Inadmissibility of cassation appeal in statutory compensation proceedings for nationalized property; priority of special legislation limiting appeals to a single instance over Convention rights

Şedinţa publică din data de 10 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată la data de 31.10.2019, reclamanţii A. şi B. au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, în temeiul articolelor 34 şi 35 din Legea nr. 165/2013: să constate calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii pentru imobilele înscrise în C.F. ind. nr. 4425 Gherla, cu nr. top x şi C.F. col. Nr. x Gherla, nr. top. x situate în Mun. Gherla, jud. Cluj; să constate existenţa şi întinderea dreptului de proprietate pentru imobilele indicate la petitul 1; să dispună: în principal, acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilele ce fac obiectul dosarului nr. x C. civ., identificate la petitul 1, conform grilei notariale valabile la data de 16.05.2013, respectiv 236.000,61 puncte, echivalentul sumei de 236.000,61 RON, sumă actualizată potrivit prevederilor art. 21 alin. (6) şi (7) din Legea nr. 165/2013; iar în subsidiar, obligarea Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor la emiterea Deciziei de compensare prin puncte a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist ce fac obiectul dosarului nr. x C. civ., respectiv emiterea Deciziei de compensare pentru un număr de 236.000,61 puncte, echivalentul sumei de 236.000,61 RON (denumită în continuare Decizia de compensare) la care sunt îndreptăţiţi reclamanţii, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.

La data de 19.03.2020, reclamantele au înregistrat la dosar o modificare a cuantumului pretenţiilor prin care:

a) au mărit cuantumul pretenţiilor solicitate în contradictoriu cu Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, pentru imobilele în privinţa cărora au calitatea de persoane îndreptăţite la acordarea de despăgubiri cu titlu de daune materiale, de la valoarea despăgubirilor astfel cum vor fi calculate conform grilei notariale aplicabile pentru Mun. Cluj-Napoca la nivelul anului 2013, la valoarea despăgubirilor astfel cum vor fi calculate prin raportare la valoarea de piaţă actuală a proprietăţilor;

b) având în vedere solicitarea de la pct. a şi argumentaţia acesteia prezentată mai jos, s-a solicitat ca în cadrul cercetării judecătoreşti ce se va desfăşura în cauză, cu ocazia administrării probei cu expertiza judiciară de specialitate în materia de evaluării imobiliare a proprietăţilor pentru care reclamantele au calitatea de persoane îndreptăţite, să încuviinţeze instanţa, în principal, teza finală a obiectivului solicitat prin cererea de chemare în judecată, respectiv evaluarea imobilului in litigiu prin raportare la valorile din grila notarială valabilă la data de 16.05.2013 (data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013) şi prin raportare la cererea şi oferta pieţei.

Prin cererea înregistrată la data de 20.03.2020, reclamantele B. şi C., au solicitat instanţei ca, în urma administrării probatoriului şi efectuării cercetării judecătoreşti, să dispună:

1. Obligarea pârâtei la emiterea deciziei de compensare pentru imobilele naţionalizate ce nu fost situate în mun. Gherla, jud. Cluj, înscrise în C.F. ind. nr. 4425 Gherla, cu nr. top x şi C.F. col. nr. x Gherla, nr. top. x, prin acordarea despăgubirilor solicitate conform valorii de piaţă actuale, în cuantumul ce va fi stabilit în urma administrării probei cu expertiza, într-un termen rezonabil de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii;

2. Obligarea pârâtei la plata echivalentului sumei de 5000 euro în moneda naţională la data plăţii, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat datorită nereparării prejudiciului material produs în urma exproprierii abuzive de către statul român a imobilelor indicate la petitul nr. 1, sub aspectul nerestituirii tuturor proprietăţilor ori plăţii despăgubirilor aferente imobilelor a căror redobândire a posesiei nu a fost posibilă.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 317 din 14 mai 2021 a Tribunalului Cluj pronunţată în dosarul nr. x/2019, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată precizată formulată de către reclamanta B. şi cererea formulată de reclamanta C., în dosarul nr. x/2020, conexat prezentului dosar, în nume propriu şi în calitate de moştenitoare a defunctului A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor şi în consecinţă:

S-a constatat calitatea reclamantelor de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii pentru imobilele înscrise în C.F. ind. nr. x Gherla, cu nr. x situate în Mun. Gherla, judeţul Cluj.

Pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor a fost obligată la emiterea Deciziei de compensare prin puncte a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist ce fac obiectul dosarului nr. x C. civ., stabilindu-se o întindere a despăgubirilor la cuantumul de 322.719,9 puncte, urmând a se ţine cont de despăgubirile primite în cuantum de 84.750 RON ROL.

S-au respins în rest pretenţiile formulate.

