Custody recognition of Cypriot judgment upheld against mother’s Article 21 challenge.

Şedinţa publică din data de 13 octombrie 2022

Asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat recunoaşterea pe teritoriul României a efectelor Hotărârii pronunţate de Tribunalul Familial Larnaca Jurisdicţia pentru autoritate părintească din Republica Cipru, la data de 09.03.2021, prin care a fost soluţionată cererea nr. x/20, ce a fost soluţionată în contradictoriu cu pârâta B..

În drept au fost indicate art. 21 din Regulamentul CE 2201/2003, art. 1095 - 1102 C. proc. civ.

Sentinţa tribunalului

Prin sentinţa civilă nr. 3122 din data de 19 august 2021, Tribunalul Constanţa a admis cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., şi a recunoscut pe teritoriul României efectele Hotărârii pronunţate de Tribunalul Familial Larnaca Jurisdicţia pentru autoritate părintească din Republica Cipru, la data de 09.03.2021, prin care a fost soluţionată cererea nr. x/20.

Decizia curţii de apel

Prin decizia nr. 16C din 31 ianuarie 2022, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta pârâtă B. împotriva sentinţei civile nr. 3122 din data de 19.08.2021, pronunţate de Tribunalul Constanţa.

În motivare, a reţinut că prin Hotărârea judecătorească din data de 9.03.2021 a Tribunalului Familial Larnaca a fost soluţionată cererea nr. x/20, formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. şi a fost încredinţată reclamantului custodia exclusivă a minorului C., reşedinţa copilului fiind stabilită la reclamant. Decretul provizoriu a devenit definitiv, conform înscrisului emis la data de 21.05.2020; conform menţiunilor aceleiaşi instanţe nu a fost înregistrat recurs împotriva deciziei tribunalului.

Curtea de apel a reţinut că hotărârea în litigiu a fost pronunţată în Cipru, ţară membră a Uniunii Europene; ca urmare, cauza de faţă intră sub incidenţa Regulamentului (CE) nr. 2201 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000.

Instanţa a constatat că de la data aderării României la Uniunea Europeană, regulamentele comunitare sunt actele normative direct aplicabile, fără a fi necesară o normă de transpunere a lor în dreptul intern, potrivit art. 249 din Tratatul pentru instituirea Comunităţii Europene. Normele privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti sunt cele cuprinse în Regulamentul (CE) nr. 2201 al Consiliului din 27 noiembrie 2003. Orice parte interesată poate solicita pronunţarea unei hotărâri de recunoaştere sau de refuz al recunoaşterii hotărârii dată în alt stat membru, fără a se aduce atingere forţei executorii a unor hotărâri judecătoreşti privind dreptul de vizită sau prin care se dispune înapoierea copilului. Cererea de recunoaştere a unei hotărâri judecătoreşti poate fi respinsă numai pentru unul din motivele expres şi limitativ menţionate în art. 23 lit. a) - g) din Regulament.

În cauză, curtea a constatat că este legală reţinerea tribunalului, în sensul că toate condiţiile impuse de legea română pentru recunoaşterea hotărârilor străine sunt îndeplinite.

Curtea a respins motivul de refuz al recunoaşterii prevăzută de art. 23 lit. a) din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, în contextul în care există o strânsă legătură pe care copilul o justifică cu statul membru de origine, la data sesizării instanţei din Larnaca, tatăl şi minorul având reşedinţa obişnuită în Cipru, unde minorul a fost născut, şi unde îşi desfăşurau viaţa socială, profesională şi familială.

În aceste împrejurări, legăturile minorului C. cu statul de cetăţenie apar ca relevante în prezenta cauză, astfel încât hotărârea a cărei recunoaştere se solicită nu contravine ordinii publice, fiind pronunţată pentru valorificarea interesului superior al copilului.

De asemenea, cu privire la motivul de apel referitor la ascultarea copilului, a reţinut că această condiţie este obligatorie doar dacă minorul a împlinit 10 ani; în speţă, la data derulării litigiului, minorul avea doar 6 ani.

Recursul

Împotriva deciziei din apel, pârâta B. a formulat recurs, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pârâta a susţinut că instanţa de apel a apreciat greşit că sunt îndeplinite condiţiile impuse de legea română pentru recunoaşterea hotărârilor străine, făcând referire la Regulamentul 2201/2003.

A susţinut că Tribunalul Larnaca nu avea competenţa să soluţioneze acţiunea, întrucât minorul se afla pe teritoriul României încă din anul 2020, chestiune recunoscută şi de reclamant.

