Unjust enrichment and retention claim for construction on third-party land rejected due to lack of direct causal link between loss and gain

Şedinţa publică din data de 10 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Mangalia, în data de 02 octombrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul C., obligarea acestuia la plata contravalorii materialelor de construcţie folosite la edificarea imobilului situat în municipiul Mangalia - Venus, str. x, parcela x. lot x, judeţul Constanţa şi a preţului muncii, estimată la suma de 357600 RON, precum şi instituirea unui drept de retenţie asupra acestui imobil până la plata acestei sume.

Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 209 - 210 C. proc. civ., art. 3 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., art. 494 alin. (3) teza finală vechiul C. civ., art. 2495/2499 C. civ., art. 1345-1348 C. civ. şi art. 1443-1460 C. civ.

Pârâtul C. a formulat întâmpinare, invocând excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Mangalia, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive raportat la temeiul de drept invocat şi anume îmbogăţirea fără justă cauză.

In data de 03 aprilie 2019 a fost înregistrată cererea reclamanţilor de modificare a cererii de chemare în judecată, în sensul introducerii în cauză în calitate de pârâţi şi a numiţilor D. şi E., solicitând ca şi aceştia să fie obligaţi, alături de pârâtul C., la plata sumei de 357600 RON, reprezentând contravaloarea materialelor de construcţie folosite la edificarea imobilului situat în municipiul Mangalia - Venus, str. x. nr. 28, parcela x, lot x, judeţul Constanţa, precum şi apretului muncii.

La termenul de judecată din data de 02 aprilie 2019, pârâtul C. a invocat şi excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Mangalia, solicitând instanţei să admită această excepţie, apreciind că sub aspectul valoric este competent Tribunalul Suceava.

Prin sentinţa civilă nr. 536 din 19 aprilie 2019, Judecătoria Mangalia a admis excepţia necompetenţei materiale şi teritoriale şi a declinat în favoarea Tribunalului Suceava competenţa de soluţionare a cererii formulate de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâtul C..

Tribunalul Suceava, secţia I civilă, prin sentinţa civilă nr. 989 din 22 octombrie 2019, a admis excepţia necompetenţei materiale, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei civile având ca obiect pretenţii formulată de către reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul C., în favoarea Judecătoriei Mangalia.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin decizia nr. 2460 din 12 decembrie 2019 a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Suceava.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Tribunalului Suceava, secţia I civilă, în data de 17 februarie 2020, sub nr. x/2018*.

2. Hotărârea pronunţată la fond

Prin sentinţa nr. 720 din 12 aprilie 2021, Tribunalul Suceava, secţia I civilă a respins, ca nefondate, excepţiile vizând inadmisibilitatea acţiunii, respectiv lipsa calităţii procesual-pasive, invocate de către pârât. A respins, ca nefondată, acţiunea având ca obiect pretenţii formulată de către reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul C.. A obligat reclamanţii la plata către pârât a sumei de 1500 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată în apel

Prin decizia nr. 1007 din 20 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii A. şi B., împotriva sentinţei nr. 720 din 12 aprilie 2021, pronunţată de Tribunalul Suceava, în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimatul-pârât C..

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 1007 din 20 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă, au declarat recurs reclamanţii A. şi B., cale de atac cu a cărei soluţionare a fost învestită înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză.

Dosarul a fost înregistrat la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 04 ianuarie 2022 şi a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 10, astfel cum reiese din fişa Ecris.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel, pentru soluţionarea cauzei cu aplicarea corectă a normelor de drept material privind îmbogăţirea fără justă cauză (art. 1345 C. civ.), cauză ilicită (art. 1236 C. civ.) şi dreptul de retenţie (art. 2495 alin. (1) C. civ.), cu cheltuieli de judecată.

În dezvoltarea motivului de recurs, recurenţii au învederat că au probat edificarea imobilul din Mangalia, însă instanţa de apel le-a respins, ca nefondat, apelul formulat, inclusiv pretenţia de instituire a unui drept de retenţie, dat fiind caracterul său accesoriu, motivând că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 1345 C. civ.

Au mai arătat că au probat şi cauza ilicită a îmbogăţirii pârâtului, respectiv că imobilul în litigiu a fost înstrăinat pârâtului de către F. prin mijloace frauduloase, dar şi că documentaţiile cadastrale care stau la baza dobândirii dreptului de proprietate al pârâtului nu corespund cu procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrării întocmit de recurenţii-reclamanţi, iar prin ordonanţa de clasare din 11 august 2020 (Dosar x/2020), Parchetul de pe lângă Judecătoria Mangalia a constatat că sunt îndeplinite, prin cercetările efectuate, condiţiile de tipicitate obiectivă şi subiectivă a faptelor pentru care s-a dispus începerea urmăririi penale împotriva pârâtului pentru infracţiunile de fals, uz de fals şi înşelăciune, însă a constatat incidenţa prescripţiei.