Pârâta a fost obligată să plătească în favoarea reclamantelor suma de 6760 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale, constând în onorariu avocat şi onorariu expert.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 333/A/din data de 02 noiembrie 2021, Curtea de Apel Cluj, secţia I Civilă a admis în parte apelul declarat de pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor şi apelul incident declarat de reclamantele B. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 317 din 14.05.2021 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosarul nr. x/2019, pe care a modificat-o în sensul că a stabilit în favoarea reclamantelor despăgubiri în cuantum de 231.402 puncte.

A menţinut dispoziţiile din sentinţa privind constatarea calităţii reclamantelor de persoane îndreptăţite şi acordarea cheltuielilor de judecată.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 333/A/din data de 02 noiembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă au declarat recurs reclamantele B. şi C..

Prin cererea de recurs formulată, recurentele au invocat, ca şi chestiune prealabilă, cu referire la admisibilitatea căii de atac, împrejurarea că şi-au întemeiat în drept, atât cererea de chemare în judecată, cât şi cererea de apel, pe art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie (care constituie dreptul intern material în cauză conform art. 11 din Constituţie), susţinând prioritatea aplicării acestuia în detrimentul Legii speciale nr. 165/2013. Pe cale de consecinţă, au considerat că art. 35 alin. (4) al respectivei legi naţionale, care prevede posibilitatea formulării apelului ca singura cale de atac în cauză, nu se aplică în prezenta speţă.

Pe fondul recursului, au susţinut că prin hotărârea dată, instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, au arătat că instanţa de apel a încălcat art. 22 alin. (4), (5) şi 6, respectiv art. 397 alin. (1) C. proc. civ. prin nepronunţarea asupra unor motive de apel şi asupra unor argumente decisive pentru aplicarea corectă a legii, respectiv nu a cercetat şi nu s-a pronunţat asupra jurisprudenţei CEDO, respectiv cauzele Grigorescu şi alţii împotriva României (cererea 17536/04 şi alte Dimitrie Dan Popescu şi alţii împotriva României (cererea 39480/03 şi alte 24)1; Moloţiu şi al împotriva României (cererea 30787/03 şi alte 20); Komaromi şi alţii împotriva României (cerere 30075/03 şi alte 23); Lengauer şi alţii împotriva României (cererea 17801/04 şi alte 22), arătând că în hotărârile CEDO evocate atât în faţa instanţei de fond, precum şi în faţa instanţei de apel, statul român a fost parte, deci acestea îi sunt obligatorii şi trebuie să se conformeze lor astfel cum prevede şi art. 11 alin. (1) Constituţie.

Au susţinut că instanţa de apel a refuzat prin omisiune să analizeze pretenţiile reclamantelor prin prisma hotărârilor pronunţate de CEDO recent în materie şi evocate în cauză, respectiv: cauza Grigorescu şi alţii împotriva României (cererea 17536/04 şi alte 4), cauza Dimitrie Dan Popescu şi alţii împotriva României (cererea 39480/03 şi alte 24), cauza Moloţiu şi alţii împotriva României (cererea 30787/03 şi alte 20), cauza Komaromi şi alţii împotriva României (cererea 30075/03 şi alte 23), cauza Lengauer şi alţii împotriva României (cererea 17801/04 şi alte 22),

Sub acest aspect, au învederat că, în concret, instanţa de fond a făcut referire exclusiv la cauza Konya şi alţii împotriva României respectiv D. şi alţii împotriva României, ajungând, de altfel, la o concluzie total eronată, anume, că aceste cauze nu sunt aplicabile în prezenta cauză, întrucât: "(...) reclamanţii au obţinut hotărâri judecătoreşti definitive care recunoşteau nelegalitate confiscării proprietăţilor lor de către stat şi dreptul lor de proprietate legitim cu efect retroactiv asupra respectivelor proprietăţi, aceştia s-au aflat în imposibilitate de a dobândi posesia proprietate lor sau despăgubiri pentru această lipsire de proprietate.

Au considerat că este total irelevant faptul că în unele cauze a existat deja o hotărâre judecătorească care le recunoştea reclamanţilor dreptul de proprietate, din moment ce, în paralel, chiar prin hotărârea dată în fond în prezenta cauză se recunoaşte dreptul de proprietate şi în favoare reclamantelor, iar acum au chiar o hotărâre definitivă care renaşte acest drept.

Prin urmare, reţinerea acestor diferenţe, care în opinia instanţei de apel împiedică acordarea în prezenta cauză a despăgubirilor potrivit valorii de piaţă, este total lipsită de raţiunea care stă la baza hotărârilor CEDO.

Chiar şi pronunţându-se pe unele cauze, şi anume D. şi alţii împotriva României, respectiv Konya şi alţii împotriva României, instanţa de apel a omis considerentul cel mai important reţinut de CEDO, respectiv discrepanţa dintre estimările reclamanţilor în privinţa valorii proprietăţilor lor şi cele avansate de Guvern, Curtea considerând rezonabil şi echitabil, astfel cum prevede art. 41, să acorde reclamanţilor sumele indicate în tabelul anexat, pentru prejudiciul material.

