Restitution order upheld; nullity claim barred by res judicata despite new preliminary ruling.

Şedinţa publică din data de 2 noiembrie 2022

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cereri de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 18.09.2019, pe rolul Tribunalului Dolj, secţia I civilă, sub nr. x/2019, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtele B. şi Primăria Municipiului Craiova prin Primarul Municipiului Craiova, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate nulitatea absolută a dispoziţiei nr. 16571/10.11.2006 emise de Primarul Municipiului Craiova, în privinţa terenului situat în Craiova. str. x, înscris în CF nr. x.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 621 de la 22 octombrie 2021, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2019, s-a admis excepţia autorităţii de lucru judecat, excepţie invocată de către pârâta B., prin întâmpinare.

A fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. pe parcursul litigiului şi pârâţii moştenitorii C., D. şi E., pârâţii Primăria Municipiului Craiova şi Primarul Municipiului Craiova, în cauză operând autoritatea de lucru judecat.

A fost respinsă cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

A fost obligată reclamanta la plata către pârâţii moştenitori C., D. şi E. a sumei de 2500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (contravaloare onorariu avocaţial).

3. Decizia pronunţată în apel

Prin decizia nr. 103 din 21 martie 2022, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A., împotriva sentinţei civile nr. 621 de la 22 octombrie 2021, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi C., D. şi E., moştenitorii pârâtei B. pe parcursul litigiului şi intimaţii pârâţi Primăria Municipiului Craiova şi Primarul Municipiului Craiova, şi a fost obligată apelanta A. către intimatul C. la 2380 RON cheltuieli de judecată.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta A., invocând art. 488 alin. (1), pct. 5 şi 8 C. proc. civ., învederând următoarele:

Decizia recurată este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea textelor de lege privind autoritatea de lucru judecat, respectiv art. 430, 431 şi 432 C. proc. civ. (art. 1201 din vechiul C. civ.).sub motiv că în cauză operează autoritatea de lucru judecat raportat la dosarele x/2007, respectiv 25956/215/2017.

Dosarul x/2007 a fost soluţionat prin admiterea excepţiei lipsei de interes, fără a avea o soluţie pronunţată asupra fondului. Aşa fiind, greşit a reţinut instanţa de apel la pagina nr. 13 din decizie, ultimul alineat: "(...) contestaţia promovată de F. a fost analizată şi pe fond, prin prisma cauzelor de nulitate care sunt aceleaşi ca şi cele din prezenta cauză(...)" printr-o preluare practic a argumentelor menţionate în sentinţa pronunţată de Tribunalul Dolj, aspect reţinut la pagina nr. 5 din decizie, ultimul alineat.

La o simplă lecturare a sentinţei pronunţate în dosarul x/2007 se observă cât se poate de clar că soluţia adoptată este una pronunţată pe excepţie. Susţine că nu poate exista atât soluţie pe excepţie, cât şi pe fondul cauzei, instanţa fiind obligată să se pronunţe în ordine asupra excepţiilor invocate (potrivit art. 137 din vechiul C. proc. civ.) şi, dacă este cazul, în cazul în care excepţiile invocate nu sunt întemeiate, se analizează fondul litigiului, ceea ce nu a fost însă şi situaţia în speţa menţionată.

Susţine că în momentul desfăşurării prezentei judecăţi nu mai subzistă condiţiile interesului din perioada anului 2007.

Arată că nu se poate aprecia că există autoritate de lucru judecat în mod automat, doar pentru că un alt dosar a fost soluţionat anterior pe cale de excepţie. Temeinicia excepţiilor se analizează distinct, prin raportare la momentul purtării fiecărui litigiu în parte, iar lipsa de interes din vechiul dosar nu mai subzistă la momentul prezentului litigiu, conjunctura fiind una diferită, cu posibilitatea efectivă a analizării fondului.

Instanţa de apel în mod greşit nu a apreciat că reprezintă o diferenţă de o importanţă semnificativă în emiterea de către înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a deciziei nr. 3 din 30 ianuarie 2017 referitoare la pronunţarea unei hotărâri prealabile privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 3, art. 9, art. 26 alin. (3) din Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, coroborate cu art. 37 din Normele metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului.

Această decizie de care se prevalează, repoziţionează situaţia din vechiul dosar soluţionat prin admiterea excepţiei lipsei de interes, întrucât, în prezent, dată fiind decizia, există în mod evident un interes în promovarea cererii şi soluţionarea pe fond a acesteia, prin verificarea condiţiilor în care a fost emisă dispoziţia atacată, prin urmare să se ajungă la o cercetare pe fond a cauzei, situaţie în care nu s-a ajuns cu ocazia judecării litigiului iniţial.

