Defamation of a private individual in public-interest corruption reporting: reconciliation of freedom of expression and private life under Articles 8 and 10 ECHR and limits of tort liability for media.

Şedinţa publică din data de 18 octombrie 2022

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 7 iunie 2018, sub nr. de dosar x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pârâţii B., C. S.R.L. şi D. - Proiectul Alianţa pentru o E., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză să se dispună: obligarea pârâţilor la retragerea articolelor vătămătoare referitoare la reclamant, respectiv articolul publicat pe site-ul www.x.ro la data de 25 ianuarie 2014, intitulat "Dezvăluirile lui F.: Şeful S.R.I. ştia de patru ani că firma lui G. a pus la punct un sistem diabolic, bazat pe şpăgi", articolul publicat pe site-ul www.x.ro la data de 28 ianuarie 2014, intitulat "Apăraţi-l pe H.", articolul publicat pe site-ul www.x.ro la data de 27 ianuarie 2014 intitulat "Ar trebui investigate contractele firmelor lui G.", articolul publicat pe site-ul www.x.ro la data de 25 iunie 2015 intitulat "Asocieri mai mult şi mai puţin secrete. Cine a protejat firmele lui G. şi I. în afacerile lor cu softurile pentru spitale (II)"; obligarea în solidar a pârâţilor la plata sumei de 100.000 euro reprezentând daune morale pentru prejudiciului cauzat reclamantului prin articolele de presă defăimătoare mai sus menţionate; obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată cauzate reclamantului de soluţionarea prezentei cauze, astfel cum acestea vor fi dovedite până la închiderea dezbaterilor.

În drept, au fost invocate prevederile art. 8 şi 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 30 din Constituţia României, art. 71 şi 72 din C. civ., precum şi orice alte dispoziţii legale arătate în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

La termenul de judecată din data de 16 ianuarie 2019, reclamantul a învederat că renunţă la judecarea cererii de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 250 din data de 13 februarie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii B. şi D. - Proiectul Alianţa pentru o E. şi a obligat pârâţii la retragerea următoarelor articole publicate pe site-ul www.x.ro:

- cel din data de 25 ianuarie 2014, intitulat "Dezvăluirile lui F.: Şeful S.R.I. ştia de patru ani că firma lui G. a pus la punct un sistem diabolic, bazat pe şpăgi";

- cel din data de 28 ianuarie 2014, intitulat "Apăraţi-l pe H.".

Prin aceeaşi sentinţă, tribunalul a obligat pârâţii la retragerea următoarelor articole publicate pe site-ul www. romanaicurat.ro:

- cel din data de 27 ianuarie 2014, intitulat "Ar trebui investigate contractele firmelor lui G.? ";

- cel din data de 25 iunie 2015, intitulat "Asocieri mai mult şi mai puţin secrete. Cine a protejat firmele lui G. şi I. în afacerile lor cu softurile pentru spitale ? (II)".

A obligat pe pârâţi la plata, în solidar, către reclamant a sumei de 10.000 euro, echivalent în RON la data plăţii, reprezentând daune morale şi în solidar, la plata către reclamant a sumei de 8.270,68 RON reprezentând cheltuieli de judecată, constând în: taxă judiciară de timbru, onorariu de avocat, cheltuielile de transport şi de cazare pentru martorul H..

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

Prin decizia nr. 580A din data de 7 aprilie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins cererea de repunere pe rol ca nefondată.

A admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 253 C. civ. în referire la art. 1 alin. (5) şi art. 30 alin. (2) din Constituţia României.

A respins apelul incidental declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 250 din data de 13 februarie 2019 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2018.

A admis apelurile pârâţilor B. şi D. - Proiectul Alianţa pentru o E., împotriva aceleiaşi sentinţe.

A schimbat în partea sentinţa apelată, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată formulată împotriva pârâţilor ca nefondată.

A respins cererea reclamantului privind acordarea de cheltuieli de judecată ca nefondată.

A luat act ca pârâţii nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Conform art. 453 C. proc. civ. în referire la art. 451 alin. (1) C. proc. civ., cheltuielile de judecată aferente ascultării martorului H., în sumă de 3.184,37 RON, au rămas în sarcina reclamantului.

A păstrat dispoziţia sentinţei referitoare la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

A respins cererea apelantului-reclamant privind acordarea de cheltuieli de judecată în apel ca nefondată.

A obligat pe intimatul-reclamant să plătească apelantului B. cheltuieli de judecată în sumă de 617 RON (taxă judiciară de timbru şi onorariu avocat).

A luat act că apelanta-pârâtă D. - Proiectul Alianţa pentru o E. nu solicită cheltuieli de judecată în privinţa taxei judiciare de timbru şi a onorariului doamnei avocat J., iar în privinţa onorariului domnului avocat K., îşi rezervă dreptul de a-l solicita pe cale separată.

II. Căile de atac exercitate în cauză

II.1. Recursul principal declarat de reclamantul A.

Împotriva deciziei civile nr. 580A din data de 7 aprilie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2018, a declarat recurs reclamantul A., invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi solicitând casarea deciziei recurate, ca fiind nelegală, şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti.

În opinia recurentului-reclamant, decizia recurată este pronunţată cu încălcarea sau cu ignorarea jurisprudenţei obligatorii a Curţii Europene a Drepturilor Omului, inclusiv a cauzelor enumerate chiar de către instanţa de apel în cuprinsul deciziei recurate; dispoziţiilor de drept material care guvernează limitele libertăţii de exprimare (art. 10 paragraful 2 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale); dispoziţiilor de drept material referitoare la dreptul la viaţa privată (art. 26 din Constituţia României, art. 58, art. 71 şi următoarele din C. civ., art. 8 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale); dispoziţiilor de drept material referitoare la răspunderea civilă delictuală (art. 1349 C. civ. - analizarea condiţiei faptei ilicite şi a vinovăţiei din perspectiva depăşirii cu rea-credinţă a limitelor libertăţii de exprimare); dispoziţiilor europene şi naţionale care reglementează principiile de etică jurnalistică (Rezoluţia nr. 1003/1993 adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei la 1 iulie 1993, Codul Deontologic al Jurnalistului elaborat de Convenţia Organizaţiilor de Media, Codul Deontologic al Ziaristului adoptat de L. - citate în cuprinsul cererii introductive).

O primă critică formulată de recurentul-reclamant vizează cele reţinute de către instanţa de apel cu privire la existenţa/inexistenţa faptei ilicite, condiţie necesar a fi întrunită pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.

Recurentul-reclamant a arătat că, deşi instanţa de apel pare a depune un efort considerabil în a-şi motiva soluţia, interpretarea pe care aceasta a dat-o noţiunii autonome de bază factuală şi a criteriilor de demarcaţie între cele două drepturi aflate în conflict este într-o contradicţie flagrantă cu jurisprudenţa obligatorie a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În continuare, printr-o expunere amplă, recurentul-reclamant a relevat de ce consideră că este greşită constatarea de către instanţa de apel a inexistenţei faptei ilicite, precum şi care sunt, în opinia sa, erorile instanţei de apel sau, după caz, în ce mod aceasta a ignorat criteriile consacrate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu relevanţă în aprecierea limitelor libertăţii de exprimare.

În ceea ce priveşte sursa informaţiei, recurentul-reclamant, invocând că aceasta reprezintă unul dintre criteriile esenţiale în realizarea demarcaţiei între cele două drepturi în litigiu, a susţinut că instanţa de apel a omis cu desăvârşire să îl analizeze, prezumând absolut că şirul de corespondenţe preluat în cuprinsul articolelor defăimătoare ar proveni de la F. şi că aceasta ar reprezenta "un substrat factologic minimal rezonabil".

În opinia recurentului-reclamant, instanţa de apel a ignorat jurisprudenţa obligatorie a Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la noţiunea de bază factuală, încălcând, totodată, dispoziţiile legale şi jurisprudenţa instanţei europene referitoare la obligaţia jurnaliştilor de a verifica autenticitatea informaţiilor din surse credibile, verificare care trebuie să se realizeze prealabil publicării.

A apreciat că o minimă verificare a sursei pretinse de către părţile adverse dovedeşte că informaţiile a căror dezvăluire îi este atribuită lui F. au în realitate altă sursă.

În susţinerea acestei afirmaţii, a invocat faptul că există numeroase argumente logice care ridică serioase îndoieli, pentru orice om mediu şi rezonabil, fără cunoştinţe tehnice, în sensul că respectiva corespondenţă ar fi fost într-adevăr obţinută prin accesarea contului de e-mail a lui M., argumente ce ţin de: natura platformei pe care a fost publicată corespondenţa; construcţia succesiunii de e-mail-uri; forma în care se regăsea corespondenţa în cauză în arhiva lui F., comparată cu celelalte informaţii din arhivă; existenţa de dovezi certe, în sensul că asupra arhivei originale publicate de F. a intervenit cel puţin un terţ; inexistenţa vreunui fel de atestare tehnică asupra veridicităţii corespondenţei ce face obiectul prezentului litigiu; hotărârea penală de condamnare a lui F. nu face nicio referire la corespondenţa din prezenta cauză.

Prin urmare, recurentul-reclamant a considerat că nu se poate prezuma absolut autenticitatea corespondenţei şi, sub nicio formă, nu se poate aprecia această sursă ca reprezentând "un substrat factologic minimal".

De astfel, în opinia recurentului-reclamant, raţionamentul curţii de apel este în contradicţie cu interpretarea obligatorie a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la standardele pe care trebuie să le atingă o sursă pentru a fi considerată o bază factuală legitimă (cauza Verlagsgruppe Droemer Knaur GmbH & Co. KG contra Germaniei).

A mai susţinut recurentul-reclamant că, în strânsă legătură cu criteriul anterior, un alt element la analiza căruia instanţa de apel era obligată, în virtutea jurisprudenţei obligatorii a Curţii Europene a Drepturilor Omului, este cel al veridicităţii informaţiilor publicate.

A subliniat recurentul-reclamant că art. 10 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu acoperă sub nicio formă informaţia falsă, mincinoasă, minciuna intenţionată şi chiar eroarea sau neglijenţa, o reprezentare deformată a realităţii, lipsită de orice bază reală, nefiind protejată de aceste dispoziţii.

