Competence of local authority to process restitution requests for public land: insufficiency of appellate reasoning on holding entity status under Law 10/2001 and 213/1998

Şedinţa publică din data de 10 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei: 1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, la data de 08 septembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamantul Complexul Sportiv Naţional "Sala Polivalentă" Bucureşti a chemat în judecată pe pârâţii Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Bucureşti, prin Primar General, Instituţia Primarului Municipiului Bucureşti, A., B., C. pentru a se constata nulitatea absolută a Dispoziţiei nr. 18823/04.05.2015, emisă de către U.A.T. Municipiul Bucureşti, prin Primar General şi pentru ca pârâţii U.A.T. Municipiul Bucureşti şi Instituţia Primarului Municipiului Bucureşti să fie obligaţi să emită o nouă dispoziţie cu privire la notificările formulate de către pârâţii persoane fizice în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, prin care să decline competenţa de soluţionare a entităţii deţinătoare a bunului imobil a cărui restituire au solicitat-o, în favoarea unităţii deţinătoare a imobilului, respectiv în favoarea CSN "Sala Polivalentă", în calitate de administrator al terenului situat în Bucureşti, Calea x.

D. S.R.L. a formulat cerere de intervenţie accesorie în sprijinul reclamantului la data de 11 ianuarie 2016, prin care a solicitat admiterea în principiu a cererii de intervenţie voluntară accesorie, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, să se constate nulitatea absolută a Dispoziţiei nr. 18823 emisă de Primarul Municipiului Bucureşti la data de 04.05.2015, să fie obligaţi pârâţii Primăria Generală a Municipiului Bucureşti şi Instituţia Primarului la emiterea unei noi Dispoziţii în baza notificărilor formulate de pârâţi, prin care să decline competenţa de soluţionare unităţii deţinătoare a bunului imobil, respectiv către reclamantul CSN "Sala Polivalentă". A solicitat obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din data de 08 februarie 2016, tribunalul a admis în principiu cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienta D. S.R.L.; a respins, ca neîntemeiate, excepţia lipsei de interes, a lipsei calităţii procesuale active şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a constatat că nu este întrunită tripla identitate de părţi, obiect şi cauză pentru a se reţine existenţa autorităţii de lucru judecat, iar efectul pozitiv al chestiunilor litigioase se va avea în vedere la soluţionarea pe fond a cauzei.

2. Hotărârea pronunţată la fond

Prin sentinţa civilă nr. 433 din 11 aprilie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul Complexul Sportiv Naţional "Sala Polivalentă" Bucureşti, în contradictoriu cu pârâţii Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Bucureşti, prin Primar General, Instituţia Primarului Municipiului Bucureşti, A., B. şi C., ca nefondată; s-a respins, ca nefondată, cererea de intervenţie accesorie în interesul reclamantei formulată de D. S.R.L., a fost obligat reclamantul la plata către pârâtul A. a sumei de 600 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată şi către pârâţii B. şi C. a sumei de 3000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 795A din 21 noiembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, au fost admise apelurile formulate de apelantul-reclamant Complexul Sportiv Naţional "Sala Polivalentă" Bucureşti şi de apelanta-intervenienta în numele altei persoane D. S.R.L., împotriva sentinţei civile nr. 433 din 11 aprilie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Bucureşti, prin Primar General, Instituţia Primarului Municipiului Bucureşti, E. şi F., moştenitorii lui A., B. şi C.; a fost anulată sentinţa şi trimisă cauza aceleiaşi instanţe pentru evocarea fondului.

La Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, cauza a fost reînregistrată la data de 10 martie 2017, sub nr. x/2015*.

4. Hotărârea pronunţată la fond - rejudecare

Prin sentinţa civilă nr. 1225 din 21 septembrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins, ca nefondate, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Complex Sportiv Naţional "Sala Polivalentă", în contradictoriu cu pârâţii E., F., Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Bucureşti, prin Primar General, Instituţia Primarului Municipiului Bucureşti, B. şi C. şi cererea de intervenţie formulată de intervenienta D. S.R.L.

