Damages for trademark counterfeiting upheld after both appeals fail

Şedinţa publică din data de 18 octombrie 2022

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cereri de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată la data de 12.10.2012 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. x/2012, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., să se dispună: interzicerea producerii, importului, distribuirii, comercializării, publicităţii şi oricăror acte de folosinţă în activitatea comercială, precum şi retragerea imediată de pe piaţă a tuturor produselor purtând semne identice sau similare cu marca comunitară "C." nr. x din 16.04.1996, sub sancţiunea plăţii amenzii civile maxime pe zi de întârziere prevăzute de art. 5803 C. proc. civ. obligarea pârâtei la plata despăgubirilor, estimate provizoriu la suma de 4.000 euro, echivalent în RON la data efectuării plăţii, reprezentând daune materiale în cuantum estimat provizoriu la 2.000 euro, precum şi la plata de despăgubiri morale, estimate cu titlu provizoriu în cuantum de 2.000 euro, aferente actelor de folosinţă fără drept, a unor semne identice sau similare cu marca comunitară "C." nr. x/16.04.1996; cu cheltuieli de judecată.

I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa nr. 956/9.09.2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis cererea şi a obligat pârâta S.C. B. S.A. să plătească reclamantei suma de 5.394.748 RON, daune materiale, suma de 840.212,6 RON, daune morale, precum şi suma de 35.605,04 RON, cheltuieli de judecată.

I.3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 939/7.12.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis apelul declarat de pârâtă, s-a schimbat în parte sentinţa apelată şi a stabilit cuantumul despăgubirilor materiale datorate de pârâtă reclamantei la suma de 3.086.411,72 RON şi al despăgubirilor morale la suma de 308.641 RON; s-a menţinut, în rest, sentinţa apelată; s-a luat act că apelanta nu a solicitat cheltuieli de judecată.

I.4. Hotărârea pronunţată în recurs de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin decizia nr. 3447/05.10.2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva deciziei nr. 939A din 7 decembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

I.5. Hotărârea pronunţată de curtea de apel în rejudecare

Prin decizia civilă nr. 1061A/30.06.2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a Civilă - a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă S.C. B. S.A., împotriva sentinţei civile nr. 956/09.09.2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2013, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A., cu sediul ales la D., în Bucureşti.

A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că:

A stabilit cuantumul despăgubirilor materiale datorate de pârâtă reclamantei la suma de 190.317,62 RON şi al despăgubirilor morale la suma de 19.031,762 RON.

A menţinut sentinţa pentru rest.

A admis în parte cererile de acordare a cheltuielilor de judecată.

A obligat intimata reclamantă la 46.936 RON taxă de timbru apel şi recurs către apelanta pârâtă.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei decizia civilă nr. 1061A din data de 30.06.2021 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a Civilă au declarat recurs reclamanta A. şi pârâta S.C. B. S.A.

II.1. Motivele de recurs

II.1.1. Recurenta-reclamantă A., prin motivele de recurs formulate, s-a prevalat de motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 teza I şi a II-a şi pct. 9 din C. proc. civ. 1865.

Recurenta solicită instanţei de recurs să dispună modificarea în tot a deciziei recurate, pronunţate în rejudecarea apelului, în sensul respingerii apelului formulat de intimata B. S.A., cu consecinţa menţinerii sentinţei pronunţate de prima instanţă, cu cheltuieli de judecată.

În cuprinsul memoriului de recurs, recurenta-reclamantă susţine că, decizia atacată, în principiu, este corectă în ceea ce priveşte soluţionarea aspectelor rămase de soluţionat în rejudecare, anume: a) Identificarea perioadei pentru care instanţa este învestită cu calculul prejudiciului cauzat prin actele de contrafacere; b) Identificarea categoriilor de cheltuieli deductibile din noţiunea de beneficiu injust; c) Excluderea din cadrul probaţiunii relevante a pretinselor operaţiuni comerciale de retur şi stornare despre care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut în mod definitiv că sunt fictive, constatând, totodată, că în cauză există un prejudiciu material şi moral cauzat titularului de drepturi.

Într-un prim motiv de recurs, recurenta susţine că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii raportat la stabilirea valorii probante a înscrisurilor de achiziţie a produselor contrafăcute în cauză, astfel încât consideră că este incident motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 7 teza a II-a C. proc. civ., iar, pe de altă parte, că hotărârea este nelegală şi nemotivată raportat la interpretarea dispoziţiilor legale cu privire la prejudiciul moral, ceea ce, în opinia recurentei atrage incidenţa motivelor de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 7, teza 1 şi pct. 9 C. proc. civ., din perspectiva celui din urmă motiv, susţinând că au fost greşit aplicate prevederile art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005.

În ceea ce priveşte beneficiul injust al pârâtei, instanţa de apel, în rejudecare, a considerat că este necesar a avea în vedere varianta C a raportului de expertiză, cu trimitere la anexele 1, 4c şi 5 a raportului iniţial, variantă realizată pentru perioada 12.10.2009 - 12.10.2012, dar care însă nu ia în calcul produsele retrase de pe piaţă sau stornate, deoarece prin decizia de casare au fost respinse criticile recurentei-pârâte referitoare la includerea în calculul beneficiului injust a acelor produse retrase sau stornate.

Totodată, se arată că varianta C a raportului de expertiză stabileşte că beneficiul obţinut de pârâta B. S.A. este de 190.317,62 RON pentru perioada 12.10.2009-12.10.2012, calculat prin scăderea costurilor totale de achiziţie (744.112,50 RON) din valoarea de vânzare (944.430,12 RON); instanţa a reţinut, în ceea ce priveşte situaţia de fapt, că au existat operaţiuni de achiziţie a produselor C. 400 ml numai începând cu 14.02.2012, iar nu începând cu data de 12.10.2009, reţinându-se existenţa unui număr de 5 achiziţii ce însumau 6.750 baxuri în valoare de 1.019.491,86 RON, din care au fost vândute doar 4.804 baxuri, în valoare de 934.430,12 RON; instanţa de apel, în rejudecare, a determinat valoarea totală a achiziţiilor de produse contrafăcute având în vedere înscrisurile puse la dispoziţie de B. S.A. pe care acestea din urmă a continuat să-şi susţină apelul, incluzând şi documentele de achiziţie provenite de la E. S.R.L..

Recurenta arată că beneficiul injust realizat de către pârâtă este cel rezultat din vânzarea produselor, nu din achiziţia lor, astfel că nu a fost luată în calcul de către Curte valoarea celor 6.750 de baxuri întrucât, dintre acestea, doar 4.804 au fost vândute. Curtea de apel nu a reţinut însă stornarea ulterioară a unei cantităţi de 3.302 baxuri, în valoare de 644.248,95 RON, reţinând, pe acest aspect, considerentele deciziei anterioare date în apel asupra caracterului fictiv al operaţiunilor comerciale desfăşurate cu E. S.R.L., inclusiv.

Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti cuprinde motive contradictorii privind stabilirea valorii probante a înscrisurilor de achiziţie a produselor contrafăcute, recurenta-reclamantă dezvoltând acest motiv de recurs pe temeiul art. 304 pct. 7 teza a II-a C. proc. civ. - hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Recurenta consideră că decizia este contradictorie dat fiind faptul că, deşi, pe de o parte, instanţa nu a ţinut cont de produsele retrase de pe piaţă şi de produsele stornate, reţinând caracterul fictiv al operaţiunilor realizate cu societatea E. S.R.L., iar, pe de altă parte, a considerat că aceleaşi operaţiuni cu E. S.R.L. sunt reale, când a reţinut achiziţiile de produse contrafăcute provenind de la această societate.

