criterii menţionate, de altfel, şi de către recurent prin motivele de recurs.

Astfel, se constată că prin cererea de chemare în judecată, instanţa de judecată a fost învestită cu o acţiune în răspundere civilă delictuală pentru asigurarea respectării dreptului viaţă privată a reclamantului (în ceea ce priveşte componenta dreptului la onoare şi reputaţie), opus libertăţii de exprimare de care se prevalează pârâtul, finalitatea soluţionării cererii fiind aceea de a se menţine un just echilibru între cele două drepturi aflate în dispută şi, în consecinţă, a se concluziona dacă, în cauză, sunt incidente prevederile art. 75 alin. (2) din C. civ.

În privinţa "ingerinţei" la care poate fi supus dreptul la liberă exprimare, recurentul susţine că trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii: ingerinţa să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim [dintre cele menţionate de art. 8 alin. (2), respectiv art. 10 alin. (2) din Convenţie], măsura luată să fie necesară într-o societate democratică, cu aplicarea testului de proporţionalitate între ingerinţă şi scopul urmărit sau, în alţi termeni, păstrarea unui just echilibru între drepturile protejate de art. 10 şi cele protejate de art. 8 din Convenţie.

În concret, se constată că instanţa de apel, spre deosebire de tribunal (care a reţinut că fapta ce ar putea fi analizată în sarcina pârâtului era doar aceea de a redistribui articolul preluat de pe pagina de C. al unui alt utilizator al platformei), a luat în considerare susţinerile reclamantului, analizând conţinutul integral al postării pârâtului, anume articolul redistribuit de pe pagina de C. a utilizatorului "D.", indicând, deci, sursa acestuia, dar a analizat şi poziţionarea intimatului-pârât faţă de conţinutul articolului considerat de către recurent ofensator sau calomnios la adresa sa, în termenii menţionaţi în debutul prezentelor considerente, sub forma comentariului pârâtului.

Pornind de la această stare de fapt, curtea de apel în mod corect a avut în vedere criteriul chestiunii de interes general ce constituia obiectul articolului în legătură cu care trebuiau verificate limitele libertăţii de exprimare a pârâtului; instanţa de apel a considerat că în speţă este îndeplinită această cerinţă, având în vedere că tema articolului viza modalitatea de tranzacţionare a pachetului de acţiuni deţinut de Primăria Municipiului Târgovişte la S.C. E. S.A. (deci, o chestiune privind integritatea patrimoniului unităţii administrativ-teritoriale, fenomenul vizat fiind acela al sesizării unor posibile nelegalităţi în derularea acestei operaţiuni), ceea ce corespunde celor statuate de instanţa europeană, în sensul că definirea a ceea ce constituie o chestiune de interes general depinde de circumstanţele cauzei.

Totodată, este de precizat că, instanţa de la Strasbourg, în jurisprudenţa sa, a statuat că o anumită doză de exagerare trebuie tolerată în cazul în care există o dezbatere publică privitoare la chestiuni de interes general, precum şi că limitele criticilor admisibile sunt mai largi în privinţa unui om politic decât în privinţa unui simplu particular (Hotărârea pronunţată în cauza Cornelia Popa contra României, par. 23).

În aplicarea acestor reguli, referitor la calitatea recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că instanţa de apel a avut în vedere un al doilea criteriu, anume cel al notorietăţii persoanei vizate de obiectul articolului, întrucât rolul sau funcţia persoanei vizate şi natura activităţilor ce fac obiectul comunicării către public constituie un criteriu important, legat de cel precedent.

În acest sens, se impune a se face o necesară distincţie între persoanele de drept privat şi persoanele care acţionează într-un context public, în calitate de personalităţi sau persoane publice. Astfel, în vreme ce o persoană de drept privat necunoscută publicului poate pretinde o protecţie deosebită a dreptului său la viaţa privată, acest lucru nu este valabil şi pentru persoanele publice.

În această etapă a analizei, în evaluarea acestui criteriu, curtea de apel s-a raportat la funcţia exercitată de către recurentul-reclamant - fost secretar general al autorităţii locale şi, ulterior, subprefect al judeţului -, reţinând în mod corect că acestuia îi poate fi recunoscută calitatea de persoană care acţionează într-un context public, date fiind atribuţiile legale importante pe care le avea în administraţia publică locală, în virtutea funcţiilor publice deţinute.

