Recovery of criminal defense costs via civil procedural fault without requirement to prove illicit act

Şedinţa publică din data de 13 octombrie 2022

Asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, la 9 ianuarie 2020, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâţilor Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală reprezentată de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor la plata sumei de 216.731,68 RON reprezentând cheltuieli ocazionate de asistenţa juridică şi efectuarea expertizei tehnice în procesul penal în care a fost iniţiat din culpa procesuală a acestuia, proces ce a făcut obiectul dosarelor penale nr. x/2015 şi y/2017

Prin întâmpinarea depusă în data de 13.05.2020, pârâtul Statul Roman prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - reprezentat prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor a solicitat respingerea cererii. A invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive si a calităţii de reprezentant al Statului Roman a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.

Sentinţa tribunalului

Prin sentinţa civilă nr. 151/C/2020 din data de 18 noiembrie 2020, Tribunalul Bihor a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi a respins cererea formulată împotriva acesteia, ca lipsită de calitate procesuală pasivă.

A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, fiind respinsă şi cererea de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Decizia curţii de apel

Prin decizia nr. 1388/2021AP din 21 decembrie 2021, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelantul pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de DGRFP Cluj Napoca- AJFP Bihor şi de apelanta reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 151/C/2020 din data de 18 noiembrie 2020, pronunţate de Tribunalul Bihor.

În motivare, cu privire la apelul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a constatat că este corectă şi soluţia şi motivarea tribunalului, întrucât acest pârât are calitate procesuală pasivă, în calitatea sa de garant al legalităţii şi independenţei actului de justiţie, cu referire la art. 223 alin. (1) C. proc. civ.

Referitor la apelul reclamantei, a constatat că este legală soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, prin raportare şi la apelul Statului Român prin MFP:

Analizând fondul pretenţei reclamantei, instanţa de apel a constatat că temeiul juridic al acesteia, art. 453 C. proc. civ., este în realitate răspunderea civilă delictuală. În cauză însă nu sunt îndeplinite condiţiile acesteia, lipsind vinovăţia. Cercetarea penală a unor persoane este dată în competenţă organelor de cercetare penală; ca urmare, cercetarea penală, urmată de o soluţie de clasare, menţinută de judecătorul de cameră preliminară, nu poate reprezenta prin sine o faptă ilicită săvârşită cu vinovăţie în lipsa dovedirii în concret a săvârşirii de organele de urmărire penală a unei fapte comise cu încălcarea legii, săvârşită cu vinovăţia autorului acestei fapte. Totodată, nu poate fi stabilită răspunderea statului fundamentată pe o presupusă culpă procesuală a acestuia dedusă din soluţia de clasare.

Recursurile

Împotriva acestei decizii, au formulat recurs atât reclamanta A. S.R.L., cât şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor.

Recursul reclamantei A. SRL

Recurenta reclamanta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la tribunal, susţinând incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A apreciat că decizia din apel contravine deciziei Curţii Constituţionale nr. 440/2017 şi încalcă atât prevederile art. 453 C. proc. civ., cât şi pe cele ale art. 276 C. proc. pen.

Astfel, recurenta reclamantă a susţinut că a existat un proces penal, care s-a derulat, în cadrul căruia a avut calitatea de parte. Acestui proces nu îi sunt aplicabile prevederile art. 276 alin. (1)-(5) C. proc. pen., astfel că devin incidente art. 453 C. proc. civ. şi art. 276 alin. (6) C. proc. pen.

Apreciază că pârâtul este în culpă procesuală, fiindcă a instrumentat greşit acţiunea penală.

Recursul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor

Recurentul pârât a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei şi admiterea excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a Statului Român prin MFP, făcând referire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În opinia sa, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu are calitate procesuală pasivă, pentru că aceasta presupune existenţa unei identităţi între persoana pârâtului şi subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecăţii.

Ministerul Public are calitate de parte în procesul penal şi a exercitat acţiunea penală în reprezentarea Statului Român; dar nu se face vinovat de cheltuielile de judecată ocazionate de proces.

