Municipality's appeal over prescription-based ownership invalidated as newly raised claims barred; usucapio upheld for 272 m² plot.

Şedinţa publică din data de 27 octombrie 2022

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, secţia civilă, în data de 29 mai 2017, sub nr. x/2017, reclamanţii A. si B., în contradictoriu cu pârâţii C., D., E., Municipiul Bucureşti, prin primar general şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, au solicitat constatarea dobândirii, prin uzucapiunea de lungă durată, a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de aproximativ 162 mp situat în Bucureşti, str. x, precum şi dobândirea, prin accesiune imobiliară artificială a dreptului de proprietate asupra construcţiei edificate de reclamanţi prin eforturi proprii pe terenul situat la adresa din Bucureşti.

În drept, reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 18372, art. 1846-1847, art. 1890, art. 492 şi art. 645 din C. civ. de la 1864.

Prin sentinţa civilă nr. 2033 din 14 martie 2018, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei materiale şi a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Dosarul a fost înregistat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, în data de 10 aprilie 2018, sub nr. x/2018.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 2932 din 16 decembrie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă şi a dispus respingerea acţiunii formulate împotriva pârâtului C., ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală de folosinţă; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului General al Municipiului Bucureşti şi a respins acţiunea împotriva acestei părţi ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de către Municipiul Bucureşti, prin primar general, prin întâmpinare, ca neîntemeiată; a admis, în parte, cererea de chemare în judecată şi a constatat că reclamanţii au dobândit, prin efectul prescripţiei achizitive de lungă durată, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 272 mp, situat în Bucureşti, Intrarea Sipetului, numărul 1, identificat conform planului de amplasament al raportului de expertiză topografică de la dosarul întocmit de Tribunalul Bucureşti.

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel

Prin decizia civilă nr. 304 A din 01 martie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a păstrat soluţia pronunţată în primă instanţă şi a respins apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, împotriva sentinţei civile nr. 2932 din 16 decembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, ca nefondat.

4. Cererea de recurs

Împotriva deciziei civile nr. 304 A din 01 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, cu a cărui soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată.

În dezvoltarea recursului, recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare şi interpretare a prevederilor art. 1846, art. 1847, art. 1890 din C. civ. de la 1864, respectiv a dispoziţiilor din Legea nr. 422/2001 şi a art. 36 din Legea nr. 18/1991, din perspectiva modului de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti, prin primar general.

În susţinerea acestei critici, recurentul-pârât a arătat că nu poate justifica calitate procesuală pasivă în ceea ce priveşte suprafaţa de 130 mp, având în vedere că acest imobil se află în proprietate privată, şi că greşit s-a reţinut că, în absenţa identificării unui proprietar asupra imobilului în legătură cu care s-a solicitat să se constate intervenirea prescripţiei achizitive de lungă durată, se poate considera că acesta se regăseşte în patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale în raza căreia se află, prin efectul prevederilor art. 477, art. 646, art. 680 din C. civ. de la 1864, în contextul în care, potrivit regulilor devoluţiunii legale, vocaţia succesorală generală, abstractă a statului, nu îi poate legitima acestuia calitatea de pârât, neavând nicio legătură cu dreptul subiectiv dedus judecăţii.

Aşadar, revine reclamanţilor obligaţia de a proba că pârâtul este proprietarul nediligent al imobilului şi faptul că acesta se află în domeniul privat al statului sau al unităţii administrativ teritoriale.

Totodată, raportat la dispoziţiile art. 1847 din C. civ. din 1864, care reglementează condiţiile care trebuie îndeplinite pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea de lungă durată, posesia invocată de reclamanţi cu privire la suprafaţa de 130 mp este una viciată. Astfel, proba testimonială administrată, în mod singular, fără a fi coroborată cu alte dovezi, nu poate demonstra o posesie care să întrunească condiţiile impuse de art. 1864 din C. civ.

De asemenea, conform datelor transmise de Direcţia de Taxe şi Impozite Locale Sector 6 Bucureşti, reclamanţii nu au fost înregistraţi în evidenţele fiscale ca fiind plătitori de impozit pentru suprafaţa de 162 mp situată în Bucureşti, str. x, aceasta fiind înregistrată în proprietatea pârâtului C., faţă de care instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale de folosinţă, iar în ceea ce priveşte construcţia edificată pe teren, aceasta figurează ca fiind în proprietatea lui A. începând cu anul 1986.

În acest sens, pârâtul a susţinut că, la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, termenul de 30 de ani nu a fost împlinit, şi ca atare, reclamanţii nu pot invoca prescipţia achizitivă de lungă durată, termenul nefiind împlinit nici în prezent.

