Compensation for Bessarabian property: evidentiary standards of Law 164/2014 vs. 290/2003 and application to pending claims

Şedinţa publică din data de 27 octombrie 2022

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă la 23 septembrie 2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. a contestat decizia de validare nr. 6009 din 7 august 2020 emisă de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, de validare a hotărârii nr. 2274 din 30 iulie 2018 eliberată de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 din cadrul Instituţiei Prefectului Municipiului Bucureşti în dosarul nr. x din 9 august 2018, prin care i-a fost respinsă cererea de acordare a compensaţiilor de pe urma autorului B., bunicul său, solicitând obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la anularea în tot a deciziei de validare nr. 6009 din 7 august 2020 emisă în dosarul nr. x din 9 august 2018; pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti privind emiterea unei noi decizii de validare şi de stabilire a despăgubirilor cuvenite în baza Legii nr. 290/2003, a H.G. nr. 1120/2006 şi a Legii nr. 164/2014 pentru recunoaşterea dreptului pretins, repararea pagubei şi acordarea despăgubirilor, respectiv compensaţii băneşti, în cuantumul aferent tuturor bunurilor pentru care a solicitat acordarea acestora, de pe urma autorului B., în dosarul nr. x/2018 al ANRP şi, implicit, de admitere a cererilor nr. x din 11 august 2004 şi nr. 4327 din 12 mai 2004, înregistrate ulterior sub nr. x din 28 iulie 2006 la Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, propuse prin Hotărârea nr. 2274/30.07.2018 emisă de Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003; obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor ca, în temeiul dispoziţiilor prevăzute în Anexa 1 din Legea nr. 164/2014, să stabilească valorile de despăgubire a tuturor bunurilor pentru care a solicitat acordarea despăgubirilor/compensaţiilor băneşti, de pe urma antecesorului B., pentru repararea pagubei şi recunoaşterea întregului drept pretins (aceste valori urmând să fie prezentate în faţa instanţei de judecată); prin decizia de validare ce va fi emisă de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca efect al hotărârii judecătoreşti pronunţate de instanţă, să-i fie recunoscut dreptul pretins, respectiv sa-i fie acordate despăgubiri/compensaţii băneşti, pentru toate bunurile mobile şi imobile care au aparţinut antecesorului B., reţinute sau rămase în Basarabia, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între Romania si Puterile Aliate si Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, decizia de validare urmând să fie emisă în termen maximum 30 de zile calendaristice de la pronunţarea hotărârii definitive a instanţei; obligarea la plata unor daune cominatorii în cuantum de 100 RON pentru fiecare zi de întârziere, calculate de la expirarea termenului de 30 zile de la pronunţarea hotărârii definitive, până la data efectivă a emiterii hotărârii pentru plata despăgubirilor/compensaţiilor băneşti ce i se cuvin şi comunicarea acestei hotărâri;

în caz de opunere la plata cheltuielilor de judecată generate de proces.

2. Hotărârea Tribunalului Timiş

Prin sentinţa nr. 788 din 22 aprilie 2021, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti - Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003, ca neîntemeiată.

3. Hotărârea Curţii de Apel Timişoara

Prin decizia nr. 28 din 2 februarie 2022, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins apelul formulat de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele intimate Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti - Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003, împotriva sentinţei nr. 788 din 22 aprilie 2021, pronunţate de Tribunalul Timiş, secţia I civilă.

4. Recursul

Împotriva deciziei nr. 28 din 2 februarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate, susţinând că aceasta cuprinde motive contradictorii şi că a fost pronunţată cu încălcarea normelor de drept material, motive ce se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a arătat că, la data depunerii cererii de despăgubiri şi compensaţii băneşti la Instituţia Prefectului Judeţului Arad - Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003, erau în vigoare dispoziţiile art. 5 alin. (1) din acest act normativ, pe care le-a considerat aplicabile cauzei.

Recurentul a precizat că, potrivit art. 4 din Legea nr. 164/2014 privind unele măsuri pentru accelerarea şi finalizarea procesului de finalizare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 9/1998, precum şi a Legii nr. 290/2003, documentele care atestă existenţa dreptului la despăgubiri pot fi completate cu declaraţii ale martorilor, autentificate.

A apreciat că legea nu poate retroactiva, la data depunerii cererii de despăgubiri fiind în vigoare art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003.

Recurentul a criticat decizia instanţei de apel şi din perspectiva faptului că eronat s-a reţinut că nu a depus înscrisurile prevăzute de lege prin care să justifice pretenţiile formulate prin cererea de chemare în judecată, nefiind luate în considerare niciunul din documentele aflate la dosar.