Demersul acestuia în faţa instanţelor din Cipru a fost făcut în lipsa pârâtei şi fără ca minorul să fie ascultat, deşi custodia exclusivă reprezintă o măsura excepţională, care se ia doar în urma administrării unui probatoriu temeinic.

II. Considerentele Înaltei Curţi

Se reţine că pârâta a criticat decizia din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că au fost greşit aplicate prevederile Regulamentului 2201/2003, întrucât nu ar fi fost îndeplinite condiţiile impuse de legea română pentru recunoaşterea hotărârilor străine.

Înalta Curte reţine că ipotezele circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă la situaţiile în care instanţa aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecăţii, dă eficienţă unei norme generale în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greşită textului de lege aplicabil în cauză.

Potrivit art. 21 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, care reglementează recunoaşterea unei hotărâri judecătoreşti pronunţate într-un stat membru, nu este necesară nici o procedură pentru actualizarea actelor de stare civilă ale unui stat membru pe baza unei hotărâri pronunţate în alt stat membru în materie de divorţ, separare de drept sau anulare a căsătoriei care nu mai poate fi supusă nici unei căi de atac în conformitate cu dreptul respectivului stat membru.

În raport cu aceste prevederi, Înalta Curte reţine că hotărârile judecătoreşti pronunţate într-un alt stat membru sunt recunoscute fără a fi necesar să se recurgă la vreo procedură specială, iar statul de recunoaştere nu are competenţa de a revizui respectiva hotărâre, ce face obiectul recunoaşterii.

Acelaşi regulament prevede, la art. 23, cazurile în care "O hotărâre judecătorească pronunţată în materia răspunderii părinteşti nu este recunoscută:

a) în cazul în care recunoaşterea contravine în mod evident ordinii publice din statul membru în care se solicită recunoaşterea, luând în considerare interesul superior al copilului;

b) în cazul în care, cu excepţia procedurilor urgente, aceasta a fost pronunţată fără a-i da copilului posibilitatea de a fi ascultat, încălcându-se astfel normele fundamentale de procedură din statul membru în care se solicită aceasta;

c) în cazul în care actul de sesizare a instanţei sau un act echivalent nu a fost notificat sau comunicat în timp util persoanei care nu s-a prezentat şi astfel încât aceasta să îşi poată pregăti apărarea, cu excepţia cazului în care se constată că respectiva persoană a acceptat hotărârea într-un mod neechivoc;

d) la solicitarea oricărei persoane care susţine că hotărârea se opune exercitării răspunderii sale părinteşti, în cazul în care hotărârea a fost pronunţată fără ca această persoană să fi avut posibilitatea de a fi ascultată;

e) în cazul în care aceasta este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunţată ulterior în materia răspunderii părinteşti în statul membru în care se solicită recunoaşterea;

f) în cazul în care aceasta este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunţată ulterior în materia răspunderii părinteşti într-un alt stat membru sau în statul terţ în care copilul îşi are reşedinţa obişnuită, din moment ce hotărârea ulterioară îndeplineşte condiţiile necesare recunoaşterii sale în statul membru solicitat

g) în cazul în care nu a fost respectată procedura prevăzută la articolul 56, care prevede Plasarea copilului într-un alt stat membru."

În cauză, prin decizia recurată, instanţa a constatat că sunt îndeplinite condiţiile impuse de legea română pentru recunoaşterea hotărârilor străine şi că sunt nefondate susţinerile pârâtei privind incidenţa art. 23 lit. a) şi b) din Regulamentul anterior citat.

Prin memoriul de recurs, pârâta a susţinut aplicare greşita a acestor prevederi, în sensul că minorul avea locuinţa în România la data promovării acţiunii pe rolul instanţelor din Cipru, reclamantul urmărind, în realitate, ca pârâta să nu se poată apăra şi minorul să nu fie ascultat. De altfel, reclamantul nu a depus probe la dosar care să susţină cererea sa, de acordare a custodiei exclusive.

Aceste critici sunt nefondate.

Cererea de chemare în judecată formulată de reclamant a avut ca obiect recunoaşterea, pe teritoriul României, a Hotărârii pronunţate de Tribunalul Familial Larnaca Jurisdicţia pentru autoritate părintească din Republica Cipru, prin care s-a dispus exercitarea autorităţii părinteşti asupra minorului C. exclusiv de reclamantul A., fiind întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 21 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 şi ale art. 1095 - 1102 C. proc. civ.