În ceea ce priveşte suprafaţa de 150 mp, în raport cu prevederile art. 1854 din C. civ., prin acceptarea calităţii procesuale pasive a pârâtului rezultă că împrejurarea că reclamanţii nu au o posesie utilă asupra imobilului în sensul în care nu posedă pentru ei înşişi, ci pentru altul, în speţă pentru pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general. Or, pentru a se reţine o posesie utilă, este necesar ca aceasta să fie exercitată corpus şi animus, condiţii care în speţă nu sunt întrunite, absenţa oricăreia dintre aceste elemente echivalând cu lipsa posesiei.

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind accesiunea imobiliară artificială asupra construcţiilor edificate pe teren, astfel cum acestea au fost identificate prin raportul de expertiză, pârâtul a susţinut că reclamanţii nu au depus autorizaţia de construire sau procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, iar potrivit deciziei nr. x/2013 pronunţată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie si Justiţie a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea art. 492 din C. civ. de la 1864, art. 579 alin. (1), art. 577 alin. (2) din C. civ., art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii şi art. 37 din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, absenţa autorizaţiei de construire sau nerespectarea prevederilor acesteia, precum şi lipsa procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor constituie impedimente pentru recunoaşterea, pe cale judiciară, în cadrul acţiunii în constatare, a dreptului de proprietate asupra unei construcţii realizate de către proprietarul terenului, cu materiale proprii.

5. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-reclamanţi au formulat întâmpinare prin care au invocat excepţia inadmisibilităţii căii de atac din perspectiva în care unele dintre critici au fost invocate omisso medio, pentru prima dată în recurs, şi excepţia nulităţii recursului, în condiţiile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. pe fond, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În susţinerea excepţiei inadmisibilităţii, intimaţii au arătat că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti cu privire la suprafaţa de 130 mp teren proprietate particulară (ce a aparţinut pârâtului C.) şi criticile privind posesia viciată a suprafeţei de 130 mp mp reprezintă motive de recurs noi ce nu au fost invocate în apelul declarat de pârât împotriva sentinţei pronunţate de prima instanţă, iar potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ. aceste critici nu pot fi formulate direct în recurs.

Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că în ceea ce priveşte suprafaţa de teren de 150 mp corect au reţinut instanţele de fond că intimaţii-reclamanţi au exercitat peste 30 ani o posesie utilă, publică, continuă, netulburată, sub nume de proprietar, aşa cum prevede art. 1890 din vechiul C. civ., iar nu o posesie precară cum susţine pârâtul.

Referitor la susţinerile recurentului privind constatarea dobândirii prin accesiune a dreptului de proprietate asupra construcţiei edificate de intimaţii reclamanţi, acestea nu pot constitui un motiv de recurs, faţă de împrejurarea că acest capăt de cerere a fost respins, motivat, de prima instanţă şi nu a făcut obiectul căii de atac a apelului niciuneia dintre părţile în litigiu, astfel că acest capăt de cerere a intrat în puterea lucrului judecat şi nu mai poate fi analizat în calea extraordinară de atac, în recurs. În plus, recurentul nu ar avea un interes actual şi legitim în privinţa construcţiei edificate de intimaţii-reclamanţi.

Întâmpinarea formulată în cauză a fost comunicată recurentului pârât la data de 20 septembrie 2021, care nu a depus răspuns la întâmpinare.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 04 mai 2022, completul de filtru a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimaţii- reclamanţi, a admis în principiu recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, împotriva deciziei civile nr. 304 A din 01 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a stabilit termen de judecată în şedinţă publică, la data de 27 octombrie 2022, cu citarea părţilor.

În etapa procesuală a recursului, nu a fost administrată proba cu înscrisuri noi.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale relevante în această materie, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:

Sub un prim aspect, prin memoriul de recurs, recurentul a criticat greşita aplicare şi interpretare a prevederilor art. 1846, art. 1847, art. 1890 din C. civ. de la 1864, respectiv a dispoziţiilor din Legea nr. 422/2001 şi a art. 36 din Legea nr. 18/1991, din perspectiva modului de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti, prin primar general, în ceea ce priveşte suprafaţa de teren de 130 mp, criticând, totodată, şi posesia exercitată cu privire la această suprafaţă de teren, în sensul că nu a fost efectuată sub nume de proprietar.

Înalta Curte constată că, raportat la dispoziţiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ. coroborate cu art. 483 din acelaşi cod, aceste critici sunt inadmisibile, întrucât nu au făcut obiectul analizei în etapa procesuală a apelului, fiind invocate omisso medio, direct în recurs.