5. Decizia pronunţată în apel - al doilea ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 995A din 22 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au fost respinse apelurile formulate de apelanţii-reclamanţi Complexul Sportiv Naţional "Sala Polivalentă" Bucureşti şi D. S.R.L., împotriva sentinţei civile nr. 1225/21.09.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi E. şi F., moştenitorii defunctului A., B., C., Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, şi Instituţia Primarului Municipiului Bucureşti, şi intimaţii Ministerul Tineretului şi Sportului şi Agenţia Naţională pentru Sport; au fost obligaţi apelanţii la plata sumei de 2385 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată pentru intimaţii pârâţi E. şi F..

6. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 995A din 22 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au declarat recurs reclamantul Complexul Sportiv Naţional "Sala Polivalentă" Bucureşti şi intervenienta D. S.R.L., cu a căror soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză.

Recursul formulat de reclamantul Complexul Sportiv Naţional "Sala Polivalentă" Bucureşti

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, curţii de apel.

În motivare, după prezentarea situaţiei de fapt, recurentul a susţinut că instanţa a interpretat eronat dispoziţiile H.G. nr. 115/1990, nu a aplicat corect dispoziţiile H.G. nr. 1230/1990 şi a aplicat eronat dispoziţiile Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.

Astfel, în cuprinsul H.G. nr. 115/1990 nu s-a prevăzut că transmiterea patrimoniului partidului comunist român se face în proprietatea privată a statului, iar instanţa de apel a reţinut greşit aceste norme legale, apreciind că terenul în suprafaţă de 450 mp a intrat în proprietatea privată a statului, cu toate că acest act normativ nu prevede acest aspect.

In acest sens, recurentul a opinat că transmiterea patrimoniului partidului comunist român a avut loc în proprietatea publică a statului român, iar nu în cea privată, dovada clară fiind dispoziţiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

Toate actele normative citate, respectiv H.G. nr. 115/1990, H.G. nr. 1230/1990, H.G. nr. 250/2003, Ordinul nr. 256/2003 emis de Ministerul Tineretului şi Sportului, Ordinul nr. 204/2003 emis de Agenţia Naţională de Sport, arată că terenul în suprafaţă de 450 mp situat în Bucureşti, Calea x, a fost mereu în administrarea Ministerului Tineretului şi Sportului sau a Complexului Sportiv Naţional "Sala Polivalentă".

Art. 10 din Legea nr. 213/1998 prevede modalitatea de trecere a bunurilor din domeniul public în domeniul privat, or, în speţă, nu există niciun act normativ care să prevadă că terenul ce face obiectul cauzei a trecut din domeniul public în domeniul privat al municipiului Bucureşti.

În aceste condiţii, terenul nu avea cum să facă parte la data notificării (14.02.2001) din domeniul privat al municipiului Bucureşti, neexistând niciun act normativ care să prevadă acest aspect, recurenta fiind instituţia publică succesoare cu titlu particular a bunului imobil pe care se găsea terenul de 450 mp notificat, municipiul Bucureşti neavând niciun drept cu privire la teren.

Terenul ce a făcut obiectul Dispoziţiei nr. 18823/2015 nu a fost niciodată în patrimoniul Municipiului Bucureşti, aspect cunoscut de această instituţie chiar înainte de emiterea primei dispoziţii de restituire, respectiv dispoziţia nr. x/08.11.2006.

În dosarul nr. x/2017, instanţele au anulat atât Dispoziţia nr. 7826, cât şi Dispoziţia nr. 7827, pe motiv că odată atacată pe cale judecătorească Dispoziţia nr. 6727/2006, unitatea emitentă nu poate să o mai revoce pe cale administrativă, instanţele fiind singurele în măsură a se pronunţa asupra legalităţii acesteia.

În anul 2001, când au fost formulate notificările, bunul era în patrimoniul societăţii comerciale cu capital integral de stat "Palatul Sporturilor", conform H.G. nr. 1230/1990.

Faptul că în anul 2005 Consiliul General al Municipiului Bucureşti a menţionat că terenul de 172350 mp se află în domeniul privat al municipiului Bucureşti nu are relevanţă, important fiind a se stabili cine avea calitatea de unitate deţinătoare a terenului din Calea x la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, adică la 14.02.2001, iar nu în anul 2005.

