Compensation for Basarabia properties: Applicability of Law 164/2014 evidentiary standards to pending claims and sufficiency of witness declarations without certified authorities' documents

Şedinţa publică din data de 13 octombrie 2022

După deliberare, asupra cauzei da faţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Botoşani, secţia de contencios administrativ şi fiscal la 21 septembrie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003 din cadrul Instituţiei Prefectului Municipiului Bucureşti, anularea deciziei nr. 5999/04.08.2020 emise de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor de validare a hotărârii nr. 2271/30.07.2018 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 din cadrul Instituţiei Prefectului Municipiului Bucureşti privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietatea acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord sau Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947.

În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 290/2003.

2. Apărările formulate în cauză

Pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Botoşani şi excepţia inadmisibilităţii cererii privind acordarea despăgubirilor de către instanţă. Pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiate.

Pârâta Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003 din cadrul Instituţiei Prefectului Municipiului Bucureşti a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale a secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Botoşani, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii.

Prin încheierea din 24 noiembrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2010, Tribunalul Botoşani, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale funcţionale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei I civile a aceleiaşi instanţe.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Botoşani, secţia I civilă la 23 decembrie 2020, sub nr. x/2020*.

3. Hotărârea Tribunalului Botoşani, secţia I civilă

Prin sentinţa nr. 474 din 9 aprilie 2021, Tribunalul Botoşani, secţia I civilă a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Municipiului Bucureşti pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A.. Cererea de apel a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Suceava, secţia I civilă la 29 octombrie 2021, sub nr. x/2020*.

4. Hotărârea Curţii de Apel Suceava

Prin decizia nr. 145 din 9 februarie 2022, Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă a respins, ca neîntemeiat, apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 474 din 9 aprilie 2021, pronunţate de Tribunalul Botoşani, secţia I civilă în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimatele-pârâte Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Municipiului Bucureşti pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003.

5. Recursul

Împotriva deciziei nr. 145 din 9 februarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă a declarat recurs reclamanta A., solicitând admiterea căii extraordinare de atac formulate, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.

Cererea de recurs a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la 18 aprilie 2022, sub nr. x/2020*, fiind repartizată aleatoriu, spre soluţionare, Completului nr. 8.

În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că decizia curţii de apel a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 2 alin. (4) şi alin. (5) din Hotărârea nr. 1.120 din 30 august 2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, instanţa reţinând în mod greşit că nu au fost depuse înscrisuri certificate de autorităţile competente, în sensul Legii nr. 164/2014.

A arătat că, la data formulării cererii de despăgubiri, legea permitea ca imposibilitatea de a procura înscrisuri să poată fi dovedită prin demersurile efectuate în vederea intrării în posesia acestor înscrisuri, la dosar fiind depusă, în copie, corespondenţa purtată de recurentă cu diferite instituţii din România, Ucraina şi Republica Moldova, abilitate să emită astfel de documente.

Recurenta a afirmat că, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (5) din H.G. nr. 1120/2006, a depus la dosar copia corespondenţei purtate cu Ministerul Afacerilor Externe, cu Autoritatea Regională de Stat din Cernăuţi şi cu Arhivele de Stat ale Regiunii Cernăuţi, din răspunsul primit reieşind că a fost verificată arhiva Primăriei Tereblecea, însă pentru perioadele 1918-1940 şi 1941-1944 nu au fost găsite documente în arhiva acestei instituţii.

În acest context, recurenta a susţinut că dovada corespondenţei purtate cu instituţiile menţionate atestă imposibilitatea procurării înscrisurilor, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 2 alin. (5) din H.G. nr. 1120/2006.

Recurenta a făcut referire şi la prevederile art. 2 alin. (4) şi alin. (5) ale acestui act normativ, menţionând că declaraţiile sale şi copia corespondenţei sunt suficiente pentru a face dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor rămase pe teritoriul ocupat şi al refugiului autorului său, B..

6. Întâmpinarea şi răspunsul la întâmpinare

La 11 mai 2022, intimata Comisia Municipiului Bucureşti pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003, reprezentată prin prefect, a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, anularea cererii de recurs pentru neinvocarea unor critici de nelegalitate ale deciziei recurate. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin întâmpinarea depusă la 16 mai 2022, intimata Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a invocat excepţia nulităţii pentru neîncadrarea motivelor de recurs în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. În subsidiar, a formulat concluzii de respingere a recursului, ca nefondat.