A arătat că, deşi instanţa de apel a citat în mod amplu jurisprudenţa referitoare la această chestiune, în mod paradoxal, cu ocazia aplicării aspectelor de drept la situaţia de fapt, a omis pur şi simplu să analizeze adevăratul obiectiv al informaţiilor publicate de intimaţi; corelând şi validând autenticitatea acestei corespondenţe, dintre H. şi M., pe baza unui probatoriu bazat exclusiv pe declaraţii de martor, acordând forţă probantă mai puternică unor declaraţii decât altor declaraţii, instanţa de apel a procedat la stabilirea unui precedent periculos, respectiv încurajarea actelor şi acţiunilor jurnaliştilor de a apela la hackeri şi la acţiuni infracţionale pentru desfăşurarea activităţii lor.

Ca atare, a apreciat că, din acest punct de vedere, hotărârea instanţei de apel este nelegală, întrucât ignoră pur şi simplu toate elementele, care, coroborate, dovedesc indubitabil că pretinsa corespondenţă dintre H. şi M. nu a existat.

Aşadar, a considerat că, în condiţiile în care toate elementele duc la caracterul fals al informaţiei publicate, a ignora pur şi simplu acest criteriu al veridicităţii informaţiilor echivalează cu pronunţarea unei hotărâri nelegale, contrare jurisprudenţei obligatorii a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

A mai susţinut şi că un alt aspect esenţial din perspectiva faptei ilicite, ignorat de către instanţa de apel, îl reprezintă încălcarea de către cei doi intimaţi-pârâţi a obligaţiei de a verifica autenticitatea informaţiei publicate, din surse credibile, prealabil publicării acesteia, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Cumpănă şi Mazăre contra României), pct. 4 din Rezoluţia nr. 1003/1993 şi prevederile Codului deontologic al ziaristului adoptat de L..

În plus, a precizat şi că pentru toate articolele ce fac obiectul prezentului litigiu, instanţa de apel ar fi trebuit să aibă în vedere conţinutul acestora, care se referă la afimaţii pe care un terţ - H. - le-ar fi făcut; or, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, atunci când este vorba despre informaţii atribuite unui terţ, jurnaliştii trebuie să manifeste o diligenţă sporită în verificarea autenticităţii informaţiei (cauza Stângu şi Scutelnicu contra României).

De asemenea, recurentul-reclamant a mai arătat şi că instanţa de apel nu a avut în vedere conţinutul articolelor defăimătoare şi nu a analizat gravitatea acuzaţiei ce îi este adusă, modul de prezentare şi succesiunea articolelor şi nici efectul manipulator pe care intimatul-pârât a urmărit să îl obţină prin cel de-al doilea articol publicat.

Recurentul-reclamant a apreciat şi că interpretarea dată de instanţa de apel criteriului constând în forma articolelor defăimătoare este una nelegală, în deplină contradicţie cu jurisprudenţa obligatorie a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În opinia recurentului-reclamat, faţă de forma articolelor publicate, rezultă cât se poate de clar că nu s-a urmărit nici pe departe prezentarea obiectivă a unor informaţii, ci s-a avut ca scop denaturarea realităţii şi inducerea unei anumite semnificaţii a informaţiilor prezentate, respectiv a faptului că ar fi încercat să pună la cale un "sistem bazat pe şpăgi".

Prin raportare la jurisprudenţa obligatorie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, recurentul-reclamant a considerat că analiza instanţei de apel ar fi trebuit să fie mult mai amplă, simpla inserare a unor elemente dubitative nefiind suficientă, dacă, din analiza articolelor, în ansamblul lor, rezultă cât se poate de clar că jurnalistul urmăreşte să inducă cititorilor o anumită interpretare a informaţiilor prezentate.

Totodată, recurentul-reclamant a criticat decizia recurată prin raportare la criteriului notorietăţii persoanei vizate, arătând că, deşi instanţa de apel a reţinut în mod corect că nu este o persoană publică, totuşi, a apreciat că s-ar bucura de "o anumită notorietate", ceea ce ar conferi jurnaliştilor limite mai largi în ceea ce priveşte dreptul la exprimare.

A considerat că instanţa de apel, în aprecierea condiţiei notorietăţii, a omis chiar jurisprudenţa obligatorie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, pe care a citat-o amplu în cuprinsul motivării, fiind cât se poate de clar că, prin aplicarea celor statuate prin respectivele cauze la situaţia sa, sub nicio formă nu se putea aprecia că ar fi avut statut de persoană publică/persoană notorie.

Recurentul-reclamant a apreciat că, procedând de această manieră, instanţa de apel a extins în mod nepermis limitele libertăţii de exprimare a jurnaliştilor prin raportare la persoana sa.

De asemenea, a invocat faptul că instanţa de apel a dat o interpretare greşită criteriului contribuţiei la o dezbatere de interes general, cu implicaţii directe asupra exonerării de răspundere, în mod nelegal, a celor doi intimaţi-pârâţi.

A susţinut că instanţa de apel ar fi trebuit să remarce că, prin asocierea articolelor cu persoane publice şi politice, se încearcă un artificiu, intimaţii-pârâţi prevalându-se de această "portiţă" pentru a se exonera de răspundere pentru defăimarea sa, argumentând că s-ar afla sub protecţia "interesului public".

Printr-o altă critică, recurentul-reclamant a arătat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele de drept material în ceea ce priveşte analiza condiţiei vinovăţiei, condiţie necesară pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

A apreciat că, în mod similar analizei referitoare la condiţia faptei ilicite, şi în ceea ce priveşte această condiţie, analiza instanţei de apel este una viciată, superficială şi care nu ţine cont de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, a menţionat că potrivit jurisprudenţei instanţei europene, ignorate de către curtea de apel, elementele în funcţie de care se apreciază buna-credinţă a jurnalistului sunt verificarea credibilităţii surselor informaţiilor, acurateţea datelor furnizate, precum atitudinea jurnalistului acţionat în judecată.

În opinia sa, în realitate, faţă de toate celelalte aspecte anterior dezvoltate (lipsa oricărui demers pentru verificarea autenticităţii sursei şi a informaţiei prealabil publicării articolelor, forma şi conţinutul articolelor defăimătoare), reaua-credinţă a intimaţilor-pârâţi este evidentă; intimaţii-pârâţi nu au urmărit sub nicio formă informarea obiectivă a publicului, ci denaturarea realităţii faptice.

Cu privire la soluţia dată asupra apelului incident pe care l-a promovat, recurentul-reclamant a arătat că, admiţând apelurile formulate de părţile adverse şi statuând, în mod vădit nelegal, aşa cum s-a arătat anterior, asupra inexistenţei faptei ilicite, instanţa de apel a respins cererea de chemare în judecată; această soluţie a avut ca efect implicit şi respingerea apelului incident, fără ca instanţa de apel să mai realizeze o analiză efectivă a criticilor de netemeinicie pe care le-a formulat.

Astfel, în opinia sa, ca urmare a admiterii prezentului recurs, casarea trebuie să vizeze decizia recurată în integralitatea sa (mai puţin soluţia dată asupra excepţiei prescripţiei), deci inclusiv sub aspectul analizării apelului incident, revenind instanţei de apel ca, în rejudecare, să se pronunţe inclusiv asupra criticilor de netemeinicie a sentinţei primei instanţe pe care le-a formulat.

Concluzionând, recurentul-reclamant a solicitat să se constate că analiza instanţei de apel este una superficială, care nu ţine cont de realitatea faptică evidentă, soluţia fiind pronunţată cu încălcarea sau ignorarea atât a dispoziţiilor de drept material incidente, cât şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, obligatorie şi, deci, cu valoare de lege pentru instanţele naţionale.

II.2. Recursul incident declarat de pârâtul B.

Împotriva deciziei civile nr. 580A din data de 7 aprilie 2021, pronunţate în dosarul nr. x/2018, de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs incident pârâtul B., invocând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs, recurentul-pârât a criticat decizia recurată din perspectiva soluţiei date asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, susţinând, totodată, şi că instanţa de apel nu a pus în dezbaterea părţilor excepţia de neconvenţionalitate, precum şi că a omis să constate abuzul de drept, prin încălcarea de către recurentul-reclamant a art. 14 şi 15 C. civ., respectiv art. 12 C. proc. civ.

Astfel, a arătat că instanţa de apel a menţinut dispoziţia Tribunalului Bucureşti referitoare la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, fără a argumenta suplimentar această soluţiei; potrivit argumentaţiei instanţei de fond, termenul de trei ani ar începe să curgă nu de la momentul în care recurentul-reclamant a luat cunoştinţă despre presupusa faptă ilicită, ci de la cel în care "a resimţit puternic efectele" presupusului prejudiciu.

În opinia recurentului-pârât, o astfel de interpretare este contrară art. 2528 alin. (1) C. civ.

A precizat şi că recurentul-reclamant şi-a anunţat în mod manifest şi explicit intenţia de a-1 da în judecată, pentru a-şi repara presupusul prejudiciu, în data de 27 ianuarie 2014, conform probatoriilor depuse la dosar de ambele părţi, astfel că nu este loc de vreun dubiu sau de vreo interpretare echivocă faţă de faptul că acţiunea iniţială a fost depusă în afara termenului de trei ani, motiv pentru care excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune ar fi trebuit să fie respinsă.

A mai arătat că, deşi în această cauză menţinerea hotărârii îi este favorabilă, întrucât instanţa a putut, astfel, să îl exonereze pe fond de acuzaţiile care i-au fost aduse, apreciază că interpretarea respectivă generează un precedent periculos de ordine publică, deschizând posibilitatea acţiunilor în instanţă oportunistice şi făcând efectiv inoperante prevederile legale privind prescripţia dreptului material la acţiune.

Astfel, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat îndreptarea acestui considerent în eventualitatea admiterii recursului.

Printr-o altă critică formulată, recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel nu a pus în dezbaterea părţilor excepţia de neconvenţionalitate pe care a invocat-o faţă de decizia nr. 250/2019 a Tribunalului Bucureşti, în contradicţie cu prevederile art. 248 C. proc. civ. conţinutul excepţiei nu a fost reunit cu fondul, iar argumentele supuse judecăţii nu se regăsesc printre considerente.

Având în vedere atât forma legală a pretenţiei, consistenţa argumentaţiei şi probatoriului respectiv, relevanţa atât în speţă, cât şi din perspectiva ordinii publice, a apreciat că instanţa avea obligaţia să se pronunţe asupra acestei cereri, iar faptul că nu a făcut-o intră sub incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., astfel că, în cazul admiterii prezentului recurs, solicită ca instanţa să se pronunţe asupra cererii.