Instanţa de apel a încălcat prevederile art. 223 alin. (1) C. civ., art. 3 alin. (1) pct. 81 din Hotărârea Guvernului nr. 34/2009, când a reţinut că Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice răspunde pentru consecinţele prejudiciabile ale activităţii sale judiciare. În realitate, susţine pârâtul, activitatea judiciară aparţine Ministerului Justiţiei şi Ministerului Public, invocând în acest sens art. 1349 şi art. 1357 C. civ.

În cauză, lipseşte fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, câtă vreme au fost desfăşurate activităţi de urmărire penală, inculpare, trimitere în judecată, care sunt prevăzute de lege şi date în competenţa organelor de urmărire penală.

Obligaţia de garanţie a statului intervine doar în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de lege, art. 538 -539 C. proc. pen., când se săvârşesc erori judiciare.

Temeiul de drept al cererii pendinte este art. 1373 C. civ., care se referă la răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, iar reclamantul nu a făcut nicio dovadă a vreunei fapte ilicite.

II. Considerentele Înaltei Curţi

Asupra recursului reclamantei A. S.R.L., se reţin următoarele:

Reclamanta a criticat decizia recurată, prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând greşita aplicare a art. 453 C. proc. civ. şi a art. 276 C. proc. pen.

Înalta Curte va analiza această critică din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât se face referire la aplicarea greşită a normelor de procedură civilă.

Acest motivul de recurs vizează neregularităţi de ordin procedural, care sunt sancţionate cu nulitatea, potrivit art. 174 C. proc. civ., care reprezintă principala sancţiune ce se răsfrânge asupra actelor de procedură care au fost aduse la îndeplinire cu nesocotirea dispoziţiilor legale.

Sub imperiul acestui motiv de recurs se pot include mai multe neregularităţi de ordin procedural, începând de la nesemnarea cererii de chemare în judecată, nelegala citare a uneia dintre părţi, nesemnarea cererii reconvenţionale, etc.; dispoziţiile art. 174 alin. (1) C. proc. civ. constituie dreptul comun în materia actelor de procedură.

Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

În cauză, reclamanta a învestit instanţa cu o cerere de chemare în judecată, prin care a solicitat obligarea pârâţilor Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală la plata sumei de 216.731,68 RON reprezentând cheltuieli ocazionate de asistenţa juridică şi efectuarea expertizei tehnice în procesul penal în care a fost iniţiat din culpa procesuală a acestuia, proces ce a făcut obiectul dosarelor penale nr. x/2015 şi nr. y/2017

Cu privire la temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, reclamanta a învederat că pricina penală nu a fost tranşată prin una dintre soluţiile la care fac trimitere dispoziţiile art. 276 alin. (1)-(5) din C. proc. pen., motiv pentru care, în conformitate cu alin. (6) al aceluiaşi text legal, se aplică direct prevederile C. proc. civ., care constituie norma generală în materia cheltuielilor avansate de către subiecţii de drept, aşa cum impune art. 2 alin. (2) din C. proc. civ.

În motivarea deciziei recurate, de menţinere a soluţiei date de tribunal, instanţa de apel a apreciat că art. 453 C. proc. civ. trebuie interpretat prin raportare la instituţia materială a răspunderii civile delictuale; ca urmare, pentru a fi considerată ilicită, fapta în discuţie trebuie să fie săvârşită cu încălcarea normelor de drept obiectiv.

S-a reţinut că cercetarea penală, urmată de o soluţie de clasare, menţinută de judecătorul de cameră preliminară, nu poate reprezenta prin sine o faptă ilicită săvârşită cu vinovăţie în lipsa dovedirii în concret a săvârşirii de organele de urmărire penală a unei fapte comise cu încălcarea legii, săvârşită cu vinovăţia autorului acestei fapte şi nici nu poate fi stabilită răspunderea statului fundamentată pe o presupusă culpă procesuală a acestuia dedusă din soluţia de clasare.

