Civil liability for work injury: binding force of criminal findings and mandatory joinder of co-tortfeasors

Şedinţa publică din data de 27 octombrie 2022

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secţia I civilă, la data de 07 iulie 2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B., C., D., S.C. E. S.R.L. Timişoara, S.C. F. S.R.L. Timişoara, obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 20.000 euro, cu titlu de daune materiale şi a sumei de 200.000 euro, cu titlu de daune morale.

În drept, reclamantul şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 1349 din C. civ. şi pe cele ale art. 25 alin. (5) din C. proc. pen.

Prin încheierea nr. 159 din 23 octombrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bihor, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2017, a fost admisă excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei I civile a Tribunalului Bihor, invocată din oficiu şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea secţiei a II-a civile a Tribunalului Bihor.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bihor, secţia II-a civilă, la data de 22 noiembrie 2017, sub nr. x/2017*.

Prin sentinţa nr. 10/C din 12 ianuarie 2018, pronunţată de Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă, a fost admisă excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei a II-a civile a Tribunalului Bihor, invocată din oficiu şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea secţiei I civile a Tribunalului Bihor, s-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă între secţii, a fost suspendată judecarea cauzei şi a fost sesizată Curtea de Apel Oradea în vederea emiterii regulatorului de competenţă.

Prin sentinţa nr. 2/C din 30 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a stabilit competenţa de soluţionare a litigiului, în favoarea secţiei I civile a Tribunalului Bihor.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bihor, secţia I civilă, la data de 6 februarie 2018, sub nr. x/2017.

2. Hotărârea pronunţată la fond

Prin sentinţa civilă nr. 73/C/2020 din 30 iunie 2020, pronunţată de Tribunalul Bihor, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2017, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii B., C., D., S.C. E. S.R.L. Timişoara, S.C. F. S.R.L. Timişoara.

Au fost obligaţi pârâţii, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 15.100 RON, cu titlu de daune materiale şi a sumei de 80.000 euro, cu titlu de daune morale.

A fost admisă în parte cererea expertului G. de majorare a onorariului de expert.

Au fost obligaţi pârâţii B. şi S.C. F. S.R.L. la plata către expertul G. a diferenţei de onorariu în cuantum de 3000 RON.

3. Decizia pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 699/A/2021 din 27 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta D., împotriva încheierii de şedinţă din data de 25 iunie 2018, pronunţată de Tribunalul Bihor, în dosarul nr. x/2017.

Au fost admise apelurile declarate de apelanţii S.C. F. S.R.L., B. şi D., în contradictoriu cu intimaţii A., C., S.C. E. S.R.L. Timişoara, împotriva sentinţei civile nr. 73/C din 30 iunie 2020, pronunţată de Tribunalul Bihor, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2017, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a înlăturat dispoziţia privind obligarea pârâţilor în solidar la plata către reclamant a sumei de 15.100 RON, cu titlu de daune materiale, a înlăturat dispoziţia privind obligarea pârâţilor B. şi S.C. F. S.R.L. la plata către expertul G. a diferenţei de onorariu în cuantum de 3000 RON, l-a obligat pe expertul G. la restituirea către apelantul B. a sumei de 6000 RON, achitată în plus faţă de onorariul definitiv stabilit de prima instanţă, a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate şi l-a obligat pe intimatul A. la plata către apelantul B. a sumei de 800 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în apel.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 699/A/2021 din 27 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, au declarat recurs pârâţii B. şi S.C. F. S.R.L., cale de atac cu a cărei soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunţate de instanţele de fond şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanţă, pentru a analiza dacă există şi alte persoane răspunzătoare de producerea prejudiciului cauzat reclamantului A..

În dezvoltarea motivului de recurs, recurenţii au învederat că hotărârile pronunţate în cauză sunt nelegale, date cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 1003 C. civ. din 1864, în vigoare la data producerii accidentului, raportat la art. 19 alin. (2) C. proc. pen., care stabileşte în mod limitativ persoanele împotriva cărora se exercită acţiunea civilă.

