Civil delictual liability of a court for non-payment evidence in insolvency: Res judicata bars causal link challenge based on alternative grounds

Şedinţa publică din data de 13 octombrie 2022

Asupra recursului dedus judecăţii, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 4 martie 2019, sub dosar nr. x/2019, pe rolul Tribunalului Cluj, secţia civilă, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Curtea de Apel Suceava, în temeiul art. 194 C. proc. civ. şi art. 998-999 C. civ. de la 1864, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 21.829.735 RON, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul creat, reprezentând pierderile societăţii de la data deschiderii procedurii de insolvenţă până la 31 decembrie 2018, cu cheltuieli de judecată.

2. Sentinţa Tribunalului Cluj, secţia civilă

Prin sentinţa civilă nr. 426 din 25 septembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia civilă, a fost admisă excepţia de necompetenţă materială a acestei instanţe şi a fost declinată competenţa de soluţionare a acţiunii formulate de A., în nume propriu şi ca administrator al S.C. B. S.R.L., în favoarea Tribunalului Specializat Cluj

3. Sentinţa Tribunalului Specializat Cluj

Prin sentinţa civilă nr. 204 din 27 noiembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe, a declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată, formulată de reclamanţii A. şi S.C. B. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Curtea de Apel Suceava, în favoarea Tribunalului Cluj, secţia civilă, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul Curţii de Apel Cluj, secţia a II a civilă, în vederea emiterii regulatorului de competenţă.

4. Sentinţa Curţii de Apel Cluj, secţia a II a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 144 din 13 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II a civilă, a fost stabilită competenţa de soluţionare a cererii formulate de A., în nume propriu şi ca administrator al S.C. B. S.R.L., în favoarea Tribunalului Cluj, secţia civilă.

5. Sentinţa Tribunalului Cluj, secţia civilă

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secţia civilă sub nr. x/2019*.

Prin sentinţa civilă nr. 390 din 9 iunie 2021, pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia civilă, a fost respinsă exceptia prescriptiei dreptului la actiune, invocată de către pârâtă; a fost respinsă acţiunea civilă formulată de reclamantul A., în nume propriu şi în calitate de administrator special al societăţii B. S.R.L., în faliment, prin administrator special A., lichidator judiciar C., în contradictoriu cu pârâta Curtea de Apel Suceava, ca neîntemeiată.

6. Decizia Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă

Prin decizia civilă nr. 43 din 3 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarant de reclamantul A., în nume propriu şi în calitate de administrator special al societăţii B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 390 din 9 iunie 2021 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosarul nr. x/2019.

7. Calea de atac formulată în cauză

La 4 aprilie 2022, pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a fost înregistrat recursul formulat de reclamantul A., în nume propriu şi în calitate de administrator special al societăţii B. S.R.L. împotriva deciziei civile. 43 din 3 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

În cuprinsul memoriului de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul învederează că au fost aplicate greşit dispoziţiile care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, prevăzute de art. 998-999 C. civ.

Susţine că, în raport de motivarea deciziei recurate, prezintă interes analiza condiţiei referitoare la raportul de cauzalitate.

Arată că, în speţă, prejudiciul material cauzat reprezintă pierderile societăţii în perioada de la deschiderea procedurii insolvenţei până la 31 decembrie 2018. Susţine că prejudiciul a fost produs ca urmare a deschiderii procedurii insolvenţei, fiind generat de fapta ilicită constând în omisiunea gravă a personalului auxiliar al pârâtei în a-şi îndeplini atribuţiile ce îi reveneau potrivit legii, de a depune la dosar înscrisurile care făceau dovada inexistenţei creanţei creditoarei care a solicitat deschiderea procedurii insolvenţei împotriva recurentei.

Învederează că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept incidente, reţinând că nu există legătură de cauzalitate între fapta ilicită imputată şi prejudiciul pretins, având în vedere că, potrivit deciziei nr. 1834 din 20 mai 2011, soluţia de deschidere a procedurii insolvenţei ar fi fost menţinută în recurs, chiar dacă ar fi existat la dosar dovezile plăţii creanţei creditorului care a solicitat deschiderea procedurii de insolvenţă.

