Recourse dismissed; claim for restitution under Law No. 10/2001 barred by three-year extinctive prescription

Şedinţa publică din data de 13 octombrie 2022

Asupra recursului dedus judecăţii, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la 10 octombrie 2019 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III a civilă reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a solicitat instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să se dispună obligarea acestuia la plata către reclamantă a preţului de piaţă al imobilului situat în Bucureşti, strada x, nr. 8, sectorul 1 şi, în subsidiar, la restituirea preţului actualizat şi a dobânzii legale până la data plăţii, cu cheltuieli de judecată.

2. Sentinţa Tribunalului Bucureşti, secţia a III a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 984 din 20 iulie 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă, a fost admisă excepţia prescripţiei şi a fost respinsă cererea de chemare în judecată privind pe reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca prescrisă.

3. Decizia Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă

Prin decizia civilă nr. 201A din 11 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 984 din 20 iulie 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate în apel, reclamanta A. a declarat recurs, criticând decizia pentru nelegalitate.

În cuprinsul memoriului de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut încălcarea normelor de drept material prevăzute de art. 2512-2513 C. civ. şi art. 2539 din acelaşi act normativ.

A învederat că prezentul litigiu reprezintă continuarea, în baza art. 2539 alin. (2), teza a II a C. civ. a procesului ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2014, perimat, dosar în care nu a fost invocată de către pârâţi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune. A arătat că, în anul 2014, excepţia prescripţiei nu era de ordine publică, instanţei nefiindu-i permis să o invoce din oficiu, conform art. 2512-2513 C. civ., astfel încât, în mod nelegal, s-a reţinut prin decizia recurată că acţiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2014 era prescrisă.

A susţinut că acţiunea este imprescriptibilă întrucât legiuitorul nu a impus un termen în care poate fi exercitată acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 50 şi 501 din Legea nr. 10/2001.

Recurenta a arătat că se poate aplica cel mult termenul general de prescripţie de 10 ani, prevăzut de art. 2518 C. civ. pentru drepturile reale, având în vedere că dosarul are ca obiect dreptul de proprietate, echivalentul valoric al imobilului, al dreptului dobândit în baza unui contract anulat.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu a depus întâmpinare.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi

Prin rezoluţia din 6 iunie 2022, a fost fixat termen de judecată la 13 octombrie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin criticile formulate, subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut încălcarea dispoziţiilor legale ce reglementează instituţia prescripţiei dreptului material la acţiune, apreciind că instanţa de apel a reţinut, în mod nelegal, incidenţa prescripţiei, în condiţiile în care prezentul litigiu reprezintă continuarea procesului ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2014, perimat, dosar în care nu a fost invocată de către pârâţi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.

Se constată că, prin cererea introductivă, reclamanta a solicitat obligarea intimatului-pârât la plata preţului de piaţă al imobilului situat în Bucureşti, strada x, nr. 8, sectorul 1 şi, în subsidiar, la restituirea preţului actualizat şi a dobânzii legale până la data plăţii.

Astfel, obiectul prezentei cauze îl reprezintă echivalentul pecuniar al apartamentului nr. x situat în imobilul din Bucureşti, str. x, iar dreptul subiectiv ce se cere a fi protejat în justiţie este un drept de creanţă evaluabil în bani care are natură personal patrimonială.

În raport de cele reţinute, nu poate fi primită susţinerea recurentei, în sensul că acţiunea sa are ca obiect dreptul de proprietate, respectiv echivalentul valoric al dreptului dobândit în baza unui contract care a fost anulat, context în care ar fi incidente dispoziţiile art. 2518 C. civ. cu privire la termenul de prescripţie de 10 ani, aplicabil drepturilor reale care nu sunt declarate prin lege imprescriptibile ori nu sunt supuse altui termen de prescripţie.

Dreptul de creanţă valorificat de reclamantă are natură patrimonială, iar un asemenea drept este supus prescripţiei extinctive.

Conform dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, "Dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege", iar potrivit art. 3 din acelaşi decret, "Termenul de prescripţie este de 3 ani (…)".