Una dintre apărările pârâţilor a fost aceea că autoritatea de lucru judecat subzistă şi implicit lipsa de interes, întrucât nulitatea dispoziţiei atacate se analizează prin existenţa elementelor coexistente la momentul emiterii dispoziţiei, ori decizia pronunţată de ÎCCJ este ulterioară şi nu poate produce consecinţe raportat la excepţia prin care a fost soluţionat litigiul.

Raţionamentul este parţial greşit însă. Este adevărat că elementele de nulitate trebuie să se regăsească la momentul emiterii dispoziţiei, însă dat fiind faptul că în prezent există cu siguranţă interes în promovarea acţiunii şi trebuie cercetat fondul cauzei, este greşită admiterea excepţia autorităţii de lucru judecat.

Chiar dacă este ulterioară emiterea deciziei ÎCCJ de care reclamanta se prevalează în justificarea interesului în prezent, aceasta deschide calea pentru o cercetare a fondului, adică a elementelor şi respectării procedurii de emitere a dispoziţiei 16571/10.11.2006.

Din cuprinsul acestei decizii se desprinde concluzia că "sunt exceptate de la restituirea în natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Pentru aceste terenuri foştii proprietari beneficiază de măsuri reparatorii în echivalent acordate în condiţiile legii". Nicio raţiune a legii nu se opune ca aceste terenuri să facă obiectul înstrăinării către proprietarii construcţiilor edificate asupra lor, pentru a se ajunge astfel la întregirea dreptului de proprietate asupra imobilului teren şi construcţii. Dimpotrivă, împrejurarea că asemenea terenuri sunt excluse de la restituirea în natură către foştii proprietari (cărora li se acordă măsuri reparatorii prin echivalent) reprezintă un argument suplimentar că ele pot intra în patrimoniul dobânditorului construcţiei.

Se mai interpretează în decizie posibilitatea dobânditorului construcţiei de a solicita şi de a obţine obligarea proprietarului terenului la încheierea contractului de vânzare asupra acestuia. Ori, de vreme ce îi este recunoscută această facultate legală, ea trebuie însoţită de un drept la acţiune pentru valorificarea acestuia, recurgându-se astfel la forţa coercitivă a statului în cazul refuzului de înstrăinare.

În concluzie la decizia enunţată, posibilitatea subsemnatei la apelarea oricăror căi legale prin intermediul unei notificări adresate entităţilor abilitate în sensul de a încheia contract de vânzare a terenului aferent casei de locuit este sortită eşecului, din cauza reconstituirii abuzive a dreptului de proprietate către numita B., în modalitatea descrisă în acţiunea iniţială.

În cadrul dosarului nr. x/2007 cererea de chemare în judecată nu a mai fost analizată pe fond, fiind soluţionată pe excepţie.

În prezentul dosar, este pentru prima dată când se poate face o analiză, din punct de vedere legal, a condiţiilor de soluţionare şi de emitere a dispoziţiei nr. 16571/10.11.2006.

În cazul în care s-ar constata că dispoziţia a fost emisă încălcându-se prevederile legale în materia reconstituirii dreptului de proprietate prin aplicarea corectă a Legii nr. 10/2001 şi a Legii nr. 112/1995, aceasta urmează să fie anulată, terenul reintrând în proprietatea unităţii administrativ-teritoriale, iar subsemnata pot urma paşii necesari în vederea încheierii contractului de vânzare-cumpărare a terenului aferent construcţiilor.

În condiţiile expuse, susţine că există în mod cert un interes în promovarea litigiului şi prin prisma interesului existent la momentul de faţă, nu poate opera autoritatea de lucru judecat. Autoritatea de lucru judecat putea opera în cauză dacă între aceleaşi persoane era purtat în prezent un litigiu având un obiect identic cu vechiul litigiu, fără să se fi schimbat deloc condiţiile şi contextul existente la momentul iniţial.

O acţiune respinsă la un moment dat motivat de lipsa interesului poate fi promovată ulterior, câtă vreme se dovedeşte un interes actual, existent la momentul promovării noului litigiu. Litigiul soluţionat pe cale de excepţie nu prezintă autoritate de lucru judecat decât raportat la acea excepţie, însă NU şi în cazul unei situaţii schimbate din punctul de vedere al existenţei interesului!

În mod greşit instanţa de apel a apreciat la pagina nr. 14 din decizie, că este un impediment în momentul de faţă faptul că "(...) terenul aferent construcţiei dobândite de autorii reclamantei în temeiul Legii 112/1995 nu se mai află în patrimoniul unităţii administrativ teritoriale a Municipiului Craiova (...)", întrucât exact spre atingerea acestui scop tinde prezenta acţiune, anume ca în urma anulării titlului de proprietate al pârâţilor, terenul să poată ajunge la dispoziţia autorităţilor locale, urmând ca ulterior să avem posibilitatea să întregim proprietatea.