Recurenţii au opinat că instanţele de fond în mod greşit au soluţionat cauza, reţinând autoritatea de lucru judecat a hotărârilor penale pronunţate în dosarul penal nr. x/2010, deoarece în acest dosar s-a reţinut că fapta pârâtului B. nu constituie infracţiune, nefiind prevăzută de legea penală, iar acţiunea din prezentul dosar este pur civilă.

În dosarul penal, acţiunea civilă nu poate fi exercitată decât împotriva inculpatului şi, după caz, a părţii responsabile civilmente, potrivit art. 19 alin. (2) C. proc. civ., iar nu şi împotriva altor persoane a căror culpă concurentă a dus la producerea vătămării, în măsura în care aceste persoane nu au calitatea specială cerută de lege.

Or, prezenta acţiune obliga instanţa civilă să examineze în ce măsură, în afara inculpatului şi a părţii responsabile civilmente din procesul penal, există şi alte persoane răspunzătoare de producerea prejudiciului cauzat reclamantului; astfel, instanţa era datoare să stabilească eventuala culpă concurentă a altor persoane care nu au fost chemate în judecată de către reclamant, cu atât mai mult cu cât din probele administrate în procesul penal şi în prezenta cauză a rezultat culpa concurentă a reclamantului.

Au mai arătat că, potrivit art. 22 alin. (3) teza I C. proc. civ., coroborat cu art. 78 alin. (1) din acelaşi cod, judecătorul putea dispune, din oficiu, introducerea în cauză a altor persoane, însă instanţele de fond au avut în vedere doar hotărârea penală, care din punct de vedere al laturii civile era limitată doar la analizarea culpei inculpatului şi a părţii responsabile civilmente, reţinând greşit că se opune puterea de lucru judecat.

Recurenţii au mai arătat că nu au invocat lipsa culpei proprii în producerea prejudiciului suferit de reclamant, însă se impunea introducerea în cauză a mai multor persoane, a căror culpă a fost reţinută în raportul de expertiză în protecţia muncii efectuat în cauză, respectiv a S.C. Cetatea Nouă S.R.L., beneficiarul lucrării, S.C. H. S.R.L., antrepenor, S.C. I. S.R.L., manager proiect J., a cărei denumire actuală este S.C. K. S.R.L., S.C. L. S.R.L., diriginte de şantier M., şi S.C. N. S.R.L. - O..

În continuare, recurenţii au prezentat aspecte de fapt din cuprinsul raportului de expertiză în protecţia muncii efectuat în cauză, a rapoartelor de expertiză întocmite în dosarul penal, a declaraţiilor date de părţi în procesul penal, şi au redat textul art. 11 din Ordinul nr. 508/2002, al art. 41, art. 42, art. 45, art. 48, art. 75 şi art. 143 din Ordinul nr. 136/1995 privind normele de securitate a muncii pentru prepararea, transportul, turnarea betoanelor şi executarea lucrărilor de beton armat şi precomprimat, al art. 77, art. 78 şi art. 195 din Ordinul nr. 807/2000 privind normele specifice de protecţia muncii pentru lucrări de reparaţii, consolidări, demolări şi translaţii de clădiri, precum şi textul art. 20 din Ordinul nr. 57/1997 privind normele specifice de securitate a muncii pentru executarea construcţiilor înalte, prevedere preluată şi de art. 25 din Normele specifice de securitate a muncii pentru lucrările de zidărie, montaj prefabricate şi finisaje în construcţii aprobate prin Ordinul nr. 116/1997 al ministrului muncii.

Concluziile raportului de expertiză au fost că toţi cei implicaţi sunt răspunzători de producerea evenimentului, urmare a nerespectării prevederilor anterior menţionate, dar şi a Regulamentului privind igiena şi protecţia muncii aprobat prin Ordinul nr. 9/N/1993 al ministrului lucrărilor publice.