În prezenta cauză, după cum se poate observa din motivarea instanţei de apel, s-a luat în considerare varianta C a raportului de expertiză întocmit de expertul F., astfel cum a fost completat prin răspunsul la obiecţiuni, cu trimitere la anexele 1, 4c şi 5 ale raportului iniţial.

Potrivit Anexei 1 a raportului de expertiză, pârâta a avut în vedere pentru perioada relevantă 12.09.2009-12.10.2012 (necontestată prin prezentul recurs) un număr de 5 achiziţii: două achiziţii de la G., 2 de la H. şi una de la E.; potrivit Anexei nr. 4c a raportului privind "Situaţia cu produsele vândute fără facturi stornate de B.", valoarea totală a achiziţiilor este de 744.112,50 RON, valoare care cuprinde inclusiv achiziţiile de la societăţile E. S.R.L. şi G. şi H..

Aşa cum a reieşit încă din faţa primei instanţe, factura de la E. S.R.L. a fost prezentată de B. S.A. ofiţerilor de politie IPJ Ilfov ca justificare a provenienţei şampoanelor vândute către I., facturile de achiziţie şi retur având numere consecutive, deşi erau emise la 3 săptămâni distanţă una de cealaltă, fiind întocmite doar ca să justifice marfa livrată către I..

Or, atât timp cât instanţa de apel în mod corect nu a luat în calcul factura de stornare către această societate , motivat pe toate probele care au făcut evident că aceste operaţiuni comerciale au fost fictive, acelaşi raţionament trebuia aplicat şi în cazul facturii de achiziţie, neputând fi luată în calcul pentru că şi aceasta reprezintă tot o operaţiune fictivă pentru mascarea unor operaţiuni de comerţ ilegal.

Recurenta consideră că instanţa de apel a soluţionat nelegal, pe baza unor argumente aflate în contradicţie, reţinând că nu poate lua în considerare operaţiunile de retur de produse către E. S.R.L. pentru motivele reţinute de curtea de apel în primul ciclu procesual, fondate pe declaraţia reprezentaţilor societăţii E., societate al cărui obiect de activitate îl reprezintă lucrările de construcţii, şi care nu a derulat niciodată astfel de operaţiuni comerciale cu produse cosmetice, dar acceptând în baza de calcul factura de achiziţie provenită de la această societate pentru justificarea prezenţei produselor contrafăcute în deţinerea itnmatei-pârâte.

Raportat la societatea G. S.R.L., societatea administrată tot de un cetăţean turc, J., având ca obiect de activitate principal comerţ cu ridicata al fructelor şi legumelor, intimata-pârâtă a efectuat 2 achiziţii prin facturile consecutive, facturi contestate de către recurentă, însă, deşi instanţa nu a ţinut cont de stornări/retururi, facturile de achiziţie de la această societate au fost luate în calculul valorii achiziţiilor, intrând astfel în calculul sumei de 744.112,50 RON, ceea ce este total contradictoriu.

Or, în cazul în care Curtea de Apel Bucureşti, în rejudecare, ar fi soluţionat corect cauza urmându-şi propria concluzie, precum şi îndrumarea Înaltei Curţi din decizia de casare, ar fi constatat că nici după rejudecarea apelului, pârâta nu a prezentat documentele justificative reale - de achiziţie şi vânzare a produselor contrafăcute, mascând în continuare valoarea reală şi cantitatea produselor contrafăcute achiziţionate şi vândute, pentru a disimula beneficiul injust realizat.

Aşadar, recurenta apreciază că instanţa a emis o hotărâre contradictorie, deoarece, odată ce a considerat unele operaţiuni ca fiind fictive, acestea trebuiau excluse în totalitate, neputând justifica achiziţia produselor contrafăcute descoperite de organele de poliţie cu ocazia controalelor. Astfel, cea mai mare parte din operaţiunile comerciale prezentate în justificarea produselor contrafăcute nu pot susţine valoarea de achiziţie avută în vedere de către instanţă în valoare de 744.112,50 RON, deoarece au la bază înscrisuri nereale.

Omologând calcul din varianta C a raportului F., care conţinea în cadrul calculului valorii achiziţiilor facturile de la E., G. şi chiar una din achiziţiile de la H., nu se cunoaşte nici la acest moment exact de unde proveneau aceste produse şi câte achiziţii de produse contrafăcute au fost făcute de fapt.

Constatând că şi în cadrul apelului formulat chiar de către intimata-pârâtă B. S.A. aceasta nu a pus la dispoziţia instanţelor documentele reale de achiziţie a produselor contrafăcute prezentând spre calcul aceleaşi documente, incluzând şi documentele constatate ca nereale de la E., apelanta a încercat să falsifice datele privind beneficiul injust realizat, iar instanţa trebuia să constate că estimarea făcută de prima instanţă rămâne singura legală şi temeinică, conform art. 14 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 100/2005.

Deciziile anterioare pronunţate în cauză au reţinut că soluţia primei instanţe este temeinică şi legală în raport cu dispoziţiile art. 14 alin. (2) lit. b), însă, dând prevalenţă aplicării în principal a dispoziţiilor art. 14 alin. (2) lit. a), s)-a încercat administrarea unei probaţiuni suplimentare în rejudecare pentru determinarea beneficiului injust realizat din comerţul cu produse contrafăcute.

Or, astfel cum au reţinut definitiv instanţele de judecată anterioare, documentele prezentate de B. S.A. au fost fabricate după descoperirea comerţului cu produse contrafăcute la un nivel extins, constând în sute de mii de produse, distribuite prin toate lanţurile de hipermarketuri din ţară, doar pentru a justifica prezenţa stocurilor existente la data controlului în faţa organelor de poliţie, evitând prin fals consecinţele legii vizând evaziunea fiscală şi beneficiul ilicit obţinut din produse contrafăcute.

Pentru că nici după două cicluri procesuale în apel nu s-a ajuns la transparentizarea şi clarificarea achiziţiilor şi vânzărilor de produse contrafăcute C., intrata-pârâtă nerecunoscând caracterul fictiv al înscrisurilor justificative prezentate organelor de urmărire penală şi instanţei civile, calculele realizate în baza înscrisurilor false prezentate de intimată nu pot fi valorificate în estimarea prejudiciului, iar raportul de expertiză şi valoarea estimată în faţa primei instanţe, rămân, şi în această fază procesuală, cea mai rezonabilă determinare a prejudiciului cauzat, atât material, cât şi moral.

Recurenta-reclamantă, printr-un alt motiv de recurs, întemeiat pe art. art. 304 pct. 7 teza 1 şi pct. 9 C. proc. civ., susţine că instanţa de apel a stabilit în mod nelegal prejudiciul moral, iar, pe de altă parte, că decizia este nemotivată.

Sub aspectul stabilirii prejudiciului moral, instanţa de apel a reţinut următoarele:

"Apreciind necesară corelarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit de reclamantă cu despăgubirile materiale acordate pentru acoperirea prejudiciului material, prin raportare la criteriile reglementate de art. 3 alin. (3) din O.U.G. nr. 100/2005, în special criteriul proporţionalităţii, Curtea apreciază că un cuantum de 10% din prejudiciul material este unul rezonabil. În consecinţă, (...) va schimba în parte sentinţa şi va stabili cuantumul despăgubirilor morale la suma de 19.031,762 RON."

Recurenta-reclamantă contestă concluzia instanţei de apel cu privire la caracterul rezonabil al prejudiciului moral (10%) din valoarea prejudiciului material, susţinând că decizia este dată cu aplicarea greşită a art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005 (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), dar şi că este nemotivată raportat la acordarea despăgubirilor morale.