În ceea ce priveşte dosarul nr. x/2017, autoritatea de lucru judecat nu poate opera întrucât nu există identitate de persoane, pe de o parte (iar ceea ce este judecat între două persoane nu poate nici profita nici dăuna terţelor persoane), iar pe de altă parte sentinţa pronunţată în cauză nu poate produce efecte juridice întrucât acţiunea a fost promovată de o persoană fără capacitate de exerciţiu.

Astfel, recurenta a fost numită curator pentru numita G. prin încheierea nr. 1625/05.12.2019 pronunţată în dosarul x/2019, urmare a verificării actelor medicale din care a rezultat diagnosticul de "schizofrenie paranoidă", boală cu care este cunoscută încă de la vârsta de 21 de ani, astfel că acţiunea respectivă a fost promovată de o persoană lipsită de discernământ, o prezumţie în acest sens fiind şi lipsa exercitării căilor ordinare de atac la o soluţie evident nefavorabilă.

Chiar dacă încheierea 1625/05.12.2019 a fost pronunţată ulterior promovării dosarului x/2017, situaţia medicală a numitei G. şi diagnosticul de "schizofrenie paranoidă" exista cu mulţi ani înainte, afecţiunea de care suferea aceasta fiind incompatibilă cu iniţierea raţională a demarării unor demersuri juridice producătoare de efecte, boală care se încadrează în prevederile Legii nr. 487/2002 a sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice, art. 5, alin. b.

5. Apărările formulate în cauză

Intimaţi C., D. şi E. au formulat întâmpinare, prin care se solicită respingerea recursului, ca nefondat.

Se solicită a se aprecia că în mod greşit invocă recurenta că hotărârea recurată este pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1201 C. civ. de la 1865. Soluţionând apelul declarat de reclamantă, instanţa de control judiciar nu s-a raportat în analiza excepţiei autorităţii de lucru judecat la dispoziţiile art. 1201 C. civ., ci la dispoziţiile art. 430 C. proc. civ. (prezenta cauză se desfăşoară sub imperiul Noului C. proc. civ.).

Consideră că, prin raportare la motivele cu care a fost investită instanţa, soluţia pronunţată asupra excepţiei autorităţii de lucru judecat este justă.

În dosarul nr. x/2007, analizând motivul de nulitate (motiv identic celui din prezenta cauză) invocat de recurenta A. împotriva aceleiaşi Dispoziţii nr. 16571/2006 a fost admisă excepţia lipsei de interes invocată de autoarea pârâţilor, reţinându-se că aceasta nu justifică un interes în promovarea acţiunii în constatarea nulităţii absolute parţiale a dispoziţiei menţionate.

Pentru a reţine lipsa de interes a recurentei din prezenta cauză, în dosarul nr. x/2007 instanţele au procedat la cercetarea asupra fondului dreptului dedus judecăţii şi, cum critica din cererea de chemare în judecată privind pretinsa încălcare la momentul emiterii Dispoziţiei nr. 16571/10.11.2006 de către Primarul Municipiului Craiova privind încălcarea dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 112/1995 a făcut obiectul cercetării judecătoreşti în dosarul nr. x/2007, consideră că instanţele au apreciat în mod legal că operează în prezenta cauză autoritatea de lucru judecat.

În cadrul dosarului nr. x/2007, odată cu analiza interesului recurentei din cauza pendinte în promovarea acţiunii, instanţa a analizat şi motivele de nulitate cu privire la dispoziţia contestată, motive de nulitate care sunt identice cu cele invocate în prezenta cauză, dându-se prevalentă principiului restituirii în natură către fostul proprietar deposedat cu privire la terenului nevândute până la data emiterii dispoziţiei de restituite.

În cadrul dosarului nr. x/2011, pentru considerente similare a fost respinsă tot ca fiind lipsită de interes şi acţiunea formulată de H. şi I. (moştenitoarele celui de-al doilea apartament din imobilul situat în Craiova, str. x), care se află în aceeaşi situaţie juridică în raport de autoarea B., ca şi recurenta din cauza pendinte.

În analiza excepţiei autorităţii de lucru judecat instanţele nu au avut în vedere criticile suplimentare inserate în cererea precizatoare depusă la filele x din volumul IV al dosarului Tribunalului cu privire la care instanţa de fond a apreciat corect că acestea reprezintă cazuri suplimentare de nulitate a dispoziţiei atacate, pentru care era nevoie de o modificare a acţiunii până la primul termen de judecată, în condiţiile art. 204 alin. (1) C. proc. civ. sau de acordul celorlalte părţi.