Recurenta reclamantă a criticat aceste considerente, apreciind că este eronată reţinerea instanţei de apel, în sensul că orice soluţie de obligare la plata cheltuielilor de judecată în temeiul art. 453 C. proc. civ. impune obligaţia părţii de a face dovada unei fapte ilicite comise cu vinovăţie de pârât.

Înalta Curte reţine că această critică este fondată.

Astfel, cererea de chemare în judecată are ca fundament juridic ideea de culpă procesuală a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca parte care a pierdut procesul, şi necesitatea acoperirii integrale a prejudiciului cauzat părţii câştigătoare, fiind întemeiată pe prevederile art. 276 alin. final C. proc. pen. şi ale art. 453 C. proc. civ.

Prin raportare la fundamentul cererii de despăgubire, Înalta Curte constată că, întrucât cererea de acordare a cheltuielilor de judecată are un caracter accesoriu litigiului principal, în speţă sunt incidente normele de procedură ce reglementează procesul în care aceste cheltuieli sunt efectuate.

Or, în cauzele penale, modalitatea de acordare a cheltuielilor judiciare suportate de părţi este reglementată de dispoziţiile art. 276 C. proc. pen., în vigoare la data soluţionării definitive a litigiului penal, ce constituie premisa formulării acţiunii pendinte.

În ceea ce priveşte obligaţia suportării cheltuielilor judiciare, în ipoteza achitării, prevederile art. 276 alin. (1)-(5) C. proc. pen. stabilesc în sarcina persoanei vătămate/părţii civile obligaţia de a plăti cheltuieli judiciare în măsura în care au fost provocate de acestea.

Cu privire la celelalte cazuri, nereglementate în mod expres la art. 276 alin. (1) - (5) C. proc. pen., alin. (6) al art. 276 din acelaşi act normativ prevede că instanţa stabileşte obligaţia de restituire conform legii civile.

În ceea ce priveşte sintagma "celelalte cazuri" prevăzută de dispoziţiile art. 276 alin. (6) C. proc. pen., în contextul în care această normă nu distinge, rezultă că se poate circumscrie şi situaţiei în care inculpatul, faţă de care s-a pronunţat o soluţie de clasare, a efectuat cheltuieli în procedura judiciară penală în care a fost implicat, iar în cauză nu există parte vătămată sau parte civilă.

Astfel, dispoziţiile art. 276 alin. (6) C. proc. pen. reglementează un alt mecanism juridic de restituire a sumelor de bani reprezentând cheltuieli judiciare decât cel prevăzut de normele procesual penale, mecanism ce presupune aplicarea legii civile.

Or, în speţa de faţă, procesul penal finalizat prin adoptarea soluţiei de clasare a cauzei referitor la infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 a fost declanşat ca urmare a sesizării din oficiu a organelor de urmărire penală, neexistând o acţiune civilă de sine stătătoare alăturată acţiunii penale sau o plângere prealabilă, care să învestească instanţa penală urmare a rechizitoriului parchetului.

Întrucât nicio culpă procesuală nu poate fi reţinută în sarcina altor subiecţi procesuali îndreptăţiţi să declanşeze acţiunea penală (procesul penal nefiind declanşat în urma unor plângeri prealabile, ci în urma învestirii instanţei penale printr-un rechizitoriu), în cauză sunt incidente prevederile art. 276 alin. (6) C. proc. pen., care fac trimitere la legea civilă.

Legea procesual penală nu interzice în mod expres solicitarea cheltuielilor judiciare pe cale separată, caz în care regimul aplicabil acestora nu poate fi decât cel stipulat în art. 276 C. proc. pen.. De altfel, recunoaşterea posibilităţii recuperării pe cale separată a cheltuielilor de judecată a constituit situaţia premisă a dezlegării cuprinse în Decizia nr. 19/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii.