A susţinut că a fost ignorată sentinţa civilă nr. 210/2018 a Tribunalului Timiş şi decizia civilă a Curţii de Apel Timişoara, pronunţate în dosarul nr. x/2017, prin care s-a analizat situaţia din prezenta speţă, reţinându-se că recurentul a formulat cerere de acordare a despăgubirilor/compensaţiilor pentru bunurile abandonate în Basarabia de bunicul său, urmare a refugiului acestuia, la dosar fiind depuse acte de stare civilă cate atestă legătura sa de rudenie cu antecesorul său.

Referitor la lipsa dovezilor calităţii de refugiat a bunicului său, reţinută de instanţă, recurentul a afirmat că acest aspect nu este în concordanţă cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei şi cu prevederile legale aplicabile, întrucât, din actele sale de stare civilă reiese că s-a născut în localitatea Holohoreni, Raionul Hotin din Basarabia, fiind forţat să se refugieze în localitatea Râmnicelu, jud. Buzău, împreună cu părinţii şi bunicii săi, din cauza războiului şi aplicării Tratatului de pace încheiat de România cu Puterile aliate.

A menţionat că a depus la dosar înscrisuri care fac dovada refugiului autorilor săi (declaraţii de martor şi declaraţia sa, autentificate), şi a apreciat că în mod greşit nu s-a ţinut cont de acestea, din moment ce dispoziţiile art. 7 din H.G. nr. 1120/2006 sunt aplicabile cauzei şi a respectat cerinţele art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003.

A apreciat că înscrisurile pretinse de instanţă - dovada luării în evidenţă a refugiaţilor, carnetul de refugiat, buletinul nominal de evacuare - la care s-a făcut trimitere în motivarea soluţiei de respingere a cererii sale, nu au caracter obligatoriu cât timp nu sunt prevăzute în mod distinct în dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003.

Recurentul a arătat că a respectat dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 164/2014 cu privire la dovada dreptului de proprietate şi a reclamat încălcarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 290/2003, care au făcut obiectul H.G. nr. 1120/2006 şi care, la art. 2 alin. (1), (2) şi 4 fac trimitere expres la faptul că cererile aflate în curs de soluţionare la comisiile judeţene sau ale municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003 se analizează şi soluţionează pe baza actelor care atestă existenţa dreptului la despăgubiri, certificate de autorităţile competente, care pot fi completate cu declaraţii ale martorilor, autentificate. Aceste dispoziţii legale au fost completate, modificate cu cele ale Legii nr. 164/2014, care au intrat în vigoare la 14 decembrie 2014.

Referitor la solicitarea sa privind obligarea pârâtelor la plata daunelor cominatorii, recurentul a apreciat că este justificată, de vreme ce îi este încălcat dreptul de proprietate garantat de art. 1 din Primul protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale.

5. Întâmpinările şi răspunsurile la acestea

La 27 iunie 2022, intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Aceleaşi concluzii au fost formulate şi de intimata-pârâtă Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti prin întâmpinarea depusă la 5 iulie 2022.

Recurentul nu a depus răspuns la întâmpinările intimatelor.

Prin rezoluţia din 26 iulie 2022, Înalta Curte a stabilit termen pentru soluţionarea recursului, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, la 27 octombrie 2022.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea de recurs formulată, recurentul a susţinut nelegalitatea deciziei atacate, considerând că sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Motivele de recurs, încadrate în aceste norme legale, au vizat, în esenţă, aplicarea greşită, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor Legii nr. 164/2014 în detrimentul celor prevăzute de Legea nr. 290/2003 (pretins a fi incidente în cauză) şi încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile şi a prevederilor art. 1 din Primul protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale, prin pronunţarea unei soluţii eronate asupra cererii de chemare în judecată, în întregul ei.

6.1 Invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susţinut existenţa unor motive contradictorii ale hotărârii criticate, care au survenit, în opinia sa, ca urmare a soluţionării cauzei prin prisma prevederilor Legii nr. 164/2014, iar nu ale Legii nr. 290/2003, care erau în vigoare la data depunerii cererii de despăgubiri şi compensaţii băneşti la Instituţia Prefectului Judeţului Arad - Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003, fiind încălcat principiul neretroactivităţii legii civile.

Raportând această critică la considerentele deciziei recurate, Înalta Curte nu poate reţine incidenţa cazului de casare invocat.

Din motivarea deciziei curţii de apel reiese că aceasta a exercitat controlul de legalitate asupra hotărârii pronunţate de tribunal, din perspectiva criticii formulate în apel de către recurent ce a vizat lipsa de incidenţă a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 164/2014, prin raportare la data formulării cererii de despăgubiri (în anul 2004), când erau aplicabile prevederile art. 5 din Legea nr. 290/2003, norme legale pe care prima instanţă şi-a întemeiat soluţia, încălcând principiul neretroactivităţii legii civile.

