Civil damages for 1989 revolution victims: Inapplicability of vicarious liability for the former dictator's acts due to the absence of a principal-agent relationship of subordination and control.

Şedinţa publică din data de 18 octombrie 2022

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă, la data de 28 decembrie 2020, sub nr. x/2020, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, au solicitat:

- în ceea ce îl priveşte pe reclamantul A., în calitate de frate al eroului martir C., obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului şi până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale;

- în ceea ce o priveşte pe reclamanta B., în calitate de mamă a eroului martir C., obligarea pârâtului la plata sumei de 400.000 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului şi până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia I civilă

Prin sentinţa civilă nr. 1227/PI din data de 18 iunie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Timiş, secţia I civilă: a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor A. şi B.; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; fără cheltuieli de judecată.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă

Prin decizia civilă nr. 351 din data de 16 decembrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins apelul formulat de către apelanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 1227 din data de 18 iunie 2021 pronunţate de Tribunalul Timiş, secţia I civilă.

I.4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 351 din data de 16 decembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă în dosarul nr. x/2020, au declarat recurs reclamanţii A. şi B., solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Recurenţii-reclamanţi, invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au susţinut că soluţia instanţei de apel este nelegală, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

Au susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele legale referitoare la raportul dintre comitent şi prepus, respectiv dispoziţiile art. 1000 alin. (1)-(4) C. civ. de la 1864, având în vedere raportul dintre un fost şef de stat şi statul pe care 1-a reprezentat.

Astfel, au precizat că D., în calitate de preşedinte al ţării în perioada de referinţă, nu putea să acţioneze la instrucţiunile şi ordinele statului, cum apreciază instanţa de apel (în sensul existenţei unei direcţionări sau unui control al preşedintelui) şi că raportul a fost tocmai invers, în sensul că Statul Român acţiona la instrucţiunile şi ordinele fostului preşedinte, care, prin dispoziţiile sale, angrena statul în raporturile cu terţii, în raporturile interne, precum şi în cele internaţionale, unde acesta acţiona în calitate de subiect de drept.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, instanţa de apel a interpretat greşit speţa dedusă judecăţii, în sensul existenţei unui raport de subordonare în baza căruia statul să poată da ordine şi instrucţiuni unui preşedinte.

Au apreciat că, dacă s-ar accepta teza instanţei de apel, care a făcut o interpretare a raportului dintre stat şi preşedinte, asemănătoare instanţei de fond, ar însemna să se accepte existenţa unui "for" superior, care să atribuie acestuia din urmă nişte instrucţiuni, sarcini etc; or, aşa ceva nu există, statul neputând face acest lucru, ci doar când un preşedinte se aşează la "cârma" lui şi începe a-l ghida.

Au mai susţinut recurenţii-reclamanţi şi că interpretarea dată de instanţa de apel raportului dintre fostul preşedinte şi Statul Român este greşită, inclusiv cu privire la manifestările de condamnare publică a fostului regim comunist, în sensul că acestea nu au nicio relevanţă şi că statul rămâne răspunzător pentru faptele fostului preşedinte.

Recurenţii-reclamanţi au invocat şi dispoziţiile art. 36 C. proc. civ., art. 19 C. proc. pen., precum şi art. 221 şi art. 224 alin. (1) C. civ., arătând că Statul Român are calitate procesuală pasivă în cauză, fiind ţinut să răspundă pentru faptele fostului preşedinte, fapte ce au generat moartea şi rănirea gravă a persoanelor ce au avut o implicare în evenimentele din timpul Revoluţiei Române din 1989.

I.5. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, considerând că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică.

Intimatul-pârât a susţinut că nu poate fi chemat în judecată în calitate de comitent pentru fapta fostului preşedinte, întrucât nu a existat un raport de subordonare în baza căruia statul să poată da ordine şi instrucţiuni fostului preşedinte.