Deşi instanţa de apel a reţinut în motivare toate Hotărârile de Guvern care arată că primăria nu deţine terenul respectiv (H.G. nr. 115/1990, H.G. nr. 1230/1990 şi H.G. nr. 250/2003), nu a aplicat aceste acte normative în speţă, ci a aplicat articole din Legea nr. 213/1998 care nu au legătură cu cauza, fără a arăta temeiul în baza căruia terenul din Calea x a trecut în domeniul privat al municipiului Bucureşti.

Acest teren nu s-a aflat în domeniul privat al Municipiului Bucureşti la data notificării, ci, la acea dată, terenul se afla în folosinţa S.C. Palatul Sportului S.A. şi în administrarea Ministerului Tineretului şi Sportului potrivit H.G. nr. 1230/1990.

Concluzionând, recurentul a învederat că instanţa de apel nu a clarificat dacă bunurile prevăzute în H.G. nr. 115/1990 au trecut în proprietatea publică sau privată a Statului Român, nu a clarificat în temeiul cărui act normativ (raportat la Legea nr. 213/1998) terenul aflat în Bucureşti, Calea x, a trecut în domeniul privat al municipiului Bucureşti în anul 2011 şi nu a clarificat cum este posibil ca un teren să se afle concomitent în administrarea Ministerului Sporturilor şi folosinţa Complexului Sportiv Naţional, precum şi în domeniul privat al Municipiului Bucureşti.

Recursul formulat de intervenienta D. SRL

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, cu consecinţa admiterii apelului, schimbarea în tot a sentinţei apelate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată şi, pe cale de consecinţă, constatarea nulităţii absolute a Dispoziţiei nr. 18823, emisă de Primarul Municipiului Bucureşti, la data de 04 mai 2015 şi obligarea pârâţilor Primăria Generală a Municipiului Bucureşti şi Instituţia Primarului la emiterea unei noi Dispoziţii în baza notificărilor formulate de pârâţi, prin care să decline competenţa de soluţionare unităţii deţinătoare a bunului imobil, respectiv către Sala Polivalentă şi, în mod corespunzător, admiterea cererii de intervenţie voluntară accesorie formulată în cauză.

În motivarea recursului, după prezentarea situaţiei de fapt şi a situaţiei juridice a terenului, recurentul a susţinut că decizia recurată este nemotivată şi a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4-5 din Legea nr. 213/1998 şi a art. 123-124 din Legea nr. 215/2001.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a învederat, pe de-o parte, că decizia atacată nu cuprinde motivele de care se întemeiază, întrucât din considerentele instanţei de apel nu rezultă raţionamentul care a condus la concluzia că Municipiul Bucureşti ar fi fost unitatea deţinătoare a terenului litigios în data de 14.02.2001, data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv unitatea competentă să soluţioneze cererile de restituire, deoarece instanţa doar a invocat şi a redat cuprinsul unor texte de lege (art. 4-5 din Legea nr. 213/1998 şi art. 123-124 din Legea nr. 215/2001) din care nu rezultă care a fost raţionamentul juridic, iar, pe de altă parte, hotărârea cuprinde motive contradictorii, întrucât instanţa a invocat existenţa unui act din 2005 pentru a motiva care era unitatea deţinătoare în anul 2001 (hotărârea CGMB nr. 262/29.11.2005), ceea ce este irelevant, fiind vorba despre un act ulterior perioadei de referinţă apreciată de instanţă relevantă, respectiv 14.02.2001.

A mai arătat că hotărârea atacată este nemotivată, instanţa de apel redând doar dispoziţii din Legea nr. 213/119 şi din Legea nr. 215/2001, fără a arăta care este raţionamentul juridic în sensul că municipiul Bucureşti ar fi fost unitatea deţinătoare.

Recurentul a învederat că, în speţă, este vorba şi despre o lipsă a motivării, întrucât nu este prezentat raţionamentul instanţei în ceea ce priveşte concluzia că unitatea deţinătoare a terenului în discuţie este municipiul Bucureşti, fiind vorba, totodată, şi despre o lipsă a motivării cu privire la raportarea la Hotărârea CGMB nr. 262/29.11.2005, complet irelevantă, întrucât şi dacă s-ar stabili că în anul 2005 terenul notificat era în proprietatea privată a Municipiului Bucureşti, acest fapt nu se poate extinde şi la anul 2001.

In susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a învederat că instanţa de apel a aplicat/interpretat greşit dispoziţiile art. 4-5 din Legea nr. 213/1998 şi a art. 123-124 din Legea nr. 215/2001, respectiv a încălcat dispoziţiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data emiterii dispoziţiei, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau, după caz, dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură, această normă stabilind competenţa de soluţionare a cererii de restituire în natură sau prin echivalent a imobilului notificat.

Recurentul a mai susţinut că entitatea care are calitatea de unitate deţinătoare a terenului notificat de către pârâţii Surlea este Sala Polivalentă, trecut în administrarea acesteia de Ministerul Tineretului şi Sportului în anul 2003, astfel că, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, terenul în cauză se afla în patrimoniul privat al statului având calitatea de unitate deţinătoare, iar nu în patrimoniul Municipiului Bucureşti, cum greşit a reţinut instanţa de apel, Municipiul Bucureşti fiind doar entitatea notificată, iar nu şi unitatea deţinătoare.

S-a mai arătat că instanţa de apel a încercat să stabilească dacă unitatea deţinătoare a imobilului notificat este statul sau unitatea administrativ-teritorială prin raportare la anul 2001, când a fost introdusă notificarea, apelând la dispoziţiile legale prevăzute de Legea nr. 213/1998 şi la dispoziţiile Legii nr. 215/2001 şi făcând abstracţie de eventualele modalităţi de trecere a dreptului de proprietate din patrimoniul statului în patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale şi invers.

Concluzia instanţei de apel că unitatea deţinătoare este Municipiul Bucureşti a condus la încălcarea art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care stabilesc competenţa de emitere a dispoziţiei de restituire, având natura unor dispoziţii legale imperative, care protejează un interes public.

În condiţiile în care Municipiul Bucureşti nu deţinea bunul ce face obiectul Dispoziţiei nr. 18823/2015, nu cunoştea situaţia juridică şi locativă a imobilului, nu avea în evidenţele sale existenţa sau inexistenţa unor construcţii asupra terenului, sancţiunea ce intervine în cazul încălcării unor astfel de prevederi este nulitatea absolută.

Referitor la incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 431 C. proc. civ. prin raportare la sentinţa civilă nr. 639/07.05.2007, în raport cu care a reţinut puterea de lucru judecat, în sensul că s-ar fi stabilit prin această hotărâre că Municipiul Bucureşti este unitatea deţinătoare a terenului notificat.

Or, în cauză, în raport cu prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., prin sentinţa civilă nr. 639/2007 nu a fost dezlegată problema litigioasă, nefiind vorba despre o chestiune litigioasă judecată care să poată fi opusă într-un alt litigiu, o altă interpretare fiind contrară şi dezlegărilor date în decizia din apel, care a stabilit definitiv că problema litigioasă din prezenta cauză nu a fost dezlegată de instanţele anterioare şi că nu există autoritate de lucru judecat.

Acest argument încalcă limitele deciziei din apel, care a statuat că aspectul referitor la unitatea deţinătoare, dacă este PMB sau Sala Polivalentă, nu a format niciodată obiectul vreunui proces sau nu a fost vreodată tranşat.

Concluzionând, recurentul a susţinut că anterior nu a fost analizată chestiunea autorităţii deţinătoare, iar instanţa de apel a încălcat dispoziţiile din C. proc. civ., reţinând contrariul, sentinţa fiind pronunţată în anul 2007, ulterior perioadei de referinţă din anul 2001, când prezintă relevanţă a se stabili care era unitatea deţinătoare.

7. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 28 octombrie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamantul Complexul Sportiv Naţional "Sala Polivalentă" Bucureşti şi de intervenienta D. S.R.L. împotriva deciziei nr. 995A din 22 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2015 şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică, la data de 10 noiembrie 2022, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, a dispoziţiilor legale aplicabile şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului, în ordinea impusă de logica raţionamentului judiciar, cu prioritate din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 din C. proc. civ., invocat de recurenta intervenientă, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Nemotivarea în oricare din ipotezele menţionate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. constituie un viciu de formă care atrage nulitatea hotărârii, cu consecinţa casării acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. prevede că, în considerentele hotărârii, judecătorul trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis cât şi motivele pentru care s-au respins cererile părţilor.