Recurenţii au redat, în continuare, aspecte tehnice reţinute în cuprinsul raportului de expertiză în protecţia muncii, făcând, totodată, referire la documentele depuse la dosarul penal nr. x/2010

Astfel, au arătat că răspunderea societăţii F. S.R.L. derivă din contractele de proiectare încheiate, iar pârâtul B. nu poate răspunde civil, deoarece a încheiat contractele în calitatea sa de administrator al societăţii, iar nu ca şi persoană fizică. Prin urmare, doar societatea poate răspunde ca parte subcontractantă, dacă se constată că şi-a îndeplinit defectuos obligaţiile contractuale de proiectare, întrucât este o societate cu răspundere limitată, iar administratorul nu poate răspunde personal.

Recurenţii au susţinut că, deşi s-a constatat vinovăţia pârâtului B. în dosarul penal, în prezentul dosar civil, pentru reparaţia prejudiciului trebuie avuţi în vedere toţi factorii care au concurat la producerea accidentului, inclusiv fapta concurentă a victimei de a se afla sub planşeul pe care se turna beton.

S-a mai arătat că între S.C. F. S.R.L., în calitate de proiectant, şi S.C. Cetatea Nouă S.R.L., în calitate de beneficiar, contractul a fost încheiat la data de 1 aprilie 2009, după producerea accidentului, şi a avut ca obiect emiterea documentaţiei faza DDE (detalii de execuţie) pentru acoperişul spaţiului comercial, astfel cum reiese şi din cuprinsul raportului de expertiză întocmit de expert P..

O altă critică a recurenţilor a vizat faptul că instanţele de fond nu au avut în vedere atât răspunderea constructorului S.C. H. S.R.L., cât şi a beneficiarului S.C. Cetatea Nou[ S.R.L., care au realizat un proiect ce nu conţinea detalii de execuţie.

Au mai arătat că art. 1003 C. civ. din 1864, în vigoare la data producerii accidentului, stabileşte răspunderea solidară pentru despăgubire, dacă este imputabilă mai multor persoane; or, instanţele de fond erau obligate să aibă în vedere culpa concurentă, vinovăţia comună şi pluralitatea de cauze ce decurg din probatoriul administrat în cauză.

Din raportul de expertiză în protecţia muncii rezultă atât culpa concurentă a victimei, cât şi culpa celorlalte persoane implicate în accident, respectiv S.C. Cetatea Nouă S.R.L., S.C. I. S.R.L., S.C. L. S.R.L., D., S.C. E. S.R.L., S.C. H. S.R.L., Q..

Instanţa de apel a apreciat greşit că nu poate fi reţinută culpa reclamantului, fiind încălcate Normele de protecţia muncii NSSM 7 de securitate a muncii pentru prepararea, transportul, turnarea betoanelor şi executarea lucrărilor de beton armat, în contextul în care reclamantul trebuia să cunoască conţinutul acestei norme în exercitarea activităţii sale, iar, pe de altă parte, în măsura în care era muncitor necalificat şi nu avea abilitarea şi cunoştinţele necesare pentru a coordona activitatea de turnare a betonului, este personal responsabil pentru prejudiciul produs prin efectuarea unor activităţi pentru care nu avea instruirea necesară.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare, la 25 octombrie 2021, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În apărare, intimatul a arătat că instanţa de apel, în mod corect, a reţinut că procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii, iar introducerea forţată în cauză, din oficiu, a altor persoane este o derogare de la principiul disponibilităţii, aplicabilă numai în cazurile prevăzute de art. 78 alin. (1) C. proc. civ., neincidente în cauza dedusă judecăţii.

Prin urmare, introducerea unei persoane în cauză poate fi făcută numai în faţa primei instanţe, întrucât schimbarea cadrului procesual în apel contravine art. 478 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cu care în apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe.

Or, în cauză, cadrul procesual a fost stabilit de reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar instanţa a analizat cererea cu respectarea principiului disponibilităţii, în raport cu pârâţii chemaţi în judecată, nefiind incidente dispoziţiile art. 78 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. privind introducerea forţată în cauză a altor persoane sau coparticiparea procesuală obligatorie.