A mai arătat recurentul-pârât şi că, prin acţiunea în constatare depusă odată cu cererea de repunere pe rol, a solicitat constatarea abuzului de drept, prin încălcarea de către recurentul-reclamant a art. 14 şi 15 C. civ., respectiv a art. 12 C. proc. civ., cerere întemeiată pe art. 35 C. proc. civ.

Recurentul-pârât a considerat că, întrucât acţiunea în constatarea abuzului de drept procesual este admisibilă chiar pe cale incidentală, cererea fiind grefată pe acţiunea principală ce stă la baza procesului în care a apărut, iar sarcina calificării ca abuzive a exercitării dreptului incumbă exclusiv instanţei de judecată în faţa căreia faptele s-au produs, potrivit principiului res judicata, instanţa este ţinută fie să pună în dezbatere probele propuse şi să se pronunţe asupra lor, fie să indice o altă cale judiciară prin care prejudiciul să poată fi reparat.

Din această perspectivă, considerentul potrivit căruia "acţiunea în constatare depusă de apelantul-pârât la dosarul cauzei după închiderea dezbaterilor nu poate fi avută în vedere şi nu poate fi valorificată în nicio modalitate la soluţionarea apelurilor declarate de părţi" intră sub incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., motiv pentru care, în cazul admiterii prezentului recurs, a solicitat judecarea acţiunii în constatarea abuzului de drept.

II.3. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă D. a depus, în termen legal, întâmpinare la recursul declarat de reclamantul A., prin care a solicitat: în principal, admiterea excepţiei nulităţii recursului şi, în consecinţă, constatarea nulităţii căii de atac, întrucât criticile invocate de acesta nu se încadrează în motivele de casare prevăzute în art. 488 C. proc. civ. în subsidiar, respingerea, ca neîntemeiat, a recursului, decizia recurată fiind legală; obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată prilejuite de prezentul proces.

Pe fondul căii de atac, a susţinut, pe de o parte, că instanţa de apel a făcut o analiză efectivă şi detaliată a elementelor factuale şi a concluzionat că nu suntem în situaţia unor fapte cu caracter ilicit, iar pe de altă parte, că recurentul-reclamant nu critică argumentaţia instanţei de apel, ci reiterează afirmaţii, formulate anterior, prin care încearcă să sugereze, în mod eronat, că intimaţii-pârâţi jurnalişti ar avea obligaţia înlăturării oricărui dubiu în sensul că nu s-a intervenit în niciun fel asupra respectivelor e-mail-uri şi nu a prezentării unei situaţii de fapt în registrul rezonabilităţii şi al plauzibilului.

A subliniat că, aşa cum a reţinut şi curtea de apel, jurnaliştii pot publica şi informaţii plauzibile dacă prezintă publicului informaţiile deţinute, atât timp cât acestea nu sunt redate într-o manieră care să le confere certitudine absolută, urmărind să formeze în mod nejustificat opinia publică într-o anumită direcţie, ci permiţând cititorilor să raţioneze şi să decidă în mod liber ce punct de vedere îşi formează.

Cu privire la verificarea autenticităţii e-mail-urilor în discuţie, a precizat că nu este o imposibilitate tehnică retransmiterea către o persoană a unei corespondenţe în cadrul căreia persoana respectivă nu este indicată ca fiind destinatar.

Totodată, a susţinut că, nu poate fi reţinut raţionamentul propus de recurentul-reclamant, deoarece este imposibil ca hacker-ul F., care locuia în judeţul Arad, să fi fost capabil să plăsmuiască o naraţiune cu atâtea detalii reale şi cu atâtea personalităţi reale care se aflau în diverse locuri la un moment dat.

A apreciat că nu se poate afirma că doar refuzul recurentului-reclamant de a nega conţinutul corespondenţei, ci inclusiv imposibilitatea hacker-ului F. de a plăsmui nişte e-mail-uri cu atâtea personaje şi întâmplări reale, verificabile ar putea să conducă un jurnalist de investigaţii la concluzia, absolut rezonabilă, că declaraţia autentică a martorului H. a fost dată pro causa sau ca urmare a unor ameninţări.

Intimata-pârâtă a precizat şi că este de notorietate că hacker-ul F. a fost condamnat pentru accesarea neautorizată a corespondenţei electronice a unor persoane publice, nicidecum pentru că ar fi inserat corespondenţă fabricată de el printre e-mail-urile reale ale respectivilor.

În plus, a mai arătat şi că demersul jurnalistic a fost animat de un interes public, întrucât viza gestionarea fondurilor publice şi posibile fapte de corupţie; demersul corespunde datoriei jurnalistului de informare a opiniei publice cu privire la chestiuni de interes general, aşa cum rezultă mutatis mutandis din hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Ressiot şi alţii contra Franţei.

Recurentul-pârât B. a depus întâmpinare la recursul principal declarat de reclamant, solicitând respingerea, ca neîntemeiată, a căii de atac, întrucât, în opinia sa, criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant A. a depus întâmpinare la recursul incident declarat de pârâtul B., prin care a solicitat: admiterea excepţiei nulităţii recursului formulat de recurentul-pârât B. şi, pe cale de consecinţă, constatarea nulităţii recursului, întrucât analiza aspectelor invocate de prin cererea de recurs reprezintă o simplă nemulţumire a acestuia cu privire la hotărârea instanţei de apel, dar care nu determină încadrarea în motivele de recurs stabilite în mod expres de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ. în subsidiar, în condiţiile în care excepţia nulităţii nu este admisă, a solicitat respingerea recursului incident formulat de către pârât, ca nefondat, decizia recurată fiind legală în raport de criticile formulate de către acesta.

Cu referire la criticile aduse de către recurentul-pârât B. cu privire la modalitatea de soluţionare a excepţiei prescripţiei, a arătat că, în ceea ce priveşte primul petit al cererii de chemare în judecată (obligarea părţilor adverse la retractarea articolelor defăimătoare), acestea este imprescriptibil, conform art. 253 alin. (4) C. civ. şi art. 2502 alin. (1) C. civ.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea petit (obligarea pârâţilor la plata de daune morale), a susţinut că acesta este prescriptibil, termenul începând să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea, conform art. 2528 C. civ. şi nicidecum de la data săvârşirii faptei ilicite, aşa cum în mod nefondat susţine partea adversă.

A subliniat că instanţa de apel a reţinut în mod legal că articolele defăimătoare i-au cauzat un prejudiciu la locul de muncă, iar, raportat la data manifestării acestui prejudiciu (data la care păgubitul a cunoscut paguba), este evident că acţiunea a fost introdusă în interiorul termenului de 3 ani prevăzut de lege; în orice caz, acţiunea a fost introdusă la data de 7 iunie 2018, în interiorul termenului de 3 ani calculat de la data publicării pe platforma D. a ultimului articol defăimător reclamat prin cererea de chemare în judecată (25 iunie 2015).

Recurentul-reclamant, faţă de criticile privind modalitatea de soluţionare de către instanţa de apel a excepţiei de neconvenţionalitate a art. 253 C. civ., a apreciat că recurentul-pârât se află într-o evidentă eroare, întrucât această excepţie nu este una de procedură, ci o apărare de fond.

A mai considerat şi că, nefiind vorba despre o excepţie, susţinerile părţii adverse cu privire la încălcarea art. 248 C. proc. civ., prin faptul că pretinsa excepţie nu a fost unită cu fondul, sunt nefondate şi, pe de altă parte, a arătat că instanţa de apel a acordat cuvântul asupra fondului cauzei, părţile susţinându-şi concluziile orale asupra tuturor aspectelor în discuţie, inclusiv asupra conformităţii dispoziţiilor de drept intern cu cele ale Convenţie europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Totodată, a menţionat şi că instanţa de apel a analizat în mod amplu această chestiune în paginile 67 şi 68 din decizie.

De asemenea, a susţinut că soluţia instanţei de apel de a nu analiza cererea incidentală depusă de către recurentul-pârât B. după închiderea dezbaterilor este una legală, în conformitate cu dispoziţiile art. 394 alin. (3) C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a solicitat şi admiterea propriului recurs, casarea deciziei instanţei de apel ca fiind nelegală şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti.

Prin răspunsul la întâmpinările formulate de intimata-pârâtă D. şi de recurentul-pârât B., recurentul-reclamant A. a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului, ca fiind neîntemeiată, şi admiterea recursului pe care l-a declarat, cu consecinţa casării deciziei recurate şi trimiterii cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

II.4. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

După întocmirea şi comunicarea raportului privind admisibilitatea în principiu a recursurilor, prin încheierea de şedinţă din data de 12 aprilie 2022, Înalta Curte a admis în principiu prezentele căi de atac, reţinând şi că nu este incidentă excepţia nulităţii recursurilor.

Prin aceeaşi încheiere a fost fixat termen de judecată, cu citarea părţilor în şedinţă publică, la data de 18 octombrie 2022, în vederea soluţionării pe fond a căilor de atac, termen la care Înalta Curte a reţinut cauza în pronunţare.

II.5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor şi apărărilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Recursul principal declarat de reclamantul A.

În esenţă, recurentul-reclamant a criticat decizia atacată, susţinând, prin raportare la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., încălcarea sau ignorarea de către instanţa de apel a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (inclusiv a cauzelor menţionate în cuprinsul deciziei recurate), a dispoziţiilor care guvernează limitele libertăţii de exprimare, dreptul la viaţă privată şi răspunderea civilă delictuală, precum şi a prevederilor naţionale şi europene care reglementează principiile de etică jurnalistică.

Prin cererea cu care a învestit instanţa de judecată, având ca temei răspunderea civilă delictuală, recurentul-reclamant a supus analizei conflictul dintre două drepturi fundamentale ale omului - dreptul recurentului-reclamant la viaţă privată (art. 26 din Constituţia României, art. 58 şi art. 71 şi următoarele C. civ. şi art. 8 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor Omului şi a libertăţilor fundamentale) şi, respectiv, dreptul părţilor adverse la liberă exprimare (art. 10 din Convenţie) -, fiecare dintre aceste drepturi putând fi supus unei restrângeri sau ingerinţe din partea statului, în condiţiile art. 75 C. civ. raportat la art. 8 alin. (2) şi art. 10 alin. (2) din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Considerând că părţile adverse şi-au exercitat dreptul fie cu rea-credinţă, fie cu încălcarea pactelor şi convenţiilor la care România este parte, prin cererea de chemare în judecată, recurentul-reclamant a pretins, în temeiul art. 10 alin. (2) din Convenţie, dispunerea unei măsuri (ingerinţe din partea statului) în dreptul părţilor adverse la libertatea de exprimare, respectiv prin admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată.