Astfel cum reiese din citatul anterior, instanţa de apel nu a făcut decât o trimitere generică la criteriile din lege, fără să identifice precis de ce a ales să acorde o compensare atât de mică a prejudiciului moral, aceasta fiind derizorie în raport cu circumstanţele cauzei, care arată că: faptele vizează comerţul cu cantităţi imense, de peste o sută de mii de produse contrafăcute - cantităţi acceptate chiar de contrafăcător ca urmare a descoperirii lor nemijlocite de către poliţie cantităţi cu care intimata-pârâtă a inundat piaţa din România, inclusiv prin reţelele marilor hipermarketuri; faptele de comercializare a sute de mii de şampoane contrafăcute sunt de o gravitate extrem de mare pentru că pot afecta grav, în mod iremediabil, sănătatea consumatorilor, implicând un mare pericol social şi consecinţe de imagine importante asupra mărcilor titularului, recurenta a dovedit renumele mărcilor vizate, renume care a fost afectat prin prezenţa în cantităţi imense a produselor contrafăcute; conduita procesuală a contrafăcătorului, care a înţeles să nu coopereze pentru evaluarea corectă a dimensiunii actelor de contrafacere şi implicit a impactului moral; practica instanţelor anterioare, care acordă în cauze mai puţin grave prejudicii morale care se situează uzual între egalul prejudiciului material şi dublul acestuia, aspect fundamentat şi pe politica legiuitorului, care, în materia drepturilor de autor, a considerat rezonabilă acordarea până la triplul daunelor materiale, prejudiciul total cauzat.

Ţinând cont că legea nu impune o regulă de calcul a daunelor morale, acestea din urmă trebuind a fi determinantă printr-o estimare a instanţei care să corespundă impactului de imagine şi gravităţii faptelor, recurenta consideră că acordarea sumei de 840.212,6 RON de prima instanţă este cea rezonabilă şi, drept urmare, justificată în raport cu circumstanţele cazului.

În plus, corelând procentual valoarea daunelor morale de cele materiale, viciile de legalitate reţinute în legătură cu determinarea daunelor materiale sunt incidente şi în analiza şi critica soluţiei pe daunele morale, motiv pentru care recurenta le invocă şi în acest context.

II.1.2. Recurenta-pârâtă B. S.A., în recursul său, s-a prevalat de prevederile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 din C. proc. civ.

Astfel, în dezvoltarea motivelor de recurs susţine că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea şl aplicarea greşită a legii, întrucât s-a determinat în mod nelegal cuantumul pretinsului prejudiciu suferit de reclamantă - art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

De asemenea, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a încălcat principiului disponibilităţii şi a prevederile art. 3 şi 14 din O.U.G. nr. 100/2005, ale art. 129 alin. (1) din C. proc. civ. din 1865 şi ale art. 44 alin. (8) din Constituţie.

Invocând dispoziţiile şi art. 3 alin. (2) şi ale art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005, recurenta-pârâtă susţine că pentru determinarea beneficiului injust realizat de persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială, trebuie să fie avute în vedere doar câştigurile realizate din activitatea care face obiectul cererii de chemare în judecată şi care contravine dreptului de proprietate industrială, cu aplicarea principiului proporţionalităţii între necesitatea protejării drepturilor de proprietate industrială şi evitarea creării de obstacole abuzive în calea comerţului legitim.

Într-un astfel de calcul trebuie luate în considerare doar veniturile aferente vânzării produselor contrafăcute care fac obiectul cererii de chemare în judecată; drept urmare, instanţa de apel nu ar fi trebuit să ia în considerare încasările care rezultă din vânzări ulterior stornate (faţă de existenţa stornării, recurenta-pârâtă pretinde că nu a obţinut venituri din respectivele operaţiuni); de asemenea, susţine că nu este legală modalitatea folosită de instanţă pentru stabilirea prejudiciului moral.

În primul rând, se arată că instanţa de apel a avut în vedere la stabilirea beneficiului injust şi produse care nu sunt produse contrafăcute şi care nu fac obiectul cererii de chemare în judecată.

În scopul stabilirii cuantumului despăgubirilor la care reclamanta ar fi îndreptăţită puteau fi avute în vedere strict acele produse care fac obiectul cererii de chemare în judecată şi cu privire la care s-a stabilit că sunt contrafăcute. În acest sens, în virtutea principiului disponibilităţii, instanţa de apel era obligată să se raporteze strict la obiectul şi cauza cererii de chemare în judecată. Cu alte cuvinte, nu se pot acorda în mod legal despăgubiri decât pentru acele fapte de comercializare de produse C. vizate de cererea de chemare în judecată şi cu privire la care s-a dovedit şi s-a reţinut, cu autoritate de lucru judecat, caracterul ilicit.

Or, în speţă, curtea de apel nu s-a limitat la acordarea de despăgubiri pentru produse şi acte de comercializare care fac obiectul cererii de chemare în judecată şi cu privire la care s-a stabilit caracterul ilicit, ci a avut în vedere toate vânzările de produse C. realizate de recurenta-pârâtă în perioada considerată relevantă de instanţa de apel (de altfel, instanţa de apel a procedat în mod nelegal şi atunci când a determinat perioada de timp relevantă pentru stabilirea despăgubirilor).

Prin cererea de chemare în judecată formulată în prezenta cauză, reclamanta a solicitat despăgubiri pentru comercializarea de către pârâtă a unor produse importate C., pretins contrafăcute.

Recurenta-pârâtă susţine că singurele produse C. pe care le-a importat sunt cele de la societatea belgiană H.. Toate celelalte produse C. cu privire la care a efectuat acte de comerţ sunt achiziţionate de pe piaţa internă şi anume, de la societăţile române E. S.R.L. şi, respectiv, G. S.R.L..

Totodată, în cadrul cererii de chemare în judecată, acolo unde menţionează pretinsele fapte de încălcare pe care reclamanta i le impută, se face referire la produsele achiziţionate prin facturile emise de E. S.R.L. şi, respectiv, H.. Aşadar, reclamanta se referă, sub aspectul obiectului cererii de chemare în judecată, mai întâi la -produse C. importate şi comercializate (deci, produse provenind din export - şi anume, de la H.), iar, ulterior, la produse C. achiziţionate de la E. S.R.L. şi H..

În orice caz, trebuie observat că factura de achiziţie de produse C. de la E. S.R.L. datează din 23.02.2012, ceea ce o situează în afara perioadei ce face obiectul prezentei cauze: 12.10.2009-20.02.2012. Aşadar, concluzionează recurenta-pârâtă, eventualele vânzări de produse C. achiziţionate de la E. S.R.L. nu pot fi avute în vedere în calcularea pretinsului beneficiu injust pe care l-a realizat.

În ceea ce priveşte produsele importate de la H., din raportul de expertiză efectuat în rejudecare rezultă că acestea au fost indisponibilizate de IPJ Ilfov, iar ulterior au fost preluate de IPJ Ilfov în vederea distrugerii. De altfel, instanţa de apel a reţinut, la rândul său, că o cantitate de 103.460 produse şampon C. a fost confiscată. Aşadar, produsele achiziţionate de pârâtă de Ia H. (singurele produse care fac obiectul cererii de chemare în judecată şi cu privire la vânzarea cărora se putea calcula un pretins beneficiu injust), au fost în totalitate confiscate de organele de urmărire penală.

Aşa fiind, recurenta-pârâtă susţine că nu a realizat niciun beneficiu injust din comercializarea produselor care fac obiectul cererii de chemare în judecată, ceea ce înseamnă că nu se impune acordarea de despăgubiri intimatei-reclamante.

Se reiterează argumentul că instanţa de apel nu ar fi trebuit să aibă în vedere vânzările de produse C. stornate, întrucât nu a obţinut niciun beneficiu injust din acestea.