De asemenea, a arătat intimatul că prin încheierea din 20 ianuarie 2020, prima instanţă a reţinut că raportul juridic dedus judecăţii nu impune introducerea în cauză a altor persoane, iar recurenţii nu au atacat această încheiere cu apel, în condiţiile prevăzute de art. 466 alin. (4) C. proc. civ.

În acest sens, instanţa de apel a apreciat, în mod corect, că susţinerea pârâţilor cu privire la culpa concurentă a altor persoane care nu au fost chemate în judecată nu s-a mai impus a fi analizată, iar culpa reclamantului în cauzarea ori mărirea prejudiciului nu a rezultat din probatoriul administrat în cauză.

La 08 noiembrie 2021, recurenţii-pârâţi au depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimatul-reclamant.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale relevante în această materie, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:

Prin cererea de recurs, o primă critică invocată de recurenţii-pârâţi a vizat greşita aplicare a normelor de drept material raportat la dispoziţiile art. 19 alin. (2) C. proc. pen., care stabilesc limitativ persoanele împotriva cărora se exercită acţiunea civilă în procesul penal, şi la dispoziţiile art. 1003 C. civ. de la 1864, care stabilesc răspunderea solidară în procesul civil, respectiv dacă această răspundere este imputabilă mai multor persoane, instanţele de fond având obligaţia de a stabili dacă mai sunt şi alte persoane răspunzătoare de producerea prejudiciului cauzat reclamantului şi să dispună introducerea acestora în cauză.

Critica este nefondată.

În acest sens, se observă că prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secţia I civilă, reclamantul a solicitat, în temeiul răspunderii civile delictuale, obligarea pârâţilor B., C., D., S.C. E. S.R.L. Timişoara şi S.C. F. S.R.L. Timişoara, în solidar, la plata daunelor materiale şi a celor morale, ca urmare a accidentului de muncă produs în anul 2009, a cărui victimă a fost.

Prin notele de şedinţă depuse de pârâţii B., S.C. F. S.R.L. Timişoara, la dosarul primei instanţe, aceştia au solicitat ca instanţa de judecată, în virtutea rolului activ, să pună în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză şi a altor persoane în temeiul art. 78 alin. (2) C. proc. civ., urmare a raportului de expertiză întocmit în cauză prin care s-a reţinut culpa mai multor persoane în producerea accidentului, respectiv culpa concurentă a beneficiarului, a executantului lucrărilor, a dirigintelui de şantier, a firmei din Ungaria care a executat schelele metalice.

Prin încheierea din 20 ianuarie 2020, pronunţată de Tribunalul Bihor, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2017, a fost repinsă solicitarea pârâţilor, apreciindu-se că raportul juridic dedus judecăţii nu impune introducerea în cauză a altor persoane.

Analizând cererea de apel formulată de pârâţii B. şi S.C. F. S.R.L., se constată că aceştia nu au declarat apel şi împotriva încheierii din 20 ianuarie 2020, ci numai împotriva sentinţei pronunţate de prima instanţă, în condiţiile în care dispoziţiile art. 466 alin. (4) din C. proc. civ. nu mai reglementează în mod expres că apelul formulat împotriva hotărârii finale se consideră a fi făcut şi împotriva încheierilor premergătoare (precum în fostul art. 282 alin. (3).

Astfel, în privinţa încheierilor premergătoare, cum este şi încheierea din 20 ianuarie 2020, regula este stabilită de art. 466 alin. (4) C. proc. civ., care prevede că împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, afară de cazul când legea dispune altfel. Întrucât legea nu prevede că apelul formulat împotriva hotărârii finale se socoteşte făcut şi împotriva încheierilor premergătoare, rezultă că intenţia leguitorului a fost aceea de a institui obligaţia apelantului de a indica, dacă este cazul, şi încheierile premergătoare pe care le consideră netemeinice sau nelegale şi pe care doreşte să le atace.