Dată fiind constatarea acestei premise, dreptul de a comunica idei şi informaţii privind probleme de interes public ce vizau persoana recurentului-reclamant, trebuie să primească o interpretare mai puţin strictă decât în cazul în care ar privi o persoană de drept privat, necunoscută, care poate pretinde o protecţie mai strictă a dreptului la viaţă privată.

În contextul analizei efectuate de curtea de apel, din perspectiva art. 75 alin. (1) din C. civ. coroborat cu art. 8 alin. (2) din Convenţie, recurentul contestă aplicarea standardului de persoană publică în ceea ce îl priveşte, însă, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a ales standardul corect în privinţa sa, având în vedere că demnităţile publice succesive de secretar generat al Primăriei municipiului Târgovişte şi, respectiv subprefect al judeţului Dâmboviţa, îl plasează mai aproape de standardul unei persoane din mediul politic (prefectul şi subprefectul fiind, potrivit legii, reprezentanţi ai Guvernului în teritoriu) decât de acela al unei persoane private; aşa fiind, statutul de demnitate publică al recurentului-reclamant, nu constituie o circumstanţă de natură a restrânge sfera ingerinţelor la care poate fi expus în mod legitim, cu respectarea art. 8 alin. (2) din Convenţia europeană, ci chiar o extinde, contrar celor susţinute de recurent.

Drept urmare, Înalta Curte apreciază că în cauza dedusă judecăţii, curtea de apel în mod corect nu a avut în vedere categoria funcţionarilor publici (căreia în mod real, în jurisprudenţa CEDO îi este atribuită o protecţie mai largă din perspectiva criticilor la care pot fi expuşi), întrucât categoria funcţionarilor publici de carieră, cu un grad mai ridicat al protecţiei vieţii private (onoare şi reputaţie) avută în vedere în cauze de acest fel, priveşte exclusiv pe acei funcţionari publici care nu se poziţionează în mod voluntar în avanscenă (a se vedea în acest sens, Fresssoz şi Roire împotriva Franţei, pct. 50; Egeland şi Hanseid împotriva Norvegiei, pct. 62; Stângu şi Scutelnicu împotriva României din 31 ianuarie 2006); or, criteriul enunţat este exclus de la aplicare în privinţa recurentului-reclamant, cel puţin pentru ipostaza calităţii acestuia de subprefect - o funcţie de demnitate publică numită, ce presupune acordul persoanei în cauză de a exercita o funcţie oficială, în context politic.

Pentru evidenţierea acestei distincţii, sunt de observat cele arătate de instanţa europeană în paragraful 47 din Hotărârea pronunţată în Cauza Stângu şi Scutelnicu împotriva României: "Curtea subliniază că limitele criticii admisibile sunt ca şi pentru oamenii politici, mult mai largi în cazul funcţionarilor care exercită funcţii oficiale. În acelaşi timp nu se poate spune că funcţionarii se expun cu bună ştiinţă unui control atent al faptelor şi gesturilor lor, exact ca şi în cazul oamenilor politici şi doresc atunci să fie trataţi pe picior de egalitate cu aceştia din urmă când se pune problema criticării comportamentului lor. În plus, funcţionarii, şi mai ales magistraţii, în temeiul obligaţiei lor de rezervă, trebuie pentru a-şi îndeplini funcţiile lor, să beneficieze de încrederea publicului fără a fi pe nedrept deranjaţi. De aceea este posibil să fie necesară protejarea lor împotriva atacurilor ofensatoare atunci când sunt în funcţie (Janowski împotriva Poloniei, pct. 33)."

Înalta Curte constată că pentru a analiza limitele în care intimatul-pârât şi-a exercitat dreptul la liberă exprimare, instanţa de apel în mod legal s-a raportate la distincţia făcută de Curtea Europeană între relatarea unor situaţii de fapt şi judecăţile de valoare.

În acest sens, un prim demers de analiză priveşte calificarea afirmaţiilor ca referindu-se la imputarea unor fapte de natură obiectivă sau, dimpotrivă, la exprimarea unor judecăţi de valoare, context în care trebuie luată în considerare atitudinea subiectivă a autorului articolelor denunţate ca fiind denigratoare; potrivit jurisprudenţei Curţii Europene, o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită de orice fundament de fapt (Jerusalem împotriva Austriei, Cererea nr. 26.958/95, paragraful 43, CEDO 2001-11).