În al doilea rând, susţin recurentele, Curtea de Apel Cluj a omis să se pronunţe şi să aplice considerentele deciziilor obligatorii ale Curţii Constituţionale Române prin deciziile nr. 686/2014 (consid. 29) şi nr. 794/2019 (consid. 24) prin care s-a statuat cu privire la modalitatea de cuantificare a despăgubirilor prin raportare la grilele notariale.

Astfel, instanţa de apel, rejudecând fondul cauzei, avea obligaţia de a verifica dacă cuantumul despăgubirii pe care o acordă (316.116,08 RON), respectă sau nu condiţia unei reduceri rezonabil proporţionale cu valoarea bunului (682.168 RON).

Or, este fără putinţă de tăgadă faptul că o reducere a despăgubirilor acordate cu peste 115%, mai exact cu 366.051,92 RON, nu este rezonabil proporţională cu valoarea bunului, respectiv nu reflectă valoarea integrală a bunului, aşa cum concluzionează în mod greşit instanţa de apel.

Printr-o altă critică adusă deciziei atacate, recurentele au susţinut că instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor existenţa unei diferenţe între hotărârile CEDO pronunţate în cauzele D. şi alţii împotriva României, respectiv Konya şi alţii împotriva României şi situaţia de fapt şi de drept a recurentelor în speţa de faţă.

Au considerat că punerea în discuţie a acestei împrejurări ar fi fost indispensabilă cu atât mai mult cu cât acesta este unicul considerent pentru care instanţa este de părere că hotărârile CEDO diferă de prezenta cauză şi că, în consecinţă, nu se poate acorda valoarea de piaţă pentru imobilele preluat abuziv.

Această chestiune nu a fost vreodată pusă în discuţia contradictorie a părţilor, astfel că, instanţa statuând supra ei direct în conţinutul hotărârii pronunţate, a determinat incidenţa acestui motiv de recurs, reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vătămarea rezultând indubitabil din reducerea netemeinică cu peste 115% (366.051,92 RON) a despăgubirilor juste echitabile la care sunt îndreptăţite.

Pe cale de consecinţă, solicită instanţei de recurs constatarea nulităţii deciziei civile nr. 333/A/2021 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, având în vedere încălcarea de către aceasta principiului contradictorialităţii, cerinţă fundamentală şi esenţială a procesului civil.

Prin cea de-al treilea motiv de recurs, recurentele au susţinut că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), respectiv cu încălcarea art. 1 Protocol adiţional nr. 1 la Convenţie, respectiv art. 20 alin. Constituţie.

Astfel, au arătat că prin decizia civilă atacată instanţa a statuat, în mod total eronat şi netemeinic, că "la momentul judecării apelurilor, exista deja o reglementare specială, prioritară în aplicare, care prevede expres modalitatea de evaluare a imobilelor care fac obiectul Legii nr. 10/2001 (...)", instanţa română fiind de părere că o reglementare naţională se impune în mod imperativ chiar şi în detrimentul unei prevederi internaţionale, altfel nu se explică omisiunea acesteia de a cerceta legea fundamentală şi absolut obligatorie la nivel naţional, şi anume art. 20 alin. Constituţie, a cărui neaplicare constituie o încălcare flagrantă a dreptului material.

În consecinţă, faptul că legea internă (art. 21 alin. (6) din Legea 165/2013) stabileşte cuantumul despăgubirilor prin aplicarea grilei notariale, nu înseamnă că puterea judecătorească nu ar fi putut acorda despăgubirile cuantificate prin raportare la valoarea actuală a proprietăţii, art. 1 Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, astfel cum a fost interpretat obligatoriu de CEDO în hotărârile evocate atât timp cât sunt în vigoare dispoziţiile art. 20 alin. (2) Constituţie, acestea din urmă neimpunând se cu titlu de recomandare, ci de obligaţie.

Pe cale de consecinţă, faptul că instanţa a lăsat fără aplicare atât textul Convenţiei, cât şi interpretarea obligatorie dată de către instanţa europeană prin intermediul hotărârilor sale, pentru simplul fapt că există o reglementare specială în legislaţia naţională, este absolut nelegală, potrivnică atât Constituţiei, cât şi legislaţiei internaţionale.

Această circumstanţă în care, prin aplicarea normelor interne şi a modalităţii de calcul instituite de acestea se creează o situaţie injustă în raport cu statuările obligatorii ale CEDO din cauzele evocate şi analizate prin prisma dreptului fundamental reglementat de art. 1 din protocol adiţional nr. 1 la Convenţie, în sensul că statul român (în situaţia în care nu poate persoanele îndreptăţite în situaţia anterioara prin restituirea în natura) trebuie să acorde despăgubire corespunzătoare valorii actuale (de piaţă) a proprietăţilor (valoarea estimat cuantificată prin aplicarea preţurilor minimale şi orientative din grilele notariale constituind încălcare a art. 1 protocol adiţionai nr. 1 ia Convenţie) este simplu de soluţionat (astfel cum conturează şi practica instanţelor în materie), în sensul că neconcordanţa între modalitatea cuantificare utilizată de instanţă şi art. 1 protocol adiţional nr. 1 la Convenţie, este înlăturată judiciar prin aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituţia României.