Motivarea este, aşadar, un element esenţial al unei hotărâri judecătoreşti, o puternică garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate.

Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie, deopotrivă, o condiţie a procesului echitabil, exigenţă a art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

Deopotrivă, se impune a fi reamintit că apelul este mijlocul procesual prin care partea, nemulţumită de hotărârea primei instanţe, solicită instanţei ierarhic superioare reformarea hotărârii; cel mai semnificativ si caracteristic efect al apelului este cel "devolutiv", care constă într-o reînnoire sau reeditare a judecăţii pricinii în fond, limitată de două reguli restrictive exprimate prin adagiile "tantum devolutum quantum appellatum" şi "tantum devolutum quantum judicatum", aşa încât problemele dezbătute în faţa primei instanţe sunt repuse în discuţia instanţei de apel.

În speţă, obiectul cererii înregistrate pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a Civilă sub nr. x/2015, este circumscris constatării nulităţii absolute a Dispoziţiei nr. 18823/04.05.2015 emisă de către U.A.T. Municipiul Bucureşti, prin Primar General, şi obligării pârâţilor U.A.T. Municipiul Bucureşti şi Instituţia Primarului Municipiului Bucureşti la a emite o nouă dispoziţie cu privire la notificările formulate de către pârâţii persoane fizice în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, prin care să decline competenţa de soluţionare a entităţii deţinătoare a bunului imobil a cărui restituire au solicitat-o, în favoarea unităţii deţinătoare a imobilului, respectiv în favoarea CSN Sala Polivalentă, în calitate de administrator al terenului situat în Bucureşti, Calea x.

În esenţă, în argumentarea prezentului demers judiciar s-a invocat faptul că U.A.T Municipiul Bucureşti prin Primar General a emis Dispoziţia de restituire cu încălcarea dispoziţiilor art. 25 alin. (1) din Legea 10/2001, emiţând o dispoziţie de restituire în natură a terenului de 450 mp, deşi nu este şi nu a fost niciodată unitate deţinătoare a terenului, în sensul că nu are în patrimoniul său său în administrare acest imobil.

Prin decizia civilă nr. 795A din 21 noiembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, au fost admise apelurile formulate de apelantul-reclamant Complexul Sportiv Naţional "Sala Polivalentă" Bucureşti şi de apelanta-intervenienta în numele altei persoane D. S.R.L., împotriva sentinţei civile nr. 433 din 11 aprilie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Bucureşti, prin Primar General, Instituţia Primarului Municipiului Bucureşti, E. şi F., moştenitorii lui A., B. şi C.; a fost anulată sentinţa şi trimisă cauza aceleiaşi instanţe pentru evocarea fondului.

Prin această hotărâre s-a reţinut, în esenţă, că "în condiţiile în care efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al sentinţei civile nr. 639/2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a a fost opus reclamantului de pârâţii persoane fizice, iar reclamantul nu a fost parte în procesul care a fost soluţionat prin respectiva sentinţă (astfel cum aceasta a devenit irevocabilă în urma soluţionării apelurilor şi recursurilor promovate în cadrul aceluiaşi litigiu), o corectă aplicare în speţă a prevederilor art. 435 alin. (2) din C. proc. civ. şi a prevederilor art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale impunea realizarea unei analize efective a argumentelor prin care reclamantul (ca şi intervenienta) susţineau inopozabilitatea precedentelor hotărâri judecătoreşti, şi cereau instanţei să analizeze, şi să se pronunţe cu privire la pretinsa încălcare a dreptului de administrare pe care reclamantul îl invocă cu privire la terenul restituit prin Dispoziţia nr. 18823 emisă de Municipiul Bucureşti prin Primar General".

De asemenea, s-a reţinut că "exercitarea contestaţiei deschise prin prevederile Legii 10/2001 împotriva unei decizii/dispoziţii emise de entitatea notificată nu are în mod necesar semnificaţia analizării de către instanţă a tuturor elementelor specifice procedurii de soluţionare a notificărilor, într-o atare procedură instanţa fiind ţinută numai să evalueze legalitatea şi/sau temeinicia actului de dispoziţie atacat, prin prisma criticilor pe care contestatorii le-au formulat la adresa acestuia, respectiv că aspectele care nu au fost contestate devin definitive prin efectul neatacării lor, şi îşi păstrează caracterul de dispoziţii ce emană de la autoritatea administrativă ce a emis actul".

