Revendication of overlapping land: necessity to assess twenty-year acquisitive prescription defense raised at appellate stage under Civil Code Art. 1842

Şedinţa publică din data de 13 octombrie 2022

Asupra recursului dedus judecăţii, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. x/2018, reclamanta S.C A. S.A a chemat în judecată pe pârâţii B. şi C., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligaţi pârâţii B. şi C., să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de teren de 63 mp, ce face parte din imobilul situat în Bucureşti, str. x, având nr. cadastral x, înscrisă în cartea funciară a OCPI- BCPI Sectorul 1 Bucureşti; rectificarea cărţii funciare nr. x a localităţii Bucureşti Sectorul 1 şi a documentaţiei cadastrale pentru imobilul proprietatea pârâţilor B. şi C., situat în Municipiul Bucureşti, str. x, cu privire la suprafaţa de teren de 63 mp ce aparţine imobilului situat Bucureşti, str. x sector 1, avand nr. cadastral x, înscrisă în cartea funciară a OCPI- BCPI Sectorul 1 Bucureşti, în sensul de a fi înscrisă numai suprafaţa de teren ce va rezulta din măsurători, identificată conform amplasamentului ce va fi stabilit în baza raportului de expertiză judiciar ce se va efectua în prezenta cauză; să fie obligaţi pârâţii, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.

2. Sentinţa Tribunalului Bucureşti, secţia a III a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 507 din 5 iunie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă a admis cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta S.C. A. S.A, în contradictoriu cu pârâţii B. şi C.; a obligat pârâţii să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie suprafaţa de teren de 63 m.p. situat în municipiul Bucureşti, str. x -14, înscris în CF nr. x, număr cadastral x, astfel cum aceasta suprafaţă rezultă şi din conţinutul raportului judiciar de expertiză şi Anexele 1, 2 şi 3 ale acestui raport întocmit de expertul judiciar D. şi avizat de OCPI - BCPI Sector 1 conform procesului-verbal de recepţie nr. x/13.12.2019; a dispus efectuarea rectificărilor de carte funciară corespunzătoare şi aferente imobilului, proprietatea pârâţilor, şi înscris în cartea funciară nr. x, cu privire la suprapunerea terenului în suprafaţa de 63 m.p. ce constituie proprietatea reclamantei; a obligat pârâţii la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată, în cuantum total de 8.294,00 de RON reprezentând taxa judiciară de timbru, în cuantum de 5.219,00 RON, precum şi onorariu de expert, în cuantum de 3.075,00 de RON şi a luat act de voinţa reclamantei, prin apărător, privind recuperarea, pe cale separată, a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat.

3. Decizia Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

Prin decizia civilă nr. 386A din 8 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de către apelanţii pârâţi B. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 507 din 5 iunie 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pârâţii B. şi C. au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În cuprinsul memoriului de recurs, pârâţii B. şi C. arată că motivul de recuzare subzistă cât timp judecătorul de la instanţa de fond a pronunţat o încheiere prin care a suplimentat şi indicat obiectivul raportului de expertiză, astfel încât a făcut să se întrezărească rezultatul judecăţii şi a respins cererea pârâţilor de a avea un expert parte.

Invocă dispoziţiile art. 330 alin. (5) C. proc. civ., apreciază că textul de lege invocat are caracter imperativ şi susţine că înlăturarea de către instanţă a unei cereri privind încuviinţarea unui expert consilier, pe motive de oportunitate, reprezintă o veritabilă încălcare a dreptului la un proces echitabil, cu consecinţa încălcării dreptului la apărare.

Citează dispoziţiile art. 18 alin. (1) din O.U.G. nr. 2/2000 vizând dreptul părţii de a solicita incuviinţarea unui expert tehnic judiciar sau specialist numit de parte şi învederează că, din jurisprudenţa CEDO, se poate observa impactul pe care efectuarea expertizei îl poate avea asupra obiectului cauzei, în materie civilă şi penală, precum şi răspunderea care incumbă, în egală măsură, în ambele materii statului şi, în particular, autorităţilor judiciare. Susţin că, în situaţia în care ar fi beneficiat de asistenţa unui expert parte, acesta ar fi ştiut cum să valorifice opinia expertului judiciar desemnat în dosarul nr. x/2009 şi să determine instanţa de fond să lămurească situaţia cu privire la accesul la pivniţa proprietatea pârâţilor, acces interzis prin omologarea raportului de expertiză întocmit la fond.

Arată că instanţa de apel, în baza caracterului devolutiv al apelului, fiind suverană în privinţa stabilirii situaţiei de fapt, raportat la probele administrate în cauză, ar fi trebuit să încuviinţeze o nouă expertiză judiciară, cu participarea unui expert parte, atât timp cât noua expertiză era pe cheltuiala pârâţilor.