În ceea ce priveşte determinarea legii civile aplicabile, Înalta Curte constată că, în materie civilă, regimul juridic al cheltuielilor de judecată este reglementat prin dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. care consacră, în mod expres, ca fundament al suportării cheltuielilor de judecată, culpa procesuală şi principiul despăgubirii celui ce câştigă procesul.

Totodată, potrivit art. 2 alin. (2) C. proc. civ.:

"Dispoziţiile prezentului cod constituie procedura de drept comun în materie civilă. De asemenea, dispoziţiile prezentului cod se aplică şi în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziţii contrare".

În acelaşi sens, trebuie avute în vedere statuările obligatorii din cuprinsul Deciziei nr. 19/2013 pronunţate de Înalta Curte - Completul competent să judece recursul în interesul legii, şi, respectiv Deciziei nr. 59/2017, pronunţate de Înalta Curte - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în sensul că "temeiul juridic al cererii de recuperare a cheltuielilor de judecată este unul distinct de cel al procesului care a generat efectuarea cheltuielilor de judecată, respectiv că fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată, reglementat de art. 453 C. proc. civ., este culpa procesuală a părţii dovedită prin faptul pierderii procesului", interesând pentru aplicarea acestei dispoziţii legale atât rezultatul procesului, cât şi conduita părţilor manifestată anterior ori pe parcursul litigiului.

Obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată efectuate într-un proces anterior soluţionat definitiv are la bază culpa procesuală care revine celui care a pierdut procesul urmare a dezbaterilor judiciare, dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată fiind un drept legal, ce derivă dintr-un raport juridic procesual şi are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părţii câştigătoare a procesului.

Temeiul acestei obligaţii îl constituie fapta de a promova o acţiune în justiţie în condiţiile arătate, precum şi aceea de a formula apărări în proces, însă nu prin sine însăşi, ci prin prisma împrejurării că reflectă o "negare" a drepturilor reclamantului.

Din acest punct de vedere, între partea care a obţinut câştig de cauză, dreptul acesteia fiind recunoscut prin hotărâre, şi partea care acceptă judecata şi pierde procesul, riscul acestei situaţii trebuie să fie suportat de această din urmă parte care, prin comportamentul său, chiar dacă a fost de bună-credinţă, a obligat-o pe partea potrivnică câştigătoare să angajeze cheltuielile din proces.

Ca atare, textul incident induce o culpă procesuală în sarcina celui care, prin atitudinea sa, a determinat cheltuielile de judecată făcute de partea adversă în timpul şi cu ocazia desfăşurării procesului.

Din această perspectivă, nu prezintă relevanţă dacă partea care a căzut în pretenţii îşi exercită doar atribuţiile conferite prin lege sau alte aspecte decurgând din calitatea sa de instituţie publică.

Se impune a se concluziona că, în speţă, sunt incidente prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., normă a cărei aplicabilitate este independentă de obiectul unui anume litigiu ori de contextul procesual particular al unei cauze determinate (conform statuărilor obligatorii ale deciziei nr. 59/2017) şi care reprezintă o transpunere în plan procesual a normelor de drept material referitoare la răspunderea civilă delictuală, aşadar un caz particular de răspundere civilă, care în această situaţie este guvernată de o serie de dispoziţii derogatorii de la dreptul comun în materie.

Totodată, în materia dreptului la apărare, art. 10 C. proc. pen. reglementează îndreptăţirea oricărei părţi implicate într-un proces penal de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege, de a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări, acest drept presupunând participarea la şedinţele de judecată, folosirea mijloacelor de probă, invocarea unor excepţii, exercitarea oricăror altor drepturi procesual penale şi posibilitatea de a beneficia de serviciile unui apărător.

În cauza de faţă, atât începerea urmăririi penale, cât şi punerea în mişcare a acţiunii penale dedusă judecăţii în procesul penal a fost realizată de organele judiciare penale ale statului, din oficiu. Astfel, prin trimiterea reclamantului în judecată s-a stabilit un raport juridic litigios, chiar dacă de natură penală, între stat, care organizează şi conduce activitatea judiciară, şi reclamant.

