Applicability of EU aviation liability regulations and primacy of EU law in tort claims under Rome II.

Şedinţa publică din data de 11 octombrie 2022

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. x/2016, reclamanta A., în calitate de custode al succesiunii defunctului B. şi defunctei C., ambii decedaţi la data de 29.07.2013, a solicitat ca în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.R.L. să se dispună obligarea acesteia la plata despăgubirilor de 97.523,11 euro şi 38.514,30 CHF, a dobânzilor aferente acestor sume din momentul scadenţei şi până la plata efectivă, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1691 din 09.05.2017 a Tribunalului Bucureşti, secţia a Vi-a civilă a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Braşov, cauza fiind înregistrată sub acelaşi număr pe rolul acestei instanţe, secţia I civilă la data de 30.06.2017.

La termenul din 27.11.2017, pârâta a arătat că nu solicită introducerea în cauză ca moştenitoare ale defunctei C. pentru E. şi F. iar reclamanta a arătat prin nota ataşată la f.38-39 că nu este abilitată să solicite introducerea moştenitoarelor în cauză.

Prin nota de la dosar, reclamanta a arătat că normele care guvernează răspunderea delictuală a pârâtei sunt cele din C. civ. german sau C. civ. român.

Prin sentinţa civilă nr. 114/S din 29.05.2018 a Tribunalului Braşov a fost respinsă cererea de chemare în judecată întrucât nu s-a solicitat introducerea în cauză a moştenitorilor defunctei C..

Prin decizia civilă nr. 1945/Ap/18.12.2018 a Curţii de Apel Braşov a fost anulată sentinţa civilă nr. 114/S din 29.05.2018 a Tribunalului Braşov iar cauza trimisă spre rejudecare.

Curtea de Apel Braşov a stabilit, cu putere obligatorie pentru prima in-stanţă de fond, că cererea se judecă fără introducerea în cauză a moştenitorilor defunctei C. şi că obiectul acesteia vizează o acţiune în răspundere civilă delictuală pentru accidentul aviatic soldat cu decesul soţilor Deak. S-a mai reţinut că reclamanta are calitate procesuală activă ca şi custode al succesiunii celor doi defuncţi, fiind abilitată în acest sens de instanţa germană.

În rejudecare, reclamanta şi-a actualizat pretenţiile solicitând obligarea pârâtei la plata dobânzilor de 16.812,57 euro pentru debitul de 97.523,11 euro şi de 7001,03 CHF pentru debitul de 38.514,30 CHF, calculate până la data de 08.04.2019 .

La termenul din 25.03.2019, instanţa a respins ca tardivă excepţia necompetenţei materiale funcţionale a secţiei I civile, invocată de pârâtă, a stabilit că legea materială aplicabilă litigiului este C. civ. român, a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtă prin întâmpinare şi a reţinut că E. şi F. nu şi-au însuşit cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 110/S din 23.04.2019 pronunţată de Tribunalul Braşov a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei, invocată de aceasta prin întâmpinare.

A fost respinsă cererea formulată de reclamanta A. (custode al succesiunii defunctului B.) în contradictoriu cu pârâta S.C D. S.R.L.

3. Decizia pronunţată de instanţa de apel

Prin decizia nr. 1057Ap din 9 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2016, s-a respins ca neîntemeiată cererea de apel formulată de către apelanta A., custode al succesiunii defunctului B., împotriva sentinţei civile nr. 110/S pronunţate la data de 23.04.2019 de Tribunalul Braşov.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Braşov reclamanta A., custode al succesiunii defunctului B., a declarat recurs, criticând soluţia pentru nelegalitate.

Dosarul a fost înregistrat la ICCJ la data de 8 februarie 2021 şi a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 9.

In cuprinsul cererii de recurs s-au formulat următoarele susţineri:

O primă critică vizează nelegalitatea hotărârii pronunţate de instanţa de apel, ca urmare a ignorării a normelor de drept supranaţional (convenţii internaţionale şi regulamente ale Parlamentului European şi ale Consiliului) cu caracter imperativ aplicabile cauzei.

Instanţa de apel confirmă soluţia primei instanţe potrivit căreia asupra delictului civil obiect al cauzei, se aplică dreptul român în conformitate cu art. 4 alin. (1) al Regulamentului 864/2007 (Roma II). În cererea de chemare în judecată recurenta a făcut distincţie între locul de producere a faptului cauzator de prejudicii (accidentul aviatic petrecut în România) şi ţara în care s-a produs prejudiciul, anume cel pecuniar în patrimoniul defuncţilor (Germania ca loc de domiciliu şi localizare a patrimoniului).

