Res judicata precluding claim for pre-appellate punitive interest on expropriation damages

Şedinţa publică din data de 27 octombrie 2022

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în data de 14 februarie 2019, sub nr. x/2019, reclamanţii A. şi B. au solicitat instanţei, în contradictoriu cu Statul Român, prin Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. - CNAIR S.A., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 3.191.768,21 RON, reprezentând dobânda legală penalizatoare, aferentă perioadei 18.09.2013 - 25.04.2018, pentru suma de 6.732.229 RON, reprezentând despăgubiri stabilite prin decizia civilă nr. 418A/25.04.2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori si de familie, în dosarul nr. x/2013, ca urmare a atragerii răspunderii civile delictuale a pârâtei; cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanţii au indicat art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011, precum şi normele de drept invocate prin cerere.

Prin încheierea din 14 martie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei a VI-a civile a Tribunalului Bucureşti şi a declinat cauza privind pe reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin CNAIR S.A., la una din secţiile civile nr. III - V din cadrul Tribunalul Bucureşti.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în data de 12 iunie 2019, sub nr. x/2019.

În data de 16 septembrie 2019, pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, respingerea acţiunii pe temeiul autorităţii de lucru judecat şi pe considerentul prescripţiei extinctive şi, în subsidiar, a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată. A ataşat întâmpinării, în copie, decizia nr. 3636 din 17 octombrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2013.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 428 din 09 iunie 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respinsă excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată prin întâmpinare, ca nefondată; a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, ca nefondată; a fost respinsă cererea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin CNAIR S.A., ca nefondată; a fost respinsă cererea reclamanţilor de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 1371A/2021 din 15 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de către apelanţii-reclamanţi A. şi B., împotriva sentinţei civile nr. 428 din 09 iunie 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român, prin Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A.; au fost obligaţi apelanţii-reclamanţi să plătească taxă judiciară de timbru de 35.520 RON aferentă judecăţii în primă instanţă, decizia fiind titlu executoriu în acest sens.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de curtea de apel au declarat recurs reclamanţii A. şi B., solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, pentru motive subsumate art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs circumscris art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că decizia atacată cuprinde motive contradictorii, întrucât pe de-o parte a reţinut că, în litigiul anterior, instanţa supremă nu a analizat şi nu a tranşat, de principiu, dacă dobânda legală putea sau nu putea fi acordată pentru o perioadă situată, temporal, anterior deciziei instanţei de apel, iar pe de altă parte, a reţinut că instanţa supremă a dezlegat chestiunea litigioasă a dobânzilor inclusiv sub aspectul perioadei pentru care reclamanţii sunt îndreptăţiţi a o obţine, dezlegare ce se impune cu autoritate de lucru judecat.

Recurenţii au opinat că aceste două considerente sunt în contradicţie, afectând legalitatea şi temeinicia hotărârii, sens în care se impune casarea deciziei atacate.

În susţinerea motivului de recurs circumscris art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură relative la autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti, respectiv art. 430 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., art. 431 alin. (2) şi art. 425 alin. (1) lit. b) din acelaşi cod.

Au arătat că prin decizia nr. 3636 din 17 octombrie 2018, pronunţată de Înalta curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, reclamanţii au obţinut obligarea pârâtului Statul Român, prin CNAIR S.A., la plata despăgubirilor pentru exproprierea de drept, iar pentru exproprierea în fapt pârâtul a fost obligat la plata sumei de 6.732.229 RON, dobânda legală acordată acestei sume fiind calculată începând cu data pronunţării hotărârii din apel (25 aprilie 2018) până la achitarea integrală a acestei sume.

În acest sens, recurenţii au învederat că momentul de la care a fost acordată dobânda a fost stabilit în lipsa unei precizări exprese a reclamanţilor şi pentru a nu încălca principiul disponibilităţii părţilor.

Nicăieri în cuprinsul deciziei nr. 3636/2018 nu se regăsesc argumente ale instanţei pentru care ar fi respins pretenţia reclamanţilor, care nici nu a fost formulată, pentru o perioadă anterioară, aşadar nu se poate reţine că există putere de lucru judecat.