Singura diferenţă între sentinţa civilă criticată şi decizia Curţii de Apel Cluj este faptul aceasta din urmă a acordat despăgubiri potrivit grilei notariale 2020, în timp ce Tribunalul Cluj a calculat despăgubirile conform grilei 2021. Astfel, Tribunalul Cluj a considerat că despăgubirile se cuvin în cuantum de 322.719,9 RON, în timp ce Curtea de Apel Cluj a evaluat despăgubirile la un cuantum de 316.116,08 RON, din care a scăzut valoarea actualizată a despăgubirilor primite i momentul actualizării, respectiv 84.714,57 RON, rezultând astfel suma finală de 231.401,51 l (puncte).

Prin urmare, instanţa de apel, în loc să remedieze insuficienţele şi nelegalităţile sentinţei date de instanţa de fond, aceasta, aplicând grila notarială 2020, nu face altceva decât să mărească disproporţia dintre despăgubiri şi valoarea bunului.

Concret, în situaţia în care statul român a preluat abuziv valoarea bunului recurentelor, iar în compensare prin echivalent oferă o contraprestaţie cu 115% mai mică decât bunul obţinut nelegal, având în vedere criteriul disproporţiei reglementat de instituţia leziunii, au considerat că nu suntem în prezenta unei reduceri a despăgubirilor rezonabil proporţională cu valoarea actuală (reală) de piaţă a imobilului, aspect pe care innstanţa de apel nu l-a analizat.

Printr-o altă critică formulată, recurentele au arătat că instanţa de apel a încălcat decizia pronunţată în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Practic, instanţa de apel nu a susţinut altceva decât incidenţa principiului specialla generalibus derogant, în sensul că legea specială are prioritate faţă de normele de drept comun, acest principiu fiind exprimat şi prin decizia mai sus aminintită.

Respectarea de către instanţa de apel a prevederilor de drept material antemenţionate este însă doar aparentă, deoarece, la o privire mai atentă, se observă că instanţa de apel a omis complet (statuând flagrant contradictoriu) cea de a doua statuare obligatorie din decizia RIL antemenţionată în sensul că "în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea speciala (...) şi Convenţia europeană drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate.

Astfel, instanţa a considerat în mod greşit faptul că o reglementare naţională se impune a fi aplicată prioritar pentru simplul fapt că aceasta este specială în ordinul juridic naţional, în comparaţie cu cealaltă prevedere, care este instituită, în mod obligatoriu, de către Convenţie şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Au arătat, totodată, că decizia RIL antemenţionată este de drept obligatorie, atât prin în privinţa dispozitivului, cât şi în privinţa considerentelor sale .

Concluzionând, recurentele au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata, deşi legal citată pentru soluţionarea recursului, nu a formulat întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând recursul din perspectiva excepţiei inadmisibilităţii acestuia, invocată de instanţă din oficiu, a cărei analiză se impune cu prioritate conform dispoziţiilor art. 248 alin(.1) C. proc. civ., chestiune litigioasă antamată de recurente, prin chiar memoriul de recurs, Înalta Curte constată următoarele:

În speţă, din verificarea actelor de învestire a instanţei de fond, rezultă neechivoc faptul că, în speţă, reclamantele urmăresc, în principal, prin prezentul demers judiciar, în contradictoriu cu pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, să li se recunoască calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii pentru imobilele înscrise în C.F. ind. nr. 4425 Gherla, cu nr. top x şi C.F. col. Nr. 4423 Gherla, nr. top. x situate în Mun. Gherla, jud. Cluj, respectiv, existenţa şi întinderea dreptului de proprietate pentru imobilele indicate la petitul 1 şi stabilirea de măsuri reparatorii pentru imobilele ce fac obiectul dosarului nr. x C. civ., înregistrat la CNCI.

Se impune a fi, deopotrivă, observat că ambele cereri conexe au fost întemeiate, în drept, pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, reclamantele urmărind, prin petitele principale formulate, ca, pe calea mecanismului specific de stabilire şi acordare a măsurilor reparatorii, reglementat prin cele două legi speciale, să li se recunoască un alt cuantum al despăgubirilor decât cel stabilit prin aplicarea de către instanţele anterioare a algoritmului de calcul fundamentat pe reglementările cu caracter special adoptate de statul roman în această materie, apreciat de către acestea ca fiind proprorţional privării de proprietate prin efectul decretului de expropriere nr. 194/1987 şi pentru care nu au beneficiat anterior de restituirea în natură.