Pe de altă parte, recurenta a invocat aplicarea normei conflictuale prevăzută de art. 4 alin. (3) al Regulamentului 864/2007 (Roma II), aspect care nu a făcut totuşi analiza instanţelor de fond şi doar subsidiar reclamanta a invocat ca argumentare în drept art. 1349 şi următoarele ale C. civ.. În susţinerea cererii de chemare în judecată drept s-a invocat însă în principal § 823 alin. (1) din legea germană (BGB), aspect cu care nici una din instanţele preliminare nu s-a ocupat.

Încheierea instanţei de fond de stabilire a dreptului român ca drept aplicabil are caracterul unei încheieri interlocutorii în sensul art. 235 C. proc. civ., fiind supusă căilor de atac doar odată cu fondul, ceea ce recurenta a şi întreprins odată cu formularea cererii de apel. Cu toate acestea, instanţa de apel pretinde recurentei că ar fi trebuit să contracareze argumentele instanţei de fond pe baza cărora a determinat dreptul român ca drept aplicabil. În măsura în care instanţa de apel reproşează recurentei că nu a administrat probe în condiţiile legii, aceasta ignoră pur şi simplu starea de fapt: toate înscrisurile care ar fi putut servi drept probe se aflau, şi parţial se află încă, la intimată sau la celelalte societăţi cu care acesta avea relaţii contractuale în legătură cu elicopterul prăbuşit.

O a doua critică referitoare la motivarea hotărârii, arată că există contradicţie între starea de fapt obiectivă şi starea de fapt reţinută de prima instanţă. Subsidiar, din perspectiva stării de fapt, Curtea de Apel Braşov ignoră probe cu înscrisuri relevante cauzei, respectiv preia în procesul decizional, simple afirmaţii neprobate ale intimatei cu consecinţa pronunţării unei hotărâri netemeinice.

Recurenta a susţinut constant că raportul de prepuşenie rezultă imperativ din lege, anume art. 36 alin. (4) Cod aerian potrivit căruia "Comandantul aeronavei civile aste desemnat de operatorul aerian..." pentru ca mai departe art. 38 alin. (1) Cod aerian să instituie răspunderea juridică pentru siguranţa zborului "Comandantul aeronavei civile răspunde de pregătirea şi executarea în siguranţă a fiecărui zbor...". Din acest raport juridic de prepuşenie izvorât direct din lege rezultă implicit răspunderea juridică a intimatei pentru accidentul aviatic produs în solidar cu comandantul aeronavei pe care 1-a numit.

Cu toate acestea instanţa de apel, pe baza greşitei aprecieri a stării de fapt şi a subsumării acesteia în drept, respinge netemeinic şi nelegal pretenţia recurentei de a fi despăgubită pentru prejudiciul pecuniar produs susţinând că respectivul raport de prepuşenie nu ar fi fost dovedit. Instanţa de apel constată cu totul eronat, că recurenta ar fi susţinut transmiterea pe cale contractuală către intimată a autorităţii de a da instrucţiuni pilotului rezultată din contractul de muncă al acestuia cu angajatorul G.. Astfel de susţineri şi argumentarea cu totul artificială pe această cale a calităţii de comitent a intimatei nu a fost susţinută niciodată de recurentă. Subordonarea comandatului aeronavei, răspunzător de siguranţa zborului, rezultă direct din lege astfel încât o construcţie juridică de genul aceleia reţinută de instanţa de apel nu-şi avea nicidecum vreo justificare.

Nici constatarea instanţei de apel potrivit căreia persona fizică H. ar fi dobândit"... fără un contract sens în sensul celor reţinute..." (pag. 19 jos) prin transfer raportul de prepuşenie de la angajator (cu consecinţa că nu intimata ar răspunde juridic pentru aceasta) nu are nici o bază probatorie fiind generat exclusiv de simple afirmaţii ale intimatei.

Plata zborurilor efectuate nu s-a făcut (nu se făcea) din banii privaţi ai persoanei fizice H. ci evident din conturile societăţii al cărui administrator era, aspect necercetat nici de prima instanţă, nici de cea de apel, împotriva solicitării exprese în acest sens a recurentei.