Cererea de chemare în judecată a fost fundamentată de instituţia răspunderii civile delictuale împrejurare faţă de care era necesară verificarea întrunirii în cauză a condiţiilor pentru antrenarea acesteia: fapta ilicită, prejudiciul, vinovăţia autorului şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

Prin cererea de recurs, recurentul-reclamant a formulat critici cu privire la cele reţinute de către instanţa de apel din perspectiva a două dintre condiţiile impuse de lege pentru a se putea reţine incidenţa răspunderii civile delictuale - existenţa faptei ilicite şi vinovăţia autorului faptei -, condiţii pe care curtea de apel le-a constatat a nu fi îndeplinite.

Astfel, recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel a ajuns la concluzia inexistenţei faptei ilicite constatând în mod greşit că ar exista o bază factuală pentru articolele incriminate prin cererea de chemare în judecată, ca urmare a ignorării sau aplicării eronate a criteriilor consacrate de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Faţă de această critică, Înalta Curte va proceda la evaluarea argumentelor aduse în susţinerea acesteia, din perspectiva respectării de către instanţa de apel a criteriilor de analiză ce rezultă din jurisprudenţa în materie a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, precum şi a normelor de drept material a căror nesocotire a fost invocată de recurentul-reclamant, fără a cenzura aprecierea probelor sau stabilirea situaţiei de fapt de către instanţa devolutivă, o atare analiză neputând fi exercitată în faza procesuală a recursului, în care se verifică legalitatea şi nu temeinicia deciziei atacate.

Înalta Curte reţine că, prin jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut o importantă distincţie între afirmarea unor fapte şi cea a unor judecăţi de valoare, iar potrivit Curţii, existenţa faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăţilor de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit.

Or, tocmai făcând această distincţie între categoria judecăţilor de valoare în care se încadrează exprimarea opiniei unei persoane asupra calităţilor profesionale, morale şi personale ale altuia, şi cea a afirmaţiilor factuale ce exprimă acuzaţii de a fi comis fapte determinate, instanţa europeană a arătat în mod explicit că, în măsura în care o persoană exprimă judecăţi de valoare, acesteia nu i se poate impune să facă proba verităţii celor afirmate, o astfel de obligaţie fiind imposibilă şi împiedicând persoanele să îşi afirme opinia despre alţii (Cauzele Jerusalem c. Austriei; Brasilier c. Frantei).

Cu alte cuvinte, distincţia anterioară este importantă sub aspect probatoriu întrucât, persoanelor care impută altora fapte obiective li se poate pretinde, în mod legitim, să dovedească o minimă bază factuală, pe când dovedirea adevărului unei judecăţi de valoare nu poate fi solicitată, pentru că, în caz contrar, în cea din urmă situaţie, s-ar aduce atingere chiar dreptului la libertatea de opinie - însă, cerinţa ce trebuie verificată în această ipoteză este aceea ca persoana care a făcut afirmaţia să fi acţionat cu bună-credinţă, astfel spus, să existe o minimă bază factuală a afirmaţiilor sale.

În speţă, curtea de apel, plecând de la distincţia realizată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului între fapte şi judecăţi de valoare, arătând că baza factuală trebuie să constituie fundamentul oricărei postări a jurnalistului, astfel încât să existe garanţia unei informări şi cercetări rezonabile a veridicităţii şi a exactităţii informaţiilor aduse la cunoştinţa publicului, a procedat la o amplă analiză a jurisprudenţei instanţei europene, în urma căreia a sintetizat principiile ce rezultă din aceasta şi cărora le-a dat eficienţă în raţionamentul care a dus la soluţia pronunţată asupra apelurilor.

Astfel, prin raportare la hotărârile pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Liviu Petrina contra României, Cornel Ivanciuc împotriva României, Lavric împotriva României, Cornelia Popa împotriva României, Gabriel Andreescu împotriva României, Niculescu - Dellakeza împotriva României şi Şipos contra României, instanţa de apel a reţinut că: limitele criticii admisibile variază în funcţie de calitatea persoanei la care se referă articolele de presă, prin această înţelegând implicit toleranţa de care trebuie să dea dovadă petentul faţă de presă, noţiune care se evaluează într-o relaţie de directă proporţionalitate cu statutul public, respectiv notorietatea persoanei în cauză; aprecierile realizate de jurnalist, ce îmbracă forma judecăţilor de valoare, potrivit terminologiei instanţei europene, nu sunt susceptibile de o probaţiune şi nici nu trebuie probate, deoarece s-ar ajunge la încălcarea dreptului la opinie, o componentă importantă a dreptului la exprimare, dar îşi conservă legitimitatea publicării dacă sunt secondate de buna-credinţă a jurnalistului şi se ancorează într-o bază factuală rezonabilă; un alt element relevant este modul în care jurnalistul prezintă un complex de circumstanţe faptice, fiind necesar a se evidenţia preluarea informaţiilor dintr-o sursă anume şi nu expunerea acestor ca reprezentând un adevăr obiectiv.

Printr-un prim argument în susţinerea încălcării de către curtea de apel a criteriilor consacrate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului ca fiind relevante în aprecierea limitelor libertăţilor de exprimare, precum şi a dispoziţiilor legale referitoare la obligaţia jurnaliştilor de a verifica informaţia din surse credibile, recurentul-reclamant a invocat faptul că instanţa de apel a omis să analizeze sursa de obţinere a informaţiilor din cuprinsul articolelor în cauză, prezumând absolut că şirul de corespondenţă preluat în cuprinsul articolelor defăimătoare ar proveni de la F. şi că aceasta ar reprezenta "un substrat factologic minimal rezonabil".

Aceste susţineri ale recurentului-reclamant sunt nefondate, instanţa de apel procedând la o analiză a cauzei prin raportare la criteriul de evaluare referitor la sursa de obţinere a informaţiilor, constatând indicarea în mod expres a acesteia de către ziarişti.

În speţă, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, sursa a fost indicată ca fiind reprezentată de informaţiile introduse în spaţiul public de către hackerul F., care a accesat căsuţele poştale electronice a mai multor personalităţi, printre care şi directorul Serviciului Român de Informaţii de la acel moment, aceasta fiind menţionată chiar în cadrul titlului articolului intitulat "Dezvăluirile lui F.. Şeful S.R.I. ştia de 4 ani că firma lui G. a pus la punct un sistem diabolic, bazat pe şpăgi."

De asemenea, în cuprinsul articolului intitulat "Ar trebui investigate contractele firmelor lui G.?", publicat pe platforma online E., s-a arătat că hackerul F. ar fi interceptat informaţia potrivit căreia o firmă aparţinând lui G. consideră că la Bruxelles este ca la Bucureşti şi încearcă fără succes să se apropie de cineva din Comisia Europeană, făcându-se în mod clar trimitere la sursa informaţiei, respectiv interceptările hackerului arădean.

Totodată, în articolul "Asocieri mai mult şi mai puţin secrete. Cine a protejat firmele lui G. şi I. în afacerile lor cu softurile pentru spitale?", publicat pe aceeaşi platformă, autorul acestuia, N., a menţionat că F., un cunoscut hacker arădean a reuşit să acceseze căsuţele poştale electronice a câtorva persoane importante din ţară, inclusiv pe cea a directorul Serviciului Român de Informaţii, descoperind că acesta era avertizat asupra unor posibile practici corupte ale firmei "O." a cărei influenţă s-a extins până la Bruxelles; în plus, a fost precizată şi sursa de informare, respectiv: informaţiile postate de recurentul-pârât B. pe site-ul C..

Toate aceste aspecte, ce rezultă din chiar titlul sau conţinutul articolelor incriminate, au fost reţinute de către instanţa de apel, care, în analiza efectuată cu privire la existenţa sau inexistenţa bunei-credinţe a jurnalistului - criteriu reţinut de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului - a constatat în mod corect că sursa informaţiilor publicate, astfel cum a fost anterior expusă, a fost în mod cert evidenţiată de jurnalişti.

În acelaşi context, analiza instanţei de apel, în conformitate cu criteriile impuse de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia reglementată de art. 10 din Convenţie, a vizat şi elementul privind verificarea veridicităţii informaţiilor publicate.

Astfel, a constatat că a existat o bază factuală rezonabilă pentru articolele publicate de recurentul-pârât B. pe platforma proprie C., constând în informaţiile difuzate în spaţiul public de către hackerul F., bază factuală care s-a conservat şi s-a consolidat prin atitudinea şi reacţiile celor vizaţi de e-mail-urile preluate.

Ca atare, a reţinut reacţia recurentului-reclamant care nu a negat în mod cert şi clar veridicitatea e-mail-urilor în care era parte, deşi jurnalistul în cadrul discuţiilor purtate i-a cerut în mod repetat această clarificare, precum şi faptul că H., iniţial, a postat un comentariu faţă de primul articol, prin care a evidenţiat că are curajul să-şi asume faptele sale, după care a şters acest comentariu, justificând că nu îi aparţine, în condiţiile în care a afirmat că e-mail-ul, precum şi contul său de facebook au fost accesate ilicit de altcineva, care ar fi postat comentariul respectiv, cu precizarea că nu a formulat niciun fel de sesizare către instituţiile competente pentru investigarea faptelor reclamate, potrivit depoziţiei date în cursul procesului.

De asemenea, a apreciat că sunt relevante depoziţia matorului P., care a arătat că H. i s-ar fi confesat în legătură cu ameninţările deosebit de grave pe care le-ar fi primit în legătură cu solicitarea lui G. de a retracta formal raportul trimis directorului Serviciului Român de Informaţii, precum şi hotărârea penală prin care hackerul F. a fost condamnat pentru comiterea mai multor infracţiuni legate de accesarea fără drept a conturilor de e-mail ale mai multor persoane, inclusiv M., restricţionarea accesului, prin schimbarea parolelor, deţinerea controlului şi accesarea repetată şi fără drept a conturilor de e-mail a acestor persoane, inclusiv transferarea neautorizată în propriul sistem informatic a datelor informatice aflate în conturile de e-mail compromise, fără a se reţine denaturarea conţinutului informaţiilor preluate din conturile de email accesate ilegal.