Analizând incidenţa dispoziţiilor art. 431 C. proc. civ., Curtea de Apel Craiova a reţinut în mod corect că este îndeplinită condiţia triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză prin raportare la dosarul nr. x/2007.

În privinţa primului element-părţile, această condiţie este îndeplinită întrucât recurenta a fost parte în cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2007

În ceea ce priveşte obiectului cererii de chemare în judecată, consideră că şi acesta este îndeplinit întrucât în ambele litigii se urmăreşte anularea Dispoziţiei nr. 16571 din 10.11.2006 emisă de Primarul Municipiului Craiova, invocându-se faptul că a fost emisă cu încălcarea dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

În privinţa cauzei, temeiul juridic din prezenta cauză este identic cu cel ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2007, invocându-se faptul că autoarea pârâţilor nu era îndreptăţită decât la măsuri reparatorii în echivalent, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Prin urmare, fiind îndeplinită tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, analiza excepţiei autorităţii de lucru judecat este judicioasă.

Cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2017 ce a avut ca obiect anularea aceleiaşi Dispoziţii nr. 16571 din 10.11.2006 emisă de Primarul Municipiului Craiova (acţiune promovată de sora recurentei din cauza de faţă) s-a fundamentat pe aceleaşi considerente ce ţin de încălcarea dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi ale art. 19.2 din H.G. nr. 498/2003 prin restituirea în natură către autoarea lor a terenului aferent construcţiei vândută în temeiul Legii nr. 112/1995 autorilor J. şi F., susţinându-se faptul că autoarea B. nu era îndreptăţită decât la măsuri reparatorii în echivalent s-a soluţionat în mod definitiv tot prin aplicarea efectului lucrului judecat.

În dosarul nr. x/2007 s-a reţinut că reclamanta nu justifică un interes legitim în cererea de anulare a Dispoziţiei nr. 16571 din 10.11.2006 emisă de Primarul Municipiului Craiova, întrucât legea nu îi recunoaşte dreptul de a dobândi în proprietate terenul ce a fost restituit în natură autoarei B.. Contestaţia promovată de recurenta A. a fost analizată şi pe fond prin prisma cauzelor de nulitate invocate, motive de nulitate care sunt identice cu cele din prezenta cauză.

În analiza motivelor de nulitate invocate de recurenta A. în dosarul nr. x/2007 s-a apreciat în mod corect că nu există niciun impediment legal pentru restituirea în natură către autoarea noastră, chiar dacă pe acesta există o construcţie ce a fost vândută către autorii recurentei în baza Legii nr. 112/1995.

Se solicită a se aprecia că recurenta susţine în mod greşit că situaţia de fapt s-a schimbat din perspectiva invocării Deciziei nr. 3/2017 a ÎCCJ, aceasta nereprezentând o cauză juridică nouă în raport de acţiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2007 Ori, observând considerentele Deciziei nr. 3/2017 prin raportare la situaţia concretă dedusă judecăţii, terenul aferent construcţiei dobândite de autorii recurentei în temeiul Legii nr. 112/1995 nu se mai află în patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale, fiind restituit cu respectarea dispoziţiilor legale autoarei B. prin Dispoziţia nr. 16571 din 10.11.2006 emisă de Primarul Municipiului Craiova, iar ceea ce se înstrăinase către autorii recurentei a fost numai construcţia situată pe acest teren.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Cu titlu prealabil, se impune evidenţierea următoarelor raporturi juridice reglementate de norme de drept speciale ce au fost supuse examinării de către partea reclamantă prin cererea în constatarea nulităţii absolute a dispoziţiei nr. 16571/10.11.2006 emise de Primarul Municipiului Craiova.

Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/11.06.1997 încheiat cu Consiliul Judeţean Dolj, autorii părţii reclamante, J. şi F., au dobândit, în proprietate, locuinţa închiriată, compusă din două camere de locuit cu o suprafaţă utilă de 80,49 mp, situată în municipiul Craiova, str. x, jud. Dolj, în temeiul Legii nr. 112/1995.

Terenul aferent locuinţei înstrăinate a rămas în patrimoniul entităţii administrative pârâte, cumpărătorilor recunoscându-li-se un drept de folosinţă pe întreaga durată de existenţă a construcţiei, prin HCL nr. 1548/24.06.1997.

Prin dispoziţia nr. x/10.11.2006, Primarul Municipiului Craiova, în temeiul Legii nr. 10/2001, a dispus restituirea parţială, în natură, a terenului situat în municipiul Craiova, str. x, jud. Dolj, în suprafaţă totală de 1310 mp, din care 221,83 mp, ocupat cu construcţii şi 1088,17 mp, curte în favoarea părţii pârâte B. (decedată în cursul procesului pendinte), respingând cererea de restituire în natură a construcţiilor.