Susţin că subzistă şi motivul de nulitate a raportului de expertiză întocmit în cauză întrucât desemnarea expertului s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 330 alin. (1) C. proc. civ., acesta nefigurând pe listele întocmite şi comunicate de Biroul Local de Expertiză al municipiului Bucureşti.

Arată că, sub aspectul apărării privind dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea de 20 ani, s-a reţinut că acesta a fost invocată pentru prima dată de către pârâţi prin concluziile scrise depuse la 22 mai 2020, la momentul închiderii dezbaterilor, astfel încât, în raport de dispoziţiile art. 9 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 14 alin. (2) din acelaşi act normativ, prima instanţă nu avea posibilitatea de a o analiza fără încălcarea dreptului la apărare al părţii adverse. Susţin că, în raport de aceste considerente, se impune casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel având în vedere dispoziţiile art. 1837 şi art. 1842 C. civ. care instituie termenul de decădere pentru exercitarea dreptului de a invoca uzucapiunea (prevederi de drept material care rămân aplicabile, în temeiul art. 82 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 şi în contextul art. 478 C. proc. civ. care nu mai permite formularea de apărări noi direct în apel, spre deosebire de art. 294 alin. (1) din vechiul C. proc. civ.), din care rezultă că uzucapiunea poate fi invocată şi pe cale de excepţie, ca apărare de fond, pe timpul judecăţii în fond, dar şi în apel, până la momentul pronunţării deciziei în apel, indiferent de poziţia procesuală a posesorului uzucapant. Afirmă că invocarea uzucapiunii pe cale de excepţie prezintă avantajul formulării direct în apel şi chiar după închiderea dezbaterilor, prin concluziile scrise depuse ulterior reţinerii cauzei în pronunţare, astfel cum rezultă din formularea art. 1842 C. civ. de la 1865, în ultima situaţie învederată impunându-se repunerea cauzei pe rol pentru dezbateri asupra apărării de fond nou invocată.

Învederează că, potrivit apărărilor de la fond prin care arătau că sunt proprietarii întregii suprafeţe de teren din str. x, se prefigura şi o comparare de titluri, chiar dacă nu au explicitat pretenţiile în acest fel, sens în care a solicitat instanţei de apel admiterea probei cu înscrisuri şi expertiză tehnică specialitatea construcţii, însă Curtea de apel a respins probele solicitate de pârâţi, astfel încât abia în concluziile scrise au făcut vorbire despre aceste apărări.

Susţin că, prin compararea titlurilor de proprietate pe care le deţin părţile în litigiu, se poate constata că titlul pârâţilor este mai vechi, fiind mai bine caracterizat întrucât aceştia au cumpărat de la un posesor de bună credinţă, de la adevăratul proprietar, Statul Român. Arată că actul de proprietate al pârâţilor a fost încheiat în condiţii ce exclud reaua credinţă a acestora, iar transcrierea titlului lor în Cartea Funciară s-a efectuat cu mult înainte de înscrierea titlului de către partea potrivnică.

Afirmă că buna credinţă a pârâţilor la încheierea actului de vânzare cumpărare trebuie să prevaleze în raport de orice altă formă prin care le este tulburată proprietatea, inclusiv o acţiune în revendicare, fiind suficientă pentru paralizarea unei astfel de acţiuni.

Arată că prezenta acţiune în revendicare nu poate fi primită întrucât ar tulbura securitatea circuitului juridic civil şi concluzionează în sensul că instanţa urmează a proceda la compararea titlurilor de proprietate şi a da câştig de cauză pârâţilor care au un titlu mai bine caracterizat, respectiv este mai vechi decât al reclamantei, este transcris în Cartea Funciară anterior transcrierii titlului reclamantei şi este consolidat.

Învederează că buna credinţă a pârâţilor, unită cu posesia de 10-20 ani, cu justul titlu, cu faptul că titlul acestora este mai bine caracterizat, precum şi cu faptul că nu au pierdut niciodată posesia, sunt de natură a produce efecte juridice, în sensul consolidării dreptului de proprietate al recurenţilor pârâţi.

Evidenţiază neconcordanţele dintre expertizele depuse la dosar şi invocă dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., susţinând că instanţa ar fi putut repune cauza pe rol şi nu ar fi omis apărările formulate de pârâţi.

Afirmă că, în mod greşit, a fost respinsă ca, tardivă, solicitarea de a emite o adresă către OCPI cu privire la istoricul cărţii funciare având în vedere menţiunea din cuprinsul motivelor de apel cu privire la orice altă probă ar rezulta din dezbateri, apreciind că solicitarea la care a făcut referire a rezultat din dezbateri.