Potrivit art. 457 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei, iar dispoziţiile art. 483 C. proc. civ. reglementează obiectul şi scopul recursului, statuând expres că "Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului".

Există, aşadar, o ierarhie a căilor de atac, respectiv, hotărârile pronunţate în primă instanţă de tribunale, susceptibile de apel, pot fi atacate cu apel exclusiv la instanţa imediat superioară, adică la curtea de apel, în timp ce, hotărârile prin care curţile de apel soluţionează apelurile, sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs la instanţa supremă.

Această ierarhie a căilor de atac este menită să asigure respectarea principiului dublului grad de jurisdicţie.

O cale de atac nu poate fi exercitată omisso medio, respectiv, nu poate fi criticată direct în recurs, hotărârea pronunţată în primă instanţă, susceptibilă de apel, pentru că, într-o atare situaţie, instanţa de recurs nu poate exercita controlul judiciar asupra hotărârii pronunţate, iar analizarea, direct în faza recursului, a motivelor ce ar duce la privarea părţii de un grad de jurisdicţie şi, implicit, la încălcarea principiului "non omisso medio", apare ca fiind inadmisibilă.

Prin urmare, cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii date în apel, nemulţumirile părţii faţă de hotărârea primei instanţe putând fi invocate doar prin intermediul căii de atac a apelului şi nu omisso medio, direct în recurs.

În speţă, prin sentinţa civilă nr. 2932 din 16 decembrie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă şi a dispus respingerea acţiunii formulate împotriva pârâtului C., ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală de folosinţă; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului General al Municipiului Bucureşti şi a respins acţiunea împotriva acestei părţi ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de către Municipiul Bucureşti, prin primar general, prin întâmpinare, ca neîntemeiată; a admis, în parte, cererea de chemare în judecată şi a constatat că reclamanţii au dobândit, prin efectul prescripţiei achizitive de lungă durată, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 272 mp, situat în Bucureşti, Intrarea Sipetului, numărul 1, identificat conform planului de amplasament al raportului de expertiză topografică de la dosarul întocmit de Tribunalul Bucureşti.

Împotriva acestei hotărâri a exercitat calea de atac a apelului pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, iar din analiza cererii de apel se constată că pârâtul a criticat hotărârea primei instanţe doar cu privire la suprafaţa de 150 mp considerată proprietate de stat (ce reprezintă o secţiune din imobilul în litigiu), arătând că, dacă în ceea ce priveşte terenul de 139 mp nu contestă o eventuală transmitere a posesiei începând cu anul 1985, cu privire la terenul în suprafaţă de 150 mp, evidenţiat ca proprietate de stat, reclamanţii nu puteau să exercite decât o detenţie precară, în niciun caz o posesie utilă, publică, netulburată, continuă şi sub nume de proprietar, astfel cum prevede art. 1890 C. civ.

Învestită cu soluţionarea căii de atac a apelului, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a observat că motivul de apel vizează doar parte din terenul cu privire la care s-a constatat dobândirea de către reclamanţi a dreptului de proprietate prin uzucapiunea de 30 ani, respectiv doar suprafaţa de 150 mp relativ la care, prin adresele comunicate primei instanţe de Direcţia de Patrimoniu - Serviciul de Evidenţă Patrimoniu din cadrul Primăriei Municipiului Bucureşti, s-a susţinut că este "proprietate de stat", sens în care verificările instanţei de apel s-au limitat doar la aceste aspecte, dat fiind faptul că sentinţa primei instanţe nu a fost criticată în alte privinţe.

În acest context, având în vedere că aspectele privitoare la soluţia dată de prima instanţă excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului şi suprafeţei de 130 mp nu au fost criticate pe calea apelului, aceste critici nu pot fi formulate şi analizate direct în recurs, în raport cu prevederile art. 457 alin. (1) şi art. 483 C. proc. civ.

Procedând în continuare la analiza motivului de recurs privind posesia exercitată de reclamanţi cu privire la suprafaţa de 150 mp, în sensul că aceştia nu au făcut dovada exercitării unei posesii utile care să cuprindă cele două elemente, corpus şi animus, ci posesia a fost exercitată pentru altul, respectiv pentru pârât, se reţine că aspectele de ordin generic, invocate în conţinutul cererii de recurs, privind îndeplinirea elementului material sau intenţional al posesiei, nefiind susţinute de argumente de nelegalitate şi privind exclusiv reaprecierea probelor şi a situaţiei de fapt, stabilite de instanţa de apel, incompatibile cu actuala structură a recursului, cale de atac extraordinară ce poate fi exercitată exclusiv pentru motive de nelegalitate, natură consacrată în mod expres prin dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., nu se impun a fi analizate.