Recurenta susţine îndeplinirea condiţiilor de angajare a răspunderii juridice a intimatei pentru accidentul aviatic produs. Chiar dacă s-ar pune la îndoială calitatea de comitent a intimatei potrivit art. 1373 alin. (2) C. civ., calitatea de păzitor juridic al intimatei asupra aeronavei şi ca atare răspunderea juridică a acesteia pe baza art. 1376 C. civ. este dovedită fără putinţă de tăgadă cu contractul de dry lease nr. x din 15.02.2012.

Curtea de Apel Braşov nu are competenţa materială şi teritorială de a califica juridic activul sau pasivul succesoral al unei succesiuni dezbătute în Germania potrivit dreptului acestei ţări. Ce este pasiv succesoral se apreciază obligatoriu potrivit legii germane, instanţa română nu este nici competentă şi nici dreptul român nu este aplicabil (art. 21 ai Regulamentului (UE) nr. 650/2012 al Parlamentului European şi al Consiliului privind competenţa, legea aplicabilă, recunoaşterea şl executarea hotărârilor judecătoreşti în materie de succesiuni, JO C44,l 1.2.2011, p. 148).

Atât România, cât şi Germania sunt membre ratificante ale Convenţiei pentru unificarea unor norme referitoare la transportul aerian internaţional (Convenţia de la Montreal) JO L 194/39, 18.7.2001, p. 113. La nivelul Uniunii Europene transportul aerian este reglementat de către Regulamentul (CE) nr. 2027 al Consiliului din 9.10.1997 privind răspunderea operatorilor de transport aerian privind transportul aerian al pasagerilor şi ai bagajelor acestora (JO L285/1,17,10.1997, p. 170) modificat şi completat de Regulamentul (CE) nr. 889/2002 al Parlamentului European şi al Consiliului din 13.05.2002 de modificare a Regulamentului Consiliului (CE) nr. 2027/97 privind răspunderea operatorilor de transport aerian în caz de accidente.

O a treia critică vizează aplicarea prioritară a Regulamentelor europene, CE) 2027/1997 şi (CE) 889/2002, coroborate cu Convenţia de la Montreal. De aceste norme legale instanţa de apel nu a ţinut nicidecum seama, ceea ce face ca hotărârea civilă pronunţată să fie nelegală.

Pe baza Autorizaţiei de operator aerian nr. x din 27.05.2013, a Licenţei de operare nr. LO 40 din 22.03.2012 şi a Certificatului de operator aerian nr. x din 27.05.2013, toate valabile inclusiv pentru aeronava EC130B4 Calibri implicată în accidentul aviatic şi aflate la dosarul cauzei, intimata D. S.R.L. a avut la data accidentului, calitatea de operator de transport aerian comunitar în sensul definiţiei acestui termen de către art. 2 al Regulamentului (CE) nr. 2027/1997.

Nici Convenţia de la Montreal, nici regulamentele Uniunii Europene menţionate nu deosebesc, cum o face Codul aerian roman, între zboruri de pasageri, zboruri de supraveghere etc. pe baza cărora a încercat intimata să se disculpe. De altfel şi potrivit Codului aerian român răspunderea juridică este aceeaşi, independent de genul de zbor efectuat (a se vedea în acest sens art. 47, respectiv art. 53 Cod aerian, prevederi legale de care Curtea de Apel Braşov nu a ţinut seama). Condiţia impusă de Convenţia de la Montreal, de a fi pasager, respectiv de a fi suferit o vătămare sau de a fi decedat cu ocazia unui transport aerian fiind îndeplinită, îndreptăţeşte recurenta să pretindă intimatei, ca operator aerian chiar şi de fapt, despăgubirile pecuniare prevăzute de convenţie pentru astfel de cazuri.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata S.C. D. S.R.L., a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat. În cuprinsul întâmpinării s-a arătat că invocarea Regulamentelor (CE) 2027/1997 şi (CE) 889/2002, coroborate cu Convenţia de la Montreal direct în recurs, echivalează cu analizarea lor omisso medio, chestiune care nu este permisă de dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 8 februarie 2022 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 1057/Ap din 9 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi a fixează termen de judecată la data de 3 mai 2022, ora 900, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, recurenta urmând a fi citată prin poşta electronică la adresa indicată de aceasta.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat în parte pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

i) Criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. privind aplicarea Regulamentului Roma II

Reclamanta a formulat în recurs mai multe critici întemeiate pe aplicarea Regulamentului Roma II în vederea determinării legii aplicabile în materia răspunderii extracontractuale, precum şi cu privire la aplicarea Regulamentelor (CE) 2027/1997 şi (CE) 889/2002, coroborate cu Convenţia de la Montreal.