Sub acest aspect, deşi activitatea jurisdicţională în materie penală este supusă normelor dreptului public, funcţionarea normală a acestei activităţi poate produce şi efecte de natură civilă (cum este cazul avansării unor cheltuieli de judecată de către inculpatul ulterior achitat, în conformitate cu dreptul recunoscut acestuia prin art. 10 C. proc. pen., această parte neputând fi prezumată de plano că săvârşeşte un abuz procesual manifestându-se în acest sens), efecte care cad, potrivit art. 276 alin. final C. proc. pen., sub incidenţa legii civile.

Prin urmare, faţă de încadrarea în drept a pretenţiilor reclamantului, în speţă, în mod eronat, instanţa de apel a reţinut că orice soluţie de obligare la plata cheltuielilor de judecată în temeiul art. 453 C. proc. civ. impune obligaţia părţii de a face dovada unei fapte ilicite comise cu vinovăţie de pârât.

Un argument în plus este şi aspectul că normele juridice trebuie interpretate în sensul lor pozitiv, generator de efecte juridice, iar modalităţile juridice de interpretare a unei norme legale trebuie să aibă în vedere nu numai litera, ci şi spiritul legii, astfel încât rezultatul aplicării practice a normei juridice să fie cât mai aproape de finalitatea urmărită de legiuitor, care nu poate fi prezumat ab initio că îşi exercită rolul de legiferare în sensul negării atât a drepturilor şi libertăţilor fundamentale consacrate de Constituţie, cât şi a principiilor constituţionale.

În acest context, a nega dreptul reclamantului de a recupera cheltuielile de judecată pe care le-a avansat în exercitarea dreptului său la apărare într-un proces penal soluţionat prin pronunţarea unei soluţii de achitare, în ipoteza în care acestea nu pot fi puse în sarcina unui alt subiect procesual, ar însemna lipsirea de efecte a unei norme legale care a avut drept scop reglementarea acestui tip de raporturi juridice.

Împrejurarea că art. 276 alin. (6) C. proc. pen. nu stabileşte expres subiectul de drept care este titularul obligaţiei de plată a despăgubirilor constând în cheltuielile de judecată necesare pentru organizarea apărării în procesul penal, nu poate justifica aplicarea, în acest caz particular, a unei cauze exoneratoare de răspundere, aspect inadmisibil în lipsa unui norme legale.

O astfel de interpretare a prevederilor art. 276 alin. final C. proc. pen. ar fi contrară şi principiului echităţii - principiu recunoscut în mod constant şi protejat de către instanţele judecătoreşti - întrucât, în acest caz particular, inculpatul achitat s-ar vedea nevoit nu numai să avanseze cheltuielile de judecată aferente pregătirii şi susţinerii apărării într-un litigiu pe care nu l-a declanşat, ci şi să suporte toate aceste cheltuieli în integralitate, deşi, prin ipoteză, nu se află în culpă procesuală.

Ca urmare, aplicând aceste consideraţii teoretice speţei de faţă, instanţa de recurs constată că s-a făcut o greşită interpretare a art. 453 alin. (1) C. proc. civ., respectiv a normei de drept procesual referitoare la cheltuielile de judecată, apreciind că se impunea ca reclamanta să facă dovada unei fapte ilicite comise cu vinovăţie de pârât, caz de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În rejudecare, instanţa de apel va analiza temeinicia motivelor de apel formulate de reclamantă, în raport de art. 453 C. proc. civ. şi de art. 276 C. proc. pen., din perspectiva faptului că nu se impune dovada vreunei fapte ilicite comise cu vinovăţie de pârât, având în vedere că procesul penal a fost declanşat ca urmare a sesizării din oficiu a organelor de urmărire penală, neexistând o acţiune civilă de sine stătătoare alăturată acţiunii penale sau o plângere prealabilă, care să învestească instanţa penală urmare a rechizitoriului parchetului, concluzia fiind că nu se poate reţine vreo culpă procesuală în sarcina altor subiecţi procesuali îndreptăţiţi să declanşeze acţiunea penală.