În cuantificarea, prin raportare la beneficiul injust realizat, a despăgubirilor datorate de persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială trebuie să fie avut în vedere doar câştigul efectiv realizat de cel chemat în judecată şi anume, doar acea valoare care a intrat în patrimoniul acestuia. Or, din acest punct de vedere, nu pot fi incluse în calcularea beneficiului injust acele vânzări de produse care au fost ulterior stornate întrucât, urmare a stornării, produsele au fost returnate pârâtului, care, la rândul său, a restituit preţul vânzării.

În speţă, aşa cum rezultă din probatoriul administrat în cauză, din vânzările de produse C. avute în vedere de către instanţă au fost ulterior stornate 3.302 baxuri (79.248 produse, potrivit răspunsului la obiecţiuni, depus în faţa instanţei de apel).

Prin urmare, în opinia recurentei-pârâte, este nelegală raportarea instanţei de apel la suma de 190.317,62 RON - respectiv, beneficiul calculat la cele 4.804 baxuri vândute, fără a lua însă în calcul faptul că unele dintre aceste vânzări (mai exact, pentru 3.302 baxuri) au fost returnate/stornate, neputându-se aduna în vederea stabilirii beneficiului injust, acel câştig care vizează preţul aferent unor vânzări anulate (deci/care nu au fost avut de fapt loc).

Instanţa de apel îşi motivează acest raţionament prin raportare la faptul că a optat pentru această variantă, întrucât prin decizia de casare au fost respinse criticile recurentei pârâte referitoare la includerea în calculul beneficiului injust a acelor produse care au fost retrase de pe piaţă sau stornate.

Astfel, prin decizia atacată s-a reţinut că în ceea ce priveşte luarea în considerare, la calcularea beneficiului injust, a acelor vânzări de produse care au fost ulterior stornate şi distruse, Înalta Curte a constatat că susţinerile din motivele de recurs tind la reaprecierea situaţiei de fapt şi a probelor administrate.

Prin urmare, instanţa de casare a reţinut că în recurs nu se poate proceda la o analiză a aprecierilor de fapt ale instanţei de apel şi că, în primul ciclu procesual, s-a ajuns la concluzia nedovedirii distrugerii produselor (iar nu a stornării vânzării acestora) însă, faţă de faptul că hotărârea recurată a fost casată, îi revenea instanţei de obligaţia să analizeze în ce măsură astfel de stornări au existat şi care sunt consecinţele unor astfel de stornări.

Recurenta-pârâtă consideră că instanţa de apel a procedat în mod nelegal atunci când a apreciat că instanţa de casare din primul ciclu procesual ar fi stabilit că nu poate fi revizuită în rejudecare chestiunea stornării anumitor vânzări de produse C.. Dimpotrivă, în rejudecare, instanţa de apel avea obligaţia de a se conforma dispoziţiilor instanţei de casare şi de a determina cuantumul beneficiului injust obţinut de pârâtă, ceea ce presupunea determinarea sumei pe care aceasta a câştigat-o efectiv din comercializarea produselor C., iar în acest sens, instanţa de apel ar fi trebuit să aibă în vedere stornările de vânzări, în sensul eliminării acestora din cuantumul beneficiului injust.

Rezumând, pentru a respecta atât dispoziţiile instanţei de casare, cât şi principiul proporţionalităţii despăgubirilor acordate, beneficiul injust realizat ar fi trebuit determinat de către instanţa de apel ca profitul net (sau adaosul comercial net) obţinut de B. în perioada 12.10.2009-20.02.2012 din vânzările de produse C. nestornate. În acest sens, la pag. 5 din răspunsul la obiecţiuni (depus în faţa instanţei de apel) se arată că, în perioada 12.10.2009 - 20.02.2012, profitul brut (adaosul comercial brut) este de 13.985,39 RON.

Aceasta înseamnă că profitul net (profitul brut sau adaosul comercial brut din care s-a dedus impozitul) este de 11.747,7 RON.

În ceea ce priveşte prejudiciul moral, recurenta pârâtă solicită a se constata nelegalitatea modului de stabilire a daunelor materiale datorate afectează şi cuantumul pretinsului prejudiciu moral, acesta din urmă fiind stabilit prin raportare la pretinsele daune materiale datorate.

Prin urmare, în condiţiile în care nu se impune acordarea de despăgubiri materiale sau, cel mult, acordarea de despăgubiri materiale într-un cuantum mai mic faţă de cele stabilite de instanţa de apel, şi despăgubirile morale trebuie recalculate, prin aplicarea procentului de 10% la cuantumul despăgubirilor materiale determinat în mod legal, conform susţinerilor sale.

Printr-un alt motiv de recurs, pârâta susţine că instanţa de apel a aplicat greşit şi a încălcat prevederilor art. 163 C. proc. civ. 1865 şi ale art. 1201 C. civ. 1864 - excepţia autorităţii de lucru judecat

În ilustrarea acestui motiv, recurenta arată că prima instanţă a admis cererea de chemare în judecată doar pentru venituri pe care le-a realizat în perioada 12.10.2009-20.02.2012; reclamanta nu a declarat apel şi, prin urmare, pentru eventuale vânzări ulterioare datei de 20.02.2012 şi până la 12.10.2012 există autoritate de lucru judecat în sensul respingerii cererii de chemare în judecată; în acest sens, Tribunalul Bucureşti a avut în vedere cererea precizatoare depusă de reclamantă la data de 10.06.2014 şi precizările formulate de aceasta cu privire la cuantumul prejudiciului estimat pentru perioada 12.10.2009-20.02.2012 .

Mai mult, în primul ciclu procesual, instanţa de apel a reţinut prin încheierea din data de 20.04.2016 că pentru eventuale vânzări ulterioare datei de 20.02.2012 şi până la 12.10.2012 există autoritate de lucru judecat în sensul respingerii cererii de chemare în judecată. Acest aspect reţinut în încheierea din 20.04.2016, nu făcut obiectul recursului şi, prin urmare, a dobândit autoritate de lucru judecat.

În fine, mai arată recurenta, prin hotărârea instanţei de recurs s-a reţinut (cu privire la perioada de referinţă şi încheierea din 20.04.2016): (...) prin prezentele considerente s-a reţinut deja că situaţia de fapt în privinţa câştigurilor obţinute de pârâtă din actele de contrafacere nu a fost pe deplin stabilită, motiv pentru care nu mai este necesară analiza criticilor referitoare la perioada de timp vizată de suma de 4.106.266,65 RON. Cu ocazia rejudecării, instanţa de apel va face propriile evaluări asupra limitelor efectului devolutiv al apelului, faţă şi de considerentele din încheierea de şedinţă de la data de 20 aprilie 2016, indicată în motivele de recurs.

În opinia recurentei, dacă încheierea din 20.04.2016 nu ar mai fi produs niciun efect sub acest aspect, instanţa de recurs nu s-ar mai fi referit expres la necesitatea de a ţine cont de conţinutul acesteia.

Din cele de mai sus rezultă că obiectul cererii de chemare în judecată, la momentul rejudecării în apel, este limitat la perioada 12.10.2009-20.02.2012, reclamanta neputând formula pretenţii cu privire la vânzări care au avut loc ulterior datei de 20.02.2012 (şi anume, 21.02.2012-12.10.2012).

În ciuda acestor aspecte, instanţa de apel a reţinut că:

"Realizând propria evaluare, conform indicaţiilor deciziei de casare, Curtea apreciază că se impune a se avea în vedere perioada 12.10.2009-12.10.2012, indicată de reclamantă de prin cererea introductivă de instanţă.