Este neîntemeiată critica formulată de reclamantă cu privire la aplicarea Regulamentului Roma II în vederea determinării legii aplicabile în materia răspunderii extracontractuale, în sensul că aceasta este legea germană şi nu legea română, cum a stabilit instanţa de apel. De asemenea, este nefondată şi susţinerea referitoare la incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 4 alin. (3) din Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului.

În speţa dedusă judecăţii accidentul aviatic s-a produs pe teritoriul României, cu menţiunea că moştenitorul uneia dintre victimele accidentului va fi determinat ca urmare a unei proceduri în curs în Republica Federală Germania, deci instanţa internă are pe rol un litigiu cu element de extraneitate ce determină aplicarea normelor din materia dreptului internaţional privat. Având în vedere că cele două ţări, respectiv România şi Germania sunt membre ale Uniunii Europene, în măsura în care există legislaţie europeană în materia dedusă judecăţii se aplică în mod prioritar dreptul Uniunii.

Astfel, conform dispoziţiilor art. 4 din C. proc. civ.:"În materiile reglementate de prezentul cod, normele obligatorii ale dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau de statutul părţilor."

De asemenea, în virtutea dispoziţiilor art. 1065 din acelaşi act normativ: "Dispoziţiile prezentei cărţi se aplică proceselor de drept privat cu elemente de extraneitate în măsura în care prin tratatele internaţionale la care România este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede altfel."

Înalta Curte reţine că urmare a aplicării Regulamentului Roma II se determină legea aplicabilă raportului de drept dedus judecăţii, în cauză fiind incidentă legea română, în temeiul dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Regulament. Regula generală prevăzută de art. 4 din Regulament este aceea că legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale care decurg dintr-o faptă ilicită este legea ţării în care s-a produs prejudiciul, indiferent în ce ţară are loc faptul cauzator de prejudicii şi indiferent de ţara sau ţările în care se manifestă efectele indirecte ale respectivului fapt. Aşa fiind, legea aplicabilă trebuie determinată pe baza locului unde s-a produs prejudiciul direct, respectiv accidentul, adică în România, indiferent de ţara sau ţările în care se manifestă efectele indirecte ale respectivului fapt.

Noţiunea de "efecte indirecte" ale accidentului a fost lămurită de Curte în jurisprudenţa sa, spre exemplu în cauza C-350/14, ECLI:EU:C:2015:802, Lazăr împotriva Alianz Spa, statuându-se că:

[Articolul 4 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului din 11 iulie 2007 privind legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale (Roma II) trebuie interpretat, pentru a stabili legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale care decurg dintr-un accident de circulaţie, în sensul că pagubele legate de decesul unei persoane într-un astfel de accident survenit în statul membru al instanţei competente şi suferite de rudele apropiate ale acesteia care au reşedinţa într-un alt stat membru trebuie să fie calificate drept "efecte indirecte" ale acestui accident, în sensul dispoziţiei menţionate.]

Stabilirea incidenţei dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Regulamentul Roma II înlătură aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (3), din acelaşi act normativ, deoarece nu este posibilă aplicarea lor concomitentă.

În consecinţă, legea aplicabilă litigiului dedus judecăţii, lex causae, este legea română, conform dispoziţiilor obligatorii din Regulamentul (CE) nr. 864/2007 -, nu legea germană care guvernează numai efectele indirecte referitoare la pagubele legate de decesul unei persoane într-un astfel de accident survenit în statul membru al instanţei competente şi suferite de rudele apropiate ale acesteia care au reşedinţa într-un alt stat membru.

Aşa fiind, este neîntemeiată critica formulată de reclamantă cu privire la aplicarea Regulamentului Roma II în vederea determinării legii aplicabile în materia răspunderii extracontractuale, în sensul că aceasta este legea germană şi nu legea română, cum a stabilit instanţa de apel.

ii) Critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondată, deoarece instanţa de apel a respectat dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., a motivat în fapt şi în drept şi a răspuns tuturor motivelor de apel invocate de reclamantă. Nemulţumirea părţii cu privire la soluţia din dosar şi la maniera în care instanţa a răspuns argumentelor invocate în calea de atac nu echivalează cu o nemotivare, fiind rolul judecătorului să expună ceea ce constituie raţionamentul jurisdicţional pe care s-a întemeiat hotărârea pronunţată în cauză (ratio decidendi).

