Tort liability for civic protest: victim's contribution to damage and limits on criticizing public figures under Convention rights

Şedinţa publică din data de 13 octombrie 2022

Asupra cererii de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Bolintin Vale sub nr. x/2019, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâţii C. şi D., solicitând obligarea în solidar a pârâţilor la plata sumei de 100.000 euro cu titlu de daune morale pentru prejudiciu produs prin fapta săvârşită la data de 06.12.2018 şi prin difuzarea filmării realizate cu această ocazie în mediu on-line (Facebook, youtube); publicarea întregii hotărâri ce se va pronunţa pe conturile acestora de Facebook în cadrul acestei reţele de socializare.

Sentinţa de declinare

Prin sentinţa civilă nr. 1168/2019, Judecătoria Bolintin Vale a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Giurgiu, raportat la obiectul pricinii şi valoarea acesteia.

Sentinţa tribunalului

Prin sentinţa civilă nr. 11 din 29 ianuarie 2021, Tribunalul Giurgiu a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei de interes invocate de pârâtul D. şi a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B. împotriva pârâţilor C. şi D..

Decizia curţii de apel

Prin decizia nr. 3A din 10 ianuarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respins apelul formulat de apelanţii reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 11 din 29 ianuarie 2021, pronunţate de Tribunalul Giurgiu, ca nefondat.

În motivare, curtea de apel a reţinut o situaţie de fapt parţial diferită de instanţa de fond, dar a păstrat soluţia acesteia, completând motivarea pe anumite aspecte.

Astfel, s-a arătat că manifestările pârâţilor din 6 decembrie 2018 au avut caracterul unui protest civic, inclusiv cele privind folosirea de lozinci, care echivalează cu un scenariu folosit pentru sublinierea unor idei.

Curtea de apel a reamintit părţilor că, în realitate, comportamentul anterior al reclamantului a ajuns în atenţia publicului sub forma unui scandal mediatic de amplitudine mult mai mare decât acţiunea pârâţilor, reţinând totodată că societatea reacţionează la acţiunile politicienilor cu o doză de exagerare suplimentară, însă cât timp aceasta se menţine în nişte marje de proporţionalitate, această reacţie nu poate fi sancţionată prin antrenarea răspunderii civile, în sensul solicitat de reclamanţii apelanţi.

S-a constatat că prima instanţă a analizat în mod corect două aspecte delictuale, respectiv participarea pârâţilor la incidentul din data de 6 decembrie 2018 şi difuzarea în mediul on-line a înregistrării acestui incident.

Concluzia instanţei de apel a fost în sensul că asocierea reclamantului cu afirmaţiile licenţioase la adresa unei categorii de cetăţeni şi pasivitatea sa în a se distanţa de acestea au reprezentat resortul acţiunilor pârâţilor, iar aceste acţiuni se încadrează în limitele de critică permise în cazul persoanelor publice politice (limite care, în jurisprudenţa CEDO, sunt mai largi decât cele aplicabile persoanelor particulare).

Faptul că, spre deosebire de modalitatea de abordare a subiectului de diferite publicaţii care au relatat corect că apelantul-reclamant doar a fost prezent la acea petrecere, pârâţii au susţinut:

"A. a făcut afirmaţii la adresa diasporei", "A. a avut nesimţirea pentru a jigni nişte români", "să spunem ce a făcut domnul A.",:

"a jignit diaspora la o nuntă... a început să... vină diaspora să ne pişăm pe ea", nu reprezintă o inducere în eroare opinia publică, pentru că acţiunea în sine nu a avut ca scop informarea publicului, ci sancţionarea comportamentului unei personalităţi politice, exprimarea indignării publice faţă de aceasta.

Instanţa a arătat că, sub aspect juridic, în raport cu apelantul reclamant, devin relevante dispoziţiile art. 1371 alin. (1) C. civ., acţiunea pârâţilor fiind direct provocată de cea a apelantului reclamant (ce constă în asocierea cu afirmaţii licenţioase şi pasivitatea în dezavuarea acestora, sens în care nici prima instanţă nu a reţinut că apelantul reclamant ar fi fost cel care a făcut afirmaţiile jignitoare sau că ar fi cântat sau comandat melodia ce cuprindea aceste afirmaţii); or, aceste dispoziţii se aplică pârâţilor într-o manieră exoneratoare de răspundere civilă delictuală sub aspectul atingerilor aduse demnităţii.