Instanţa de apel a luat în considerare şi corespondenţa purtată de recurentul-pârât B. cu oficialul european Q., prin care i se cererea acestuia să certifice autenticitatea e-mail-ului prin care răspundea recurentului-reclamant, invocând inutilitatea unei întâlniri particulare, raportat la transparenţa cu care se va organiza şi realiza proiectul R. - expertul IT aflat la conducerea acestui proiect răspunzând recurentului-pârât, confirmând autenticitatea e-mail-ului şi evidenţiind că, deşi nu-şi aminteşte numele recurentului-reclamant, îşi aminteşte că a transmis un astfel de mesaj.

În concluzie, în urma aprecierii probelor administrate în cauză, instanţa de apel a reţinut că jurnalistul a depus diligenţe pentru a stabili veridicitatea faptelor prezentate în articolele postate în mediul online.

În ceea ce priveşte materialul postat la data de 27 ianuarie 2014 pe platforma E., curtea de apel a constatat că acesta constituie o preluare de pe platforma proprie a recurentului-pârât B. a celor două e-mail-uri (cel trimis de H. către M. şi cel trimis recurentului-reclamant de către conducătorul departamentului ce se ocupa de întreg procesul de implementare a proiectului intitulat R.), iar subiectul principal al celui de-al doilea articol postat pe aceeaşi platformă, ce aparţine lui N., era reprezentat de o analiză a istoricului a societăţilor "O." şi "S.", indicându-se că sursa este materialul publicat de recurentul-pârât B. pe site-ul C. - jurnalistul a reprodus e-mail-ul trimis de H. către directorul Serviciului Român de Informaţii din acel moment şi a evidenţiat, imediat după conţinutul mesajului electronic, faptul că H. a negat schimbul de e-mail-uri cu M., potrivit jurnalistului B..

Totodată, curtea de apel a analizat şi depoziţia dată, în calitate de martor audiat în faţa primei instanţe, de N., reţinând că această declaraţie este de natură a aduce lămuriri suplimentare asupra contextului în care a fost scris articolul respectiv, martorul arătând şi că a intrat în posesia unor documente referitoare la motivele blocării fondurilor europene pe parte de IT pentru România, documentaţia respectivă vizând controalele realizate asupra unor contracte de informatizare a unor spitale din ţară pe baza fondurilor europene, iar, în paralel jurnalistul a realizat o investigaţie a istoricului afacerilor celor care au fondat firmele câştigătoare ale licitaţiilor publice; martorul a evidenţiat mecanismul unei asocieri vizibile pe SEAP, având ca rezultat obţinerea unor contracte cu spitalele din România pentru informatizarea acestora cu programe informatice special create şi contra unor sume mari de bani, jurnalistul apreciind că a reuşit să demonstreze că există o legătură între G. şi oamenii care au condus Serviciul Român de Informaţii în ceea ce priveşte partea de IT.

A mai reţinut instanţa de apel că un alt aspect, relevant din perspectiva diligenţelor depuse de martor pentru a verifica autenticitatea informaţiilor, este reprezentat de faptul că a cercetat şi articolele publicate în presa de calitate de la acel moment, ceea ce l-a condus la concluzia că email-ul interceptat fusese preluat de marea parte a presei şi nu se identifica existenţa vreunei negaţii privind autenticitatea acestuia, singura fiind cea a lui H., care a fost preluată în cadrul articolului.

Ca atare, instanţa de apel, examinând aspectele relevante ale articolului semnat de N., coroborate cu cele relatate de martor în faţa primei instanţe, a constatat că sunt evidenţiate demersurile pe care le-a întreprins jurnalistul pentru a verifica şi a se edifica asupra veridicităţii informaţiilor preluate de pe site-ul C., cu precizarea că acesta a arătat şi circumstanţele faptice pe baza cărora şi-a format şi şi-a menţinut convingerea asupra autenticităţii datelor preluate din ceea ce a publicat F..

Astfel, curtea de apel a reţinut, şi în privinţa celor două materiale publicate pe platforma E., existenţa unei baze factuale, relevantă în această privinţă fiind apreciată şi depoziţia autorului celui de-al doilea articol, în cadrul căruia acesta a explicat demersurile pe care le-a întreprins pentru a se informa şi a se edifica asupra realităţii celor cuprinse în e-mail-urile interceptate de hackerul F., acestea constând şi în discuţiile purtate cu recurentul-pârât B..

Înalta Curte arată că instanţa de recurs nu are competenţa de a reevalua probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt care deja a fost constatată în urma administrării probatoriului, deoarece modul în care instanţele de fond au interpretat probele administrate şi au stabilit pe baza acestora o anumită situaţie factuală nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 C. proc. civ.

Or, recurentul-reclamant, susţinând că instanţa de apel a omis să analizeze aspectul vizând veridicitatea informaţiilor publicate şi a ignorat toate elementele, care, în opinia sa, coroborat, dovedesc indubitabil că respectiva corespondenţă dintre H. şi M. nu a existat, în realitate, solicită instanţei de recurs să procedeze la o reanalizare a probelor.

O reinterpretare a probatoriilor administrate în cauză nu este posibilă în calea de atac a recursului, aşa cum s-a arătat anterior, astfel încât nu se mai poate proceda la o reanalizare a probelor depuse la dosar, pentru a schimba, aşa cum a solicitat recurentul-reclamant, valoarea probatorie a acestora, astfel cum a fost reţinută de către instanţele anterioare.

Ca atare, argumentele recurentului-reclamant cu privire la aspectele ce rezultă din probele administrate în cauză (declaraţia notarială şi mărturia dată în faţa primei instanţe de către H., răspunsurile sale la interogatoriile administrate, răspunsurile sale din cadrul corespondenţei purtate cu recurentul-pârât B., declaraţia publică a lui M., precum şi declaraţia lui Q.) nu sunt de natură a putea fi analizate de către instanţa de recurs, vizând aspecte ce ţin de temeinicia deciziei recurate şi nu de legalitatea acesteia, chestiuni care excedează controlul de legalitate ce se realizează în această fază procesuală.

Totodată, în condiţiile în care curtea de apel a procedat la o cercetare amplă a circumstanţelor în care au fost publicate articolele incriminate, reţinând demersurile efectuate de către jurnalişti în acest context, nu poate fi validată susţinerea din recurs în sensul că, în analiza realizată, instanţa de apel ar fi ignorat obligaţia jurnaliştilor de a proceda la efectuarea unor verificări personale, prin prisma cerinţei verificării autenticităţii informaţiilor şi a existenţei unor surse credibile, în conformitate cu cele statuate prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin pct. 4 din Rezoluţia nr. 1003/1993, precum şi de Codul Deontologic al Ziaristului adoptat de L..

Aşa cum s-a mai arătat, curtea de apel a reţinut că recurentul-pârât B. a preluat din spaţiul public documente deja existente, extrase de hackerul F., care erau de interes public, întrucât tindeau a scoate la iveală relaţii de corupţie dintre şeful Serviciului Român de Informaţii de la acel moment şi oameni de afaceri care aveau o strânsă legătură cu acest serviciu şi care erau subiectul unor informaţii apărute deja în mass-media.

În plus, curtea de apel a constatat că recurentul-pârât a purtat o corespondenţă cu oficialul european Q., prin care i-a solicitat să certifice autenticitatea corespondenţei electronice prin care acesta răspundea recurentului-reclamant, invocând inutilitatea unei întâlniri particulare, raportat la transparenţa cu care se va organiza şi realiza proiectul R. şi, totodată, datele publicate au fost verificate şi confirmate de sursa H., care, ulterior a revenit asupra celor iniţial declarate.

Referitor la autorul N., instanţa de apel a constatat că acesta a intrat în posesia unor documente ce vizau motivele blocării fondurilor europene pe parte de IT pentru România, a realizat o investigaţie proprie şi a cercetat şi articolele publicate pe aceeaşi temă în presa de calitate de la acel moment.

În privinţa informaţiilor dintr-un articol de presă, conform practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului, acestea nu trebuie să aibă precizia faptelor prezentate într-un act de acuzare sau o hotărâre judecătorească, întrucât dreptul publicului la informare este un element esenţial în evaluarea caracterului licit/ilicit al informaţiilor conţinute de articolele de presă.

În plus, contrar argumentelor recurentului-reclamant, Înalta Curte are în vedere că, în speţă, potrivit situaţiei de fapt, asupra căreia instanţa de recurs nu poate formula aprecieri proprii, la baza judecăţilor de valoare şi a afirmaţiilor factuale exprimate, s-au aflat nu numai informaţiile aduse în mediul public de hackerul "F.", ci şi alte date obiective a căror realitate este confirmată de probele administrate, reţinute de instanţa de apel şi evidenţiate anterior.

Sunt nefondate şi susţinerile recurentului-reclamant prin care acesta pretinde lipsa unei analize exigente a conţinutului şi a formei articolelor (prin care ar fi fost aduse, în opinia sa, acuzaţii mincinoase, false, defăimătoare şi denigratoare privind participarea în cadrul unui grup infracţional la săvârşirea unei infracţiuni de corupţie în vederea obţinerii de avantaje financiare).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat întotdeauna că art. 10 din Convenţie protejează atât conţinutul ideilor şi informaţiilor comunicate, cât şi modul de exprimare al acestora [De Haes şi Gijsels împotriva Belgiei; Jersild împotriva Danemarcei; Oberschlick împotriva Austriei (nr. 1)].

În ceea ce priveşte conţinutul şi forma publicaţiilor în litigiu, principiul a fost întotdeauna libertatea de tratament inerentă profesiei de jurnalist; instanţa europeană a amintit, de exemplu, că nu este de competenţa sa ori a instanţelor naţionale să înlocuiască presa în această privinţă (Couderc şi Hachette Filipacchi Associés împotriva Franţei; Jersild împotriva Danemarcei).

Sub acest aspect, curtea de apel, după o prezentare amplă a conţinutului articolelor incriminate şi a succesiunii publicării acestora, a constatat că, întrucât cele relatate constituie aspecte de fapt şi aprecieri critice, potrivit distincţiei făcute în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului între judecăţi de valoare şi prezentarea unor elemente faptice, care aveau suport în realitatea factuală, publicarea acestor afirmaţii nu s-a realizat într-o manieră virulentă sau incompletă, cu consecinţa deformării realităţii.