În speţă nu s-a pus problema soluţionării succesiunii persoanelor care au fost victimele accidentului de către instanţa română conform dispoziţiilor, art. 21 ai Regulamentului (UE) nr. 650/2012 al Parlamentului European şi al Consiliului privind competenţa, legea aplicabilă, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie de succesiuni, JO C44,l 1.2.2011, având în vedere că instanţele române nu s-au pronunţat asupra modalităţii de soluţionare a procedurii succesorale, astfel încât nu există o hotărâre judecătorească ce trebuie recunoscută în această materie. Instanţele anterioare au menţinut în proces o persoană desemnată custode potrivit legii germane, astfel încât sub acest aspect critica formulată de reclamantă este nefondată.

iii) Criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. privind aplicarea Regulamentelor (CE) 2027/1997 şi (CE) 889/2002

Este întemeiată critica formulată de recurenta-reclamantă cu privire la incidenţa în cauză a Regulamentelor (CE) 2027/1997 privind răspunderea operatorilor de transport aerian în caz de accidente şi 889/2002, coroborate cu Convenţia de la Montreal.

În litigiul dedus judecăţii, instanţa de control judiciar trebuie să stabilească dacă motivul de recurs privind incidenţa normelor din Regulamentele (CE) 2027/1997 şi 889/2002 poate fi calificat drept motiv de ordine publică în sensul prevăzut de art. 488 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că această critică a fost invocată direct în recurs.

Pentru a lămuri regimul juridic al normelor de drept european invocate de reclamantă direct în recurs, Înalta Curte trebuie să ia în considerare dispoziţiile art. 288 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, publicat în Jurnalul Oficial al UE nr. C 326/172 din 26.10.2012 (TFUE), raportul dintre dreptul european şi dreptul naţional, jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, precum şi a principiilor stabilite de această instanţă, respectiv principiile efectului direct, echivalenţei şi efectivităţii.

În ceea ce priveşte dreptul pozitiv incident în cauză, Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 288 din TFUE: "Pentru exercitarea competenţelor Uniunii, instituţiile adoptă regulamente, directive, decizii, recomandări şi avize. Regulamentul are aplicabilitate generală. Acesta este obligatoriu în toate elementele sale şi se aplică direct în fiecare stat membru."

În jurisprudenţa CJUE raportul dintre dreptul european şi dreptul intern s-a tranşat în favoarea dreptului unional care are supremaţie asupra dreptului intern, aşa cum rezultă din cauzele Van Gend en Loos, Simmenthal, Costa Enel, Factortame, Brasserie du Pecheur etc.

În cauza C-106/77, Amministrazione delle Finanze dello Stato şi Simmenthal S.A., cod ECLI:EU:C:1978:49, Curtea a reţinut în paragrafele 15 şi 16, cu privire la aplicarea Regulamentelor:

"(...) aceste dispoziţii reprezintă o sursă imediată de drepturi şi de obligaţii pentru toţi cei cărora li se adresează, indiferent dacă este vorba de statele membre sau de particulari care sunt părţi în raporturi juridice reglementate de dreptul comunitar; că acest efect priveşte, de asemenea, orice instanţă care, ca autoritate a unui stat membru, fiind sesizată în cadrul competenţei sale, are ca misiune să protejeze drepturile conferite particularilor de dreptul comunitar"

În acelaşi sens amintim cauza C-258/98, cod ECLI:EU:C:2000:301 în care Curtea a reţinut că:

"Judecătorul naţional care trebuie să aplice, conform competenţei sale, dispoziţiile dreptului comunitar, are obligaţia de a da eficienţă deplină acestor norme, lăsând neaplicate, la nevoie, în virtutea propriei autorităţi, orice dispoziţie contrară legislaţiei naţionale, chiar ulterioară, fără a fi necesar să se ceară înlăturarea acesteia pe cale legislativă sau orice alt procedeu constituţional."