Susţine că motivul pentru care Curtea de Apel Suceava, în dosarul nr. x/2010, a respins recursul şi a menţinut sentinţa de deschidere a procedurii de insolvenţă a fost acela că nu se afla la dosar dovada achitării întregii creanţe a creditorului care a solicitat deschiderea procedurii de insolvenţă, reţinându-se numai o plată parţială.

Arată că motivul potrivit căruia instanţa ar fi respins oricum recursul faţă de faptul că s-au formulat cereri de înscriere la masa credală şi de către alţi creditori este unul pur speculativ care nu poate sta la baza menţinerii soluţiei primei instanţe, prin care s-a reţinut că nu există legătură de cauzalitate. Afirmă că, în dosarul nr. x/2010, instanţa a respins recursul faţă de lipsa dovezilor privind achitarea în integralitate a creanţei, analizând şi relevanţa aspectelor referitoare la efectuarea unor plăţi parţiale, la intenţia de a stinge pe viitor întreaga creanţă şi la renunţarea la judecată, acestea neconstituind, însă, motivele decisive pentru care a fost respins recursul.

Mai arată că relevanţa înregistrării cererilor altor creditori a fost analizată de către instanţă exclusiv prin raportare la renunţarea la judecată, nu prin raportare la plata creanţei creditorului care a solicitat deschiderea procedurii de insolvenţă, nefiind reţinut că recursul ar fi fost respins chiar şi în ipoteza plăţii creanţei creditorului care a solicitat deschiderea procedurii.

Afirmă că, în acest context, instanţa de apel a procedat la analizarea legăturii de cauzalitate prin raportare la o situaţie care nu s-a întâmplat în realitate, motivarea fiind nelegală întrucât instanţa a refuzat să analizeze raportul juridic, aşa cum a fost dedus judecăţii, prezumând un fapt incert pentru a înlătura o legătură de cauzalitate dintre o faptă existentă, actuală şi dovedită şi prejudiciul produs.

8. Apărările formulate în cauză

La 18 mai 2022, intimata Curtea de Apel Suceava a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.. în subsidiar, a solicitat respingerea recursului.

9. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi.

Prin rezoluţia din 6 iunie 2022, a fost fixat termen de judecată la 13 octombrie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul reclamant a susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel, validând raţionamentul primei instanţe, a reţinut că în prezenta pricină nu sunt incidente dispoziţiile art. 998-999 C. civ., în condiţiile în care, în dosarul nr. x/2010, Curtea de Apel Suceava a respins recursul faţă de lipsa dovezilor privind achitarea în integralitate a creanţei, analizând şi relevanţa aspectelor referitoare la efectuarea unor plăţi parţiale, la intenţia de a stinge pe viitor întreaga creanţă şi la renunţarea la judecată, însă acestea nu au constituit motivele decisive pentru care a fost respins recursul.

Afirmă că, în acest context, instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, prevăzute de art. 998-999 C. civ. în ceea ce priveşte legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu întrucât a procedat la analizarea acesteia prin raportare la o situaţie care nu s-a întâmplat în realitate, motivarea fiind nelegală întrucât instanţa a refuzat să analizeze raportul juridic, aşa cum a fost dedus judecăţii, prezumând un fapt incert pentru a înlătura o legătură de cauzalitate dintre o faptă existentă, actuală şi dovedită şi prejudiciul produs.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. casarea hotărârii se poate cere "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

Textul are în vedere situaţiile în care instanţa recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluţionarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greşit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă ori cu totul eronată.

Verificând decizia prin prisma modalităţii de aplicare a dispoziţiilor legale incidente în cauză referitoare la îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut că, în speţă, nu există legătură de cauzalitate între o faptă care nu s-a produs şi un pretins prejudiciu având în vedere motivarea deciziei civile nr. 1834 din 20 mai 2011, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, în dosarul nr. x/2010, prin care a fost respins recursul formulat împotriva sentinţei de deschidere a procedurii insolvenţei împotriva S.C. B. S.R.L..

Astfel, a constatat că prin decizia anterior menţionată s-au reţinut următoarele:

"Faţă de această situaţie de fapt, trebuie remarcat că motivele invocate de recurentă în sensul efectuării de plăţi parţiale în cuantumul datoriei, cât şi intenţia de a se stinge pe viitor întreaga creanţă datorată creditoarei, nu sunt de natură să conducă la admiterea recursului declarat.