De asemenea. a procedat la analiza limbajului utilizat de cei doi jurnalişti, în acord cu principiile ce emană din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Cu privire la articolele publicate pe platforma proprie a recurentului-pârât, a constatat că limbajul utilizat pentru redactarea acestora, este unul decent, fără exagerări nepermise, fiind introduse chiar elemente dubitative atunci când era cazul pentru a nu deforma realitatea şi pentru a nu impune în mod tranşant cititorilor propriul punct de vedere, cum este cazul articolului intitulat "Apăraţi-l pe H.", în care se face referire la presupusa schemă de corupţie practicată de companiile lui G. sau chiar afirmând că anumite aspecte nu sunt cunoscute, precum statutul lui H., în privinţa căruia a arătat că nu se cunoaşte dacă era ofiţer sub acoperire, agent al Serviciului Român de Informaţii sau informator ocazional în cadrul aceluiaşi articol de presă.

Referitor la articolul publicat de platforma E., curtea de apel a remarcat introducerea, de asemenea, a unor elemente dubitative, evidenţiate de folosirea modului condiţional-optativ, mesajul transmis fiind acela că e posibil ca hackerul F. să fi interceptat o informaţie, potrivit căreia o societate comercială aparţinând lui G., procedând ca în ţară, a încercat să abordeze pe cineva din cadrul Comisiei Europene care lucrează cu contracte privind gestionarea banilor publici; totodată, anterior reproducerii conţinutului celor două e-mail-uri, a fost pusă în mod retoric întrebarea dacă această firmă nu ar trebui investigată, din moment ce este posibil ca în altă situaţie să fi avut succes.

A constatat că scopul folosirii acestor elemente susceptibile să introducă un dubiu este acelaşi: de a prezenta publicului informaţiile deţinute, dar nu într-o manieră care să le confere certitudine absolută, urmărind să formeze în mod nejustificat opinia publică într-o anumită direcţie, ci să permită cititorilor să reacţioneze şi să decidă în mod liber ce punct de vedere îşi formează.

Referitor la cel de-al doilea articol postat pe platforma E., ce aparţine lui N., instanţa de apel a reţinut că autorul articolului a scos în evidenţă în cadrul declaraţiei date în faţa tribunalului, faptul că a introdus elemente dubitative în materialul publicat, ca o măsură de precauţie, menţionând totodată şi existenţa declaraţiei de negare date de H., astfel încât, prezentarea elementelor de fapt să fie cât mai completă, cuprinzând şi aspecte contrare celor evidenţiate de e-mail-urile interceptate de hacker, ceea ce conduce la o conduită jurnalistică caracterizată prin bună-credinţă şi prin intenţia autorului articolului de a aduce în atenţia publicului o chestiune de interes general, permiţând cititorilor să-şi formeze propria opinie, în acord cu discernământul şi criteriile etice ale fiecăruia.

Totodată, curtea de apel a apreciat că este necesar să clarifice unele aspecte legate de natura de interes public sau nu a chestiunii dezbătute prin articolele incriminate, procedând la o atare analiză în strânsă legătură cu criteriile ce vizează notorietatea persoanei vizate şi contribuţia acestora la o dezbatere de interes general.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat întotdeauna rolul esenţial al presei de "câine de pază" într-o societate democratică şi a stabilit o corelaţie între funcţia jurnaliştilor de a difuza informaţii şi idei despre toate chestiunile de interes general şi dreptului publicului de a le primi (Satakunnan Markkinapörssi Oy şi Satamedia Oy împotriva Finlandei, Bédat împotriva Elveţiei, Axel Springer AG împotriva Germaniei, Sunday Times împotriva Regatului Unit, Campos Dâmaso împotriva Portugaliei).

În cazul în care libertatea presei este în joc, autorităţile dispun doar de o marjă de apreciere restrânsă pentru a stabili dacă există o "nevoie socială imperioasă" (Stoll împotriva Elveţiei).

De asemenea, instanţa europeană a considerat că obstacolele ridicate în vederea restrângerii accesului la informaţii de interes public riscă să descurajeze persoanele care lucrează în mass-media sau în domenii conexe să investigheze anumite subiecte de interes public (Magyar Helsinki Bizottság împotriva Ungariei, Shapovalov împotriva Ucrainei).

Curtea a acordat întotdeauna o importanţă deosebită faptului că publicarea de informaţii în presă serveşte interesului public şi contribuie la o dezbatere de interes general; numai circumstanţele fiecărei cauze trebuie să permită constatarea existenţei unui astfel de interes (Standard Verlags GmbH împotriva Austriei, pct. 46; Von Hannover împotriva Germaniei).

În opinia Curţii, se referă la un interes general chestiunile care afectează publicul într-o asemenea măsură încât acesta poate să se intereseze în mod legitim de aşa ceva, care îi stârnesc atenţia sau îl preocupă în mod semnificativ, în special, pentru că acestea privesc bunăstarea cetăţenilor sau viaţa comunităţii. Acest lucru este valabil şi pentru chestiuni care pot să genereze o mare controversă, care privesc o temă socială importantă sau care se referă la o problemă despre care publicul ar avea un interes să fie informat.

Totodată, din jurisprudenţa instanţei europene rezultă că natura publică sau notorie a unei persoane influenţează protecţia de care se poate bucura viaţa sa privată; rolul sau funcţia persoanei în cauză şi natura activităţilor care fac obiectul reportajului constituie, aşadar, un criteriu important (Von Hannover împotriva Germaniei, Alpha Doryforiki Tileorasi Anonymi Etairia împotriva Greciei).

Or, în cauză, instanţa de apel a dat eficienţă tuturor criteriilor anterior menţionate, ce se desprind din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în care a fost analizat echilibrul dintre cele două drepturi reglementate de către Convenţie, prin prevederile art. 8 şi art. 10 - dreptul la viaţă privată şi dreptul la liberă exprimare.

Astfel, în mod corect instanţa de apel a reţinut că recurentul-reclamant se bucură de o anumită notorietate, având în vedere pregătirea sa profesională şi statutul profesional dobândit, luând în considerare şi situaţia financiară şi socială a acestuia, plecând de la calităţile deţinute, respectiv de: consilier care a desfăşurat activităţi de consultanţă în cadrul unor comitete şi grupuri de lucru ale Comisiei Europene, consilier pe problema cooperării interregionale în cadrul T., director la firma U., manager al filialei din Bruxelles al societăţii comerciale O., precum şi project officer în cadrul V., oferind consultanţă firmelor italiene care intenţionau să acţioneze în România.

Se observă că instanţa de apel a făcut trimitere la probele care i-au format convingerea că recurentul-reclamant se bucură de notorietate în cadrul mediului de afaceri, nu neapărat din perspectiva apariţiilor sale publice sau de om politic, ci a activităţii sale profesionale.

Plecând de la constatarea că recurentul-reclamant, în accepţiunea Convenţiei, nu este o persoană publică, bucurându-se doar de o anumită notorietate, instanţa de apel şi-a continuat analiza prin raportare la problema dezbătută în cuprinsul articolelor în cauză, în condiţiile în care, anterior, reţinuse şi că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, în situaţia în care persoana vizată nu este o persoană publică, ci se bucură doar de o anumită notorietate, se impune o interpretare mai strictă din punctul de vedere al libertăţii de exprimare. Ca atare, a verificat dacă se justifică, prin subiectul articolelor, o imixiune în viaţa privată a recurentului-reclamant, implicit a dreptului său la onoare şi reputaţie.

A constatat că subiectul articolelor, privind maniera în care se încearcă accesarea fondurilor europene de către societăţile comerciale române, fenomenul vizat fiind acela al unor tentative de corupţiei practicate la nivelul înalt al Comisiei Europene, constituie o chestiune de interes public, în privinţa căreia este rezonabil a consideră că societatea trebuie informată, presa exercitând, în acest context, rolul său de "câine de pază" al democraţiei.

În plus, a arătat că articolul redactat de N. s-a limitat la a prelua e-mail-ul în discuţie de pe site-ul C., aspect care a fost specificat ca atare, în condiţiile în care subiectul principal al postării viza o analiză a istoricului a două societăţi comerciale înfiinţate de G. şi I., necesitatea unei astfel de analize fiind justificată din perspectiva faptului că aceste firme au obţinut mai multe contracte pentru informatizarea unor unităţi spitaliceşti din ţară, contracte ce fac parte din seria celor ce au determinat suspendarea plăţilor din fonduri europene în domeniul destinat dezvoltării informatice.

Ca atare, fără a putea cenzura temeinicia celor constatate prin decizia recurată, Înalta Curte, contrar celor susţinute de către recurentul-reclamant, reţine că instanţa de apel a făcut o amplă analiză a conţinutului şi formei articolelor pretins a fi defăimătoare, precum şi a contribuţiei acestora la o dezbatere de interes general şi a notorietăţii persoanei vizate, în conformitate cu reperele ce rezultă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În urma întregii analize efectuate, curtea de apel, în mod legal, făcând o aplicare corectă a criteriilor relevate de instanţa europeană, a reţinut există o minimă bază factuală pentru materialele postate, prin articolele publicate, jurnaliştii reproducând informaţiile obţinute din propriile surse de informare (protejate, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului), aşa cum se specifică şi în cuprinsul articolelor, iar aprecierile pe care le-au realizat şi care au natura unor judecăţi de valoare, au la bază argumente şi elemente factuale, care fac ca acestea să se încadreze în parametrii rezonabilităţii şi să îmbrace o formă verosimilă.

Pe cale de consecinţă, a constatat că nu se poate reţine existenţa unei fapte ilicite, în condiţiile în care aspectele publicate nu au încălcat limitele care se circumscriu exerciţiul rezonabil al libertăţii de exprimare, astfel cum sunt prevăzute în textul normei convenţionale.

Prin urmare, faţă de cele anterior constatate, Înalta Curte apreciază că sunt nefondate criticile recurentului-reclamant privind nelegalitatea hotărârii recurate prin prisma constatării inexistenţei fapte ilicite, condiţie obligatorie pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, instanţa de apel ajungând la această concluzie în mod argumentat şi în deplină concordanţă cu jurisprudenţa în materie a Curţi Europene a Drepturilor Omului şi a normelor de drept material din legislaţia naţională, corespondente art. 8 şi art. 10 ale Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, astfel cum s-a arătat anterior.