În cauza C-115/08, cod ECLI:EU:C:2009:660, cu privire la obligaţia de a interpreta dreptul naţional într-un mod care să poată asigura conformitatea acestuia cu dreptul comunitar, Curtea a reţinut că:

"În această privinţă, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudenţe constante care s-a dezvoltat cu privire la articolul 10 CE, dar care se aplică de asemenea în ceea ce priveşte articolul 192 EA, obligaţia statelor membre, în temeiul dispoziţiilor menţionate, de a adopta orice măsuri generale sau speciale care să poată asigura executarea obligaţiilor care decurg din dreptul comunitar se impune tuturor autorităţilor statelor membre, inclusiv, în cadrul competenţelor lor, autorităţilor judiciare. Aşadar, instanţa naţională are obligaţia ca, în cea mai mare măsură posibilă, să interpreteze legea internă pe care trebuie să o aplice în conformitate cu cerinţele dreptului comunitar. În cazul în care o astfel de aplicare conformă nu este posibilă, instanţa naţională are obligaţia să aplice integral dreptul comunitar şi să protejeze drepturile conferite de acesta particularilor, înlăturând, dacă este nevoie, aplicarea oricărei dispoziţii în măsura în care, în împrejurările cauzei, aplicarea acesteia ar conduce la un rezultat contrar dreptului comunitar (a se vedea în special Hotărârea din 4 februarie 1988, Murphy şi alţii, 157/86, Rec., p. 673, punctul 11, precum şi Hotărârea din, Engelbrecht, C-262/97, Rec., p. I-7321, punctele 38-40)."

Esenţial pentru lămurirea problemei de drept este şi argumentul propus de Curtea de Luxembourg în cauza Rewe - Handelsgesellschaft în hotărârea pronunţată în Cauza C-158/80, în sensul că Tratatul nu intenţionase să creeze noi remedii legale în faţa instanelor naţionale şi că prevederile naţionale puteau fi aplicate în măsura în care respectă principiile echivalenţei şi efectivităţii.

În cauza C-72/95, Curtea a reiterat consideraţiile referitoare la principiul efectivităţii, arătând că în situaţia în care domeniul ce face obiectul reglementării este de o importanţă semnificativă în dreptul unional, interesul protejat fiind general (de pildă, dreptul mediului), atunci instanţele naţionale trebuie să invoce din oficiu normele dreptului european, pentru a proteja efectiv drepturile conferite de legislaţia primară sau secundară. Aceeaşi concepţie este promovată de Curte şi în hotărârile pronunţate în cauza Eco Swiss C-126/97 în materia dreptului concurenţei, dar şi în alte cauze, de pildă în cele privind protecţia consumatorilor, reliefându-se rolul instanţei naţionale în a stabili, în funcţie de circumstanţele litigiului, importanţa drepturilor protejate şi mijloacele procedurale utilizate.

Astfel, potrivit paragrafelor 57-61 din hotărârea pronunţată în Cauza C-72/95 Curtea a arătat, în esenţă, că prin raportare la dreptul intern, instanţele trebuie din oficiu să invoce aspecte referitoare la aplicarea legii, chiar dacă acestea nu au fost invocate de părţi, această obligaţie impunându-se acolo unde există reguli obligatorii ale Uniunii Europene, menţionându-se în acest sens cauzele reunite C-430/93 şi C-431/93 Van Schijndel and Van Veen v SPF [1995] ECR I-4705, paragraful 13.

De asemenea, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii, instanţele naţionale sunt cele care au sarcina, în temeiul principiului cooperării prevăzut la articolul 5 din tratat (art. 6 din TFUE), să asigure protecţia juridică ce izvorăşte, pentru justiţiabili, din efectul direct al dispoziţiilor de drept comunitar, făcând referire la cauzele I - 5452 Kraaijeveld şi alţii V Gedeputeerde Staten Van Zuid-Holland, dar şi Cauza C-213/89 Factortame [1990] ECR 1-2433, paragraful 19, Van Schijndel şi Van Veen v SPF.

Înalta Curte constată că potrivit jurisprduenţei Curţii de la Luxembourg, aşa cum a fost prezentată anterior, dacă domeniul ce face obiectul reglementării este de o importanţă semnificativă în dreptul unional, interesul protejat fiind general, atunci instanţele naţionale sunt obligate să invoce din oficiu normele dreptului european, pentru a proteja efectiv drepturile conferite de legislaţia primară sau secundară, punându-se accent pe rolul instanţei naţionale în a stabili, prin raportare la circumstanţele litigiului, importanţa drepturilor protejate şi mijloacele procedurale utilizate.