S-a statuat, în sarcina părţii pârâte, obligaţia de a respecta dreptul de folosinţă asupra terenului construit, stabilit în baza contractelor de vânzare-cumpărare nr. x/1997 şi nr. y/1997, precum şi servituţile legale.

În dosarul nr. x/2007 al Judecătoriei Craiova, prin cererea înregistrată la 11.01.2007, cumpărătoarea F. (autoarea părţii reclamante), în considerarea faptului că terenul aferent locuinţei dobândite, în suprafaţă de 105,86 mp, i-a fost atribuit în folosinţă, a cerut constatarea nulităţii absolute a dispoziţiei de restituire în natură mai sus arătate.

A susţinut că partea pârâtă B. este îndreptăţită să primească doar măsuri reparatorii prin echivalent, dispoziţia de restituire în natură a terenului fiind emisă cu încălcarea art. 18 lit. c) şi art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Prin sentinţa civilă nr. 7808/14.05.2008, Judecătoria Craiova, a respins cererea, ca fiind lipsită de interes, în contradictoriu cu pârâţii B., Primăria municipiului Craiova şi Primarul municipiului Craiova (chemaţi în judecată şi în litigiul pendinte) precum şi cu intervenienţii în nume propriu A. (partea reclamantă în litigiul pendinte) şi K..

S-a reţinut că F. nu justifică interes legitim în formularea cererii, întrucât legea nu îi recunoaşte dreptul de a dobândi în proprietate terenul aferent construcţiei iar dispoziţiile art. 18 lit. c) şi ale) art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu sunt incidente, deoarece, prin contractul de vânzare-cumpărare i-a fost înstrăinată doar locuinţa, nu şi terenul aferent, caz în care nu exista niciun impediment legal pentru retrocedarea terenului fostului proprietar deposedat abuziv de stat, în aplicarea art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Sentinţa menţionată a rămas definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 447/12.06.2009 a Tribunalului Dolj şi decizia civilă nr. 1451/7.12.2009 a Curţii de Apel Craiova.

Instanţele de control judiciar, în analiza motivelor de apel şi de recurs, au reţinut, în esenţă, că partea reclamantă nu avea dobândit, la data promovării acţiunii în nulitate, un drept de proprietate asupra terenului aferent construcţiei, nici în temeiul art. 37 din H.G. nr. 20/1996, care nu instituie, ope legis, un astfel de drept în favoarea chiriaşului -cumpărător al locuinţei şi nici în baza contractul de vânzare-cumpărare, prin care s-a înstrăinat locuinţa, caz în care nu justifică un interes legitim, personal, născut şi actual în promovarea unei astfel de acţiuni, în nulitate.

Cât priveşte conduita părţii pârâte, care, iniţial, a cerut acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru ca, ulterior, să pretindă restituirea în natură, instanţele au reţinut că nu fundamentează sancţiunea nulităţii, pe de o parte, pentru că această conduită îi este permisă de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (forma la zi) şi, pe de altă parte, justificat de faptul că prin emiterea dispoziţiei de restituire în natură nu au fost afectate drepturile dobândite prin contractul de vânzare-cumpărare, partea pârâtă fiind obligată să le respecte.

Instanţa de recurs a statuat şi că partea reclamantă nu deţine un bun în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 CEDO, simpla speranţă că ar putea dobândi, în viitor, un drept de proprietate şi asupra terenului, cât timp nu l-a obţinut până la momentul emiterii dispoziţiei de restituire în natură contestate, nefiind de natură să impună o altă concluzie.

În dosarul nr. x/2017, prin sentinţa civilă nr. 9075/24.09.2018 a Judecătoriei Craiova, definitivă prin neapelare, a fost respinsă cererea în constatarea nulităţii absolute a dispoziţiei nr. 16571/10.11.2006 formulată de G. (succesoarea lui F. şi coproprietară a aceluiaşi apartament alături de partea reclamantă A.), urmare a admiterii excepţiei autorităţii de lucru judecat în raport de hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2007, mai sus arătate.

În procesul pendinte, statuând că prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2007 al Judecătoriei Craiova s-au tranşat chestiunile litigioase relative la lipsa de interes a dobânditorilor locuinţei în promovarea acţiunii în nulitatea dispoziţiei nr. 16571/10.11.2006 emise de Primarul municipiului Craiova, nulitate întemeiată pe încălcarea art. 18 lit. c) şi art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, instanţele de fond au reţinut excepţia autorităţii de lucru judecat, prevăzută la art. 432 C. proc. civ.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de partea reclamantă, care pun în discuţie incidenţa motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Subsumat criticii de nelegalitate, partea reclamantă pretinde, prioritar, încălcarea de către instanţele de fond a normelor de procedură relative la interes, afirmând că interesul pe care îşi justifică promovarea cererii în nulitate din procesul pendinte nu este identic, ci diferit, de interesul indicat de autoarea sa pentru formularea cererii în nulitate absolută a dispoziţiei nr. 16571/10.11.2006, soluţionate în dosarul nr. x/2007 al Judecătoriei Craiova.