Recurenţii au susţinut că apelul declarat trebuia admis, întrucât, prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare, imobilul situat în Mangalia a devenit bun propriu al intimatului-pârât tocmai pentru disimularea cauzei dobândirii, fiind evidentă sporirea patrimoniului acestuia prin diminuarea în aceeaşi măsură a patrimoniului reclamanţilor.

S-a mai arătat că sunt nefondate reţinerile instanţei de apel în sensul că "nu a avut loc o mărire a patrimoniului pârâtului pe seama patrimoniului reclamanţilor, în condiţiile în care sporirea patrimoniului intimatului a avut la bază o cauză legitimă, cauză care se identifică în existenţa unui temei, respectiv contractul de vânzare-cumpărare care a avut ca obiect respectivul imobil", întrucât art. 1345 C. civ. prevede expres ca cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogăţit fără justă cauză, în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ţinut dincolo de limita propriei sale îmbogăţiri.

Astfel, recurenţii au învederat că instanţa de recurs trebuie să pună în discuţie aplicarea unei legi in concreto sub aspect juridic, iar nu gramatical sau semantic, în cazul în care părţile adaugă condiţii proprii la lege, care sunt sau nu acceptate de ceilalţi participanţi, urmând a avea în vedere şi principiul ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus.

De asemenea, recurenţii au opinat că, şi din punctul de vedere al art. 1348 C. civ., apelul se impunea a fi admis, deoarece patrimoniul reclamanţilor s-a micşorat cu suma de 357.600 de RON, reprezentând contravaloarea materialelor şi a preţului muncii utilizate de aceştia pentru edificarea construcţiei cu destinaţia de locuinţă, iar persoana al cărei patrimoniu s-a mărit în mod corelativ cu aceeaşi valoare este chiar pârâtul, care a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/29.08.2013 (în timpul soluţionării dosarului nr. x/2013).

Totodată, au arătat că, din probatoriile dezvoltate pe larg în cererea de chemare în judecată şi în cuprinsul cererii de apel, reiese că acţiunea formulată este admisibilă, fiind îndeplinită condiţia prevăzută de art. 1345 C. civ., reclamanţii neavând deschisă calea unei alte acţiuni în justiţie pentru a obţine de la pârât contravaloarea materialelor şi preţul muncii.

În ceea ce priveşte cererea de instituire a unui drept de retenţie asupra imobilului până la restituirea de către pârât a sumelor solicitate, recurenţii au susţinut că cererea este întemeiată în raport cu dispoziţiile art. 2495 alin. (1) C. civ. şi cu împrejurarea că o persoană care deţine un imobil care aparţine altuia şi pe care trebuie să îl restituie are dreptul să reţină bunul respectiv până la data la care creditorul dreptului de restituire îl va despăgubi pentru cheltuielile necesare şi utile făcute în legătură cu acel bun.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimatul-pârât nu a formulat întâmpinare.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 29 septembrie 2022 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 1007 din data de 20 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă şi a stabilit termen de judecată în şedinţă publică, la data de 10 noiembrie 2022, ora 900, completul C10- noul C. proc. civ., cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, potrivit considerentelor expuse în cele ce urmează.

Demersul judiciar pendinte, configurat prin elementele cererii introductive şi analizat de către instanţele de fond, a fost fundamentat pe mecanismul juridic al îmbogăţirii fără justă cauză, reglementat de art. 1345 din C. civ., reclamanţii solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 357.600 RON reprezentând contravaloarea materialelor de construcţie folosite la edificarea imobilului situat în Mangalia - Venus, str. x parcela x lot x şi instituirea unui drept de retenţie asupra acestui imobil până la plata acestei sume.

De lege lata, faptul juridic licit al îmbogăţirii fără justă cauză beneficiază de consacrare legislativă, sediul materiei fiind reprezentat de dispoziţiile art. 1345-1348 din C. civ., adoptat prin Legea nr. 287/2009.