Susţin că o altă formă sub care se poate manifesta rolul activ al judecătorului o reprezintă atenuarea unor dispoziţii legale restrictive prin aplicarea altor dispoziţii legale, precum încuviinţarea unor probe nepropuse în termen, în cazurile prevăzute de art. 254 alin. (2) C. proc. civ.

Arată că, potrivit art. 22 alin. (7) C. proc. civ., ori de câte ori legea îi rezervă judecătorului puterea de apreciere sau îi cere să ţină seama de toate circumstanţele cauzei, judecătorul va avea în vedere, între altele, principiile generale ale dreptului, cerinţele echităţii şi buna credinţă.

Solicită admiterea recursului, în principal, casarea în totalitate a deciziei recurate şi trimiterea cauzei la instanţa de fond având în vedere că procesul a fost soluţionat, la fond şi apel, fără a se pune în discuţia părţilor excepţia prescripţiei achizitive scurte de la 10 la 20 ani şi, în apel, fără a se pune în discuţie compararea titlurilor de proprietate. În subsidiar, solicită casarea în totalitate a sentinţei atacate şi, în rejudecare, pe fondul cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată.

5. Apărările formulate

Prin întâmpinare, intimata S.C. A. S.A. a invocat excepţia nulităţii recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar pe fondul cauzei, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

6. Procedura de fitru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 7 aprilie 2022, a fost admis în principiu recursul declarat de pârâţii B. şi C. împotriva deciziei nr. 386A din 8 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a fost fixat termen de judecată la 9 iunie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, cauza fiind amânată pentru termenul de astăzi, 13 octombrie 2022.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Sub un prim aspect, recurenţii au reclamat respingerea nelegală a apelului formulat împotriva încheierii din 23 octombrie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă, prin care a fost respinsă cererea de recuzare a completului de judecată de la fond, apreciind că judecătorul fondului s-a antepronunţat întrucât a indicat obiectivul raportului de expertiză, astfel încât a făcut să se întrezărească rezultatul judecăţii şi a respins cererea pârâţilor de a avea un expert parte, cu încălcarea dispoziţiilor art. 330 alin. (5) C. proc. civ., ceea ce reprezintă o veritabilă încălcare a dreptului la un proces echitabil, cu consecinţa încălcării dreptului la apărare.

Analizând acestă critică din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. având în vedere invocarea încălcării unor reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, respectiv a dispoziţiilor art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., care reglementează alte cazuri de incompatibilitate ale judecătorului ("când şi-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţie în cauza pe care a fost desemnat să o judece"), se reţine că este nefondată.

Potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., "Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc".

Aceste dispoziţii legale trebuie corelate cu cele ale art. 258 alin. (1) din acelaşi act normativ, conform cărora probele se pot încuviinţa numai dacă sunt întrunite cerinţele prevăzute de art. 255, în afară de cazul când ar exista pericolul ca ele să se piardă prin întârziere.

Rezultă din cele de mai sus că, pe de o parte, legea îi impune judecătorului să dea dovadă de stăruinţă pentru a afla adevărul în cauză, iar pe de altă parte, atunci când trebuie să decidă cu privire la probele ce trebuie administrate în vederea aflării adevărului, legea îi recunoaşte judecătorului un drept de apreciere, acesta având prerogativa de a analiza, în concret, raportat la obiectul şi particularităţile procesului, care dintre probele propuse de părţi sunt pertinente, concludente şi legale, ceea ce include şi stabilirea obiectivelor expertizei, cum este cazul în speţă.

Astfel, în raport de obiectul şi motivarea cererii de chemare în judecată, judecătorul fondului, subordonat obligaţiei de a afla adevărul, a încuviinţat obiectivul expertizei privind identificarea terenului în raport de toate înscrisurile de la dosar, iar o asemenea împrejurare nu îl face incompatibil.

Referitor la soluţia privind cel de-al doilea motiv de recuzare, se reţine că, potrivit art. 330 alin. (5) C. proc. civ., instanţa de judecată poate încuviinţa experţi aleşi de părţi la efectuarea raportului de expertiză, ceea ce denotă o facultate pentru instanţă şi nu o obligaţie în sensul încuviinţării acestora, respingerea cererii privind expertului parte nefiind de natură să atragă incidenţa dispoziţiilor art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., instanţa de judecată apreciind asupra oportunităţii luării unei astfel de măsuri. În aceste condiţii nu se poate reţine că, prin măsurile adoptate de instanţă, a fost încălcat recurenţilor dreptul la apărare, întrucât nu s-a dovedit că instanţa ar fi nesocotit interesele legitime ale părţii.