Anume, susţine că în procesul pendinte şi-a justificat interesul nu doar prin invocarea normelor de drept indicate în cererea în nulitate şi de autoarea sa, ci şi pe efectele pe care le poate produce asupra posibilităţii sale de a obţine recunoaşterea dreptului de proprietate asupra terenului hotărârea prealabilă nr. 3/30.01.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care, în interpretarea şi aplicarea unitară art. 3, art. 9, art. 26 alin. (3) din Legea nr. 112/1995, coroborate cu art. 37 din H.G. nr. 20/1996, s-a prevăzut că proprietarul construcţiei are dreptul să dobândească proprietatea şi asupra terenului aferent acesteia şi să solicite, în caz de refuz, pe calea acţiunii în justiţie, obligarea la perfectarea contractului de vânzare-cumpărare, împrejurarea că această hotărâre a fost pronunţată ulterior finalizării judecăţii în dosarul nr. x/2007 al Judecătoriei Craiova nefiind relevantă.

Contrar susţinerilor părţii reclamante, se constată că instanţele de fond au statuat, corect, cu privire identitatea dintre interesul justificat pentru promovarea cererii deduse judecăţii în prezentul litigiu şi interesul invocat de autoarea părţii în promovarea cererii în nulitate soluţionate în procesul anterior.

Interesul, ca şi condiţie de exerciţiu a acţiunii civile, potrivit art. 33 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., are în vedere justificarea dată de partea reclamantă pentru exercitarea unei anumite cereri în justiţie, respectiv, folosul practic pe care aceasta îl urmăreşte prin punerea în mişcare a acţiunii civile deduse în concret judecăţii.

Rezultă că cerinţa relativă la interes nu se analizează de instanţa de judecată în abstract ori prin evaluarea şanselor de câştig în proceduri judiciare viitoare, ci în raport de obiectul cererii deduse judecăţii şi de temeiurile de fapt şi de drept pe care partea îşi sprijină pretenţiile.

Or, interesul în promovarea ambelor acţiuni în constatarea nulităţii supuse examinării, cea formulată la 11.01.2007 şi cea formulată la 18.09.2019, a fost justificat prin nevoia de a obţine reintroducerea terenului aferent locuinţei dobândite prin cumpărare în baza Legii nr. 112/1995 în patrimoniul autorităţii publice locale pârâte, deoarece, doar într-o astfel de situaţie, dobânditorii locuinţei se pot prevala de normele de drept prevăzute în legile de reparaţie speciale în scopul recunoaşterii unui drept de proprietate şi cu privire la teren.

Este real că, în procesul pendinte, partea reclamantă a învederat că în scopul recunoaşterii dreptului de proprietate asupra terenului aferent locuinţei dobândite în temeiul Legii nr. 112/1995, intenţionează să ceară, într-o procedură judiciară viitoare, obligarea autorităţii publice pârâte să îi vândă şi terenul, prevalându-se de decizia de unificare nr. 3/2017 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al instanţei supreme, însă acest fapt nu impune o altă concluzie în privinţa identităţii de interes supuse analizei.

Aceasta, întrucât, interesul în formularea cererii pendinte este subsumat obiectului indicat, nulitatea absolută a dispoziţiei nr. 16571/10.11.2006 sub motiv că a fost emisă cu încălcarea normelor de drept din legile speciale de reparaţie, situaţie în care, interesul este restrâns la folosul urmărit prin promovarea acţiunii în nulitate, explicat prin nevoia de a readuce în patrimoniul entităţii deţinătoare terenul aferent construcţiei.

Ca atare, în considerarea limitelor învestirii, instanţele de fond aveau a examina doar interesul subsumat obiectului cererii în nulitate, nefiindu-le permisă extinderea analizei şi la interesului pe care partea pretinde că l-ar justifica, dacă ar avea câştig în procesul pendinte, pentru promovarea unor acţiuni civile viitoare, indicând acţiunea în obligarea la perfectarea contractului de vânzare-cumpărare, al cărei interes poate fi examinat doar instanţele ce ar fi învestite în acest scop.