În acest sens, Curtea apreciază că trebuie avute în vedere următoarele argumente:

Acţiunea a fost admisă integral, pe bază de estimare, astfel că nu există niciun interes al reclamantei să o atace prin intermediul unui apel.

Prin urmare, nu se poate considera că reclamanta ar fi restrâns perioada pe care a dedus-o judecăţii la 12.10.2009-20.02.2010, sau că acţiunea a fost respinsă pentru perioada 20.02.2012-12.10.2012, astfel că perioada pentru care au fost acordate despăgubiri de instanţa de fond să fie un aspect al judecăţii care a intrat în puterea lucrului judecat şi care nu mai poate forma obiect al cercetării în apel.

Curtea apreciază că în măsura în care se reaşează bazele evaluării, această reaşezare trebuie realizată pe coordonatele stabilite de reclamantă prin cerere, deci pentru perioada 12.10.2009-12.10.2012."

Or, procedând în acest mod, instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat atât a hotărârii primei instanţe, cât şi a încheierii din data de 20.04.2016 a Curţii de Apel Bucureşti.

Tot pe temeiul art. 304 pct. 5 din C. proc. civ. 1865, recurenta-pârâtă a invocat şi încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 295 C. proc. civ.

Astfel cum a apreciat şi instanţa de apel, faţă de faptul că nu a fost formulat apel de către reclamantă, limitele cererii de apel nu permiteau analizarea aprecierii primei instanţe, în sensul că trebuie avute în vedere exclusiv veniturile obţinute de B. anterior datei de 20.02.2012.

În consecinţă, ca urmare a faptului că a avut în vedere o perioadă relevantă mai extinsă, instanţa de apel a încălcat limitele efectului devolutiv al apelului şi, prin aceasta, a încălcat şi aplicat greşit prevederile art. 295 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă impută instanţei de apel şi încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 296 C. proc. civ.

Luarea în considerare de către instanţa de apel şi a veniturilor obţinute ulterior datei de 20.02.2012 recurentei-pârâte i-a fost creată o situaţie mai grea în propria cale de atac (pe planul stabilirii perioadei de timp relevante). Aceasta, deoarece instanţa de apel a lărgit perioada de timp cu privire la care a apreciat că se impune să analizeze care sunt veniturile obţinute de recurentă din pretinsele acte de contrafacere.

Perioada relevantă pentru prezenta cauză (perioada avută în vedere pentru calcul pretinselor daune solicitate de intimată) este 12.10.2009 - 20.02.2012; or, în perioada relevantă recurenta susţine că nu a obţinut venituri din comercializarea produselor care fac obiectul cererii de chemare în judecată şi cu privire la care s-au reţinut actele de contrafacere (produsele importate), motiv pentru care se impune respingerea cererii de acordare de daune-interese.

În subsidiar, dacă s-ar lua în considerare toate produsele C. (nu doar cele ce fac obiectul cererii introductive), se impune, în continuare, reducerea în prezentul recurs a daunelor acordate de instanţa de apel, concluzie pe care o ilustrează cu trei variante proprii de determinare a daunelor materiale şi morale (10% din daunele materiale).

Într-un ultim motiv de recurs, pârâta susţine greşita soluţionare a cererii accesorii a reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată, prin încălcarea prevederilor art. 274 din C. proc. civ.

Potrivit art. 274 din C. proc. civ. 1865, pentru a putea fi acordate, cheltuielile de judecată: i) trebuie să fi fost efectiv suportate de partea din litigiu care a câştigat şi ii) trebuie să fi fost suportate în legătură cu litigiul.

În ceea ce priveşte primul aspect, recurenta-pârâtă susţine că din dovezile depuse la dosar, nu reiese că aceste plăţi au fost efectuate în contul cheltuielilor de judecată solicitate în prezentul dosar, nefiind indicată în extrasele de cont nicio referinţă în acest sens. Prin urmare, nu s-a stabilit că respectivele cheltuieli de judecată ar fi fost efectiv suportate de parte.

De asemenea, din aceleaşi înscrisuri reiese că plăţile efectuate către reprezentantul intimatei au fost efectuate de către societatea C. pen. K., iar nu de către intimată; prin urmare, şi de aici rezultă că intimata nu a suportat cheltuielile de judecată pe care le-a solicitat, nefiind, prin urmare, îndreptăţită să obţină rambursarea acestora.

Astfel cum rezultă în mod clar din cele expuse mai sus, partea poate solicita doar cheltuielile de judecată care au fost efectiv efectuate de aceasta, iar nu şi cele achitate de fapt de un terţ.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea aspect, recurenta arată că astfel cum reiese din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, opt dintre facturile fiscale depuse de intimată vizează "lucrări de asistenţă juridică şi reprezentare privind marca x în dosarul nr. x/2012". Prin urmare, suma de 20.411,87 RON aferentă acestor cheltuieli vizează pretinse cheltuieli de judecată care au fost efectuate în cadrul unui a|t dosar.

Faptul că există o legătură între cele două dosare nu poate conduce la concluzia că partea ar fi putut solicita cheltuieli de judecată pentru ambele litigii în oricare dintre cele două dosare. De altfel, aşa cum reiese şi din informaţiile disponibile pe portalul instanţelor de judecată (Anexa 1), în cadrul dosarului nr. x/2012, instanţa a luat act de faptul că "se vor solicita cheltuieli de judecata pe cale separata."

În consecinţă, optând pentru obţinerea cheltuielilor de judecată pe cale separată în dosarul nr. x/2012, intimata ar fi trebuit să formuleze o cerere de chemare în judecată în acest sens. Pentru a evita însă formularea şi timbrarea unei astfel de cereri, aceasta a solicitat în prezentul dosar cheltuielile de judecată aferente dosarului nr. x/2012

Această cerere însă nu ar fi trebuit admisă de către instanţă întrucât cheltuielile de judecată pot fi cerute cu titlu accesoriu doar în cadrul dosarului în care au fost efectuate, iar nu într-un alt dosar ce se desfăşoară între aceleaşi părţi.

Prin urmare, chiar dacă s-ar fi considerat de către instanţa de apel că au fost dovedite cheltuielile de judecată, nu se impunea acordarea sumei de 20.411,87 RON, întrucât această sumă a fost achitată în cadrul unui alt dosar.

Faţă de toate aceste aspecte, se impune modificarea hotărârii recurate în sensul schimbării în parte a hotărârii apelate şi scăderii onorariului avocaţional aferent judecăţii în faţa Tribunalului Bucureşti (scăderea sumei de 29.997,04 RON din cuantumul cheltuielilor de judecată acordate: 35.605,04 RON - 29.997,04 RON=5.608 RON).

II.2. Apărările formulate în cauză

B. S.A. a formulat întâmpinare la recursul formulat de A. prin care solicită instanţei: în principal, anularea recursului formulat de A.; în subsidiar, respingerea recursului formulat de A., ca neîntemeiat; obligarea recurentei-reclamante A. la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul recurs.

Înalta Curte apreciază că excepţia nulităţii recursului formulat de reclamanta A., invocată de către recurenta-pârâtă, nu este întemeiată, având în vedere că unele dintre susţinerile recurentei-reclamante din cuprinsul memoriului de recurs sunt susceptibile de încadrare în prevederile art. 304 pct. 7 şi pct. 9 din C. proc. civ. din 1865; or, astfel cum reiese din dispoziţiile art. 306 alin. (3) din C. proc. civ. sancţiunea nulităţii recursului intervine dacă niciuna dintre criticile dezvoltate nu poate fi încadrată într-unul dintre motivele prevăzute de art. 304 din C. proc. civ.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs şi prin raportare dispoziţiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâta B. S.A. sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează.