Condiţiile materiale ale actio de in rem verso vizează existenţa unei îmbogăţiri a pârâtului, a unei însărăciri a reclamantului şi a legăturii directe dintre modificările intervenite în cele două patrimonii (art. 1345 C. civ.). Îmbogăţirea pârâtului presupune, în esenţă, obţinerea unui avantaj exprimabil pecuniar de către acesta. Corelativ, însărăcirea părţii adverse se referă la pierderea economică pe care o suferă, între cele două fenomene fiind necesar să existe o cauză comună.

Condiţiile juridice, înscrise în art. 1345 şi 1348 C. civ., sunt: lipsa unui temei juridic care să justifice îmbogăţirea şi însărăcirea corelativă, adică lipsa cauzei juste a mişcării de valori între patrimonii; buna-credinţă a îmbogăţitului, întrucât dacă îmbogăţitul a fost de rea-credinţă, izvorul obligaţiei este faptul juridic ilicit; respectiv, inexistenţa unei alte acţiuni în justiţie la îndemâna însărăcitului pentru recuperarea pierderii suferite.

Prima condiţie juridică are în vedere absenţa unui temei juridic în raport de care pârâtul să fie îndrituit să păstreze, în patrimoniu, avantajul pecuniar obţinut de la reclamant, iar condiţia juridică referitoare la caracterul subsidiar al lui actio de in rem verso presupune ca însărăcitul să nu aibă nici un alt mijloc juridic pentru realizarea dreptului său de creanţă împotriva pârâtului, deci, nici pe cea izvorâtă dintr-un contract.

Toate aceste condiţii trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, pentru obţinerea unei hotărâri judecătoreşti favorabile în actio de in rem verso, în caz contrar, soluţia fiind de respingere a cererii de chemare în judecată, fie pe fond (pentru neîndeplinirea oricăreia dintre cerinţele materiale, respectiv oricăreia dintre primele două cerinţe juridice menţionate), fie pentru inadmisibilitate (în cazul în care se pune în discuţie caracterul subsidiar al acţiunii, constatându-se că reclamantul are opţiunea unui alt mijloc juridic de realizare a dreptului de creanţă pretins împotriva pârâtului).

În speţă, verificând condiţiile materiale şi juridice ale intentării acţiunii în îmbogăţirea fără just temei, instanţa de apel, validând raţionamentul judiciar expus prin sentinţa primei instanţe, a reţinut caracterul nefondat al demersului judiciar promovat de reclamantă derivând din lipsa legăturii unice, între sporirea patrimoniului pârâtului şi însărăcirea reclamanţilor, respectiv existenţa unei cauze legitime a sporirii patrimoniului pârâtului, constând în încheierea unui contract de vânzare cumpărare a imobilului, în raport de care reclamanţii pretind că l-au edificat, încheiat între pârât şi proprietarul bunului la momentul edificării lucrărilor de construcţie, subliniindu-se că mărirea patrimonială afirmată s-a produs în mod direct în patrimoniul fostului proprietar al terenului şi construcţiei care apoi a vândut imobilele către pârât.

Prin cererea de recurs, se susţine că instanţa de apel a realizat o greşită aplicare în speţă a prevederilor art. 1345 din C. civ., întrucât instanţa de apel a concluzionat eronat că nu sunt îndeplinite aceste condiţii legale pentru admiterea acţiunii.

Critica este nefondată.

Astfel, raportat la contextul factual particular al cauzei - care relevă faptul că data edificării lucrărilor de construcţie şi încorporării materialelor de construcţie a căror contravaloare se solicită este anterioară celei la care a fost încheiat contractul prin care pârâtul a dobândit imobilul, respectiv că, la data la care s-au desfăşurat lucrările de edificare şi au fost suportate costurile materialelor de construcţie, pârâtul nu era proprietar al terenului pe care a fost edificată construcţia, ci numitul D. cu care reclamantul a încheiat convenţia autentificată sub nr. x/2006 prin care s-a obligat să edifice două construcţii pe terenul situat în Mangalia, parcela x, proprietarul terenului obligându-se să îi înstrăineze reclamantului, la momentul finalizării construcţiilor una dintre construcţii şi suprafaţa de 450 mp teren aferentă acesteia - instanţa de apel a reţinut corect că pentru a se putea reţine incidenţa îmbogăţirii fără just temei era necesar a se dovedi că patrimoniul pârâtului s-a majorat, în detrimentul patrimoniului reclamanţilor prin realizarea construcţiei în cauză, aşadar prin încorporarea materialelor de construcţie în terenul proprietatea pârâtului.