Totodată, se observă că instanţa de apel a analizat pe larg critica apelanţilor de trimitere a cauzei spre rejudecare primei instanţe, în vederea întregirii cadrului procesual şi pentru a se reţine culpa concurentă a altor persoane, atât din perspectiva art. 9 alin. (2) şi a art. 22 alin. (3) şi (6) C. proc. civ., cât şi prin prisma art. 78 din acelaşi cod, reţinând că încheierea din 20 ianuarie 2020, prin care tribunalul a apreciat că nu se impune introducerea în cauză a altor persoane, nu a fost atacată cu apel în condiţiile prevăzute de art. 466 alin. (4) C. proc. civ.

În aces context factual, cum pârâţii nu au atacat expres cu apel încheierea premergătoare prin care s-a reţinut că nu sunt incidente dispoziţiile art. 78 C. proc. civ., se reţine că nu pot fi primite în recurs criticile privind necesitatea introducerii în cauză a altor persoane.

O altă critică a recurenţilor a vizat greşita reţinere de către instanţele de fond a autorităţii de lucru judecat a hotărârilor penale pronunţate în dosarul penal nr. x/2010, autoritate de lucru judecat care există doar pentru fapta penală.

Această critică este, de asemenea, nefondată.

Accidentul a cărui victimă a fost reclamantul a făcut obiectul cercetărilor penale în cadrul dosarului penal nr. x/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, fiind trimişi în judecată inculpaţii B. şi C. sub acuzaţia săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 31 alin. (2) din Legea nr. 10/1995.

Prin sentinţa penală nr. 1400 din data de 24 noiembrie 2014, pronunţată de Judecătoria Oradea, au fost condamnaţi inculpaţii la pedeapsa închisorii, iar în ceea ce priveşte latura civilă, au fost admise în parte acţiunile civile formulate în cauză de persoanele vătămate (printre care şi reclamantul din prezenta cauză), fiind obligaţi inculpaţii în solidar cu părţile responsabile civilmente S.C. F. S.R.L., S.C. E. S.R.L. şi D. Polonia la plata daunelor materiale şi morale.

Această sentinţă a fost schimbată prin decizia penală nr. 271/A/2016 a Curţii de Apel Oradea, în sensul că au fost admise apelurile declarate de inculpaţi, fiind schimbată încadrarea juridică a faptelor săvârşite de aceştia din infracţiunea prevăzută de art. 31 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 10/1995 în infracţiunea de ucidere din culpă prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen. (cu referire la decesul victimei R.) şi o infracţiune de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 196 alin. (2), (3) şi (4) C. pen., cu referire la vătămarea persoanelor S., A. şi T.. În ceea ce priveşte infracţiunile de vătămare corporală având ca victime aceste din urmă persoane, s-a constatat de către instanţa penală, în apel, că, în temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen. cu aplicarea art. 4 C. pen. se impune achitarea inculpaţilor, întrucât a intervenit dezincriminarea, acţiunea civilă formulată de aceste părţi civile fiind lăsată nesoluţionată.

În acest sens, se reţine că dispoziţiile art. 28 alin. (1) C. proc. pen. dispun în sensul că hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o, instanţa civilă nefiind legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite.

Astfel, cât priveşte autoritatea de lucru judecat a deciziei penale pronunţate de Curtea de Apel Oradea, deşi prin aceasta s-a dispus achitarea recurenţilor pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală, ca urmare a dezincriminării, se constată că această hotărâre cuprinde statuări cu privire la situaţia de fapt care se bucură de puterea lucrului judecat în faţa instanţei civile, vătămarea reclamantului survenind în aceleaşi condiţii precum cele în care a decedat o altă persoană în raport de care pârâţii au fost condamnaţi, fiind consecinţa aceleiaşi fapte săvârşite de aceştia din urmă.