Au mai arătat recurenţii că potrivit art. 1523 alin. (2) lit. d) C. civ., debitorul este obligat la plata dobânzii penalizatoare de la data săvârşirii delictului, în doctrină şi în jurisprudenţă stabilindu-se că debitorul este de drept în întârziere atunci când obligaţia s-a născut din săvârşirea unei fapte ilicite extracontractuale.

Astfel, recurenţii au susţinut că nu se poate reţine că instanţa supremă a stabilit un alt moment, întrucât nu există o motivare în acest sens.

De asemenea, nu se poate reţine nici argumentul instanţei de apel că reclamanţii îşi invocă propria culpă constând în modul în care a fost redactată cererea de chemare în judecată ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2012 (conexat la dosarul nr. x/2013), deoarece prima instanţă avea obligaţia de a pune în vedere reclamanţilor să facă precizările cuvenite, astfel că nu se poate aplica reclamanţilor sancţiunea respingerii cererii de chemare în judecată pentru neîndeplinirea obligaţiilor într-un proces anterior.

5. Apărările formulate în cauză

În data de 18 aprilie 2022, intimata-pârâtă Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcţia de Drumuri şi Poduri Bucureşti, a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia netimbrării recursului, iar pe fond a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât decizia atacată este legală şi temeinică.

În apărare, a susţinut că instanţa de apel a apreciat corect că demersul reclamanţilor este nefondat, având în vedere considerentele deciziei nr. 3636 din 17 octombrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, care se impun cu autoritate de lucru judecat, inclusiv în privinţa perioadei pentru care reclamanţii sunt îndreptăţiti la acordarea despăgubirilor stabilite la suma de 6.732.229 RON, deoarece această chestiune a fost tranşată în dosarul nr. x/2013, neputând fi contrazisă sau dezlegată într-un alt mod în prezentul litigiu.

În data de 28 aprilie 2022, recurenţii-reclamanţi au depus răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea excepţiei netimbrării recursului.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţi, secţia I civilă, în data de 03 martie 2022, fiind repartizată aleatoriu, spre soluţionare, completului de judecată nr. 10.

Prin rezoluţia din data de 04 martie 2022, s-a dispus efectuarea comunicărilor reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., iar, după finalizarea acestor proceduri, s-a fixat termen de judecată în data de 27 octombrie 2022, când instanţa a reţinut cauza în pronunţare asupra recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sub aspectul existenţei unor motive contradictorii în considerentele hotărârii atacate, recurenţii au arătat că instanţa de apel a reţinut, pe de o parte, că, în litigiul anterior, instanţa supremă nu a analizat şi nu a tranşat dacă dobânda legală putea sau nu putea fi acordată pentru o perioadă anterioară deciziei pronunţate de instanţa de apel, iar pe de altă parte, a reţinut că s-a dezlegat chestiunea litigioasă a dobânzilor inclusiv sub aspectul perioadei pentru care reclamanţii sunt îndreptăţiti a le obţine, dezlegare care se impune cu putere de lucru judecat.

Critica este nefondată.

Contradicţia la care se referă norma citată, atunci când priveşte doar argumentele instanţei de judecată, trebuie să fie una de natură să conducă la concluzia că hotărârea este practic nemotivată, asemenea situaţii întâlnindu-se, exempli gratia, atunci când din unele considerente rezultă temeinicia cererii, iar din altele, netemeinicia, sau atunci când se reţine caracterul fondat concomitent a două cereri, cu toate că ele s-ar exclude reciproc.

Analizând decizia recurată, contrar argumentelor prezentate de recurenţii-reclamanţi, se constată că nu cuprinde considerente contradictorii, ci acestea sunt prezentate într-o manieră clară şi concisă, care justifică soluţia adoptată în cauză, de respingere a apelului, cu consecinţa menţinerii soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că prin decizia nr. 3636 din 17 octombrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în litigiul anterior în care s-a constatat că reclamanţii au fost expropriaţi în drept şi în fapt, cu acordarea despăgubirilor aferente, a fost admis recursul şi a fost acordată reclamanţilor dobânda legală de la data pronunţării deciziei din apel, respectiv 25 aprilie 2018, iar nu de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirilor, cum a stabilit instanţa de apel care a ignorat caracterul executoriu al deciziilor pronunţate în apel, acest caracter nefiind dat de epuizarea căii de atac a recursului.