Din această perspectivă de analiză, în mod judicios a reţinut instanţa de apel, că în speţă, nu a fost demonstrată legătura de conexitate dintre îmbogăţirea unui patrimoniu şi însărăcirea celuilalt, privită drept cauză unică, indivizibilă, a actului ori evenimentului determinant, câtă vreme faptul generator nu este unic, astfel cum se afirmă în recurs, deoarece sporul de valoare economică determinat de lucrările de construcţie realizate s-a produs direct într-un alt patrimoniu, cel al proprietarului terenului de la momentul edificării construcţiei, deci relaţia de îmbogăţire fără just temei se identifică numai în acest raport.

Împrejurarea că, ulterior construirii lui, imobilul pretins a fi fost edificat de către reclamanţi a fost transmis de către numitul D. către pârât nu are aceeaşi cauză primordială, ci este rezultatul unei operaţiuni juridice distincte şi autonome de cauza generatoare a însărăcirii reclamanţilor, aceştia considerând greşit că edificarea construcţiei şi cumpărarea ulterioară a imobilului de la proprietar de către pârât reprezintă componente ale unei cauze unice.

Nici împrejurarea că pârâtul este actualul deţinător al imobilului pretins edificat de către aceştia şi, de aceea, în opinia acestora, este just ca intimatul să restituie contravaloarea materialelor de construcţie şi preţul muncii, nu are aptitudinea de a demonstra incidenţa unui motiv de nelegalitate în cauză, din perspectiva interpretării şi aplicării în cauză a prevederilor art. 1345 din C. civ., întrucât o atare construcţie juridică ignoră condiţia unicităţii cauzei.

De altfel, pârâtul fiind un dobânditor cu titlu particular în privinţa bunurilor imobile cumpărate, ar fi putut fi, eventual, ţinut numai de obligaţiile autorului său derivate din acte juridice anterioare referitoare la dreptul sau bunurile ce au făcut obiectul contractului şi numai în condiţii de opozabilitate a acestora (aspect care nu poate face obiect al prezentei analize, în considerarea principiului disponibilităţii procesului civil) iar nu de obligaţiile născute în patrimoniul autorului său din fapte juridice, chiar licite, cum ar fi îmbogăţirea fără o justă cauză.

Este aşadar, corectă statuarea instanţei de apel în sensul că, în realitate, în cauză, cheltuielile pretins realizate de către reclamanţi pentru edificarea unui imobil care nu era proprietatea acestora, pe terenul unui terţ faţă de prezentul litigiu nu au determinat o sporire a patrimoniului pârâtului, ci o sporire a patrimoniului subiectului de drept care la data edificării deţinea această calitate, respectiv a proprietarului imobilului care a fost construit şi care, ulterior finalizării construcţiei a dispus de ea, prin încheierea unui act juridic cu titlu oneros. Aceasta întrucât, în lipsa unei convenţii prin care să se transfere dreptul de proprietate asupra lucrărilor edificate pe terenul altuia către autorul lucrării, legea atribuie în patrimoniul proprietarului terenului dreptul de proprietate asupra construcţiei chiar din momentul începerii lucrării, pe măsura realizării ei.

Din această perspectivă, în lipsa oricăror critici care să vizeze soluţia dată de către instanţele anterioare cererii formulate de reclamanţi la data de 15.10.2019, de extindere a cadrului procesual - context în care statuarea instanţei de apel în sensul că această cerere întemeiată pe prevederile art. 204 din C. proc. civ. a fost tardiv formulată, au intrat în putere de lucru judecat - alegaţiile recurenţilor care susţin că numitul D. nu ar fi contestat dreptul lor de a stăpâni imobilul printr-o acţiune în evacuare sau revendicare (deşi a înstrăinat acest imobil) şi că, în acest context nu aveau deschisă calea unei acţiuni în justiţie împotriva acestuia, pe lângă faptul că, aduc în dezbatere conduita unui terţ în raport cu prezentul litigiu şi implicit, posibilitatea reclamanţilor de a solicita în contradictoriu cu acesta recunoaşterea dreptului la despăgubire, excedând astfel cadrului procesual stabilit definitiv în speţă, tind la a demonstra, aşa cum rezultă neechivoc din cuprinsul memoriului de recurs îndeplinirea unei alte cerinţe de natură juridică a actio de in rem verso, respectiv cea care rezultă din analiza art. 1348 din C. civ., care impune inexistenţa unei alte acţiuni în justiţie la îndemâna însărăcitului pentru recuperarea pierderii suferite.

Or, este corectă aprecierea instanţelor anterioare în sensul că atare condiţie nu s-a mai impus a fi analizată, în contextul în care analiza cerinţelor materiale şi juridice impuse de lege pentru actio de in rem verso trebuie realizată gradual, astfel că, în lipsa îndeplinirii uneia/unora dintre aceste cerinţe, care trebuie întrunite cumulativ, celelalte se mai impun a fi verificate.