În acest context, instanţa de apel a reţinut, în acord cu prima instanţă, că fapta ce a condus la uciderea, respectiv vătămarea victimelor, este unică, sens în care este inadmisibil a se constata că pârâţii persoane fizice nu se fac vinovaţi de săvârşirea vreunei fapte ilicite în legătură cu vătămarea reclamantului, deşi aceştia au fost condamnaţi pentru uciderea din culpă a unei persoane produsă prin aceeaşi faptă.

Totodată, se reţine că, în dreptul civil, răspunderea civilă delictuală operează, în principiu, pentru cea mai uşoară culpă şi, chiar dacă în dosarul penal s-a reţinut că nu poate fi atrasă răspunderea penală a pârâţilor, această împrejurare nu este suficientă pentru a exclude o răspundere patrimonială pe tărâmul dreptului civil.

Astfel, vătămarea corporală a reclamantului, nefiind apreciată de lege ca infracţiune (nullum crimen sine lege), nu poate constitui un temei al tragerii la răspundere penală, însă poate constitui temei al răspunderii civile delictuale, iar soluţia de achitare dispusă de instanţa penală nu are efecte exoneratoare sub aspectul răspunderii civile delictuale a pârâţilor, fiind incidente dispoziţiile legale prevăzute de art. 998-1003 C. civ. de la 1864 care reglementează acest tip de răspundere civilă, instanţele de fond, apreciind, în baza amplului probatoriu administrat, că pârâţii sunt răspunzători pentru prejudiciul cauzat reclamantului prin accidentul din data de 12 februarie 2009.

În ceea ce priveşte critica privind culpa concurentă a reclamantului, se constată că recurenţii-pârâţi au criticat acest aspect şi în calea de atac a apelului, iar instanţa de prim control judiciar a reţinut, în baza probelor administrate, care nu pot fi reapreciate în recurs, că "nu poate fi reţinută culpa reclamantului pentru faptul că, deşi nu avea pregătirea necesară, fiind muncitor necalificat, a primit însărcinarea de turnare a betonului, şi nici pentru staţionarea sub placa de beton, în condiţiile în care nu s-a dovedit că ar fi fost instruit corespunzător cu privire la acest aspect şi s-a deplasat în locul respectiv la solicitarea martorului U., aşteptând ca maistrul să termine o convorbire telefonică."

De altfel, prin sentinţa penală s-a stabilit culpa exclusivă a pârâţilor în ceea ce priveşte producerea accidentului ce a avut drept consecinţă decesul unuia dintre muncitori, vătămarea reclamantului fiind rezultatul aceleiaşi fapte şi în acelaşi context, sens în care, în mod judicios, nu s-a reţinut de către instanţele de fond că reclamantul a contribuit prin conduita sa la producerea vătămării, întrucât împrejurările în care s-au produs decesul şi vătămarea au fost identice.

Drept urmare, hotărârea recurată a fost pronunţată cu aplicarea riguroasă a dispoziţiilor legale şi a regulilor procedurale în materie de probaţiune, criticile recurenţilor-pârâţi fiind vădit nefondate.

În realitate, substanţa nemulţumirilor recurenţilor se constituie din aspecte care ţin de împrejurările de fapt stabilite pe baza probatoriului dosarului, iar prin criticile formulate se tinde la reaprecierea probelor şi la schimbarea situaţiei de fapt, aspecte aflate în sfera controlului de temeinicie, incompatibile aşadar cu scopul recursului reglementat de art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., anume verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Pentru toate considerentele expuse, reţinând că este neîntemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în baza art. 496 din acelaşi cod, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâţi.

În ceea ce priveşte solicitarea intimatului-reclamant A. de acordare a cheltuielilor de judecată, constând în cheltuieli de transport în cuantum de 560,37 RON, Înalta Curte, având în vedere soluţia dată asupra recursului, o va admite, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii S.C. F. S.R.L. şi B. împotriva deciziei civile nr. 699/A/2021 din 27 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.

Obligă recurenţii-pârâţi la plata către intimatul-reclamant A. a sumei de 560,37 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând cheltuieli de transport.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 octombrie 2022.