A arătat că un atare raport între actualele organisme ale Statului Român, instaurat după 1989, şi fostul preşedinte nu poate fi conceput în condiţiile în care regimul comunist a fost condamnat în mod public de către actualul regim politic, care a şi procedat la emiterea de legi speciale de reparaţie a prejudiciilor morale şi materiale suferite în perioada Revoluţiei din 1989.

În opinia intimatului-pârât, nu se poate aprecia că faptele ilicite ce fac obiectul cauzei au fost săvârşite în legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate, în condiţiile în care tocmai în considerarea săvârşirii lor, cu depăşirea evidentă a atribuţiilor sale, fostul dictator comunist a fost condamnat.

Recurenţii-reclamanţi nu au formulat răspuns la întâmpinare.

I.6. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 21 februarie 2022, iar după efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 7 aprilie 2022, a fost stabilit termen de judecată la data de 18 octombrie 2022, cu citarea părţilor în şedinţă publică, termen la care, Înalta Curte a reţinut pricina în pronunţare asupra recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor şi a apărărilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Printr-o primă critică subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi, prin raportare la prevederile art. 1000 alin. (1)-(4) C. civ. de la 1864, au susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele referitoare la raportul dintre comitent şi prepus, atunci când a apreciat că în cauză nu este justificată calitatea procesuală pasivă a Statului Român.

Această susţinere este nefondată.

Astfel, potrivit acţiunii în despăgubiri pe care au promovat-o, recurenţii-reclamanţi au solicitat ca intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor să fie obligat la repararea prejudiciului (constând în daune morale) cauzat prin decesul autorului lor, C. (fiul recurentei-reclamante şi fratele recurentului-reclamant), urmare a evenimentelor care au avut loc în intervalul 16 decembrie 1989 - 22 decembrie 1989. Demersul în instanţa civilă a fost determinat de soluţia de clasare dispusă în dosarul penal având ca obiect cercetarea faptelor săvârşite în timpul Revoluţiei Române din 1989.

În speţă, curtea de apel a validat concluzia la care a ajuns prima instanţă în urma verificării existenţei calităţii de comitent a Statului Român în raport cu fostul preşedinte, precum şi a raportului de prepuşenie pe care îl presupune răspunderea pentru fapta altuia, întemeiată pe prevederile art. 1000 C. civ. de la 1864, prin raportare la modalitatea în care recurenţii-reclamanţi au înţeles să îşi construiască demersul judiciar.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a apreciat corect, la fel ca prima instanţă a fondului, că, în speţă, un raport de subordonare a fostului şef suprem al statului nu se verifică, în condiţiile în care fostul preşedinte era reprezentantul statului, iar, într-un regim de tip dictatorial, nu se poate aprecia că statul prin organismele sale de la acea vreme avea prerogativa îndrumării, direcţionării şi controlării şefului său suprem.

Aceasta, întrucât antrenarea răspunderii civile delictuale în considerarea dispoziţiei legale menţionate presupune, în mod esenţial, pe lângă elementele generale ale activării răspunderii civile (fapta ilicită, vinovăţie, prejudiciu, raport de cauzalitate) şi întrunirea a două condiţii specifice, respectiv: existenţa unui raport de prepuşenie şi săvârşirea faptei ilicite de către prepus în legătură cu atribuţiile sau scopul funcţiilor încredinţate.

Or, s-a constatat în mod corect că aceste condiţii nu se verifică în raportul juridic dedus judecăţii, câtă vreme raportul de prepuşenie presupune o subordonare, supraveghere şi control asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul altuia. Fostul preşedinte, al unui regim totalitar, în numele căruia este chemat să răspundă în prezent intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor, nu se afla într-o asemenea poziţie de subordonare pentru a activa mecanismul răspunderii comitentului.

De asemenea, tot în considerarea acestei caracteristici a regimului dictatorial, nu se poate susţine că faptele săvârşite (ordonarea represiunii) erau unele în legătură cu atribuţiile ori cu scopul funcţiilor încredinţate, temei al antrenării răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.