Pentru a întări expunerea acestor considerente, instanţa de apel a considerat necesar să sublinieze că, în litigiul anterior, reclamanţii au solicitat acordarea dobânzii legale calculate până la momentul achitării, fără să indice momentul de la care solicită calcularea dobânzii, sens în care a arătat că prin decizia nr. 3636 din 17 octombrie 2018, instanţa de recurs nu a analizat şi nu a tranşat dacă dobânda legală putea sau nu putea fi acordată pentru o perioadă situată temporal anterior deciziei din apel, nefiind permis a specula asupra ceea ce ar fi tranşat sau apreciat instanţa supremă pe această chestiune în litigiul respectiv.

În acest context, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel nu a redat considerente contradictorii în cuprinsul deciziei atacate, de natură a face aplicarea art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ci a expus într-un mod detaliat aprecierile sale cu privire chestiunea litigioasă tranşată în litigiul anterior, sub aspectul perioadei pentru care sunt îndreptăţiti reclamanţii a obţine dobânzile, care se impune cu autoritate de lucru judecat în litigiul pendinte. De altfel, se constată că analiza hotărârii recurate relevă că instanţa de control devolutiv a motivat de o manieră convingătoare şi în acord cu exigenţele unui proces echitabil pretenţiile formulate de reclamanţi, potrivit art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nefiind încălcate prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. care reglementează ce trebuie să cuprindă considerentele unei hotărâri judecătoreşti.

Printr-un alt motiv de recurs, recurenţii-reclamanţi au pretins nelegalitatea deciziei atacate, întrucât hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor înscrise în art. 430 alin. (1) şi (2), art. 431 alin. (2) şi art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv, recurenţii au susţinut, contrar celor reţinute de instanţele de fond, că decizia civilă nr. 3636 din 17 octombrie 2018 nu se bucură de autoritate de lucru judecat în prezenta cauză. În dezvoltarea acestei critici, au arătat că, prin decizia evocată, instanţa de recurs nu a stabilit un alt moment de la care se cuvin dobânzile pentru despăgubirile acordate, lipsind orice judecată asupra acestui aspect în considerentele respectivei decizii, care nu cuprinde argumentele de fapt şi de drept pentru care instanţa ar fi respins pretenţia reclamantului, care, de altfel, nu a fost formulată pentru o perioadă anterioară.

Critica ce conturează greşita valorificare de către instanţa de apel a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat a hotărârii pronunţate în dosarul nr. x/2013 va fi cenzurată de prezenta instanţă din perspectiva motivelor de nelegalitate înscrise în art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 7 C. proc. civ., deoarece pune în discuţie încălcarea unor norme de procedură în materia efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, respectiv a dispoziţiilor art. 430 alin. (1) şi (2) şi art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Prevederile înscrise în art. 431 C. proc. civ. reglementează efectele lucrului judecat, dispunând, în alin. (1), că nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect, iar, potrivit alin. (2), că oricare din părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

În termenii consacraţi de art. 431 alin. (2) din cod, nu trebuie să fie întrunită tripla identitate de elemente ale raportului juridic transpus pe plan procesual, cum se întâmplă în cazul excepţiei autorităţii de lucru judecat (obiect, cauză şi părţi), ci trebuie să existe doar o legătură cu lucrul judecat anterior, care să se impună noii judecăţi (în sensul de a nu se nesocoti ceea ce o instanţă a statuat deja jurisdicţional).

Dispoziţiile art. 435 C. proc. civ. reglementează modalitatea în care se produc efectele hotărârii judecătoreşti, cu valoare obligatorie, sub semnul relativităţii, în raporturile dintre părţi (şi succesorii acestora) şi în forma opozabilităţii faţă de terţii neparticipanţi la procedura judiciară, care vor putea face, însă, dovada contrară celor statuate prin hotărâre, în absenţa participării lor la proces.

Principiul relativităţii hotărârii judecătoreşti, atât sub aspectul efectelor obligatorii între părţi, cât şi al lucrului judecat, presupune că ceea ce a fost judecat să nu poată fi opus decât de către părţile în proces şi succesorii acestora. Fundamentul şi justificarea acestui principiu îl constituie contradictorialitatea şi dreptul la apărare, deoarece aceste părţi au participat în litigiu, au avut ocazia de a-şi susţine apărările, de a propune şi administra probe, de a dezbate pricina în contradictoriu şi de a exercita căile legale de atac. Este, prin urmare, just ca ele să respecte ceea ce s-a stabilit definitiv, atât în sensul inadmisibilităţii unei noi acţiuni identice (efectul negativ al lucrului judecat), cât şi în sensul că, între ele, chestiunile litigioase definitiv stabilite să nu mai poată fi contrazise, iar judecăţile respective trebuie avute în vedere ca premise cu valoare de adevăr juridic şi, în consecinţă, inatacabile în litigiile ulterioare (efectul pozitiv).