Potrivit art. 149 din Legea nr. 85/2006, dispoziţiile acesteia se completează în măsură compatibilităţii lor cu cele ale C. proc. civ.. După înregistrarea şi notificarea cererii, creditoarea poate renunţa la judecată conform art. 246 C. proc. civ. Renunţarea produce efectul dezinvestirii instanţei doar dacă până la acel moment nu s-au înregistrat şi cereri a altor creditori faţă de acelaşi debitor (caracterul concursual al procedurii).

În cauză, o atare cerere nu a fost depusă de creditoare iar, din înscrisurile depuse de administratorul judiciar rezultă că şi alţi creditori şi-au înregistrat creanţele împotrivă debitoarei, astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează să fie respins ca nefondat".

Articolul 431 alin. (2) reglementează prezumţia legală de lucru judecat, care reprezintă manifestarea pozitivă a principiului autorităţii de lucru judecat ce corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi ordine socială, fiind interzisă readucerea în faţa instanţei a chestiunii litigioase deja rezolvate.

Prin urmare, instanţa investită cu soluţionarea unei cereri are obligaţia de a respecta chestiunile litigioase care au fost deja tranşate printr-o altă hotărâre, înzestrată cu autoritate de lucru judecat, situaţie în care nu mai poate face evaluări proprii asupra acestei chestiuni, ci ea constituie premisa demonstrată de la care trebuie să pornească şi pe care nici nu o poate ignora.

În acest caz, este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuţie o chestiune litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a soluţionat anterior, aşa încât aceasta să nu poată fi contrazisă, indiferent dacă această rezolvare a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente, date fiind dispoziţiile art. 430 alin. (2) noul C. proc. civ.

În raport de dispoziţiile legale anterior menţionate, Înalta Curte constată că prin decizia civilă nr. 1834 din 20 mai 2011, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, în dosarul nr. x/2010, s-a statuat, cu putere de lucru judecat, că efectuarea de plăţi parţiale în cuantumul datoriei şi intenţia de a se stinge pe viitor întreaga creanţă datorată creditoarei, invocate de recurentul A. ca motive de admitere a recursului împotriva sentinţei prin care s-a dispus deschiderea procedurii insolvenţei, nu sunt de natură să conducă la admiterea recursului declarat, precum şi că, din înscrisurile depuse de administratorul judiciar, rezultă că şi alţi creditori şi-au înregistrat creanţele împotriva debitoarei.

Astfel, contrar susţinerilor recurentului, motivul pentru care Curtea de Apel Suceava, în dosarul nr. x/2010, a respins recursul şi a menţinut sentinţa de deschidere a procedurii de insolvenţă nu a fost acela că nu se afla la dosar dovada achitării întregii creanţe a creditorului care a solicitat deschiderea procedurii de insolvenţă, ci faptul că şi alţi creditori şi-au înregistrat creanţele împotriva debitoarei.

Or, această împrejurare, ce reprezintă un considerent decisiv în soluţionarea recursului anterior, nu poate fi apreciată, astfel cum solicită recurentul, ca fiind lipsită de relevanţă juridică în comparaţie cu fapta materială imputată prepuşilor pârâtei, de neataşare la dosar a dovezilor de plată integrală a creanţei, în condiţiile în care menţinerea soluţiei de deschidere a procedurii insolvenţei de către instanţa de control judiciar a fost întemeiată pe considerente ce au vizat neîndeplinirea şi a altor condiţii de fond decât cele privind plata parţială sau totală a creanţei principale.

Prin urmare, având în vedere că, în speţă, nu se regăseşte situaţia invocată de recurent, a unei legături de cauzalitate între o faptă care nu s-a produs şi un pretins prejudiciu, nefiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998-999 C. civ., Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare şi interpretare a normelor de drept material în materie, caz în care critica de nelegalitate întemeiată pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. este nefondată.

În raport de considerentele arătate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursului declarat împotriva deciziei nr. 43/A din 3 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A., în nume propriu şi în calitate de administrator special al S.C. B. S.R.L., prin lichidator judiciar C., împotriva deciziei nr. 43/A din 3 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 13 octombrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.