Printr-un alt argument adus în susţinerea căii de atac promovate, recurenţii-reclamanţi, în mod contradictoriu şi negând fundamentul juridic al acţiunii lor, au pretins în calea de atac că, în realitate, fostul preşedinte "nu putea să acţioneze la instrucţiunile şi ordinele statului", raportul fiind tocmai invers, întrucât statul "acţiona la instrucţiunile şi ordinele fostului preşedinte, cel care, prin dispoziţiile sale, antrena statul în raporturile interne şi cele internaţionale".

O astfel de susţinere este una care contestă chiar temeiul juridic al demersului recurenţilor-reclamanţi şi are totodată caracter incoerent deoarece răspunderea comitentului pentru fapta prepusului nu funcţionează şi în sens invers (ca o răspundere a prepusului pentru fapta comitentului) aşa cum îşi prezintă recurenţii-reclamanţi argumentele atunci când pretind o inversare a termenilor raportului juridic.

În acest sens este formulată şi se circumscrie critica acestora conform căreia instanţa de apel n-ar fi înţeles raportul dedus judecăţii, care "ar fi fost tocmai invers" celui analizat.

În realitate, premisele de la care instanţa de apel a pornit, în verificarea legalităţii stabilirii cadrului procesual pasiv, au fost corecte, fiind date de cauza juridică a acţiunii, aşa cum a fost ea determinată de către recurenţii-reclamanţi, prin indicarea temeiului juridic şi a motivelor de fapt ale cererii [respectiv, angajarea răspunderii intimatului-pârât, în calitate de comitent pentru fapta prepusului, fostul preşedinte - constând în ordonarea represiunii din decembrie 1989 -, în conformitate cu art. 1000 alin. (3) C. civ..].

De aceea, instanţa de apel a concluzionat corect că motivarea din calea de atac, conform căreia, în realitate "Statul Român acţiona la instrucţiunile şi ordinele fostului preşedinte" se constituie într-un silogism care inversează calităţile comitent-prepus, cu consecinţa excluderii formei de răspundere civilă delictuală invocată.

Separat de împrejurarea că formularea unei asemenea critici însemna o modificare a cauzei acţiunii, raţionamentul recurenţilor-reclamanţilor este, într-adevăr, unul care exclude, o dată în plus, forma răspunderii civile invocate, întrucât prepusul nu poate răspunde pentru fapta comitentului. El poate răspunde direct faţă de victimă, atunci când e acţionat de aceasta, ca formă a răspunderii subiective pentru fapta proprie (iar nu ca modalitate a răspunderii pentru fapta altuia şi, în niciun caz, a comitentului, cel la ordinul şi sub direcţia căruia acţionează prepusul).

De asemenea, faptul că instanţa de apel a făcut referire la împrejurarea că intimatul-pârât este reprezentantul unui altfel de regim politic decât cel totalitar, comunist care a funcţionat până în decembrie 1989 (când au avut loc acţiunile ilicite, represive reclamate) nu este lipsit de relevanţă, aşa cum se pretinde de către recurenţii-reclamanţi.

În contextul argumentelor vizând lipsa calităţii procesuale pasive a Statului Român, această departajare între regimul totalitar şi regimul politic democratic ulterior arată, o dată în plus, de ce o angajare a răspunderii pe temeiul delictual propus nu se înscrie în logica motivelor recurenţilor-reclamanţi (pentru a susţine raportul comitent-prepus).

Intimatul-pârât este cel care, prin organele sale reprezentative a condamnat regimul comunist anterior şi, de asemenea, a adoptat legi speciale (de exemplu: Legea nr. 42/1990, Legea nr. 341/2004) pentru repararea prejudiciilor morale şi materiale suferite în perioada Revoluţiei din 1989, de participanţii la luptele pentru victoria acesteia.

Aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, adoptarea unor astfel de reglementări nu s-a făcut ca o formă a răspunderii juridice, pe temei delictual, ci în semn de preţuire şi de recunoştinţă faţă de contribuţia participanţilor la Revoluţia pentru înlăturarea regimului comunist.

În acest sens, a fost recunoscut dreptul revoluţionarilor (din categoria cărora face parte autorul recurenţilor-reclamanţi) şi a moştenitorilor lor, nu doar la distincţii prin eliberarea de titluri onorifice (pentru erou martir; luptător pentru victoria Revoluţiei; luptător rănit; luptător cu rol determinant ori luptător remarcat prin fapte deosebite etc.), ci şi la o serie de recompense materiale constând în pensii suplimentare, facilităţi la închirierea şi cumpărarea locuinţelor din fondul de stat, la acordarea de credite, scutiri de taxe şi impozite, indemnizaţii lunare reparatorii, atribuire de terenuri extravilane/intravilane, precum şi alte facilităţi (conform legislaţiei speciale menţionate).

Ca atare, într-un cadru normativ adecvat, în semn de recunoştinţă, gratitudine şi pentru cinstirea memoriei celor care şi-au jertfit viaţa şi care au luptat pentru victoria Revoluţiei Române din decembrie 1989, statul a asigurat măsuri reparatorii, atât de ordin moral, cât şi material.

Acest context legislativ, la care face trimitere instanţa de apel, nu este unul indiferent, cum se susţine, ci, dimpotrivă, vine să sublinieze, o dată în plus, de ce acţiunea fundamentată pe temeiul dreptului comun, în considerarea unei răspunderi delictuale, a comitentului pentru prepus, nu justifică legitimarea procesuală pasivă a statului.

Aşa cum s-a arătat, statul şi-a asumat răspunderea pentru prejudiciile materiale şi morale cauzate prin acţiunile represive ale forţelor de ordine, întreprinse pentru reprimarea revoluţiei, adoptând legi speciale reparatorii, fiind nejustificată angajarea aceleiaşi răspunderi pe tărâm delictual, în absenţa condiţiilor specifice care vizează raportul dintre comitent şi prepus (relaţia de prepuşenie şi săvârşirea acţiunii ilicite în limitele funcţiei încredinţate).

Totodată, analogia pe care o fac recurenţii-reclamanţi cu răspunderea ce poate fi angajată unei persoane juridice (societăţi) în legătură cu actele săvârşite de organele acesteia este una neavenită, întrucât actele ilicite ale organelor de conducere sunt considerate actele persoanei juridice înseşi, aşa încât şi în această ipoteză ar fi vorba de angajarea răspunderii pentru fapta proprie, iar nu pentru fapta altuia, cum se pretinde prin acţiunea dedusă judecăţii, fundamentată în drept pe dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ.

Prin memoriul de recurs, recurenţii-reclamanţi au făcut referire, în mod formal, la dispoziţiile art. 221 şi 224 noul C. civ., fără să se indice argumente care, prin raportare la aceste prevederi, ar demonstra caracterul nelegal al hotărârii atacate.

Or, simpla enunţare a unor dispoziţii legale, fără a se indica în ce modalitate, prin decizia recurată, aceste norme au fost interpretate sau aplicate greşit, nu îndeplineşte rigorile prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., neputând fi convertită în vreunul dintre motivele de casare reglementate de lege, care pot fi supuse analizei instanţei de recurs.

Pe de altă parte, aceste norme de drept material nu sunt aplicabile în cauză, ca urmare a principiului aplicării legii civile în timp, reglementat prin art. 6 alin. (2) C. civ., pentru materia răspunderii civile delictuale, fiind vorba de norme ulterioare săvârşirii pretinselor fapte ilicite.

Ca atare, în raport de cele anterior reţinute, constatând legalitatea hotărârii pronunţate de instanţa de apel, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanţii A. şi B. ca nefondat.

PENTRU ACETE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 351 din data de 16 decembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 octombrie 2022.