În cauză, instanţa de apel, prin decizia recurată, a valorificat corect efectul pozitiv al lucrului judecat care derivă din statuările ataşate deciziei civile nr. 3636 din 17 octombrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2013.

Astfel, Înalta Curte, prin decizia sus evocată, a admis recursul formulat de recurenţii-reclamanţi A. şi B., în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul român, prin CNAIR, şi a modificat în parte decizia civilă nr. 418A din 25 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în sensul că a obligat pârâtul la plata dobânzii legale aferente sumei de 6.732.229 RON, calculată începând cu data pronunţării hotărârii din apel (25 aprilie 2018), până la achitarea integrală a acestei sume, reţinându-se, în esenţă, că reclamanţii au fost supuşi unei exproprieri de fapt pentru perioada 2008-2013, iar exproprierea de drept a intervenit prin decizia de expropriere nr. 1317/18.09.2013, fiind confirmate despăgubirile stabilite de instanţa de apel. În ceea ce priveşte dobânda aferentă despăgubirilor pentru exproprierea în fapt, instanţa de recurs a observat că reclamanţii nu au indicat decât momentul până la care solicită acordarea dobânzilor, respectiv până la plata efectivă, constatându-se că nu s-a precizat momentul de la care acestea urmează să fie acordate, iar "în lipsa unei precizări exprese din partea reclamanţilor", instanţa supremă a apreciat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi să primească dobânda de la data pronunţării deciziei din apel, iar nu de la data soluţionării recursului, cum greşit reţinuse instanţa de apel.

În litigiul pendinte, reclamanţii au solicitat plata dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 6.732.229 RON, calculate de la data de 18 septembrie 2013 (data epuizării delictului, debitorul fiind de drept în întârziere potrivit art. 1523 alin. (2) lit. b) C. civ.) şi până la data 25 aprilie 2018 (data la care a fost acordată dobânda în litigiul precedent), considerând că în primul litigiu nu a fost analizată temeinicia sau netemeinicia unei astfel de pretenţii pe o perioadă anterioară, aspect dedus din lipsa unei astfel de analize în considerente şi din utilizarea sintagmei "în lipsa unei precizări exprese".

Se observă că prin decizia recurată s-a reţinut că demersul judiciar al reclamanţilor are caracter nefondat, întrucât dezlegările jurisdicţionale ale instanţei supreme din decizia nr. 3636 din 17 octombrie 2018 se impun cu autoritate de lucru judecat inclusiv în privinţa perioadei pentru care reclamanţii sunt îndreptăţiţi la acordarea dobânzilor legale pentru despăgubirile stabilite la suma de 6.732.229 RON; cu alte cuvinte, perioada pentru care reclamanţii au fost îndreptăţiţi la acordarea dobânzilor legale a reprezentat o chestiune litigioasă, analizată şi tranşată de către instanţe, în cele trei etape procesuale, sens în care dezlegarea acestei chestiuni litigioase se impune cu autoritate de lucru judecat, neputând fi contrazisă sau dezlegată într-un alt mod în litigiul de faţă.

Cât priveşte menţiunea instanţei supreme "în lipsa unei precizări exprese" din decizia nr. 3636 din 17 octombrie 2018, curtea de apel a apreciat că tocmai această menţiune subliniază, în litigiul de faţă, autoritatea de lucru judecat a dezlegării jurisdicţionale asupra chestiunii litigioase în discuţie, câtă vreme inclusiv perioada pentru care aceste dobânzi legale au fost recunoscute şi acordate reclamanţilor a reprezentat o chestiune litigioasă cu privire la care reclamanţii au formulat, în litigiul anterior, cereri/solicitări, iar partea adversă apărări sub forma excepţiilor şi a apărărilor de fond, fiind la latitudinea reclamanţilor alegerea conduitei lor procesuale în legătură cu această chestiune litigioasă a perioadei pentru care dobânzile pot fi acordate.