Având în vedere că pârâta, prin recursul său, formulează critici întemeiate atât pe prevederile art. 304 pct. 5, cât şi pe cele pct. 9 din C. proc. civ., şi dat fiind efectul pe care l-ar putea avea constatarea caracterului fondat al motivului de recurs care ar putea atrage casarea (pct. 5) chiar în concurs cu caracterul fondat al unui motiv ce poate antrena modificarea deciziei recurate (pct. 9), efect prevăzut de art. 312 alin. (3) teza finală, Înalta Curte va analiza cu prioritate recursul pârâtei, ţinând cont şi de împrejurarea că reclamanta a invocat exclusiv motive de nelegalitate care ar putea conduce, numai la modificarea deciziei recurate - art. 304 pct. 7 şi pct. 9 din C. proc. civ., dacă s-ar reţine caracterul fondat al oricăruia dintre acestea.

Astfel, pe temeiul art. 304 pct. 5 din C. proc. civ., pârâta susţine că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a prevederilor procedurale de la art. 163 din C. proc. civ., dar şi a dispoziţiilor art. 1201 C. civ. 1864 referitoare la autoritatea de lucru judecat, în stabilirea limitelor devoluţiunii în apel sub aspectul perioade relevante pentru verificarea activităţii de contrafacere ce i-a fost imputată.

În opinia recurentei-pârâte, această pretinsă greşită dezlegare a avut drept efect determinarea beneficiilor injuste realizate într-o perioadă mai mare decât cea legală şi, prin urmare, stabilirea unor despăgubiri către reclamantă într-un cuantum superior, pentru încălcarea drepturilor asupra mărcii C..

Din acest punct de vedere, este de precizat că pretenţia reclamantei, întemeiată pe dispoziţiile art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005 - obligarea pârâtei la despăgubiri pentru activitatea de contrafacere în perioada 12.10.2009 - 12.10.2012 -, a urmărit aplicarea criteriului legal pe care reclamanta l-a considerat adecvat în raport cu circumstanţele speţei - anume, beneficiul injust obţinut de pârâtă în acest interval de referinţă.

Prin sentinţa pronunţată de tribunal, cererea reclamantei a fost admisă pe baza unei expertize estimative ce a vizat intervalul 12.10.2009-20.02.2012, iar împotriva hotărârii primei instanţe a promovat apel numai pârâta.

În primul ciclu procesual în apel, prin încheierea de şedinţă din 20.04.2016, curtea de apel a reţinut că pentru intervalul ulterior datei de 20.02.2012 (deci, până la 12. 10.2012 ce constituia data limită invocată prin acţiune), cererea reclamantei a fost respinsă, iar această soluţie a intrat sub autoritate de lucru judecat.

Referitor la limitele devoluţiunii în primul apel, pârâta a formulat critici prin motivele de recurs, recurs ce a fost soluţionat prin decizia de cnr. 3447/5.10.2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin care recursul pârâtei a fost admis, decizia recurată a fost casată, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare.

Referitor la această critică (limitele devoluţiunii în apel, sub aspectul perioadei de referinţă pentru aplicarea criteriului beneficiilor injuste obţinute de pârâtă), Înalta Curte a stabilit că îi revine instanţei de apel, în rejudecare, să facă evaluări proprii asupra limitelor devoluţiunii, având în vedere şi caracterul subsecvent al acestei critici în recurs, faţă de constatarea nelămuririi situaţiei de fapt în privinţa câştigurilor obţinute de pârâtă din actele de contrafacere.

Procedând în consecinţă, curtea de apel, în rejudecare, a stabilit că, în cauză, se impune a se avea în vedere perioada 12.10.2009-12.10.2012, indicată de reclamantă prin cererea introductivă de instanţă, întrucât cererea de chemare în judecată a indicat în mod explicit această perioadă, iar prin sentinţă, pretenţiile reclamantei au fost admise integral, pe bază de estimare.

Drept urmare, s-a apreciat că reclamanta nu avea niciun interes să atace soluţia primei instanţe, astfel că, s-a apreciat că nu se poate considera că reclamanta ar fi restrâns perioada pentru care solicita verificarea activităţii pârâtei de contrafacere a mărcii sale; în plus, s-a considerat că întrucât în rejudecarea apelului se reaşază bazele evaluării, în acord cu cele stabilite de instanţa de casare, această reaşezare trebuie realizată pe coordonatele stabilite de reclamantă prin cerere, deci pentru perioada 12.10.2009-12.10.2012.

Înalta Curte reţine că, deşi recurenta-pârâtă susţine în mod corect că limitele devoluţiunii în apel nu puteau trece peste ceea ce instanţa de apel a stabilit în primul ciclu procesual prin încheierea din 20.04.2016, cu toate acestea, se constată că o atare neregularitate de ordin procedural nu este de natură a aduce vreo vătămare recurentei-pârâte, nefiind întrunite premisele art. 304 pct. 5 din C. proc. civ.

Astfel, toate cele 5 facturi în discuţie (deci, inclusiv cea din 23.02.2012, indicată de pârâtă prin motivele de recurs) pentru achiziţiile efectuate de în perioada de referinţă au fost avute în vedere încă de la prima instanţă, acestea fiind cuprinse în anexa la raportul de expertiză estimativ efectuat la tribunal; ca atare, este lipsită de relevanţă împrejurarea că una dintre facturile corespunzătoare celor 5 achiziţii (anume factura nr. x/23.02.2012, emisă de E. SRL) este situată în afara perioadei cuprinse între 12.10.2009-20.02.2012, potrivit celor reţinute de curtea de apel, în primul ciclu procesual, prin încheierea din 20.04.2016.

Or, în acest context, rezultă că doar o eroare materială, efectuată încă de la prima instanţă, în cuprinsul raportului de expertiză estimativ, este cea care a generat acest efect, întrucât, astfel cum instanţa de apel a reţinut în rejudecare, cererea reclamantei a fost admisă în integralitate de tribunal care a avut în vedere raportul de expertiză estimativ, iar în cuprinsul acestui raport, deşi se indică perioada 12.10.2009 - 20.02.2012, a fost avută în vedere şi factura din afara perioadei de referinţă astfel individualizate.

În sensul celor apreciate de instanţa de apel, şi Înalta Curte constată că ar fi inechitabil a se reţine că reclamanta şi-ar restrâns pretenţiile doar la perioada 12.10.2009 - 20.02.2012, deşi, în privinţa pretenţiilor admise, prima instanţă a avut în vedere în mod efectiv şi achiziţionarea de produse C. de către pârâtă prin factura din 23.02.2012.

În aceste condiţii, urmează a fi înlăturată ca nefondată şi critica subsecventă a recurentei-pârâte - încălcarea limitelor devoluţiunii în apel şi, deci, nesocotirea art. 295 din C. proc. civ., întrucât se fundamentează pe aceeaşi premisă, care deja a fost înlăturată.

Dezlegarea dată acestei chestiuni nu va nici efectul redimensionării daunelor morale, prin aplicarea procentului la o despăgubire care ar trebui determinată prin excluderea acestei achiziţii de produse C. prin factura din 23.02.2012, întrucât, încă de la prima instanţă această factură a fost avută în vedere în intervalul de referinţă mai restrâns faţă de cel indicat de reclamantă în petitul cererii.

De asemenea, nu se poate reţine că instanţa de apel ar fi agravat situaţia pârâtei în propria sa cale de atac, contrar normei de la art. 296 din C. proc. civ., având în vedere că apelul său, în rejudecare, a fost admis, iar despăgubirile la care a fost obligată prin sentinţa tribunalului au fost considerabil diminuate în calea de atac, urmare a probatoriului administrat, cu aplicarea corespunzătoare a dispoziţiilor legale incidente, dar şi cu respectarea celor dezlegate prin decizia de casare.