Aşadar, distincţia anterioară este importantă sub aspect probatoriu, întrucât, persoanelor care impută altora fapte obiective li se poate pretinde, în mod legitim, să dovedească o minimă bază factuală, pe când dovedirea adevărului unei judecăţi de valoare nu poate fi solicitată, pentru că, în caz contrar, în cea din urmă situaţie, s-ar aduce atingere chiar dreptului la libertatea de opinie; însă, în această ultimă ipoteză, cerinţa ce trebuie verificată este aceea că cel ce afirmă trebuie să fi acţionat cu bună-credinţă, altfel spus, să existe o minimă bază factuală a afirmaţiilor sale (Radio France şi alţii împotriva Franţei, paragraful 37), condiţie desprinsă din conţinutul art. 10 din Convenţie.

Astfel, instanţa de la Strasbourg a subliniat că, urmare a îndatoririlor şi răspunderii inerente exercitării libertăţii de exprimare, protecţia oferită de art. 10 din Convenţie persoanelor care se implică într-o dezbatere publică, este subordonată condiţiei ca acestea să acţioneze cu buna credinţă, în sensul de a oferi informaţii exacte şi demne de încredere.

De asemenea, un element deosebit de important este reprezentat de modul în care este evidenţiată preluarea informaţiilor dintr-o sursă anume şi nu expunerea acestora ca reprezentând un adevăr obiectiv.

Înalta Curte constată că instanţa de apel în mod corect a făcut aplicarea acestor reguli de analiză a libertăţii de exprimare în ceea ce priveşte conduita intimatului-pârât, constatând că, în speţă, în aprecierea atitudinii subiective a intimatului, prezintă relevanţă modul în care acesta a prezentat ansamblul circumstanţelor de fapt ce au legătură cu persoana şi conduita recurentului-reclamant, evidenţiind preluarea informaţiilor dintr-o anumită sursă (postarea utilizatorului C. "D.").

În acest context, Înalta Curte apreciază că în mod nefondat recurentul-reclamant susţine că intimatul-pârât era ţinut de obligaţia de a face el însuşi o minimă verificare a autenticităţii informaţiilor conţinute de articolul incriminat.

Totodată, instanţa de apel a reţinut ca relevant în cauză că, faţă de aceste circumstanţe de fapt, intimatul s-a poziţionat într-o manieră dubitativă ("Dacă este adevărat, rugăm autorităţile competente să se autosesizeze"), fără a le prezenta ca pe un adevăr indiscutabil şi fără a-şi însuşi necondiţionat conţinutul articolului; or, atare constatare, în aprecierea instanţei de apel a fost de natură a contura buna-credinţă a acestuia, întrucât intimatul nu şi-a impus în spaţiul public propriul punct de vedere prin postarea realizată, ci doar a expus în mod dubitativ o chestiune, avizând opinia publică asupra unor posibile probleme de interes general la nivelul comunităţii locale şi solicitând investigarea acestora de către autorităţile competente.

Analizând buna-credinţă a intimatului în această modalitate, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a acestui criteriu ce decurge din constatarea existenţei unei minime baze factuale a comunicării publice, concluzionând, în acord cu această premisă, că intimatul nu a urmărit să aducă atingere vieţii private şi demnităţii reclamantului, ci tragerea unui semnal de alarmă cu privire la o problemă de interes public.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte constată că în mod legal instanţa de apel a concluzionat şi argumentat inexistenţa faptei ilicite a intimatului-pârât, constatând că, în speţă, sunt întrunite cerinţele art. 75 din C. civ., deoarece acesta a acţionat cu bună-credinţă şi cu respectarea exigentelor art. 10 alin. (1) din Convenţia europeană a drepturilor omului, în virtutea libertăţii sale de exprimare şi în limitele intrinseci ale acestui drept, conduita intimatului fiind de natură a se circumscrie unei restrângeri a dreptului recurentului-reclamant la viaţă privată, în sensul prevăzut de art. 71 alin. (2) şi, respectiv art. 72 alin. (2) din C. civ., sub aspectul componentelor acestui drept fundamental (onoare şi reputaţie), aşadar, în acord cu art. 8 alin. (2) din Convenţia europeană.

În consecinţă, nereţinându-se existenţa unei fapte ilicite apte să antreneze răspunderea civilă delictuală a intimatului-pârât, în cauză, în mod corect s-a constatat că nu mai era necesară analizarea celorlalte condiţii legale ale răspunderii, astfel cum a reţinut instanţa de apel; drept urmare, Înalta Curte apreciază că nu se impune analizarea criticilor recurentului cu acest obiect.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamant, nefiind întrunite cerinţele cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 450 din data de 16 februarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 noiembrie 2022.