Asupra recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor reprezentat prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor se reţine următoarele:

Pârâtul a criticat decizia din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură, învederând că este greşita soluţia dată de instanţa de apel cu privire la calitatea procesual pasivă a pârâtului, fiind greşit aplicate prevederile art. 3 alin. (1) pct. 81 din Hotărârea Guvernului nr. 34/2009, art. 223 alin. (1) C. civ. şi art. 1349 C. civ.

În motivarea acestei critici, pârâtul a susţinut că lipseşte fapta generatoarea de prejudicii, în condiţiile în care activităţile de urmărire penală, inculpare şi trimitere în judecată sunt activităţi prevăzute de legea penală, date în competenţa organelor care le-au desfăşurat cu respectarea legii.

În plus, recurentul a susţinut şi că nu există în lege o condiţie ca, la data întocmirii rechizitoriului, procurorul să aibă şi siguranţa unei condamnări penale, câtă vreme atât soluţia de achitare, cât şi cea de condamnare sunt pronunţate de instanţa penală, în etapa judecăţii, prin raportare la probatoriul administrat în cauză.

Aceste susţineri sunt nefondate.

Înalta Curte reţine că ipotezele circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă la situaţiile în care instanţa aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecăţii, dă eficienţă unei norme generale în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greşită textului de lege aplicabil în cauză.

Instanţa de recurs reţine că, pentru a fi atrasă răspunderea Statului Român în litigii cum este cel pendinte, prin care se solicită obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de asistenţă juridică în procesul penal, prin raportare la art. 276 C. proc. pen. şi art. 453 C. proc. civ., nu se impune să se facă dovada existenţei unei fapte generatoare de prejudicii.

Aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, Statul Român are calitatea de garant al legalităţii şi independenţei actului de justiţie şi răspunde pentru consecinţele prejudiciabile ale propriei activităţi judiciare, pe care o organizează şi o conduce, respectiv pentru consecinţele păgubitoare produse în desfăşurarea activităţilor specifice organelor judiciare şi, în consecinţă, este entitatea care stă în procesul de recunoaştere a acestor drepturi.

De asemenea, Statul Român participă, prin Ministerul Finanţelor Publice, în nume propriu, ca titular de drepturi şi obligaţii, în raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, cum prevede art. 223 alin. (1) C. civ.

În cauza de faţă, Statul Român nu a avut calitatea de parte vătămată/parte civilă în procesul penal, în sensul art. 7 alin. (1), art. 14 alin. (1) şi (2) art. 32 alin. (2) şi art. 309 alin. (1) C. proc. pen., ci este titularul dreptului de a trage la răspundere penală pe autorul infracţiunii, care se exercită prin acţiunea penală şi este instrumentul juridic pus la dispoziţia celor în drept, prin intermediul căruia se deduce în faţa organelor judiciare raportul conflictual de drept penal; acţiunea penală are caracter de ordine publică, spre deosebire de acţiunea civilă care are caracter privat.

Atât începerea urmăririi penale, cât şi punerea în mişcare a acţiunii penale dedusă judecăţii în procesul penal se realizează de organele judiciare penale ale statului, din oficiu; prin declanşarea urmăririi penale asupra persoanelor fizice, în calitate de reprezentanţi ai reclamantei, s-a stabilit un raport juridic litigios, de natură penală, între stat, care organizează şi conduce activitatea judiciară, şi reprezentanţii reclamantei.

În raport de aceste argumente, precum şi de cele anterior redate, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale mai sus citate, reţinând corect că Statul Român are calitate procesuală pasivă în cauză, motiv pentru care recursul său va fi respins, ca nefondat.

Faţă de cele anterior învederate, Înalta Curte, pe de-o parte, va admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel, iar pe de altă parte, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor reprezentat prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor împotriva aceleiaşi decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1388 Ap din 21 decembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor reprezentat prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 13 octombrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.