La 31 mai 2022, intimata Comisia Municipiului Bucureşti pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003, reprezentată prin prefect, a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimata Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

Recurenta nu a depus răspuns la întâmpinările intimatelor.

Prin rezoluţia din 19 mai 2022, Completul nr. 8, învestit cu soluţionarea recursului, a stabilit termen pentru judecata acestuia la 29 septembrie 2022, cu citarea părţilor în şedinţă publică.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

7.1 Asupra excepţiei de nulitate a cererii de recurs, invocate de intimatele Comisia Municipiului Bucureşti pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003, reprezentată prin prefect, şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, din perspectiva neinvocării unor critici de nelegalitate ale deciziei recurate şi a neîncadrării acestora în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte, analizând-o prioritar, în raport de dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., urmează să o respingă pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Motivarea recursului înseamnă arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., precum şi dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

În cuprinsul memoriului, prin motivele de recurs întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că decizia nr. 145 din 9 februarie 2022 a Curţii de Apel Suceava a fost pronunţată cu nerespectarea normelor de drept material prevăzute de art. 2 alin. (4) şi alin. (5) din Hotărârea nr. 1.120 din 30 august 2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003, din perspectiva faptului că s-a apreciat greşit că nu au fost depuse înscrisuri certificate de autorităţile competente, în sensul Legii nr. 164/2014.

Recurenta a afirmat că aceste constatări ale instanţei de apel sunt greşite de vreme ce, la data depunerii cererii de despăgubiri, legea permitea ca imposibilitatea de a procura înscrisuri să poată fi dovedită prin demersurile efectuate în acest sens de parte, prin depunerea la dosarul cauzei a corespondenţei purtate cu instituţii din România, Ucraina şi Republica Moldova, abilitate să emită documentele prevăzute de lege.

Examinând aceste motive de recurs sub aspectul excepţiei de nulitate invocate de ambele intimate prin întâmpinările formulate în cauză, Înalta Curte constată că acestea vizează considerentele instanţei de apel, care au stat la baza soluţiei de respingere a căii de atac a apelului exercitate de recurentă, din perspectiva modalităţii în care aceasta a făcut aplicarea legii civile în timp, dat fiind faptul că Legea nr. 164/2014 a cunoscut modificări succesive în perioada de timp scursă între data formulării cererii şi cea a emiterii deciziei contestate, referitor la dovada calităţii de refugiaţi ai antecesorilor reclamantei şi a bunurilor deţinute în proprietate la momentul refugiului.

În raport de motivele de recurs invocate, Înalta Curte reţine că acestea se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât, prin intermediul lor se critică nelegalitatea deciziei pronunţate de instanţa de apel, în ceea ce priveşte modalitatea de interpretare şi aplicare a normelor de drept material conţinute de Legea nr. 164/2014.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimatele Comisia Municipiului Bucureşti pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003 şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor prin întâmpinările depuse în cauză.

7.2 Examinând recursul prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prevede că se poate solicita casarea unei hotărâri când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", prin nesocotirea unei asemenea norme sau prin interpretarea ei eronată.

Acest caz de casare priveşte în mod exclusiv aplicarea greşită a normelor de drept material şi are în vedere situaţiile în care instanţa recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluţionarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greşit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată.

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a încălcat normele de drept material prevăzute de art. 2 alin. (4) şi alin. (5) din Hotărârea nr. 1.120 din 30 august 2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003, apreciind greşit că nu au fost depuse la dosar înscrisuri certificate de autorităţile competente, în sensul Legii nr. 164/2014, prin care să se ateste calitatea de refugiaţi a antecesorilor săi şi a bunurilor deţinute de aceştia în proprietate la momentul refugiului.

În argumentarea acestei critici, recurenta a menţionat că aceste constatări ale instanţei de apel sunt greşite, întrucât, la data depunerii cererii de despăgubiri, dispoziţiile art. 2 alin. (4) şi (5) din Hotărârea nr. 1.10 din 30 august 2006 privind aprobarea Normelor Metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 permiteau ca imposibilitatea de a procura înscrisurile doveditoare să poată fi complinită prin atestarea demersurilor făcute de parte la autorităţile competente a le emite şi prin depunerea la dosarul cauzei a corespondenţei purtate cu acestea, în sensul arătat.