Într-o altă critică a pârâtei se susţine greşita aplicarea a dispoziţiilor art. 3 şi 14 din O.U.G. nr. 100/2005, dintr-o dublă perspectivă: pe de o parte, că pentru stabilirea beneficiilor injuste trebuiau a fi luate în considerare numai veniturile obţinute de pârâtă din vânzarea de produse contrafăcute, nu şi a celor care nu au fost indicate prin cererea de chemare în judecată (sens în care susţine că trebuiau excluse produsele achiziţionate de pe piaţa internă de la E. S.R.L. şi de la G. SRL) şi luate în considerare exclusiv cele importate (achiziţiile de la societatea belgiană H.); iar pe de altă parte, recurenta-pârâtă a susţinut că nu trebuia să se includă în baza de calcul pentru determinarea veniturilor obţinute din vânzare produsele C. stornate, întrucât nu a obţinut niciun beneficiu din operaţiunile comerciale derulate în legătură cu acestea.

Cu referire la primul aspect invocat de către recurenta-pârâtă, se constată că aceasta a invocat pentru prima dată în prezentul recurs o atare apărare, aşadar omisso medio, în condiţiile în care a fost şi titulara căii devolutive de atac, precum şi a recursului promovat în primul ciclu procesual; or, conduita sa în exercitarea drepturilor procesuale trebuie să se circumscrie imperativului exercitării drepturilor procesuale cu bună-credinţă, astfel cum stabileşte art. 723 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi să respecte dispoziţiile art. 129 alin. (1) din C. proc. civ.

Ca atare, o astfel de susţinere, în acest stadiu tardiv al procesului, într-o procedură suficient de îndelungată, este inadmisibilă; în plus, aceasta nu ar putea fi analizată direct în recurs, întrucât priveşte o chestiune ce vizează situaţia de fapt a cauzei, iar cenzura exercitată în recurs este exclusiv una de legalitate, pentru motivele strict şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., normă de ordine publică.

În ceea ce priveşte cuprinderea în baza de calcul a beneficiilor injuste (veniturile obţinute din vânzarea produselor contrafăcute) şi a produselor pretins stornate, Înalta Curte constată că instanţa de apel în mod corect a reţinut că această chestiune era deja tranşată în ciclul procesual anterior, contrar celor susţinute de către pârâtă, reţinând ca efect al autorităţii de lucru judecat, dezlegarea dată acestei chestiuni de fapt în primul ciclu procesual.

Instanţa de casare, referitor la acest aspect, a constatat doar că nu poate face aprecieri asupra acelor susţineri din motivele de recurs, întrucât recurenta-pârâtă tindea la reaprecierea situaţiei de fapt şi a probelor administrate în cauză.

Or, contrar susţinerilor recurentei-pârâte, atare considerent al deciziei de casare nu vădeşte posibilitatea reevaluării acestui aspect în rejudecare, ci, dimpotrivă, faptul că reprezintă o chestiune de fapt ce era intrată sub autoritate de lucru judecat în etapa rejudecării, neputând fi supusă reevaluării curţii de apel.

În acest context, se reţine că instanţa de apel a identificat în mod corect limitele rejudecării - pe de o parte, stabilirea cu certitudine a beneficiului injust realizat de pârâtă din activitatea de contrafacere, iar, pe de altă parte, clarificarea chestiunii cheltuielilor indirecte ale pârâtei, în conexiune cu actele de încălcare a drepturilor asupra mărcii C..

În ceea ce priveşte stabilirea beneficiului injust realizat de pârâtă din activitatea de contrafacere (criteriu prevăzut de art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005 şi pentru aplicarea căruia reclamanta a optat), cu respectarea celor statuate de instanţa de casare şi din perspectiva criteriului proporţionalităţii măsurilor dispuse pentru repararea daunelor titularului de drepturi de proprietate industrială cauzate prin încălcare, prevăzut de art. 3 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005, Înalta Curte constată că în mod legal instanţa de apel a circumscris beneficiul injust obţinut de pârâtă din activitatea de contrafacere perioadei de referinţă din speţă, sumă constând în diferenţa dintre veniturile obţinute din vânzarea produselor contrafăcute şi costurile de achiziţie.

Aşa fiind, se constată că instanţa de apel a constatat că beneficiul obţinut de pârâta B. S.A. a fost de 190.317,62 RON, calculat prin scăderea costurilor totale de achiziţie (744.112,50 RON) din valoarea de vânzare (944.430,12 RON).

Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă reia, în acest punct al criticilor din cererea de recurs, chestiunea produselor stornate, care, astfel cum deja s-a arătat, nu poate fi apreciată de instanţa de recurs şi nici nu făcea parte din limitele obiective ale rejudecării în apel.

Din pespectiva dispoziţiilor art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 14/2005, Înalta Curte reţine că noţiunea de beneficiu injust aplicată în speţă se fundamentează pe două premise apte să susţină concluzia expusă de curtea de apel anume: s-a constatat totalul produselor achiziţionate de către pârâtă în perioada în discuţie (6750 baxuri în valoare de 1.019.491,86 RON), însă, pentru determinarea bazei de calcul a beneficiilor injuste obţinute de pârâtă din vânzare, nu s-a avut în vedere întreaga cantitate de produse contrafăcute achiziţionate de pârâtă şi pe care intenţiona să le comercializeze, ci numai cele efectiv vândute, care au generat în mod real un profit/beneficiu pentru aceasta, rezultat din vânzarea acestora (4804 baxuri în valoare de 934.430,12 RON).

Referitor la chestiunea cheltuielilor indirecte aferente activităţii de contrafacere, instanţa de apel a reţinut că pârâta nu şi-a organizat contabilitatea pe centre cost/centre profit, astfel încât repartizarea cheltuielilor directe şi indirecte aferente cumpărării şi vânzării produselor C. de către B., nu au putut fi determinate; drept urmare, fiind cunoscute doar cheltuielile aferente achiziţionării nu au putut fi scăzute şi eventualele cheltuieli indirecte aferenre vânzării, motiv pentru care au fost considerate 0.

În ceea ce priveşte prejudiciul moral la care a fost obligată (10% din valoarea beneficiilor injuste), Înalta Curte, constată că această componentă a despăgubirilor acordate recurentei-reclamante este deja tranşată din primul ciclu processual, atât sub aspectul existenţei, cât şi din punct de vedere al întinderii acesteia.

Astfel, prin decizia de casare, instanţa de recurs a reţinut deja că "recurenta nu face nicio referire la împrejurările avute în vedere de către instanţa de apel pentru stabilirea întinderii rezonabile a prejudiciului moral, în schimb, critică aplicarea unei prezumţii simple a existenţei prejudiciului moral din fapta de încălcare.

Instanţa de apel a reţinut că, în motivarea căii de atac, pârâta a criticat exclusiv întinderea prejudiciului moral stabilit de prima instanţă.

Or, în condiţiile în care aprecierea limitelor învestirii în apel nu a fost criticată prin motivele de recurs, susţinerile referitoare la existenţa prejudiciului moral sunt formulate omisso medio.

Pe de altă parte, absenţa oricărei referiri la considerentele prin care instanţa de apel a justificat cuantumul daunelor morale acordate denotă că susţinerea referitoare la calcularea prejudiciului prin aplicarea unui procent din prejudiciul material este formală, o simplă reiterare a motivului de apel.

În consecinţă, susţinerile arătate nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. şi vor fi respinse."