A fost respinsă şi critica reclamanţilor privind calitatea pârâtului C. la protest, care a participat îmbrăcat în vesta galbenă a mişcării rezist, instanţa reţinând că acesta a participat activ atât la acţiunea de protest, cât şi la diseminarea acesteia în mediul online, fiind menţinută atât soluţia cât şi motivarea primei instanţei, în sensul existenţei caracterului exonerator de răspundere civilă delictuală (din perspectiva dispoziţiilor art. 1371 alin. (1) C. civ.) pentru acţiunea de protest.

Critica reclamantei privind implicarea sa a fost, de asemenea, înlăturată, cu motivarea că statutul de om politic al soţului se răsfrânge implicit şi asupra reclamantei, nefiind îndeplinită condiţia prejudiciului, necesar antrenării răspunderii civile delictuale.

Recursul

Împotriva deciziei din apel, cât şi a sentinţei de fond, reclamanţii au formulat recurs, întemeiat în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea spre rejudecare.

Cu privire la critica întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii au arătat că instanţa face o analiză contradictorie a criticilor din apel; pe de-a parte stabileşte corect temeiurile de drept şi principiile legale incidente, reţine existenţa faptei ilicite, iar pe de altă parte constată şi existenţa provocării, care ar înlătura răspunderea.

Reclamanţii au arătat că deşi instanţa reţine afirmaţiile pârâţilor de la protest, totuşi apreciază şi că acţiunea de difuzare nu a avut ca scop transmiterea de informaţii de la protest, ci prezentarea reacţiei sociale la atitudinea reclamantului.

Aşadar, deşi reţine că lăutarii au formulat jigniri, totuşi constată şi că scopul intimaţilor ar fi fost inflamarea suplimentară a opiniei publice, ca reacţie a acţiunilor anterioare ale pârâţilor.

Referitor la critica circumscrisă art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanţii au susţinut că instanţa a interpretat greşit condiţiile răspunderii civile delictuale, întrucât ar fi reţinut existenţa provocării, concept care nu este reglementat de lege.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că spaţiul virtual de poate transforma într-o aşa zisă instanţă, care să îl sancţioneze pe reclamant. Deşi instanţa a constatat existenţa unor fapte ilicite, batjocoritoare, totuşi a înlăturat caracterul ilicit al acestor, reţinând provocarea, ce nu se regăseşte printre clauzele exoneratoarea de răspundere prevăzute de art. 1351 - 1352 C. civ.

Recurenţii reclamanţi critică şi motivarea privind pe recurenta reclamantă, susţinând că instanţa de apel s-a rezumat să analizeze afirmaţiile, fără însă a le grefa pe situaţia de fapt, despre care nu a făcut vorbire.

II. Considerentele Înaltei Curţi

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Analizând excepţia inadmisibilităţii recursului declarat împotriva sentinţei civile nr. 11 din 29 ianuarie 2021 a Tribunalului Giurgiu, invocată din oficiu, reţine următoarele:

Potrivit art. 459 din C. proc. civ. "(1) Căile extraordinare de atac nu pot fi exercitate atât timp cât este deschisă calea de atac a apelului".

Conform art. 483 alin. (1) din C. proc. civ. "Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului".

Înalta Curte reţine că împotriva sentinţei sus amintite reclamanţii au formulat apel, care a fost soluţionat prin decizia nr. 3A din 10 ianuarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor legale menţionate, rezultă că împotriva unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în fond calea de atac este apelul, iar nu recursul; în plus, dreptul părţii de a folosi o cale de atac este unic, epuizându-se prin exerciţiul său.

În conformitate cu prevederile art. 129 din Constituţia României şi cele ale art. 457 alin. (1) din C. proc. civ., admisibilitatea unei căi de atac şi, pe cale de consecinţă, provocarea unui control judiciar al hotărârii judecătoreşti este condiţionată de exercitarea acesteia în condiţiile legii, condiţie care nu este îndeplinită în cauză, sens în care recursul exercitat împotriva sentinţei civile nr. 11 din 29 ianuarie 2021 a Tribunalului Giurgiu va fi respins, ca inadmsibil.