În acest context factual, se constată că sunt nefondate criticile ce vizează greşita reţinere de către instanţa de apel a autorităţii de lucru judecat, pe motiv că litigiul anterior a vizat pretenţii aferente unei alte perioade, distinctă de perioada pentru care se solicită dobândă în prezenta cauză.

Chiar dacă pretenţiile reclamate în acest proces vizează o altă perioadă pentru care s-a solicitat repararea prejudiciului cauzat de neîndeplinirea obligaţiilor care au rezultat din exproprierea în fapt, Înalta Curte reţine că aspectele tranşate în mod definitiv în litigiul anterior purtat între aceleaşi părţi şi care au fost readuse în discuţie în prezentul litigiu se impun cu autoritate de lucru judecat, dat fiind faptul că, în dosarul nr. x/2013, instantele de apel şi de recurs au analizat perioada pentru care au fost solicitate dobânzile aferente despăgubirilor, iar instanţa de recurs, urmare a admiterii căii de atac, a modificat în parte decizia din apel, numai cu privire la perioada de acordare a dobânzilor, stabilind în sensul că pârâtul Statul român, prin Ministerul Transportului şi Infrastructurii, prin Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., este obligat la plata dobânzii legale aferente sumei de 6.732.229 RON, calculată începând cu data pronunţării hotărârii din apel (25 aprilie 2018), până la achitarea integrală a acestei sume, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Astfel, perioada pentru care se acordă dobânzile a fost tranşată în litigiul anterior, care a fost analizat în limitele învestirii de către reclamanţi, şi în lipsa unei precizări exprese din partea acestora cu privire la momentul de la care se solicită despăgubirile, instanţa de recurs a stabilit că se acordă de la data rămânerii definitive a deciziei din apel.

Aşadar, reclamanţii nu pot susţine în prezenta cauză că instanţele care au judecat litigiul anterior trebuiau să solicite precizări din partea acestora, întrucât obiectul şi limitele litigiului sunt stabilite de către părţi potrivit principiului disponibilităţii, care reprezintă posibilitatea conferită de lege părţilor de a sesiza autorităţile judiciare, de a dispune de obiectul litigiului şi de mijloacele de apărare, sens în care judecătorul nu poate soluţiona un litigiu decât în baza cererii părţii interesate şi numai în limitele sesizării.

De altfel, se observă că recurenţii nu reproşează instanţei de apel nesocotirea îndatoririi prevăzute de art. 478 alin. (4) C. proc. civ., care permite părţilor să expliciteze pretenţiile cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanţe, aceste dispoziţii legale fiind examinate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin decizia nr. 28/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 772 din 16 octombrie 2015, prin care s-a hotărât că "în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 478 alin. (4) din C. proc. civ., explicitarea pretenţiilor implicite în apel nu are semnificaţia modificării cadrului procesual sub aspectul obiectului judecăţii şi a derogării de la dispoziţiile alin. (1) şi (3) ale aceluiaşi articol, dar presupune corecta lămurire a limitelor judecăţii în prima instanţă."

Prin urmare, în raport cu cele prezentate, recurenţii nu îşi pot construi şi susţine pretenţiile pe argumentul că, pentru neîndeplinirea obligaţiilor într-un proces anterior, nu poate fi aplicată, în litigiul ulterior, cea mai drastică sancţiune, respectiv aceea a respingerii cererii de chemare în judecată.

Aceasta întrucât, în dezacord cu argumentele recurenţilor, se are în vedere că principiul autorităţii de lucru judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi ordine socială, fiind interzisă readucerea în faţa instanţelor a chestiunii litigioase deja rezolvate şi nu comportă atingerea dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece dreptul de acces la justiţie nu este unul absolut, el poate cunoaşte limitări, decurgând din aplicarea altor principii, cu respectarea proporţionalităţii între scopul urmărit şi mijloacele folosite.

În mod constant Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că instanţele sunt obligate să ţină seama de constatările şi dezlegările date de instanţe în procedurile anterioare, repunerea în discuţie a situaţiei soluţionate definitiv prin alte hotărâri constituind o încălcare a dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenţie.

Prin urmare, reţinând că motivele de recurs invocate de recurenţi sunt nefondate în ansamblul lor, decizia recurată fiind legală, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 1371A/2021 din 15 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 27 octombrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.