Constatarea curţii, referitoare la faptul că dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 164/2014 nu se aplică în speţă, a fost motivată, în sensul că s-au avut în vedere stipulaţiile acestei norme juridice, precum şi cele ale art. 26 alin. (2) C. proc. civ., care reglementează legea aplicabilă mijloacelor de probă ("Administrarea probelor se face potrivit legii în vigoare la data administrării lor").

Astfel, curtea a reţinut că dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 164/2014 reglementează modalitatea de administrare a probelor în procedura de stabilire şi de plată a despăgubirilor, cererea recurentului fiind analizată şi soluţionată pe baza înscrisurilor care atestau existenţa dreptului la despăgubiri, certificate de autorităţile competente, ce puteau fi completate cu declaraţii ale martorilor, autentificate.

Curtea a apreciat, de asemenea, că, în condiţiile în care, potrivit art. 26 alin. (2) C. proc. civ., administrarea probelor se face potrivit legii în vigoare la data administrării lor, nu ar fi putut reţine că dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 164/2014 contravin principiului neretroactivităţii legii civile, după cum susţinuse recurentul prin motivele de apel.

Aceste statuări ale instanţei de apel sunt corecte de vreme ce aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 164/2014 reiese tocmai din acest act normativ, prin art. 3 alin. (1) stipulându-se că "Dispoziţiile prezentei legi referitoare la stabilirea despăgubirilor se aplică cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la comisiile judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi a Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere a cererii sau de acordare a despăgubirilor, până la data intrării în vigoare a prezentei legi."

Astfel, prin art. 3 alin. (1) din Legea nr. 164/2014 legiuitorul a stabilit care este legea aplicabilă procedurii iniţiate în baza Legii nr. 290/2003, cererile nesoluţionate la data intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014 (facta pendentia) fiind supuse acestui act normativ.

Prin urmare nu se poate reţine încălcarea, de către instanţa de apel, a principiului neretroactivităţii legii civile, întrucât, în speţă nu este vorba despre o aplicare "retroactivă" a dispoziţiilor Legii nr. 164/2014, ci de aplicarea principiului tempus regit actum, potrivit căruia actul juridic este supus formelor prevăzute de legea în vigoare la momentul întocmirii lui (decizia nr. 6009 din 7 august 2020 emisă de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor).

Faţă de aceste considerente şi de faptul că, la data adoptării Legii nr. 164/2014, cererea de despăgubiri a recurentului nu era soluţionată, apare ca fiind justă soluţionarea litigiului din perspectiva acestui act normativ, curtea argumentând în considerentele deciziei recurate motivul pentru care a procedat la examinarea cererii din această perspectivă, motivarea acesteia nefiind contradictorie sau străină de natura cauzei, ci, dimpotrivă, în consens cu normele legale incidente situaţiei de fapt şi de drept deduse judecăţii.

6.2 Motivul de recurs încadrat de recurent în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este, de asemenea, nefondat.

Cazul de nelegalitate invocat prevede că se poate solicita casarea unei hotărâri când aceasta "a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", prin nesocotirea unei asemenea norme sau prin interpretarea ei eronată.

Acest motiv de casare priveşte, în mod exclusiv, aplicarea greşită a normelor de drept material şi are în vedere situaţiile în care instanţa recurge la texte de lege ce sunt de natură să ducă la soluţionarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greşit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată.

Prin invocarea acestui caz de nelegalitate, recurentul a susţinut că în mod eronat instanţa de apel a apreciat că mijloacele probatorii administrate sunt insuficiente şi nu sunt de natură a face dovada refugiului autorului său, a dreptului de proprietate al acestuia asupra bunurilor cu privire la care a solicitat acordarea de despăgubiri/compensaţii băneşti şi a calităţii de persoană îndreptăţită la formularea unor astfel de pretenţii.

Înalta Curte constată că cererea recurentului cu privire la acordarea despăgubirilor/compensaţiilor băneşti a fost depusă iniţial, spre soluţionare, la Instituţia Prefectului Judeţului Arad - Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003, la 12 mai 2004, fiind constituit dosarul nr. x/2004.

Prin sentinţa civilă nr. 210 din 13 februarie 2018, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017, Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti (căreia, prin hotărârea nr. 16 din 30 octombrie 2012, i-a fost înaintată cererea, spre soluţionare), a fost obligată să emită hotărâre de stabilire a despăgubirilor cuvenite recurentului în baza Legii nr. 290/2003.

Ca efect al acestei sentinţe, Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti - Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003 a emis hotărârea nr. 2274 din 30 iulie 2018, care a fost validată prin hotărârea nr. 6009 din 7 august 2020 a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor (contestată în cauză), cererea recurentului fiind respinsă pentru lipsa dovezilor privind calitatea de moştenitor după autorul B., a dreptului de proprietate al acestuia asupra bunurilor în legătură cu care s-au solicitat despăgubiri şi a lipsei dovezii calităţii de refugiat.