În speţă, reglementarea invocată de reclamantă, respectiv Regulamentul (CE) 2027/1997 privind răspunderea operatorilor de transport aerian în caz de accidente şi Regulamentul (CE) 889/2002 conferă protecţie unor interese generale la nivelul Uniunii (securitatea transporturilor aeriene şi despăgubirea victimelor accidentelor aviatice), acest lucru fiind demonstrat de considerentele din preambulul regulamentelor menţionate. Astfel, potrivit considerentelor din preambulul Regulamentului (CE) 2027/1997:

"(1) întrucât în cadrul politicii comune în domeniul transporturilor, este necesar să se îmbunătăţească nivelul protecţiei călătorilor implicaţi în accidente aeriene; (...)(6) întrucât, în conformitate cu principiul subsidiarităţii, este necesară o acţiune la nivel comunitar pentru a se obţine armonizarea în domeniul răspunderii operatorilor de transport aerian şi ar putea servi pentru o mai bună protecţie a călătorilor la scară globală."

Înalta Curte constată, în acord cu principiile ce guvernează sistemul juridic al Uniunii Europene, în principal referitoare la preeminenţa dreptului unional în raport cu dreptul intern al statelor membre, că un regulament, spre deosebire de o directivă, este obligatoriu în toate elementele sale, fiind direct aplicabil în toate statele membre, efectul fiind acela al înlăturării dreptului intern contrar, aşa cum s-a statuat în cauzele Amministrazione delle Finanze dello Stato c. SimmenthalSpA (SimmenthalII), C-106/77,9 martie1978, EU:C:1978:49; Internationale Handelsgesellschaft, C-11/70, 17 decembrie 1970, EU:C:1970:114 şi Euro Box Promotion, C-357/19, 21 decembrie 2021, EU:C:2021:1034.

Normele de drept european invocate de recurenta-reclamantă, respectiv Regulamentul (CE) 2027/1997 privind răspunderea operatorilor de transport aerian în caz de accidente şi Regulamentul (CE) 889/2002, conferă protecţie unor interese generale la nivelul Uniunii, sunt obligatorii potrivit dispoziţiior art. 288 alin. (2) din TFUE, au caracterul unor norme de drept substanţial, reglementând răspunderea operatorilor de transport aerian în caz de accidente, instituind pe cale de consecinţă, obligaţia instanţei naţionale de a analiza cauza din perspectiva normelor de drept european incidente în cauză.

În acest context, Înalta Curte reţine că în cauza dedusă judecăţii normele de drept european invocate pentru prima oară în recurs sunt motive de ordine publică în înţelesul dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ. şi pot constitui obiectul analizei de legalitate efectuată de instanţa de control judiciar cu privire la legea aplicabilă litigiului, respectiv a normelor de drept substanţial pentru răspunderea extracontractuală, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În măsura în care instanţa de apel a omis analizarea regulamentelor invocate de reclamantă în recurs, rezultă o aplicare eronată a regimului juridic aplicabil cauzei deduse judecăţii, astfel încât în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 se impune admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Cluj.

În rejudecare, instanţa va analiza, prin raportare la circumstanţele concrete ale cauzei, regimul juridic al drepturilor şi obligaţiilor părţilor, aşa cum rezultă din Regulamentele (CE) 2027/1997 şi 889/2002, precum şi a Convenţiei de la Montreal, norme obligatorii ce guvernează raportul juridic de drept substanţial dedus judecăţii. Numai în măsura în care anumite elemente al raportului juridic dedus judecăţii nu sunt reglementate de normele de drept unional, acestea vor fi supuse legii române în materia răspunderii civile delictuale, aşa cum s-a menţionat anterior.

De asemenea, în rejudecare, instanţa de apel va avea în vedere şi susţinerile reclamantei privind temeiul şi întinderea răspunderii, inclusiv identificarea persoanelor care pot răspunde delictual pentru faptele lor; existenţa, natura şi evaluarea prejudiciului invocat sau a despăgubirilor solicitate, persoanele care au dreptul la despăgubiri pentru prejudicii personale; răspunderea pentru fapta altuia, modalităţile de stingere a obligaţiilor şi motivele de exonerare de răspundere, de limitare şi partajare a răspunderii, precum şi oricare alte aspecte de care depinde lămurirea cauzei deduse judecăţii.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art. 497 coroborat cu 488 alin. (1) pct. .8 C. proc. civ., urmează să admită recursul, să caseze decizia recurată şi să trimită cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 1057/Ap din 9 noiembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

Casează decizia şi trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 octombrie 2022.