De altminteri, cât priveşte cerinţa relativă la interes, este de observat că partea reclamantă, criticând prin recurs considerentele prin care instanţa de apel a statuat ca reprezentând un impediment în privinţa posibilităţii părţii de a obţine recunoaşterea unui drept de proprietate faptul că "(...) terenul aferent construcţiei dobândite de autorii reclamantei în temeiul Legii 112/1995 nu se mai află în patrimoniul unităţii administrativ teritoriale a Municipiului Craiova (...)", precizează, explicit, că exact spre atingerea acestui scop tinde prezenta acţiune, anume ca în urma anulării titlului de proprietate al pârâţilor, terenul să poată ajunge la dispoziţia autorităţilor locale, urmând ca ulterior să avem posibilitatea să întregim proprietatea.

În atare condiţii, corect, instanţele de fond nu au primit argumentele părţii reclamante potrivit cărora autoritatea de lucru judecat poate fi reţinută doar în privinţa interesului pe care l-a justificat autoarea sa prin promovarea primei cererii în nulitate, în data de 11.01.2007, respectiv, că interesul justificat în promovarea cererii în nulitate pendinte este nou şi actual, în considerarea faptului că decizia de unificare nr. 3/2017 repoziţionează situaţia din vechiul dosar.

De altminteri, situaţia premisă pentru invocarea dezlegărilor din decizia în unificare menţionată, astfel cum s-a reţinut şi la judecata în fond a cauzei, este aceea ca terenul aferent construcţiei înstrăinate în baza Legii nr. 112/1005 să se găsească în patrimoniul entităţii publice, situaţie în care nu se mai găseşte terenul aferent locuinţei dobândite de autoarea părţii reclamante, care a fost retrocedat de entitatea deţinătoare, în natură, fostului proprietar deposedat abuziv de statul comunist, anterior introducerii interdicţiei de restituire în natură a acestor terenuri la art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, prin art. I pct. 5 din Legea nr. 1/2009.

Subsumat criticii de nelegalitate, partea reclamantă pretinde, totodată, că instanţele de fond au aplicat greşit normele de drept prevăzute la art. 430, 431 şi 432 C. proc. civ. relative la autoritatea de lucru judecat, argumentat de faptul că în primul proces, potrivit dispozitivului sentinţei primei instanţe, instanţele judecătoreşti au statuat doar cu privire la excepţia lipsei de interes a cererii în nulitatea dispoziţiei nr. 16571/10.11.2006, fără a pronunţa o soluţie asupra fondului pricinii, caz în care nu exista niciun impediment în procesul pendinte pentru judecarea pe fond a acţiunii, deoarece nu mai subzistă condiţiile interesului din perioada anului 2007, conjunctura fiind una diferită.

Partea critică, deopotrivă, şi raţionamentul judiciar în baza căruia instanţa de apel a statuat că autoritatea de lucru judecat subzistă în privinţa noi cererii în constatarea nulităţii absolute a dispoziţiei nr. 16571/10.11.2006, în considerarea faptului că nulitatea se examinează doar prin prisma elementelor existente la momentul emiterii acesteia, reiterând apărarea potrivit căreia, în prezent, în raport de decizia de unificare invocată, există cu siguranţă interes în promovarea acţiunii şi trebuie cercetat fondul cauzei.

Referitor la susţinerile părţii privind justificarea cererii în nulitate deduse judecăţii în procesul pendinte pe un interes nou şi actual, în considerarea invocării deciziei de unificare nr. 3/2007, se constată că au fost analizate cu prioritate în cuprinsul prezentei hotărârii şi că nu au fost primite, pentru motivele arătate.

Cât priveşte autoritatea de lucru judecat, prealabil, se impune precizarea că se examinează prin raportare nu doar la soluţia din dispozitivul sentinţei primei instanţe, cum eronat afirmă partea, ci prin raportare şi la considerentele decisive ori decizionale (cărora nu le corespunde o soluţie prin dispozitiv) ale sentinţei, inclusiv, la cele ale hotărârilor pronunţate de instanţele de control judiciar.

În acest sens, dispoziţiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ. prevăd următoarele: Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

În speţă, se constată că, examinând excepţia reţinută, instanţele de fond au analizat identitatea de părţi, de obiect şi de cauză între cele două pricini, cerinţe impuse prin art. 432 C. proc. civ., atât din perspectiva dispozitivul sentinţei nr. 7808/2008 a Judecătoriei Craiova, cât şi din perspectiva chestiunilor litigioase dezlegate prin considerentele acestei sentinţe, precum şi prin cele ale hotărârilor instanţelor de control judiciar, deciziile civile nr. 447/2009 a Tribunalului Dolj şi nr. 1451/2009 a Curţii de Apel Craiova.

Referitor la cauza cererii de chemare în judecată, înţeleasă ca fundament al pretenţiei în nulitate, instanţa de apel a reţinut că ambele cereri în nulitate supuse examinării au fost întemeiate pe aceleaşi temeiuri de drept, art. 18 lit. c) si art. 20 alin. (2) din Legea 10/2001, prin coroborarea cu norme de protecţie a chiriaşilor statuate prin Legea nr. 112/1995, a căror aplicare, în opinia ambelor părţi reclamante, impun concluzia potrivit căreia partea pârâtă B. era îndreptăţită să primească, în temeiul Legii nr. 10/2001, doar la masuri reparatorii in echivalent.