Potrivit art. 5 din Legea nr. 290/2003, în forma în care aceasta a fost adoptată, "(1) În termen de 9 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, persoanele îndreptăţite vor depune la comisiile constituite în cadrul prefecturilor, în temeiul art. 6 din Legea nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, republicată, cereri proprii, însoţite de acte doveditoare autentice sau de declaraţia autentică a petentului, însoţită de declaraţiile a cel puţin 2 martori, de asemenea autentificate.".

Art. 5 din Legea nr. 290/2003 a fost modificat succesiv, prin Legea nr. 171/2006, prin art. IV din O.U.G. nr. 10/2013 şi, ulterior, prin art. 4 din Legea nr. 164/2014, la data emiterii deciziei contestate, 7 august 2020, fiind în vigoare forma adoptată prin cel din urmă act normativ menţionat, aplicabilă din 18 decembrie 2014.

Prin art. 4 din Legea nr. 164/2014 a fost reglementat regimul probelor în materia cererilor ce fac obiectul Legii nr. 290/2003, în sensul că, "Cererile aflate în curs de soluţionare la comisiile judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi a Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, se analizează şi se soluţionează pe baza actelor care atestă existenţa dreptului la despăgubiri, certificate de autorităţile competente, acte care pot fi completate cu declaraţii ale martorilor, autentificate."

Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 164/2014, "persoanele îndreptăţite la acordarea despăgubirilor vor face dovada calităţii lor de moştenitor prin certificatul de moştenitor, de calitate de moştenitor sau prin hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă prin care se atestă această calitate".

Astfel, dovezile care incumbau recurentului pentru a obţine o soluţionare pozitivă a cererii sale erau reprezentate de înscrisurile menţionate în textele de lege enunţate, respectiv acte emise de autorităţile competente, declaraţiile autentificate ale martorilor fiind permise, exclusiv, în completarea situaţiilor certificate prin respectivele înscrisuri.

În speţă, curtea a examinat probatoriul administrat în cauză (acte de stare civilă, declaraţie pe proprie răspundere a recurentului, declaraţii ale martorilor) şi a concluzionat că aceste documente nu sunt suficiente pentru pronunţarea unei soluţii favorabile recurentului, în lipsa dovezii calităţii de refugiat a autorului său, a dreptului proprietate al acestuia asupra bunurilor pe care le-a deţinut şi a certificatului de moştenitor sau de calitate de moştenitor care să justifice îndreptăţirea sa la despăgubiri.

Dovada calităţii de moştenitor se putea face numai cu înscrisurile prevăzute de lege, ca şi condiţie pentru admiterea cererii formulate în baza Legii nr. 164/2014, certificatul de moştenitor făcând dovada calităţii de moştenitor, legal sau testamentar pentru succesibilii care au acceptat moştenirea, precum şi dovada dreptului de proprietate al acestora asupra bunurilor din masa succesorală, în cota care se cuvine fiecăruia (art. 116 alin. (3) din Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995).

În acest context, sunt corecte concluziile instanţei de apel, în sensul de a fi luate prioritar, în considerare, potrivit art. 4 din Legea nr. 164/2014, înscrisurile certificate de autorităţile competente şi, numai dacă se impune, acestea să fie completate cu declaraţii de martori, aceste declaraţii nefiind suficiente pentru a atesta calitatea de refugiat a autorului recurentului sau dreptul lui de proprietate asupra bunurilor pentru care au fost pretinse despăgubiri.

Înalta Curte va reţine ca nefiind fondată şi critica prin care s-a reclamat ignorarea, de către curtea de apel, a aspectelor reţinute în sentinţa civilă nr. 210/2018 a Tribunalului Timiş şi decizia civilă a Curţii de Apel Timişoara, pronunţate în dosarul nr. x/2017, de vreme ce, prin aceste hotărâri nu s-a statuat asupra calităţii de moştenitor a recurentului după autorul său, ci asupra duratei de soluţionare a cererii sale de despăgubiri, constatându-se o întârziere nejustificată a rezolvării acesteia, în raport de dispoziţiile Legii nr. 164/2014.

Pentru considerente expuse, dat fiind că dispoziţiile legale în materie au fost aplicate în mod corect de instanţa de apel, nefiind încălcate dispoziţiile Legii nr. 164/2014 şi nici art. 1 din Primul protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale, Înalta Curte, constatând că nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., în baza art. 496 alin. (1) din acest act normativ, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 28 din 2 februarie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 28 din 2 februarie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 27 octombrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.