Nu există, aşadar, nicio încălcare a legii în legătură cu soluţionarea cererii de recuzare, critica fiind nefondată.

O altă critică ce se încadrează în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează respingerea de către instanţa de apel a probei cu expertiză topografică, cu participarea unui expert parte.

În speţă, instanţa de apel a respins încuviinţarea probei cu expertiză topografică, reţinând că nu este utilă cauzei, soluţionarea căii de atac a apelului putând fi efectuată în baza probelor administrate în faţa primei instanţe, precum şi a probei cu înscrisuri administrate în faţa instanţei de apel.

Contrar susţinerilor recurenţilor, respingerea probei solicitate nu intră în contradicţie cu dispoziţiile art. 479 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora instanţa de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei, câtă vreme acestea nu instituie o obligaţie de administrare a probelor propuse în apel cu respectarea art. 478 C. proc. civ., ci reprezintă o facultate, o posibilitate de administrare, supusă filtrului propriu al instanţei de judecată prin raportare la specificul speţei şi la actele şi lucrările dosarului.

În concluzie, nu se identifică nici o încălcare a regulilor procedurale de către instanţa de apel prin faptul că a respins solicitarea pârâţilor de administrare a probei cu expertiză topografică, caracterul devolutiv al apelului nefiind de natură să conducă, în mod automat, la refacerea probelor administrate în faţa primei instanţe. Prin urmare, fiind o chestiune de apreciere asupra pertinenţei şi concludenţei solicitării, acesta reprezintă un aspect de netemeinicie şi nu de nelegalitate a dispoziţiei instanţei ce nu poate fi cenzurat în recurs.

Recurenţii arată că subzistă şi motivul de nulitate a raportului de expertiză întocmit în cauză întrucât desemnarea expertului s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 330 alin. (1) C. proc. civ., acesta nefigurând pe listele întocmite şi comunicate de Biroul Local de Expertiză al municipiului Bucureşti, critică ce urmează a fi analizată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Cu privire la această critică, instanţa de apel a reţinut că, potrivit art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 2/2000, este expert tehnic judiciar orice persoană fizică ce dobândeşte această calitate în condiţiile prezentei ordonanţe şi este înscrisă în tabelul nominal cuprinzând experţii tehnici judiciari întocmit, pe specialităţi şi pe judeţe, respectiv pe municipiul Bucureşti. A constatat că, în speţă, expertul judiciar a fost desemnat de către instanţă, în mod aleatoriu, utilizând programul informatic "Experţi" al Tribunalului Bucureşti, respectiv din listele puse la dispoziţie de către BLET, astfel încât atât timp cât acest expert figurează în evidenţele Ministerului Justiţiei este evident că au fost respectate dispoziţiile legale prevăzute de art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 2/2000, nefiind necesar ca expertul judiciar numit de instanţă să aibă domiciliul în raza teritorială a acesteia câtă vreme are posibilitatea de a răspunde obiectivelor stabilite de instanţă. A apreciat că, prin stabilirea unui expert tehnic judiciar dintr-o altă localitate decât sediul instanţei, nu li s-a cauzat apelanţilor-pârâţi o vătămare care să nu poată fi înlăturată decât prin anularea raportului de expertiză atât timp cât acesta a formulat concluzii argumentate, pertinente şi complete cu privire la obiectivele stabilite de instanţă.

Înalta Curte constată că soluţia instanţei de apel este legală, câtă vreme desemnarea expertului a fost făcută cu respectarea dispoziţiilor art. 330 alin. (1) şi 331 alin. (1) C. proc. civ., acesta fiind desemnat prin tragere la sorţi de pe lista întocmită şi comunicată de către BLET, unde figurează experţii aflaţi în evidenţele Ministerului Justiţiei, înscrişi conform art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 2/2000.

O altă critică vizează încălcarea dispoziţiilor art. 1842 C. civ. de la 1864, în acest sens recurenţii suţinând că au invocat prescripţia achizitivă de 20 de ani, atât oral, cât şi în scris, prin concluziile scrise depuse la ultimul termen de judecată de la fond.

Critica recurenţilor a fost formulată în contextul în care se impută instanţei de apel că a apreciat corectă conduita primei instanţe care nu a verificat incidenţa, în cauza pendinte, a îndeplinirii cerinţelor privind uzucapiunea de scurtă durată.