Aşadar, cererile formulate de reclamanţi au fost în mod corect calificate şi analizate din perspectiva prevederilor art. 33, 34 şi 35 din Legea nr. 165/2013, respectiv art. 24 şi art. 8 din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce priveşte admisibilitatea căii de atac a recursului, prin memoriul depus, recurentele au învederat ca o chestiune prealabilă, împrejurarea că atât cererea de chemare în judecată, cât şi cererea de apel au fost întemeiate pe art. 1 Protocol adiţional nr. 1 la Convenţie, susţinând prioritatea aplicării acestuia în detrimentul Legii speciale nr. 165/2013. Pe cale de consecinţă, au considerat că art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, care prevede posibilitatea formulării apelului ca singura cale de atac în cauză, nu se aplică în prezenta speţă.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 reglementează, prin art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, dreptul persoanei îndreptăţite să atace decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură, la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare, hotărârea tribunalului fiind supusă recursului, care este de competenţa curţii de apel (art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin art. XII din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor).

Conform art. 7 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., "în cazul în care în acest act normativ nu se prevede altfel, ori de câte ori printr-o lege specială se menţionează că hotărârea judecătorească de primă instanţă este "definitivă", de la data intrării în vigoare a acestui act normativ, aceasta va fi supusă numai apelului la instanţa ierarhic superioară, dispoziţiile alin. (1) fiind incidente şi în cazul în care printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanţă este "supusă recursului" sau că "poate fi atacată cu recurs" ori, după caz, legea specială foloseşte o altă expresie similară."

Totodată, art. 35 din Legea nr. 165/2013 prevede că:,,(1) Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 şi 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii, în termen de 30 de zile de la data comunicării. (2) În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 şi 34, persoana care se consideră îndreptăţită se poate adresa instanţei judecătoreşti prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluţionarea cererilor. (3) În cazurile prevăzute la alin. (1) şi (2), instanţa judecătorească se pronunţă asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate şi dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile prezentei legi. (4) Hotărârile judecătoreşti pronunţate potrivit alin. (3) sunt supuse numai apelului. (5) Cererile sau acţiunile în justiţie formulate în temeiul alin. (1) şi (2) sunt scutite de taxa judiciară de timbru." .

Coroborând normele enunţate, se constată că în materia imobilelor preluate abuziv de stat competenţa de soluţionare pe fond a cererilor/contestaţiilor formulate în legătură cu imobile preluate abuziv de statul roman - cum este cazul şi în speţă, de către persoanele care se consideră îndreptăţite la măsuri reparatorii, cereri prin care se urmăreşte stabilirea acestei calităţi, a naturii şi cuantumului măsurilor reparatorii revine, în primă instanţă, tribunalului, iar hotărârea tribunalului este supusă numai apelului, cale de atac a cărui soluţionare intră în competenţa curţii de apel.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (2) teza finală C. proc. civ., "nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului".

Dispoziţiile art. 634 alin. (1) pct. 4 teza I C. proc. civ. stipulează că au caracter definitiv hotărârile date în apel, fără drept de recurs.

Prin urmare, în temeiul art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, decizia pronunţată de către instanţa de apel este definitivă, şi nu este susceptibilă de recurs.

Faptul că atât Legea nr. 10/2001, cât şi Legea nr. 165/2013 sunt legi speciale şi derogatorii de la dispoziţiile C. proc. civ., ce constituie dreptul comun, câtă vreme reglementează, potrivit dispoziţiilor exprese anterior menţionate, remediile, căile de atac şi procedura de soluţionare a acestora, pe cale judiciară, în materia stabilirii îndreptăţirii şi naturii/cuantumului măsurilor reparatorii în ipoteza imobilelor preluate abuziv de stat, rezultă neîndoilenic şi din dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, potrivit cu care "- (1) O reglementare din aceeaşi materie şi de acelaşi nivel poate fi cuprinsă într-un alt act normativ, dacă are caracter special faţă de actul ce cuprinde reglementarea generală în materie. (2) Caracterul special al unei reglementări se determină în funcţie de obiectul acesteia, circumstanţiat la anumite categorii de situaţii, şi de specificul soluţiilor legislative pe care le instituie. (3) Reglementarea este derogatorie dacă soluţiile legislative referitoare la o situaţie anume determinată cuprind norme diferite în raport cu reglementarea-cadru în materie, aceasta din urmă păstrându-şi caracterul său general obligatoriu pentru toate celelalte cazuri."

Instanţa de recurs reţine, deopotrivă, în aplicarea principiului legalităţii că o hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte, căile de atac a hotărârilor judecătoreşti nu pot exista în afara legii. Această regulă are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie prevăzând că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătoreşti sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condiţiile legii.