Examinând considerentele hotărârilor judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2007 al Judecătoriei Craiova, instanţa de apel a constatat că în acest proces, analizând interesul autoarei părţii reclamante în promovarea cererii în nulitate, instanţele judecătoreşti au statuat, implicit, asupra apărărilor părţilor relative la nulitatea, după caz, legalitatea dispoziţiei nr. 16571/10.11.2006 în raport de conţinutul normelor de drept în vigoare la acea dată şi că, astfel, au dezlegat chestiuni litigioase ale cauzei ce ţineau de fondul drepturilor exhibate de părţile litigante, dezlegări care se impun, în prezentul proces, cu autoritate de lucru judecat şi care nu pot fi reevaluate, prin rejudecare, cum eronat pretinde partea reclamantă.

În acest sens, statuările potrivit cărora normele de drept prevăzute la art. 18 lit. c) si art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu fundamentează aplicarea sancţiunii nulităţii cu privire la dispoziţia nr. x/10.11.2006, dat fiind că, în temeiul Legii nr. 112/1995, autoarei părţii reclamante i-a fost înstrăinată doar locuinţa, nu terenul aferent, precum şi acelea potrivit cărora, în absenţa unei norme juridice care să recunoască dobânditorilor construcţiei vreun drept asupra terenului aferent, acesta intră în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, fostul proprietar deposedat abuziv de statul comunist fiind îndreptăţit la restituirea în natură, nu doar la măsuri reparatorii prin echivalent, astfel cum legiuitorul a reglementat, ulterior emiterii dispoziţiei, prin art. I pct. 5 din Legea nr. 1/2009.

În atare condiţii, instanţele de fond au statuat, corect, că în procesul pendinte nu pot reexamina chestiunile litigioase ce ţin de fondul pretenţiei în nulitate care au fost dezlegate prin hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile pronunţate în dosarul nr. x/2007 al Judecătoriei Craiova.

Subsumat criticii de nelegalitate, partea reclamantă susţine şi că excepţia autorităţii de lucru judecat nu putea fi primită în raport de sentinţa civilă nr. 9075/24.09.2018 a Judecătoriei Craiova, pronunţată în dosarul nr. x/2017, pe de o parte, pentru că nu există identitate de părţi între cele două pricini şi, pe de altă parte, pentru că această hotărâre nu produce efecte juridice deoarece a fost pronunţată asupra unei cererii de chemare în judecată formulată de o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu, G., al cărei curator a fost desemnată prin încheierea nr. 1625/05.12.2019 (dosarul x/2019).

Critica a fost formulată şi pe calea apelului şi, potrivit considerentelor hotărârii recurate, instanţa de apel a statuat că la judecata în primă instanţă excepţia autorităţii lucrului judecat a fost analizată, prioritar, cu privire la hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2007 al Judecătoriei Craiova şi, în considerarea acestui fapt, a examinat motivul de apel privind greşita soluţionare a acestei excepţii, exclusiv, în considerarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în dosarul menţionat.

Instanţa de apel a reţinut, totodată, că în prezenta cauză nu prezinta relevanta pretinsa lipsa a capacităţii de exerciţiu a reclamantei din cauza 25956/215/2017, cu atât mai mult cu cat o astfel de excepţie nu a fost invocata in respectiva cauza, iar reclamanta a fost numita curator al surorii sale abia in anul 2019, in dosarul x/2019

Or, de principiu, pentru a putea fi analizate, motivele de recurs trebuie să se întemeieze pe conţinutul hotărârii instanţei de apel recurate, în caz contrar, acestea fiind inadmisibile.

Ca atare, cum critica privind greşita reţinere a excepţiei autorităţii de lucru judecat în raport de sentinţa civilă nr. 9075/24.09.2018 a Judecătoriei Craiova nu se fundamentează pe conţinutul hotărârii recurate, prin care instanţa de apel a reţinut incidenţa excepţiei doar în considerarea hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2007 al Judecătoriei Craiova, Înalta Curte constată că nu poate face obiectul controlului judiciar.

Aşa fiind, pentru considerentele arătate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul dedus judecăţii de partea reclamantă, ca nefondat.

Constatând că partea reclamantă a pierdut procesul, în baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va fi obligată să plătească părţii pârâte C., D. şi E. suma de 5.950 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 103 din 21 martie 2022 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.

Obligă pe reclamanta A. la plata sumei de 5.950 RON către pârâţii C., D. şi E., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 2 noiembrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.