Obiectul acţiunii deduse judecăţii şi asupra căruia au statuat instanţele de fond poartă asupra recunoaşterii dreptului de proprietate al reclamanţilor, ca fiind dobândit prin prescripţia achizitivă de 30 ani, cu privire la un teren pe care îl stăpânesc, împreună cu autorii lor, din anul 1985, când a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare sub forma unui înscris sub semnătură privată (chitanţă).

În cauză, s-a stabilit de către instanţele fondului că reclamanţii au exercitat stăpânirea în fapt sub nume de proprietar pe o durată de 33 ani ca efect al joncţiunii posesiilor, fiind administrat un amplu probatoriu constând în înscrisuri, proba testimonială, expertiză tehnică în specialitatea topografie, care justifică soluţiile adoptate în cauză. Tot astfel, s-a stabilit, pe baza probelor administrate în cauză, că bunul imobil nu face obiectul legilor speciale de reparaţie şi nici nu este străbătut de lucrări sau instalaţii de utilitate publică, astfel că nu există impedimente pentru constatarea incidenţei acestui mod de dobândire a proprietăţii.

Aşa fiind, instanţa de recurs apreciază, contrar susţinerilor recurentului-pârât, conform cărora posesia a fost exercitată pentru altul, că, în speţă, nu s-a demonstrat că terenul se afla în domeniul public al statului sau al unităţii administrativ-teritoriale.

În acest sens, se reţine că până la momentul intrării în vigoare a noului C. civ., domeniul public a cunoscut o reglementare în cuprinsul dispoziţiilor Legii nr. 213/1998. Potrivit art. 3 alin. (4) din această lege, domeniul public al comunelor, al oraşelor şi al municipiilor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. III din anexă şi din alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public naţional ori judeţean. Totodată, potrivit art. 4 din Legea nr. 213/1998, domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor şi care nu fac parte din domeniul public.

În noul C. civ., proprietatea publică beneficiază de o reglementare de principiu în cuprinsul art. 554 alin. (1), potrivit cu care bunurile statului şi ale unităţilor administrativ-teritoriale care, prin natura lor sau prin declaraţia legii, sunt de uz sau de interes public formează obiectul proprietăţii publice, însă numai dacă au fost legal dobândite de către acestea.

Aplicând aceste dispoziţii legale cauzei de faţă, se constată că nici din perspectiva criteriilor de delimitare prevăzute de Legea nr. 213/1998 (pentru perioada sa de aplicabilitate) şi nici din perspectiva dispoziţiilor relative la proprietatea publică cuprinse în noul C. civ. (art. 554, art. 858-859), în cauză nu se poate reţine că terenul cu privire la care se invocă uzucapiunea ar aparţine sau ar fi aparţinut proprietăţii publice.

Aşadar, în acord cu soluţiile pronunţate în cauză, se impune concluzia că terenul aparţine domeniului privat al unităţii administrativ teritoriale şi, astfel, cu privire la acesta putea fi exercitată posesia, aptă să conducă la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.

În ceea ce priveşte susţinerile relative la accesiunea imobiliară artificială asupra construcţiilor edificate pe teren, se constată, pe de o parte, că nu reprezintă o veritabilă critică, întrucât vizează aspecte fără raportare la soluţia de respingere pronunţată de prima instanţă asupra acestui capăt de cerere, iar pe de altă parte, recurentul-pârât nu justifică un interes în susţinerea unei astfel de critici întrucât soluţia pronunţată asupra acestei cereri îi profită.

Astfel, prin hotărârea pronunţată de prima instanţă a fost respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind dobândirea prin accesiune a construcţiilor edificate de reclamanţi pe teren, avându-se în vedere considerentele Deciziei nr. 13/2019 de soluţionare a recursului în interesul legii şi precizările din expertiza construcţiilor întocmită în cauză, în sensul că locuinţa a fost finalizată în anul 2000, iar anexele au fost finalizate în anul 1991, construcţiile fiind edificate fără autorizaţie.

Or, întrucât partea care avea interes să critice această soluţie a primei instanţe, respectiv reclamanţii, nu a formulat apel care să vizeze soluţia de respingere a capătului de cerere vizând accesiunea, nu pot fi primite în recurs criticile recurentului-pârât, în condiţiile în care susţinerile sunt invocate omisso medio.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, împotriva deciziei civile nr. 304 A din 01 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, împotriva deciziei civile nr. 304A din 01 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 octombrie 2022.