Nu se poate reţine nici o încălcare a normelor europene şi naţionale care reglementează principiile de etică jurnalistică, în condiţiile în care, deşi nu face referire expresă la Rezoluţia nr. 1003/1993 adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei la 1 iulie 1993, la Codul Deontologic al Jurnalistului, elaborat de Convenţia Organizaţiilor de Media sau la Codul Deontologic al Ziaristului adoptat de L., instanţa de apel a procedat la analiza criteriilor în baza cărora se tranşează concursul dintre dreptul la viaţă privată şi dreptul la liberă exprimare, prin raportare la elementele ce se desprind din jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului în cazul particular al exercitării dreptului recunoscut de art. 10 din Convenţie de către jurnalişti, care sunt aceleaşi cu cele ce rezultă din rezoluţia şi codurile invocate de recurentul-reclamant şi în raport de care, partea a înţeles să îşi contureze criticile aduse prin cererea de recurs.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurentul-reclamant a criticat decizia recurată susţinând o interpretare greşită a dispoziţiilor ce reglementează răspunderea civilă delictuală, prin prisma celor reţinute în analiza realizată asupra condiţiei vinovăţiei.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că pentru antrenarea răspunderii civile delictuale se impune a fi întrunite cumulativ mai multe condiţii (fapta ilicită, existenţa prejudiciului, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia), constatarea neîntrunirii oricăruia dintre acestea fiind de natură a determina respingerea acţiunii.

Prin urmare, instanţa de apel în mod corect a constatat că, reţinând inexistenţa faptei ilicite, apare ca inutilă examinarea celorlalte condiţii, referitoare la vinovăţie, prejudiciu şi legătură de cauzalitate.

Pe de altă parte, nu pot fi valorificate, în sensul dorit de către recurentul-reclamant, nici susţinerile prin care acesta, raportat la temeiul de drept al cauzei, invocă o interpretare greşită dată de către instanţa de apel asupra condiţiei vinovăţiei, în contextul transpunerii acesteia în noţiunea de rea-credinţă, noţiune autonomă de drept european.

Aceasta, întrucât, în dezvoltarea argumentelor aduse în susţinerea acestei afirmaţii, recurentul-reclamant a reluat, în esenţă, aspectele invocate prin criticile aduse deciziei recurate din perspectiva analizei realizate asupra condiţiei existenţei faptei ilicite şi care, aşa cum s-a arătat anterior, au fost apreciate a fi fie nefondate, fie critici de netemeinicie a hotărârii recurate ce nu pot forma obiectul cercetării instanţei de recurs.

Astfel, recurentul-reclamant a arătat că elementele în funcţie de care se apreciază buna-credinţă a jurnalistului sunt: verificarea credibilităţii surselor informaţiilor, acurateţea datelor furnizate, atitudinea jurnalistului acţionat în judecată.

Or, aşa cum s-a mai reţinut, instanţa de apel a procedat la o analiză a tuturor aspectelor la care a făcut referire recurentul-reclamant, observând atât buna-credinţă a pârâţilor, cât şi existenţa unui substrat factologic minimal, rezonabil atât pentru aspectele de fapt expuse, cât şi pentru aprecierile personale.

A constatat că jurnaliştii au expus care sunt sursele informaţiilor prezentate, demersurile şi verificările care au dus la concluzia credibilităţii acestora, precum şi faptul că aceştia au dat dovadă de o conduită conformă cu etica jurnalistică, caracterizată prin bună-credinţă, iar publicarea informaţiilor nu s-a realizat într-o manieră virulentă sau incompletă, cu consecinţa deformării realităţii, şi nici cu scopul de a aduce atingere reputaţiei şi demnităţii recurentului-reclamant.

De asemenea, procedând la o analiză din perspectiva Convenţiei şi reţinând inexistenţa unei fapte ilicite, în condiţiile în care limitele de exerciţiu ale libertăţii de exprimare consacrate de art. 10 din Convenţie nu au fost depăşite, raportat de existenţa bazei factuale a materialelor publicate, conservată şi consolidată în raport de elementele faptice anterior examinate în detaliu, de conduita profesională a jurnaliştilor, caracterizată prin bună-credinţă, de limitele criticii admisibile faţă de notorietatea relativă de care bucură recurentul-reclamant, în virtutea statutului profesional şi social, de caracterul de interes public al chestiunilor supuse dezbaterii jurnalistice, instanţa de apel a apreciat că nu se impune intervenţia statală (prin admiterea acţiunii) în privinţa niciuna din capetele de cerere formulate cu care reclamantul a învestit instanţa de judecată.

În plus, Înalta Curte reţine că nu pot face obiectul în această fază procesuală, criticile prin care recurentul-reclamant a susţinut că în mod eronat şi contrar evidenţei faptice instanţa de apel a apreciat că recurentul-pârât B. ar fi depus diligenţe în a stabili veridicitatea faptelor, că ar fi fost prezentate publicului şi elementele contrare relevate de corespondenţa interceptată, precum şi că ar fi fost introduse elemente dubitative în cuprinsul articolelor defăimătoare.

Aceasta, întrucât, aşa cum s-a mai arătat, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Or, prin aceste susţineri, recurentul-reclamant tinde la reaprecierea probelor, cu consecinţa stabilirii unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de instanţa de apel.

Cu referire la soluţia dată apelului incident, recurentul-reclamant a arătat că, reţinând inexistenţa faptei ilicite, instanţa de apel a respins cererea de chemare în judecată, această soluţie având ca efect implicit şi respingerea apelului incident, fără ca instanţa de apel să mai analizeze criticile de netemeinicie formulate prin acesta.

Ca atare, a arătat că, în situaţia admiterii recursului pe care l-a formulat, casarea va viza decizia recurată în integralitatea sa (mai puţin soluţia dată asupra excepţiei prescripţiei), deci inclusiv sub aspectul analizării aspectului incident, revenind instanţei de apel ca, în rejudecare, să se pronunţe inclusiv asupra criticilor pe care le-a formulat prin apelul incident.

Raportat la aceste susţineri ale recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că nu reprezintă un veritabil motiv de recurs, partea neaducând critici deciziei recurate din această perspectivă, ci exprimându-şi punctul de vedere cu privire la limitele rejudecării cauzei de către instanţa de apel, în situaţia în care va fi admis recursul său, cu consecinţa casării deciziei recurate şi trimiterii cauzei spre rejudecare.

Ca atare, faţă de toate argumentele anterior reţinute, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A., constatând caracterul nefondat al acestuia.

Recursul incident declarat de pârâtul B.

Prin primul motiv de recurs, ce vizează cele reţinute prin decizia recurată cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, recurentul-pârât a susţinut că este contrară dispoziţiilor art. 2528 alin. (1) C. proc. civ. interpretarea instanţei de apel prin care s-a arătat că termenul de trei ani începe să curgă de la momentul în care recurentul-reclamant "a resimţit puternic efectele" presupusului prejudiciu şi nu de la cel la care a luat cunoştinţă de presupusa faptă ilicită.

Înalta Curte reţine că, în speţă, tribunalul a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, soluţie care a fost confirmată de către instanţa de apel.

Astfel, în ceea ce priveşte pretenţiile recurentului-reclamant aferente capătului de cerere referitor la retragerea articolelor vătămătoare, în baza art. 253 alin. (2) coroborat cu art. 2502 alin. (2) pct. 1 C. civ., tribunalul a constatat că aceste pretenţii sunt imprescriptibile, iar, referitor la pretenţiile aferente capătului doi de cerere (obligarea pârâţilor la plata sumei de 100.000 euro, reprezentând daune morale pentru prejudiciului cauzat prin articolele de presă defăimătoare menţionate), raportat la dispoziţiile art. 253 alin. (4) teza a II-a coroborat cu art. 2502 alin. (2) pct. 1 C. civ., a apreciat că aceste pretenţii sunt supuse prescripţiei, însă acţiunea a fost formulată anterior împlinirii termenului de prescripţie.

Recurentul-pârât a formulat critici ce vizează raţionamentul instanţei de apel prin care au fost confirmate cele reţinute de către prima instanţă, în sensul că recurentul-reclamant a demarat prezentul demers judiciar anterior împlinirii termenului de prescripţie a dreptului la acţiune, prin raportare la momentul de la care acesta începe să curgă.

Potrivit art. 2523 C. civ.:

"Prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui".

Este, însă, posibil ca data naşterii dreptului la acţiune, adică data naşterii dreptului subiectiv sau a unui interes legitim, să nu fie cunoscută imediat de titularul dreptului, după cum se poate întâmpla ca acesta să aibă cunoştinţă de încălcarea dreptului din momentul în care este încălcat, contestat sau negat, însă se găseşte în imposibilitate fizică, morală sau juridică de a acţiona imediat.

În asemenea situaţii, începerea prescripţiei extinctive la data naşterii dreptului la acţiune, ar face ca prescripţia să se împlinească înainte ca titularul dreptului subiectiv să aibă posibilitatea efectivă de a acţiona pentru a-şi apăra dreptul, împrejurare care ar contraveni în mod flagrant principiilor şi raţiunilor care guvernează această materie.

Principiul consacrat de aceste dispoziţii legale are un caracter general, în sensul că se aplică ori de câte ori nu-şi găseşte incidenţa vreo regulă specială, edictată pentru un caz particular.

În speţă, raportat la obiectul litigiului, sunt aplicabile dispoziţiile art. 2528 alin. (1) C. proc. civ., ce reglementează momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie în cazul dreptului la acţiunea în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită.

Aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, în doctrină, s-a arătat că legea prevede două momente alternative din care începe să curgă termenul de prescripţie al acţiunii în repararea unei pagube cauzate printr-o faptă ilicită: momentul subiectiv (acela în care victima a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea) şi momentul obiectiv (acela în care victima ar fi trebuit să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea).

În ceea ce priveşte începutul curgerii termenului de prescripţie, legiuitorul român a legat începutul prescripţiei extinctive de naşterea dreptului la acţiune, iar nu de naşterea dreptului subiectiv material. Astfel, prescripţia dreptului la acţiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită nu începe, deci, să curgă de la data când s-a produs paguba, deşi - în mod obiectiv - dreptul la acţiune trebuie considerat că a luat naştere de la acea dată, ca şi dreptul subiectiv la reparaţie, ci de la data la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea.

În concordanţă cu aceste aspecte ce rezultă din lege şi doctrină, curtea de apel a apreciat corect modul în care prima instanţă a tranşat chestiunea prescripţiei dreptului material la acţiune, având în vedere materialul probator administrat, cu precădere depoziţiile martorilor W. şi X..