În acest sens, Înalta Curte constată că, prin concluziile scrise depuse la 22 mai 2020 în faţa instanţei de fond, pârâţii B. şi C. au arătat că înţeleg să invoce uzucapiunea de 20 de ani, solicitând să se constate că buna credinţă a acestora, unită cu posesia de peste 20 de ani şi cu justul titlu sunt de natură să producă efecte juridice, în sensul consolidării dreptului de proprietate al pârâţilor, cu consecinţa respingerii acţiunii reclamantului.

Reclamanţii au susţinut în apel că instanţa de fond nu a analizat aceste susţineri.

Curtea de apel a reţinut că, sub aspectul apărării privind dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea de 20 ani, acesta a fost invocată pentru prima dată de către pârâţi prin concluziile scrise depuse la 22 mai 2020, la momentul închiderii dezbaterilor, astfel încât, în raport de dispoziţiile art. 9 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 14 alin. (2) din acelaşi act normativ, prima instanţă nu avea posibilitatea de a o analiza fără încălcarea dreptului la apărare al părţii adverse.

A apreciat că instanţa este legal sesizată cu cererile şi apărările formulate de părţi prin actele de procedură depuse până la momentul închiderii dezbaterilor şi reţinerii cauzei în pronunţare, rolul concluziilor scrise fiind acela de a dezvolta susţinerile părţilor cu luarea în considerare a tuturor probelor administrate pe parcursul procesului, în cadrul acestora neputând fi inserate solicitări sau apărări care nu au fost supuse dezbaterii până la acel moment.

Potrivit prevederilor art. 1842 C. civ. de la 1864, aplicabil în cauză faţă de momentul de la care se susţine că a început a curge prescripţia achizitivă, ce constituie o dispoziţie generală din materia prescripţiei, derogatorie de la normele de drept comun substanţial dar şi procedural "prescripţia poate fi opusă în cursul unei instanţe până în momentul când curtea de apel va pronunţa definitiva sa decizie, asupra căreia nu mai poate reveni după lege, afară numai de cazul când cel în drept a o opune ar trebui să se prezume, după împrejurări, că a renunţat la dânsa."

Ca atare, modalitatea în care poate fi invocată prescripţia achizitivă, din analiza reglementării acesteia în vechiul C. civ., rezultă că poate fi solicitată pe cale principală, însă poate fi invocată şi pe cale de excepţie, pentru a paraliza acţiunea în revendicare sau o altă acţiune în care se invocă un drept de proprietate.

În aceste condiţii, chiar şi atunci când pârâtul nu înţelege să valorifice un drept propriu pe calea cererii reconvenţionale, acestuia nu îi poate fi negat dreptul la apărare, având posibilitatea de a opune prescripţia achizitivă acţiunii în revendicare până la pronunţarea unei hotărâri definitive în procesul său. Prin urmare, invocarea prescripţiei achizitive ca apărare de fond este posibilă, independent de formularea unei cereri reconvenţionale, de vreme ce este recunoscut că şi apărarea de fond este o formă de exercitare a dreptului.

În consecinţă, solicitarea reiterată prin motivele de apel formulate putea fi calificată de instanţa de judecată ca o apărare de fond care, în ipoteza în care ar fi fost găsită întemeiată, ar fi condus la paralizarea acţiunii principale, cu consecinţa respingerii acesteia.

Conform art. 1842 C. civ. de la 1864 anterior citat, prescripţia achizitivă poate fi opusă până la momentul când se va pronunţa o decizie definitivă, deci inclusiv în faţa instanţei de apel, aceasta fiind cea care pronunţă hotărârea definitivă în sensul celor indicate în textul de lege.

Pentru a asigura tuturor părţilor dreptul la un proces echitabil, instanţa de apel era obligată să examineze, conform art. 22 alin. (2) şi (6) C. proc. civ., temeinicia apărărilor formulate de pârâţii-apelanţi în baza dispoziţiei speciale din materia prescripţiei achizitive, precum şi de a veghea la respectarea dispozitiilor legale cu ocazia soluţionării pricinii deduse judecăţii, iar în cauza pendinte aceste obligaţii nu au fost îndeplinite.

În raport de cele reţinute, Înalta Curte apreciază că este fondată critica ce vizează modul de soluţionare a solicitării recurenţilor pârâţi, ca, pe cale de excepţie, să se verifice îndeplinirea condiţiilor pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului prin uzucapiune, având drept consecinţă paralizarea acţiunii în revendicare, urmând ca, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi art. 498 din acelaşi act normativ, să admită recursul, dispunând casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti, care va analiza cererea reclamantei cu respectarea dezlegărilor pronunţate în prezenta decizie.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâţii B. şi C. împotriva deciziei nr. 386A din 8 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 octombrie 2022.