Pornind de la aplicabilitatea directă a regulamentelor europene în ordinea juridică internă, curtea de apel a constatat aplicarea corectă a legii de către instanţa de fond, apreciind că cererea a fost analizată prin prisma prevederilor Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti.

Această analiză a fost efectuată de instanţa de apel în considerarea art. 4 C. proc. civ., care stipulează că, în materiile reglementate de cod, "normele dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau statutul părţilor".

Concluzia Curţii de Apel este corectă prin raportare la prevederile art. 249 din Tratatul de constituire a Comunităţii Europene, întrucât, de la data aderării României la Uniunea Europeană (1 ianuarie 2007), s-a stabilit că regulamentele comunitare devin direct aplicabile în dreptul intern al României, fără a fi transpuse în legislaţia naţională, cu excepţia situaţiilor în care, pentru aplicarea lor, se impune adoptarea anumitor măsuri de ordin tehnic şi/sau administrativ.

Prevederi similare se regăsesc şi art. 148 din Constituţia României, potrivit cărora "prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare."

Aplicând aceste consideraţii teoretice speţei de faţă şi verificând decizia prin prisma modalităţii de aplicare a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiile art. 37 din Regulamentul (CE) nr. 2201 din 27 noiembrie 2003, reţinând că sunt îndeplinite condiţiile formale pe care trebuie să le îndeplinească cererea de recunoaştere şi de încuviinţare a hotărârilor străine, iar criticile recurentei sunt nefondate.

Susţinerea acesteia, potrivit căreia reclamantul a înregistrat procesul pe rolul instanţelor din Cipru deşi minorul avea locuinta în România, urmează a fi înlăturare, cu motivarea că acest caz nu se circumscrie situaţiilor expres prevăzute de regulamentul anterior citat în care o hotărâre judecătorească pronunţată în materia răspunderii părinteşti nu este recunoscută.

Recurenta a mai criticat decizia recurată pentru că minorul nu ar fi fost ascultat de instanţele cipriote.

Cu privire la acest aspect, regulamentul incident, anterior citat, prevede la alin. (19) din preambul că "Ascultarea copilului joacă un rol important în aplicarea prezentului regulament fără ca acest act să aibă ca efect modificarea procedurilor naţionale aplicabile în această materie", ceea ce înseamnă că devin aplicabile prevederile art. 264 din C. civ., conform căruia "(1) În procedurile administrative sau judiciare care îl privesc, ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie. Cu toate acestea, poate fi ascultat şi copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacă autoritatea competentă consideră că acest lucru este necesar pentru soluţionarea cauzei."

Împrejurarea că minorul nu ar fi fost ascultat este o realitate, dar nu are valenţele pe care i le conferă recurenta, întrucât ascultarea minorului este obligatorie după ce acesta a împlinit 10 ani, iar pentru cazul în care minorul nu a împlinit această vârstă această măsură are caracter facultativ şi este lăsată la latitudinea judecătorului; or, din actele dosarului, rezultă că la data soluţionării dosarului în Cipru, minorul ar fi avut vârsta doar de 6 ani.

Înalta Curte nu va analiza susţinerile pârâtei referitoare la lipsa probatoriului în dosarul ce s-a derulat pe rolul instanţelor din Cipru, întrucât aceasta excede cadrului procesual al dosarului pendinte, care are ca obiect "recunoaştere hotărâri pronunţate de instanţe din alte state, instanţa de judecată fiind învestită în mod legal în condiţiile Regulamentului (CE) nr. 2201 din 27 noiembrie 2003 pentru pronunţarea unei hotărâri de exequator.

Cu aceeaşi motivare, se va înlătura şi susţinerea recurentei referitoare la necompetenţa instanţei cipriote, cu referire la art. 24 din Regulamentul CE 2201/2003, potrivit căruia "Competenţa instanţei judecătoreşti din statul membru de origine nu poate fi controlată.", reţinând, totodată, că recurenta tinde spre o rejudecare în fond a dosarului soluţionat în Cipru, aspect inadmisibil în procedura de faţă, care este o acţiune în recunoaşterea unei hotărâri judecătoreşti în materia răspunderii părinteşti întemeiată în drept pe regulamentul anterior indicat.

Având în vedere considerentele anterior redate, Înalta Curte, reţinând că sunt nefondate criticile formulate prin memoriul de recurs, va respinge recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei nr. 16/C din 31 ianuarie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2021, îndreptată prin încheierea camerei de consiliu din 7 februarie 2022 a aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 13 octombrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.