Pe de altă parte, potrivit art. 460 alin. (2) şi (4) din C. proc. civ.:

"Dacă prin aceeasi hotărâre au fost soluţionate şi cereri accesorii, hotărârea este supusă în întregul ei căii de atac prevazute de lege pentru cererea principală . . . . . . . . . .Dacă hotărârea cu privire la o cerere principală sau incidentală nu este supusă nici apelului şi nici recursului, soluţia cu privire la celelalte cereri este supusă căilor de atac în condiţiile legii".

Or, în speţă, hotărârea cu privire la cererea principală formulată de reclamanţi este supusă, potrivit atrt. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013 doar apelului, iar petitul având ca obiect daune morale în mod corect a fost analizat, în contextul procesual al speţei, ca reprezentând o cerere cu caracter accesoriu, ceea ce face inaplicabilă în cauză situaţia de excepţie reglementată de art. 460 alin. (4) din C. proc. civ. şi atrage incidenţa alin. (2) al acestei norme.

În consecinţă, nici din această perspectivă, hotărârea recurată în cauză nu poate fi apreciată ca fiind este susceptibilă de recurs.

Conchizând, instanţa de recurs, constată că potrivit art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, decizia care face obiectul prezentei căi extraordinare de atac este definitivă, purtând, de altfel, această menţiune în dispozitiv, şi nu este susceptibilă de recurs.

Împrejurarea că prin precizările ulterioare, formulate în cauză, reclamanţii au invocat drept temei al cererilor deduse judecăţii, în ceea ce priveşte modalitatea de cuantificare a despăgubirilor solicitate şi prevederile art. 1 al Protocolului adiţional nr. 1 la Convenţie, alături de normele naţionale cu caracter special, nu este de natură să înlăture această concluzie.

Semnificaţia principiului priorităţii Convenţiei Europene a Drepturilor Omului se referă la ipoteza în care o normă internă şi una convenţională sunt susceptibile să fie aplicate aceloraşi situaţii de fapt, însă conţinuturile lor normative sunt ireconciliabile. În atare situaţie, va fi aplicată cu prioritate reglementarea convenţională în detrimentul celei naţionale.

În speţă, însă, această ipoteză nu este incidentă, întrucât cele două legi naţionale, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 165/2013, astfel cum au fost acestea interpretate prin deciziile obligatorii ale instanţei supreme pronunţate în cadrul mecanismelor de unificare a jurisprudenţei, reglementând căile de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârilor pronunţate de prima instanţă în materia cererilor prin care se urmăreşte stabilirea calităţii de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii şi stabilirea naturii şi întinderii acestora, nu neagă nici dreptul celor interesaţi de a avea acces la o instanţă imparţială şi nici dreptul de a exercita căi de atac efective împotriva hotărârilor pronunţate de prima instanţă în temeiul art. 35 din Legea nr. 165/2013, prin intermediul acestora putând fi supuse cenzurii instanţei devolutive inclusiv aspecte care vizează aplicarea legii speciale de reparaţie în lumina principiilor degajate din blocul de convenţionalitate şi a prevederilor art. 1 din protocolul nr. 1 la CEDO.

În alţi termeni, în speţă, invocarea drept temei al modalităţii de cuantificare a despăgubirilor a acestei norme convenţionale nu este de natură să conducă la concluzia că regimul juridic al cererilor reclamanţilor ar fi supus dreptului comun reglementat de C. proc. civ., ci, semnifică, învestirea instanţei de apel, în calea de atac reglementată de art. 35 alin. (4) din Legea nr. 165/2013 cu analiza compatibilităţii normelor interne care reglementează cu caracter special stabilirea măsurilor reparatorii în favoarea celor întreptăţiţi cu normele convenţionale.

De altfel, numai în acest context, demersul reclamanţilor a fost considerat admisibil, iar în acest sens, sunt elocvente statuările obligatorii ale Înaltei Curţi din cuprinsul deciziei nr. 27/2011, aplicabile, în speţă, pentru identitate de raţiune.

Astfel prin decizia sus menţionată, s-a reţinut:

"Prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a fost analizată admisibilitatea acţiunilor în revendicare întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. În prezenta cauză se analizează posibilitatea pe care o au persoanele îndreptăţite de a beneficia de despăgubiri în alte condiţii şi în altă procedură decât cea instituită de legea specială . . . . . . . . . .Astfel, prin decizia menţionată s-a stabilit că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială, şi că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate.

Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii persoana îndreptăţită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susţine, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.

În ceea ce priveşte concordanţa dintre legea specială şi Convenţia europeană, se constată că jurisprudenţa C.E.D.O. lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenţiei adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviinţă pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.

Astfel, în Cauza Păduraru împotriva României s-a reţinut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenţiei.

Dacă Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi coerenţă rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii.