Astfel, a reţinut că, potrivit celor relatate de martorul audiat în faţa primei instanţe, X., pe parcursul desfăşurării cursului Y., la care martorul a participat împreună cu recurentul-reclamant, timp de doi ani începând cu anul 2017, a apărut un dubiu cu privire la integritatea acestuia din urmă, raportat la articolele de presă editate în anul 2014, recurentul-reclamant fiind discreditat în timpul orelor şi marginalizat în timpul pauzelor, ceea ce l-a determinat să fie inhibat, frustrat şi să nu îşi mai dorească să contribuie la curs pentru a nu mai da naştere la afirmaţii răutăcioase din partea celorlalţi.

În plus faţă de prima instanţă, curtea de apel a avut în vedere şi cele evidenţiate de martora W., care a relatat că a lucrat cu recurentul-reclamant în industria sectorului public, iar în momentul în care departamentul de resurse umane a fost sesizat cu articolele publicate, la nivelul conducerii şi al colegilor recurentului-reclamat au apărut tot felul de întrebări şi o percepţie negativă faţă de caracterul acestuia, informaţiile publicate având impact şi în privinţa plecării recurentului-reclamant din cadrul firmei U..

Având în vedere situaţia faptică stabilită în urma interpretării coroborate a celor două depoziţii de martori, instanţa de apel a reţinut că, faţă de momentul la care s-a conturat faptul că recurentul-reclamant a conştientizat consecinţele generate de publicarea articolelor de presă, acţiunea pendinte este introdusă cu respectarea termenul general de prescripţie de 3 ani.

Înalta Curte constată că, raportat la situaţia de fapt a speţei, astfel cum aceasta a fost stabilită de către instanţa de apel şi care nu mai poate fi reevaluată în această etapă procesuală, în cauză, s-a reţinut în mod corect că momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie este cel la care recurentul-reclamant a cunoscut existenţa pagubei, care a devenit evidentă în urma schimbării atitudinii colegilor săi de curs şi colegilor de muncă, prin manifestări care erau rezultatul unor îndoieli cu privire la integritatea sa morală, generate de articolele apreciate a fi defăimătoare.

Prin urmare, cum termenul de prescripţie nu a început să curgă de la momentul publicării articolelor în anul 2014 sau de la 27 ianuarie 2014, când a avut loc discuţia purtată între recurentul-reclamant şi recurentul-pârât, ci de la momentul la care recurentul-reclamant a cunoscut consecinţele publicării articolelor incriminate, situat în perioada septembrie 2017 - iulie 2018, prezentul demers judiciar, iniţiat la data de 6 iunie 2018, a fost demarat anterior împlinirii termenului de prescripţie de 3 ani.

Ca atare, soluţia de validare de către curtea de apel a respingerii de către prima instanţă a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune este una conformă cu prevederile legale aplicabile speţei, prin raportare la situaţia de fapt reţinută.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurentul-pârât a criticat, din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., modul în care instanţa de apel a abordat excepţia de neconvenţionalitate pe care a ridicat-o în cauză, invocând că aceasta nu a fost pusă în dezbaterea părţilor, nu a fost unită cu fondul, precum şi că instanţa nu s-a pronunţat asupra ei.

Prin invocarea unei excepţii de neconvenţionalitate părţile pot invoca prevalenţa unor texte din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, drept raţiune pentru înlăturarea aplicării, în totalitate sau parţială, a unor norme din legislaţia românească, considerate a intra în conflict cu norma convenţională, această excepţie nefiind o excepţie în sens procedural.

În acest caz, denumirea de excepţie este utilizată relativ impropriu, forma procedurală adecvată fiind aceea a apărării de fond, astfel încât susţinerile formulate din această perspectivă de către parte sunt evaluate de către instanţă în cadrul analizei realizate asupra fondului cauzei.

Ca atare, nu se poate reţine o nesocotire a dispoziţiilor art. 248 C. proc. civ., cum pretinde recurentul-pârât, instanţa nefiind obligată să se pronunţe cu prioritate, anterior examinării fondului cauzei, asupra pretinsei neconvenţionalităţi a art. 253 C. civ. şi nici să dispună unirea acesteia cu fondul, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat anterior, nu este vorba despre o veritabilă excepţie procesuală, ci despre o apărare de fond invocată de către parte.

În contextul în care apelanţii-pârâţi au formulat critici cu privire la soluţia dată de către prima instanţă excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al recurentului-reclamant, instanţa de apel a analizat apărarea prin care s-a susţinut neconvenţionalitatea art. 253 C. civ., reţinând, totodată, că acest aspect a mai fost examinat în exprimarea punctului de vedere al instanţei cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a aceluiaşi articol, constatându-se că textul de lege supus dezbaterii este conform normelor şi exigenţelor convenţionale.

A arătat că prevederile art. 253 C. civ. reglementează mijloacele de apărare pe care legiuitorul le pune la dispoziţia persoanei prejudiciate prin comiterea unei fapte ilicite, atunci când vătămarea se produce prin lezarea drepturilor sale nepatrimoniale, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa sa, a relevat faptul că măsurile adoptate pentru a asigura protecţia drepturilor fundamentale intră în competenţa exclusivă a statelor contractante care se bucură de o marjă largă de apreciere în privinţa acestor modalităţi de remediere a prejudiciilor.

Ca atare, curtea de apel, reţinând că legiuitorul român a dat satisfacţie principiului interzicerii cenzurii, a apreciat că măsurile prevăzute de prevederile art. 253 C. civ. respectă cerinţele convenţionale.

Faţă de cele anterior arătate, Înalta Curte constată că este nefondată şi critica recurentului-pârât potrivit căreia instanţa nu a analizat şi nu s-a pronunţat asupra neconvenţionalităţii invocate.

Nu poate fi valorificată nici susţinerea recurentului-pârât în sensul că instanţa ar fi încălcat normele de procedură a căror nesocotire atrage nulitatea hotărârii prin nepunerea în discuţia părţilor a excepţiei de neconvenţionalitate, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat anterior, nu este vorba despre o excepţie în sens procedural, ci despre o apărare de fond, asupra căreia părţile au formulat susţineri.

Prin cel de-al treilea motiv de recurs, invocând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (5) şi (8) C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva unei pretinse omisiuni a instanţei de apel de se pronunţa asupra cererii prin care solicitase constatarea abuzului de drept, prin încălcarea de către recurentul-reclamant a dispoziţiilor art. 14 şi 15 C. civ., respectiv art. 12 C. proc. civ.

Cum prin această critică se susţine încălcarea unor norme de procedură şi nu de drept material, Înalta Curte va proceda la analiza acesteia prin prisma motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în care este încadrabilă.

Norma edictată de art. 394 alin. (3) C. proc. civ. prevede expres că, după închiderea dezbaterilor, nu este posibilă depunerea la dosarul cauzei a niciunui înscris, sub sancţiunea de nu fi luat în seamă, şi, cu atât mai mult, nu pot fi depuse cereri noi.

În speţă, dezbaterile asupra apelurilor au avut loc la termenul de judecată din data de 23 martie 2021, iar, după închiderea acestora, instanţa a reţinut cauza în pronunţare, dispunând amânarea pronunţării la data de 30 martie 2021, pentru a da posibilitatea părţilor să depună concluzii scrise. Ulterior, a amânat succesiv pronunţarea la 2 aprilie 2021 şi, respectiv, la 7 aprilie 2021, având nevoie de timp pentru a delibera.

La data de 29 martie 2021, recurentul-pârât a depus cerere de repunere a cauzei pe rol, în cuprinsul căreia, printre alte susţineri şi cereri, a arătat că aspectele legate de abuzul de drept pot fi cunoscute în toată întinderea şi gravitatea lor abia la finalul cercetării judecătoreşti, precum şi, dat fiind faptul că sarcina calificării ca abuzive a exercitării dreptului incumbă exclusiv instanţei de judecată în faţa căreia s-au produs faptele, principiul autorităţii de lucru judecat îl va împiedica să deschidă o acţiune în răspundere civilă delictuală.

Ulterior, la data de 2 aprilie 2021, recurentul-pârât a depus "Acţiune în constatare" prin care a solicitat constatarea abuzului de drept săvârşit în această cauză şi atragerea răspunderii civile delictuale a recurentului-reclamant.

Or, solicitarea recurentului-pârât de constatare a abuzului de drept reprezintă o cerere nouă, o veritabilă pretenţie, aşa cum a arătat chiar partea prin cererea de repunere a cauzei pe rol, care nu mai poate fi supusă analizei instanţei după închiderea dezbaterilor, dată fiind interdicţia instituită prin norma de la art. 394 alin. (3) C. proc. civ.

Prin urmare, în mod legal, prin raportare la norma de procedură anterior arătată, instanţa de apel a reţinut că acţiunea în constatare depusă de recurentul-pârât la dosarul cauzei după închiderea dezbaterilor nu poate fi avută în vedere şi nu poate fi valorificată în nicio modalitate la soluţionarea apelurilor declarate de părţi şi asupra cărora instanţa de apel trebuia să se pronunţe.

În consecinţă, faţă de toate cele anterior reţinute, Înalta Curte constată caracterul nefondat al recursului incident.

Având în vedere considerentele anterior expuse, reţinând că susţinerile formulate atât de recurentul-reclamant, cât şi de recurentul-pârât nu au determinat concluzia nelegalităţii hotărârii recurate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate.

Totodată, în ceea ce priveşte cererea formulată de intimata-pârâtă D. - Proiectul Alianţa pentru o E. de acordare a cheltuielilor de judecată, raportat la soluţia de respingere a recursului principal, constată că recurentul-reclamat A. se află în poziţia părţii care a pierdut procesul.

În ceea ce priveşte cuantumul acestora, reţine că la dosar a fost depusă dovada achitării onorariului de avocat de 3.004,75 RON (copii conform cu originalul de pe: factura seria x nr. x din data de 19 iulie 2021 şi extras privind tranzacţia din data de 25 octombrie 2021 - dosarul de recurs), suma fiind rezonabilă şi proporţională cu activitatea desfăşurată de avocatul intimatei-pârâte, care a întocmit şi depus la dosar întâmpinare şi a reprezentat partea în faţa instanţei.

Ca atare, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe recurentul-reclamant A. la plata către intimata-pârâtă D. - Proiectul Alianţa pentru o E. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.004,75 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursul principal declarat de reclamantul A. şi recursul incident declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 580 A din data de 7 aprilie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă pe recurentul-reclamant A. la plata către intimata-pârâtă D. - Proiectul Alianţa pentru o E. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.004,75 RON.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 octombrie 2022.