Raportând aceste susţineri ale recurentei la circumstanţele particulare ale cauzei, Înalta Curte constată că cererea privind acordarea despăgubirilor pentru bunurile deţinute de autorii săi, B. şi C., în localitatea Tereblecea, jud. Cernăuţi, a fost înregistrată la Instituţia Prefectului - Judeţul Botoşani sub nr. x din 5 septembrie 2003.

Cererea a fost respinsă prin hotărârea nr. 825 din 28 mai 2010 a Comisiei Judeţene Botoşani pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003 pentru lipsa înscrisurilor doveditoare prevăzute de acest act normativ, referitoare la refugiul autorilor recurentei şi la dreptul lor de proprietate asupra bunurilor rămase pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice.

Prin hotărârea nr. 868 din 10 iulie 2014, Comisia Judeţeană Botoşani pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003 a procedat la revocarea hotărârii nr. 825 din 28 mai 2010 şi a transmis dosarul aferent Comisiei Municipiului Bucureşti pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003. Această din urmă comisie, prin hotărârea nr. 2271 din 30 iulie 2018, a respins cererea de acordare a despăgubirilor formulată de recurentă, reţinând că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor în legătură cu care s-au solicitat compensaţiile băneşti, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 164/2014.

Hotărârea Comisiei Municipiului Bucureşti pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003 nr. 2271 din 30 iulie 2018 a fost validată prin decizia nr. 5999 din 4 aprilie 2020 a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, a cărei anulare o solicită recurenta.

Cererea de acordare a compensaţiilor băneşti a fost înregistrată la Instituţia Prefectului - Judeţul Botoşani la 5 septembrie 2003, când Legea nr. 290/2003 prevedea, la art. 5, că, "În termen de 9 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, persoanele îndreptăţite vor depune la comisiile constituite în cadrul prefecturilor, în temeiul art. 6 din Legea nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Cracovia la 7 septembrie 1940, republicată, cereri proprii, însoţite de acte doveditoare autentice sau de declaraţia autentică a petentului, însoţită de declaraţiile a cel puţin 2 martori, de asemenea autentificate."

Dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Norma metodologică pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 aprobată prin Hotărârea nr. 1.10 din 30 august 2006, stipulau că, "Pentru a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, persoanele îndreptăţite trebuie să facă dovada că au avut în proprietate, la momentul refugiului, bunurile pentru care solicită acordarea măsurilor reparatorii; (4) Cererile sunt însoţite de acte doveditoare certificate de autorităţi. În situaţia imposibilităţii dovedite de a procura aceste acte, cererea se completează cu declaraţia autentică a petentului, însoţită de declaraţiile a cel puţin 2 martori, de asemenea autentificate; (5) Imposibilitatea de a procura înscrisuri se dovedeşte prin demersurile efectuate pentru a intra în posesia acestor acte, depunându-se la dosar copii ale corespondenţei purtate cu diferite instituţii din România, Ucraina şi Republica Moldova, abilitate să producă aceste documente (adeverinţe sau certificate de arhivă), precum şi traducerea acestora, după caz."

Cererea recurentei de acordare a despăgubirilor a fost soluţionată la 4 aprilie 2020, prin decizia nr. 5999 din 4 aprilie 2020 emisă de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, contestată în prezenta cauză.

Înalta Curte constată că, de la data înregistrării cererii recurentei pe rolul Instituţiei Prefectului - Judeţul Botoşani şi până la momentul soluţionării acesteia, la din 4 aprilie 2020, Legea nr. 290/2003 a fost modificată succesiv prin mai multe alte normative, la data emiterii deciziei nr. 5999 din 4 aprilie 2020 a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor fiind în vigoare forma adoptată prin Legea nr. 164/2014, care a intrat în vigoare la 18 decembrie 2014.

Conform art. 3 alin. (1) din Legea nr. 164/2014, "Dispoziţiile prezentei legi referitoare la stabilirea despăgubirilor se aplică cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la comisiile judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi a Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere a cererii sau de acordare a despăgubirilor, până la data intrării în vigoare a prezentei legi."