Recurenţii au mai susţinut în recurs că este eronată statuarea instanţelor de fond în sensul că sporirea patrimoniului pârâtului a avut o cauză legitimă, respectiv contractul de vânzare încheiat de către acesta cu numitul D., care i-a înstrăinat imobilul în schimbul unui preţ.

Nici această critică nu este fondată, întrucât, aşa cum s-a arătat anterior verificarea temeiniciei unei cereri de chemare în judecată fondate pe dispoziţiile art. 1345 C. civ. impune examinarea, deopotrivă, şi a condiţiilor juridice ale îmbogăţirii fără justă cauză, mai precis examinarea titlului juridic care justifică obţinerea unui avantaj economic de către cel îmbogăţit.

Înalta Curte arată că examinarea condiţiei juridice constând în absenţa justei cauze nu poate fi realizată decât prin coroborarea dispoziţiilor art. 1345 C. civ. cu cele ale art. 1346 din acelaşi cod, text prin care se statuează că "Îmbogăţirea este justificată atunci când rezultă: a) din executarea unei obligaţii".

Aşadar, executarea unei obligaţii valabile, asumate contractual, înlătură caracterul injust al îmbogăţirii. Pe de altă parte, această normă nu impune ca respectivul titlu juridic să fie încheiat între cel ce afirmă însărăcirea şi cel pretins îmbogăţit, astfel că existenţa justei cauze poate avea ca fundament o convenţie încheiată între acesta din urmă şi un terţ.

Or, în speţă, aşa cum rezultă din starea de fapt a cauzei, pe care se grefează controlul de legalitate în recurs, pârâtul a primit în patrimoniu imobilul (construcţie şi teren), în starea în care acesta se afla la momentul cumpărării lui, de la numitul D., plătind, în schimbul bunurilor, aşa cum se găseau în momentul vânzării, un preţ.

Din acest punct de vedere, cauza îmbogăţirii pârâtului nu poate fi caracterizată ca injustă, ci este rezultatul executării unui titlu juridic - contractul de vânzare - în care îmbogăţitul are calitatea de cumpărător, act în baza căruia a plătit preţul stipulat în contract.

Din această perspectivă de analiză, împrejurarea că, în recurs, recurenţii au înţeles să reitereze argumentele invocate şi în fazele procesuale anterioare, care tind la a demonstra, prin trimitere la probatoriul administrat, o pretinsă disimulare a cauzei vânzării, respectiv utilizarea de către părţile contractului de vânzare a unor mijloace frauduloase, nu au aptitudinea de a susţine incidenţa vreunui motiv de casare din cele expres şi limitativ prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., în condiţiile în care prima instanţă a apreciat că nu a fost legal învestită cu analiza valabilităţii contractului de vânzare încheiat între pârât şi numitul D., iar în apel, statuările instanţei de prim control judiciar au validat acest raţionament.

Astfel, dincolo de faptul că în recurs nu pot fi deduse spre analiză critici care să vizeze situaţia de fapt a cauzei, simpla reiterare în prezenta cale de atac extraordinară a acestor susţineri, fără ca recurenţii să arate de ce este nelegală această dezlegare dată de instanţă în faza procesuală a apelului se constituie într-o conduită nepermisă în faza procesuală a recursului care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmăreşte să supună instanţei de control judiciar conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

De altfel, se impune a fi observat că niciunul dintre aceste considerente nu puteau influenţa aprecierea asupra condiţiilor materiale ale îmbogăţirii fără justă cauză, deoarece, astfel cum s-a arătat deja, nu s-a identificat cauza unică şi indivizibilă care le putea demonstra.

În considerarea argumentelor anterior evocate care relevă caracterul nefondat al criticilor circumscrise modului în care au fost soluţionată cererea reclamanţilor întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză şi a raportului de dependenţă între acest petit şi cel accesoriu având ca obiect instituirea dreptului de retenţie asupra imobilului menţionat în cererea de chemare în judecată, argumentele deduse analizei, prin memoriul de recurs, în mod subsecvent, care vizează îndeplinirea cerinţelor impuse de art. 2495 alin. (1) din C. civ., respectiv afirmă caracterul fondat al cererii accesorii, sunt, de asemenea nefondate.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, potrivit art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B., împotriva deciziei civile nr. 1007/20.10.2021 pronunţată de Curtea de apel Suceava, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 1007 din 20 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2018.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 noiembrie 2022.