Raportat la natura dreptului valorificat de reclamantă şi la dispoziţiile privind prescripţia extinctivă aplicabile drepturilor de creanţă, în mod legal curtea de apel a confirmat soluţia instanţei de fond de respingere a acţiunii, ca prescrisă, calculând termenul de prescripţie raportat la dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958 - 3 ani, termen ce a început să curgă de la 4 martie 2010, data pronunţării deciziei irevocabile nr. 117 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin care a fost admisă acţiunea în constatarea nulităţii şi în revendicare formulată de fostul proprietar al imobilului şi care s-a împlinit la 4 martie 2013. Nu va fi reţinută aserţiunea recurentei, în sensul că termenul de prescripţie ar curge de la data de 17 noiembrie 2011 când, prin decizia nr. 8147 pronunţată de Înalta Curte, a fost soluţionat un recurs inadmisibil, dat fiind faptul că nu această dată reprezintă momentul rămânerii irevocabile a hotărârii care a deschis dreptul la daune pentru recurentă, ci data de 4 martie 2010 menţionată anterior.

Referitor la critica vizând aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2512-2513 C. civ., se reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 210 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. "Prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit."

Prin decizia nr. 1/2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii, s-a statuat că prescripţiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeaşi dată, rămân supuse dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, astfel încât atât instanţa de judecată, din oficiu, cât şi părţile interesate pot invoca excepţia prescripţiei extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigiile începute după 1 octombrie 2011.

Prin urmare, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, în raport de momentul începutului termenului de prescripţie, 4 martie 2010, prescripţia în raportul juridic dedus judecăţii este supusă reglementării Decretului nr. 167/1958, nu dispoziţiilor noului C. civ., astfel încât instanţa judecătorească era obligată ca, din oficiu, să cerceteze dacă dreptul la acţiune este prescris în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2014, având în vedere invocarea dispoziţiilor art. 2539 alin. (2) C. civ. din 2009, aplicabile în cauză, în raport de dispoziţiile art. 204 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.

Potrivit dispoziţiilor legale anterior menţionate, "Prescripţia nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenţie în procedura insolvenţei sau a urmăririi silite a renunţat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă. Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripţia este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiţia însă ca noua cerere să fie admisă."

Recurentul critică decizia instanţei de apel, susţinând încălcarea acestor norme, având în vedere introducerea prezentei cereri de chemare în judecată, în temenul de 6 luni de la data constatării perimării acţiunii în dosarul nr. x/2014.

Pentru a fi operante dispoziţiile art. 2.539 alin. (2) teza finală C. civ., premisa impusă de lege este aceea ca prima acţiune, rămasă nesoluţionată pe fond, ca urmare a admiterii unei excepţii peremptorii, să fi fost formulată înăuntrul termenului de prescripţie prevăzut de lege pentru dreptul de creanţă litigios. Astfel, întreruperea prescripţiei presupune o prescripţie în curs, astfel încât, pe lângă condiţia ca partea să urmărească succesiv, în litigii distincte, valorificarea aceluiaşi drept de creanţă, interesează, prin ipoteză, dacă prima cerere a fost formulată înăuntrul termenului de prescripţie.

Or, în măsura în care prima acţiune a fost introdusă la 10 iulie 2014, după împlinirea termenului de prescripţie, la 4 martie 2013, rezultă că această condiţie nu este îndeplinită, demersul judiciar invocat de recurentă neavând aptitudinea de a produce efectul întreruptiv al unei prescripţii deja împlinite.

Sub un ultim aspect, recurenta susţine că acţiunea este imprescriptibilă întrucât legiuitorul nu a impus un termen în care poate fi exercitată acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 50 şi art. 501 din Legea nr. 10/2001.

Similar instanţelor de fond, se reţine că absenţa unui termen de formulare a acţiunii, prevăzut de art. 50 şi art. 501 din Legea nr. 10/2001, nu conferă dreptului la acţiune caracter imprescriptibil, ci nu face decât să atragă aplicabilitatea dreptului comun privind prescripţia extinctivă, respectiv a Decretului nr. 167/1958 care prevede la art. 3 termenul general de 3 ani.

În concluzie, cum cererea introductivă de instanţă a fost promovată de reclamantă la 10 octombrie 2019 şi, în cauza pendinte, nu pot fi reţinute dispoziţiile art. 2539 alin. (2) teza a II a C. civ., termenul general de prescripţie de 3 ani a fost depăşit, astfel că, în mod legal, dreptul material la acţiune al reclamantei a fost constatat prescris de instanţa fondului, soluţie confirmată de instanţa de apel.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 201A din 11 februarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 201A din 11 februarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 13 octombrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.