Astfel, la data intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014, cererea recurentei nu fusese soluţionată, prin urmare reprezintă o situaţie juridică în curs de constituire - facta pendentia, o hotărâre definitivă asupra acesteia fiind dată urmare emiterii deciziei nr. 5999 din 4 aprilie 2020 de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

Prin urmare, dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Norma metodologică pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 aprobată prin Hotărârea nr. 1.10 din 30 august 2006 nu îşi găsesc aplicabilitatea în cauză, criticile formulate în recurs de recurentă cu privire la soluţia adoptată de instanţa de apel urmând a fi analizate din perspectiva îndeplinirii condiţiilor prevăzute de Legea nr. 164/2014.

Potrivit art. 1 alin. (2) din acest act normativ, "persoanele îndreptăţite la acordarea despăgubirilor vor face dovada calităţii lor de moştenitor prin certificatul de moştenitor, de calitate de moştenitor sau prin hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă prin care se atestă această calitate".

Art. 4 din aceeaşi lege prevede că "Cererile aflate în curs de soluţionare la comisiile judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi a Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, se analizează şi se soluţionează pe baza actelor care atestă existenţa dreptului la despăgubiri, certificate de autorităţile competente, acte care pot fi completate cu declaraţii ale martorilor, autentificate."

Astfel, dovezile care incumbau recurentei pentru a obţine o soluţionare pozitivă a cererii sale erau reprezentate de înscrisurile menţionate în textele de lege anterior evocate, respectiv acte emise de autorităţile competente, declaraţiile autentificate ale martorilor fiind permise exclusiv în completarea situaţiilor certificate prin respectivele înscrisuri.

În speţă, curtea a examinat probatoriul administrat în cauză (declaraţie pe proprie răspundere a recurentei, declaraţii ale martorilor şi răspunsul nr. x/1.07.2007 eliberat de Arhivele Naţionale - Direcţia Judeţeană Botoşani) şi a concluzionat că, potrivit documentelor aflate în evidenţa acestei instituţii din perioada 1944-1945, membrii familiei recurentei nu figurează ca fiind refugiaţi din Tereblecea în Hilişeu.

Cum corect a reţinut curtea de apel, această dovadă trebuia să se facă prin înscrisuri care să reflecte luarea în evidenţă a refugiaţilor de către organele competente din localităţile unde aceştia s-au stabilit (adeverinţe de arhivă, certificate, carnete de refugiaţi sau buletine nominale de evacuare, emise de Comisariatul Naţional pentru Evidenţa Populaţiei ce provenea din Basarabia Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, foi de călătorie eliberate de statul român pentru persoanele respective sau carnete de muncă, în situaţia în care refugiaţii erau funcţionari de stat), declaraţiile martorilor nefiind sunt suficiente pentru a putea dovedi refugiul autorilor recurentei.

În ceea ce priveşte dovada proprietăţii, curtea a reţinut că recurenta a depus la dosar declaraţiile notariale ale numitelor D. şi E., prin care au menţionat că autorii recurentei au avut în proprietate casă şi teren (intravilan şi extravilan). Analizând, însă, răspunsul eliberat de Arhivele de Stat ale Regiunii Cernăuţi sub nr. x/16.07.2007, a constatat că acesta nu a confirmat existenţa pretinselor proprietăţi imobiliare ale autorilor recurentei şi că recurenta nu a depus înscrisuri certificate de autorităţile competente, în înţelesul art. 4 din Legea nr. 164/2014.

În aceste condiţii apar ca fiind corecte concluziile instanţei de apel, în sensul că declaraţiile de martori nu sunt suficiente pentru a atesta calitatea de refugiaţi a autorilor săi sau dreptul de proprietate al acestora asupra bunurilor pretinse, în lipsa înscrisurilor prevăzute de Legea nr. 164/2014 neputându-se aprecia asupra dreptului la despăgubiri al recurentei.

Pentru considerente expuse, dat fiind că dispoziţiile legale în materie au fost aplicate în mod corect de instanţa de apel, Înalta Curte, constatând că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în baza art. 496 alin. (1) din acest act normativ, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 145 din 9 februarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 145 din 9 februarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 13 octombrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.