Drept urmare, se constată că atât existenţa prejudiciului moral prin săvârşirea actelor de contrafacere, cât şi întinderea lui, dar şi caracterul rezonabil al cuantificării acestuia de prima instanţă de apel, erau, din nou, chestiuni intrate sub autoritate de lucru judecat ce nu mai puteau fi reevaluate în mod nemijlocit de instanţa de apel, în rejudecare.

În sfârşit, recurenta-pârâtă formulează critici referitoare şi la modalitatea de acordare a cheltuielilor de judecată către reclamantă.

Cum această crtică este exclusiv una de netemeinicie a hotărârii recurate, Înalta Curte constată că nu poate fi cenzurată în această etapă procesuală.

Drept urmare, în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., se va respinge ca nefondat recursul declarant de pârâtă, întrucât, în cauză, nu sunt întrunite condiţiile niciunuia dintre motivele de recurs pe care aceasta şi-a fundamentat calea de atac - art. 304 pct. 5 şi pct. 9 din C. proc. civ. 1865.

Nefondat se constată a fi şi recursul declarat de către reclamantă, această parte prevalându-se pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi pct. 9 din C. proc. civ., în susţinerea căii de atac.

Prealabil, este de precizat că în recursul reclamantei nu vor fi analizate criticile prin care această parte tinde la demonstrarea netemeiniciei hotărârii, nici aspectele deja intrate sub autoritate de lucru judecat ca efect al conduitei procesuale a părţilor în ciclul procesual anterior şi al soluţiilor pronunţate în cauză de instanţele anterioare, ca, de alfel, nici acele chestiuni ce şi-au primit deja dezlegarea în analizarea recursul pârâtei.

O primă critică susţinută de reclamantă priveşte pretinse motive contradictorii inserate de instanţa de apel în considerentele deciziei recurate.

Din acest punct de vedere, recurenta-reclamantă susţine că decizia prezintă contradicţii prin faptul că, deşi, pe de o parte, instanţa nu a ţinut cont de produsele retrase de pe piaţă şi de produsele stornate, reţinând caracterul fictiv al operaţiunilor realizate cu societatea E. S.R.L., pe de altă parte, a considerat că aceleaşi operaţiuni cu E. S.R.L. sunt reale, când a reţinut achiziţiile de produse contrafăcute provenind de la această societate şi le-a inclus în mod eronat în baza de calcul.

Înalta Curte constată că sunt nefondate aceste susţineri ale recurentei, întrucât aceasta porneşte de la o premisă nereală, în sensul că instanţa de apel ar fi reţinut că operaţiunile comerciale efectuate de pârâtă cu societatea E. ar fi fictive, astfel că, în opinia recurentei-reclamante, valoarea facturată a produselor achiziţionate de la această societate nu ar fi trebuit să fie inclusă în baza de calcul a beneficiilor injuste obţinute de contrafăcător.

Or, astfel cum s-a arătat şi în recursul pârâtei, dezlegarea din ciclul procesual anterior a vizat neluarea în considerarea a operaţiunii stornării, iar nu a înseşi achiziţionării acestor produse, în cantitatea consemnată în factura din 23.02.2012, la care s-a făcut referire în prezentele considerente, în analiza dedicată recursului pârâtei.

Recurenta-reclamantă, mai departe, critică modalitatea de apreciere a probelor cauzei, susţinând că instanţa de apel ar fi trebuit să aplice acelaşi raţionament şi în privinţa achiziţionării produselor de la E. S.R.L., astfel că, Înalta Curte reţinând că aceasta este o critică de netemeinicie, constată că nu o poate analiza; în plus, se poate constata că, în realitate, şi în cadrul acestei susţineri reclamanta porneşte de la aceeaşi premisă falsă a reţinerii de instanţa de apel a fictivităţii operaţiunilor comerciale cu societatea E. S.R.L..

Aceleaşi argumente sunt invocate de către reclamantă şi în privinţa operaţiunilor comerciale (achiziţionarea şi pretinsa stornare a produselor C.) efectuate de pârâtă cu societatea G. S.R.L., astfel că, sunt valabile aceleaşi considerente şi pentru înlăturarea acestor critici.

Totodată, în acest cadru, reclamanta susţine că instanţa de apel trebuia să constate că nici în rejudecare pârâta nu a prezentat documentele justificative reale - de achiziţie şi vânzare a produselor contrafăcute -, mascând în continuare valoarea reală şi cantitatea produselor contrafăcute achiziţionate şi vândute, pentru a disimula beneficiul injust realizat.

Or, contrar celor susţinute de recurenta-reclamantă, astfel cum s-a arătat în analiza recursului pârâtei, limitele rejudecării în apel nu priveau şi aceste chestiuni de fapt, conform celor statuate prin decizia de casare.

Subsidiar, se constată că aceste susţineri ale recurentei-reclamante par a fi în defavoarea interesului său procesual (câtă vreme caracterul fondat al acestora ar fi condus la diminuarea bazei de calcul pentru determinarea beneficiilor injuste ale pârâtei), însă, se observă că, prin invocarea acestora, recurenta tinde la înlăturarea în tot a probatoriului administrat nemijlocit în cauză de instanţa de apel şi, în consecinţă, la valorificarea expertizei estimative depuse la prima instanţă, ceea ce nu poate fi primit.

Drept urmare, Înalta Curte va înlătura ca nefondată critica întemeiată pe art. 304 pct. 7 teza a doua din C. proc. civ., neputându-se identifica vreo contradicţie, din perspectiva celor invocate de recurentă, între considerentele ce fundamentează decizia recurată şi, ca atare, în construirea raţionamentului logico-juridic ce explicitează soluţia pronunţată.

Pe temeiul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă critică modalitatea de aplicare a prevederilor art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005.

Deşi aparent această critică ar viza un aspect de nelegalitate, Înalta Curte constată că, în dezvoltarea acesteia, recurenta-reclamantă contestă, din nou, probele administrate în cauză, susţinând că documentele prezentate de B. S.A. au fost fabricate după descoperirea comerţului cu produse contrafăcute la un nivel extins, doar pentru a justifica prezenţa stocurilor existente la data controlului în faţa organelor de poliţie.

Or, Înalta Curte constată, şi în acest context, că aceste critici nu reprezintă veritabile motive de nelegalitate, astfel încât, invocarea acestor aspecte de netemeinicie, în această etapă procesuală, este lipsită de finalitate.

Printr-un ultim motiv de recurs distinct, reclamanta invocă nemotivarea acordării prejudiciului moral (art. 304 pct. 7 teza I) şi greşita aplicarea a art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005 în dimensionarea acestuia.

Or, astfel cum deja s-a arătat în recursul pârâtei, atât existenţa, cât şi modalitatea de stabilire a întinderii prejudiciului moral, apt a fi reparat prin stabilirea despăgubirilor incluzând şi această componentă, reprezentau chestiuni tranşate cu autoritate de lucru judecat încă din primul ciclu procesual.

Drept urmare, în rejudecare, instanţa de apel doar a făcut aplicarea celor deja dezlegate sub acest aspect, prin aplicarea aceluiaşi procent considerat rezonabil pentru acoperirea prejudiciului moral (10% din beneficiul injust), însă, la baza de calcul reprezentând beneficiile injuste obţinute din contrafacere de către pârâtă, astfel cum au fost determinate sau redimensionate în rejudecarea apelului.

Mai mult decât atât, Înalta Curte observă că în primul ciclu procesual doar pârâta este cea care a promovat recurs, nu şi reclamanta, deşi componenta despăgubirilor constând în prejudiciul moral a fost dezlegată în aceeaşi modalitate.

Având în vedere cele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) din C. proc. civ. 1865, va respinge ca nefondat şi recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului declarat de reclamanta A., invocată de recurenta-pârâtă B. S.A.

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1061A din 30 iunie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 octombrie 2022.