Incertitudinea - fie legislativă, administrativă, fie provenind din practicile aplicate de autorităţi - este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziţia statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a respecta asigurarea obligaţiilor pozitive ce îi revin.

Or, în această materie statul a decis că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii au loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 şi de Legea nr. 247/2005".

"Prin urmare, exigenţele coerenţei şi certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudenţa sa în ceea ce priveşte adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităţilor statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.

De fapt, cauza care a antrenat constatarea numeroaselor violări ale dreptului garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, anterior hotărârii-pilot pronunţate în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, rezidă din faptul că statul român nu a pus la punct un mecanism apt să asigure despăgubirea persoanelor îndreptăţite într-un termen rezonabil, deoarece C.E.D.O. nu a constatat că soluţiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci doar faptul că Fondul "Proprietatea", instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este funcţional".

Este important de subliniat că şi în hotărârea-pilot C.E.D.O. a reamintit că "statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din ţară şi pentru punerea lor în aplicare" şi că "punerea în balanţă a drepturilor în cauză şi a câştigurilor şi pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei şi a sistemului juridic al statului constituie un exerciţiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenţia diverselor autorităţi interne" (paragraful 233)".

Or, mecanismul eficient de protecţie a drepturilor garantate de art. 6 din Convenţie şi de art. 1 din Primul Protocol adiţional, la care se referă C.E.D.O. în hotărârea-pilot pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, presupune tocmai stabilirea unui sistem eficient şi previzibil de executare într-un timp rezonabil a deciziilor şi dispoziţiilor administrative sau a hotărârilor judecătoreşti irevocabile".

"În ceea ce priveşte acţiunea directă, îndreptată împotriva statului român, întemeiată pe dispoziţiile art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Conform art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, "orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale".

"Aşa cum C.E.D.O. a arătat în Cauza Rotaru împotriva României, art. 13 din Convenţia europeană garantează existenţa în dreptul intern a unui recurs ce permite invocarea, în substanţă, a drepturilor şi libertăţilor consacrate de Convenţie. El are ca o consecinţă directă existenţa unui "recurs intern", care să permită persoanei remedierea în plan naţional a oricărei încălcări a unui drept consacrat în Convenţie. Această dispoziţie solicită deci o cale internă de atac în faţa unei "autorităţi naţionale competente" care să examineze orice cerere întemeiată pe dispoziţiile Convenţiei, dar care să ofere şi reparaţia adecvată, chiar dacă statele contractante se bucură de o anume marjă de apreciere în ceea ce priveşte modalitatea de a se conforma obligaţiilor impuse de această dispoziţie.

Prin urmare, posibilitatea analizei pe fond a cererii reclamantului şi oferirea unui remediu adecvat constituie ceea ce, în jurisprudenţa C.E.D.O., se numeşte a fi "recursul efectiv", în sensul art. 13 din Convenţie (cauzele Kudla împotriva Poloniei, Rysovskyy împotriva Ucrainei, Kacmar împotriva Slovaciei etc.).

Cu privire la natura acestui "recurs intern", atât jurisprudenţa C.E.D.O, cât şi doctrina au stabilit că garanţiile prevăzute de art. 13 din Convenţie nu pot merge atât de departe încât să asigure o cale care să permită combaterea unei legi, pe motiv că este contrară Convenţiei, sau să atace conţinutul unei anumite reglementări în faţa unei autorităţi naţionale (cauzele James şi alţii împotriva Regatului Unit, Roche împotriva Regatului Unit, Murray împotriva Regatului Unit etc.).

Prin urmare, art. 13, astfel cum a fost interpretat de organele cu atribuţii jurisdicţionale ale Convenţiei, nu deschide calea unui recurs naţional în convenţionalitate, care ar putea avea ca obiect încălcarea de către o lege naţională, oricare ar fi ea, a unui drept ocrotit de Convenţie sau de protocoalele sale adiţionale, ci garantează o cale de atac care să pună în discuţie modul de aplicare a legii interne în conformitate cu exigenţele Convenţiei.

Cu alte cuvinte, în baza acestui articol, judecătorul naţional nu poate înlătura o lege sub pretextul că nu corespunde Convenţiei europene, ci este obligat să aplice legea existentă în lumina principiilor degajate din blocul de convenţionalitate.

Cu atât mai mult nu se poate accepta ideea că deschiderea unei căi paralele legii speciale deja existente, fără nicio garanţie a oferirii remediului celui mai adecvat, ar reprezenta o soluţie compatibilă cu exigenţele art. 13 din Convenţie.

Or, controlul de convenţionalitate al sistemului naţional existent de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent a fost deja realizat de C.E.D.O. în hotărârea-pilot pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, care a stabilit în sarcina statului român obligaţia de a pune la punct, într-un termen determinat, un mecanism care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6 paragraful 1 din Convenţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, conform principiilor consacrate de Convenţie".