În acest context, s-a statuat că "analiza pe care o va efectua, instanţa de fond va avea în vedere prevederile art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., conform căruia "autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă", iar prin prisma acestei reglementări, urmează a fi avute în vedere nu numai considerentele sentinţei civile 639/2007, ci şi cele ale deciziei civile nr. 278/2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi ale deciziei civile nr. 1739/2014 a ÎCCJ, prin care instanţele de control judiciar, pe lângă faptul că au menţinut soluţia care se regăseşte în dispozitivul sentinţei civile nr. 639/2007, au statuat şi cu privire la aspectele care au făcut obiectul analizei în cadrul contestaţiei judecate în litigiul respectiv (la pg. 107 verso şi pg. 129 verso din vol. II al dosarului constituit la prima instanţă)".

Având în vedere aceste considerente, obligatorii pentru instanţele de rejudecare, potrivit art. 480 alin. (3) din C. proc. civ., dar şi limitele devoluţiunii stabilite în apelurile exercitat împotriva sentinţei civile nr. 1225 din 21 septembrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, instanţele devolutive aveau obligaţia de a analiza, în concret, apărările formulate de părţile litigante relative la efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al hotărârilor judecătoreşti anterior menţionate şi de a verifica dacă în litigiul anterior a făcut obiect al dezbaterii judiciare chestiunea litigioasă relativă la calitatea Municipiului Bucureşti de entitate deţinătoare a imobilului restituit prin Dispoziţia nr. 18823 emisă de Municipiul Bucureşti prin Primar General, respectiv de a valida sau invalida motivat argumentele recurenţilor apelanţi care nu au participat la dezbaterea judiciară anterioară şi a stabili dacă, pe baza probelor administrate nemijlocit în procesul de faţă, aceştia au fost în măsură să demonstreze o situaţie de fapt diferită de cea invocată de pârâţii persoane fizice care s-au prevalat de puterea de lucru judecat a acestor hotărâri, în baza constatărilor din cuprinsul hotărârilor judecătoreşti anterioare.

Procedând la verificarea silogismului judiciar expus în justificarea soluţiei adoptate prin decizia civilă recurată, Înalta Curte constată că instanţa de apel s-a limitat în ceea ce priveşte analiza situaţiei juridice a imobilului ce a făcut obiectul Dispoziţiei nr. 18823 la a reda conţinutul unor texte de lege (art. 4-5 din Legea nr. 213/1998 şi art. 123-124 din Legea nr. 215/2001) şi la a prezenta cronologic măsurile dispuse prin acte administrative sau normative prin care s-a transmis folosinţa şi/sau administrarea terenului obiect al dispoziţiei, fără a argumenta concluzia silogismului judiciar în sensul că municipiul Bucureşti avea la data emiterii Dispoziţiei a cărei nulitate se invocă, în cauză, calitatea de entitate deţinătoare.

Totodată, referitor la opozabilitatea sentinţei civile nr. 639/2007 a Tribunalului Bucureşti, curtea de apel s-a raportat la considerentele acestei hotărâri judecătoreşti.

Rezultă, aşadar, din cele ce precedă, că silogismul judiciar expus nu a fost temeinic fundamentat, aşa cum s-ar fi impus în conformitate cu dezlegările judiciare anterioare în condiţiile în care, instanţa de apel deşi reţine că bunul s-a aflat iniţial în administrarea Ministerului Tineretului, în administrarea CSN Sala Polivalentă, respectiv în folosinţa societăţii comerciale Palatul Sportului, iar după dizolvarea şi lichidarea acestei ultime societăţi, a revenit în patrimoniul privat al statului şi în administrarea Ministerului Tineretului şi Sportului, ulterior, fără a justifica această concluzie prin trimitere la situaţia juridică concretă a imobilului, conchide neargumentat că, în temeiul art. 4-5, art. 123 şi art. 124 din Legea nr. 213/1998 şi a diferenţierii legislative realizate treptat între "administraţia centrală şi cea publică locală", terenul litigios se afla în domeniul privat al Municipiului Bucureşti, fapt atestat ulterior de Hotărârea CGMB nr. 262/29.11.2005, context în care, raportându-se exclusiv la considerentele sentinţei civile nr. 639/2017, reţine puterea de lucru judecat a acestei hotărâri judecătoreşti, respectiv faptul că probele administrate confirmă statuările din cuprinsul acestei hotărâri.