În aplicarea mutatis mutandis a acestor statuări, se reţine, aşadar, că susţinerile recurentelor, prin care se pledează, practic pentru o extindere a condiţiilor şi regimului imperativ, derogatoriu al căilor de atac în care poate fi cenzurată legalitatea unei hotărâri pronunţată de tribunal potrivit art. 35 din Legea nr. 165/2013, care fiind supusă numai apelului, potrivit legii interne speciale, nu este susceptibilă de recurs, tinde, în realitate, să scoată răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin preluarea abuzivă a unor imobile, în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001 de sub actualul regim constituţional şi legal de reglementare, ignorând faptul că această limitare îşi are originea în chiar voinţa legiuitorului constituţional (art. 52 din Constituţie) şi a cărui conformitate cu prevederile art. 6 şi 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a fost deja analizată de către instanţa de contencios constituţional, dar şi de către instanţa supremă.

În acelaşi sens, dreptul de a se adresa liber unui tribunal, în sensul art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi art. 25 din Constituţia României, nu exclude, ci implică obligativitatea părţii interesate de a respecta procedurile instituite de state pentru a obţine recunoaşterea şi protecţia dreptului material pretins.

Astfel, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că legea fundamentală nu interzice stabilirea, prin lege, a anumitor condiţii sau reguli de procedură în privinţa exercitării acestui drept, ci, dimpotrivă, statuează în art. 126 alin. (2):

"Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege."

Totodată, stabilirea unor condiţionări pentru introducerea acţiunilor în justiţie sau exercitarea căilor de atac, ordinare sau extraordinare, nu constituie o încălcare a dreptului la liber acces la justiţie. În acest sens, este, de altfel, şi Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, în care s-a stabilit că accesul liber la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte şi este de competenţa exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti.

Prin decizia nr. 279 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 725 din 22 august 2018, Curtea Constituţională a reţinut că principiul accesului liber la justiţie trebuie interpretat şi prin prisma art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Cu privire la interpretarea acestui articol, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că dreptul de acces la un tribunal nu este un drept absolut, existând posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept (Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunţată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, paragrafele 37 şi 38).

Totodată, prin Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunţată în Cauza Lungoci împotriva României, paragraful 36, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 7 iulie 2006, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că accesul liber la justiţie implică, prin natura sa, o reglementare din partea statului şi poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă substanţa dreptului.

Ca atare, raportat tuturor considerentelor anterior prezentate, instanţa de recurs, în aplicarea art. 248 din C. proc. civ. constată caracterul fondat al excepţiei inadmisibilităţii căii de atac a recursului declarat în cauză.

În acest context, nu se mai impune a fi analizată distinct nici cererea de suspendare a executării silite dedusă analizei acestei instanţe prin cererea de recurs.

În ceea ce priveşte cererile formulate de recurentele-reclamante, respectiv cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 şi cererea de solicitare a unui aviz consultativ Curţii Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte constată că aceste cereri se circumscriu modalităţii în care urmează a fi interpretate dispoziţiile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, respectiv art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, inclusiv cererea de solicitare a avizului consultativ a Curţii Europene vizând exprimarea, de către instanţa europeană, a opiniei asupra despăgubirii estimative, calculată potrivit criteriilor din Legea nr. 165/2013, în sensul dacă aceasta, în modalitatea în care este reglementată prin legea naţională, este redusă într-o modalitate nerezonabilă şi disproporţionată, raportat cu valoarea de circulaţie a bunurilor şi dacă o atare ipoteză ar putea fi circumscrisă unei încălcări a art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.

Or, în speţă, cererea de recurs dedusă judecăţii este formulată împotriva unei decizii definitive, nesusceptibilă de recurs.

Având în vedere împrejurarea că sarcinile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în mecanismul de dezlegare a unor chestiuni de drept este ca această instanţă să interpreteze dreptul şi nu să îl aplice, dar şi necesitatea ca analiza de către Curtea Constituţională a României, respectiv Curtea Europeană a Drepturilor Omului a acestor cereri prealabile formulate de părţile litigante să producă un efect real, concret asupra soluţiei ce se va pronunţa în cauză, Înalta Curte constată că soluţionarea lor nu se mai impune în prezentul cadru procesual, având în vedere considerentele anterior evocate care relevă caracterul fondat al excepţiei inadmisibilităţii căii de atac a recursului declarat în cauză.

Aceasta întrucât, chestiunile deduse analizei prin intermediul acestor cereri prealabile de către recurentele-reclamante, vizează fondul raportului juridic litigios, or, acesta nu poate fi dezbătut în cadrul unui recurs inadmisibil.

În raport de argumentele expuse şi de dispoziţii legale enunţate, aplicabile în cauză, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantele B. şi C. împotriva deciziei nr. 333/A/2021 din 02 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2019.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantele B. şi C. împotriva deciziei nr. 333/A/2021 din 02 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2019.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 10 noiembrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.