În acest context, instanţa de recurs constată că silogismul judiciar expus în explicitarea soluţiei de respingere a apelului nu face decât să confirme că instanţa de apel, soluţionând calea de atac devolutivă cu a cărei analiză a fost legal învestită, nu a justificat concluzia sa vizând caracterul nefondat al apelului, în sensul că, raţionamentul judiciar expus nu se constituie într-o construcţie juridică proprie care, raportându-se la particularităţile factuale, specifice cauzei, să tindă la a demonstra lipsa de temeinicie a argumentelor apelanţilor sau temeinicia celor invocate de pârâţi, de natură să aibă o incidenţă asupra soluţiei pronunţate, concretizându-se într-un răspuns explicit şi specific acestora.

Astfel, construcţia juridică mai sus prezentată nu relevă aplicarea de către instanţa de apel a reperelor şi statuărilor jurisdicţionale anterioare la care aceasta avea a se raporta în verificarea incidenţei puterii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 639/2007, după cum modul de construire al raţionamentului instanţei de prim control judiciar nu reflectă nici mecanismul logico-juridic prin care s-a format convingerea acesteia în vederea pronunţării soluţiei.

Analiza anterioară şi neregularităţile de ordin procedural constatate în judecata înfăptuită de instanţa de apel, relevă nelegalitatea hotărârii recurate şi, în acelaşi timp, necesitatea refacerii cercetării judecătoreşti care să permită deplina stabilire a situaţiei de fapt a cauzei în cazul particular dedus judecăţii şi lămurirea tuturor aspectelor relevante ale acesteia şi, în final, determinarea normelor de drept incidente cauzei.

Având în vedere considerentele arătate şi reţinând că numai în contextul unei analize reale şi efective, ce se impune a fi concretizată într-o motivare substanţială care să corespundă garanţiilor procesului echitabil, prin care să se răspundă argumentelor esenţiale ale părţilor litigante, instanţa de recurs va putea să cenzureze modul de aplicare a dispoziţiilor legale pertinente, în cadrul controlului de legalitate a hotărârii pronunţate, constatând că, în speţă, nemotivarea deciziei civile recurate face imposibilă exercitarea controlului judiciar în recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constată fondat motivul de recurs întemeiat pe art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Întrucât, în speţă, vătămarea procesuală a recurentei-interveniente, de natură să determine afectarea dreptului acesteia la un proces echitabil, la a cărui respectare şi efectivitate trebuie să vegheze instanţa de judecată, nu poate fi altfel înlăturată, se impune casarea deciziei recurate, în cadrul impus de dispoziţiile art. 496-497 din C. proc. civ.

În acest context factual, nu se mai impune analizarea, în prezentul cadru procesual a celorlalte critici formulate de această recurentă, subsumate motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., dovedindu-se prin cele arătate anterior că acestea se raportează la o analiză incompletă a instanţei de apel.

Având în vedere cele anterior constatate şi soluţia care se impune a fi adoptată în cazul recursului declarat de recurenta intervenientă, în vederea soluţionării unitare a cauzei, urmează a fi admis şi recursul declarat de recurenta reclamantă.

Cum soluţia care se impune, în cauză, este aceea de casare cu trimitere spre rejudecarea apelurilor declarate în cauză, Înalta Curte constată că la acest moment procesual, nu se pot cenzura cererile recurentei interveniente, respectiv cea formulată de intimaţii pârâţi E. şi F. având ca obiect plata cheltuielilor de judecată, întrucât nu s-a stabilit în mod definitiv culpa procesuală în litigiul dedus judecăţii, deci nu s-a tranşat asupra aspectului privind "partea care a pierdut procesul", în sensul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamantul Complexul Sportiv Naţional "Sala Polivalentă" Bucureşti şi de intervenienta D. S.R.L. împotriva deciziei nr. 995A/2021 din 22 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2015.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 noiembrie 2022.