Asupra recursului declarat împotriva deciziei pronunţate de curtea de apel, Înalta Curte reţine următoarele:

Recurenţii au criticat decizia recurată sub aspectul contradictorialităţii între considerente şi soluţia dată cauzei.

Aceste critici au fost circumscrise de recurenţii reclamanţi motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în ansamblul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi; scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă.

Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile, apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituţie şi respectiv art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de instanţa ce are obligaţia legală de a proceda la o analiză a susţinerilor, argumentelor şi mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinenţa.

În cauză, recurenţii au susţinut incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. din perspectiva existenţei unor considerente contradictorii pe care instanţa de apel şi-a argumentat soluţia pronunţată.

Înalta Curte reţine că ipotezele în care se poate ajunge la o contrarietate, în sensul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pot fi existenţa unei contrarietăţi între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este fondată, contrarietatea dintre dispozitiv şi considerente.

Din aceasta perspectivă, raportat la motivul de recurs invocat şi la considerentele hotărârii recurate, Înalta Curte constată că ceea ce reproşează recurenţii instanţei este că, pe de-o parte a stabilit corect temeiurile de drept incidente şi principiile legale incidente, iar pe de altă parte, nu a reţinut existenţa faptei ilicite.

Analizând această critică, instanţa de recurs constată că recurenţii susţin, în realitate, o aplicare greşită a condiţiilor răspunderii civile delictuale, motiv pentru care aceste susţineri vor fi analizate din perspectiva incidenţei motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reţine că instanţa de apel şi-a argumentat atât în fapt, cât şi în drept soluţia adoptată, iar motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat.

Recurenţii au criticat decizia recurată, susţinând greşita aplicare a legii, respectiv a textelor de lege privind răspunderea civilă delictuală, mai precis că a fost înlăturat caracterul ilicit al faptei pârâţilor pentru existenţa provocării din partea reclamanţilor.

În analiza acestei critici, Înalta Curte reţine că ipotezele circumscrise acestui motiv de recurs se referă la situaţiile în care instanţa aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecăţii, dă eficienţă unei norme generale în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greşită textului de lege aplicabil în cauză.

Conform prevederilor art. 1357 C. civ. "Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă".

Potrivit art. 1.371 C. civ. "(1) În cazul în care victima a contribuit cu intenţie sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ţinut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o.

(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul în care la cauzarea prejudiciului au contribuit atât fapta săvârşită de autor, cu intenţie sau din culpă, cât şi forţa majoră, cazul fortuit ori fapta terţului pentru care autorul nu este obligat să răspundă".

Noul C. civ. reglementează cu caracter extins dreptul la liberă exprimare şi dreptul la viaţă privată, în acord cu dispoziţiile constituţionale şi ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, precum şi cu jurisprudenţa instanţei de contencios european al drepturilor omului, care formează împreună un bloc de convenţionalitate, obligatoriu pentru instanţe şi instituţiile statului.

Astfel, art. 70 C. civ. prevede că "Orice persoană are dreptul la liberă exprimare. Exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile şi limitele prevăzute la art. 75".

Potrivit art. 71 alin. (1) şi (2) C. civ. "Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private. Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viaţa intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reşedinţa sau corespondenţa sa, fără consimţământul său ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75".

Conform dispoziţiilor art. 72 C. civ. "(1) Orice persoană are dreptul la respectarea demnităţii sale. (2) Este interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75".

În acest sens, art. 75 C. civ. prevede că "(1) Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secţiune atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte. (2) Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune".

De asemenea, art. 73 alin. (1) C. civ. stipulează "Orice persoană are dreptul la propria imagine".

Potrivit art. 252 C. civ. "Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci fiinţei umane, cum sunt viaţa, sănătatea, integritatea fizică şi psihică, demnitatea, intimitatea vieţii private, libertatea de conştiinţă, creaţia ştiinţifică, artistică, literară sau tehnică."

Articolul 10 din Convenţie prezintă următorul conţinut:

"Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. (…) Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute le lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti".

Dispoziţiile art. 8 din Convenţie prevăd următoarele:

"Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora".

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, ce are ca obiect răspunderea civilă delictuală, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a constatat că acţiunea de protest din 16 decembrie 2018 a avut caracterul unui protest civic, iar manifestările pârâţilor, chiar regizate şi teatrale, locaţia aleasă (acasă la reclamanţi) fiind compatibile cu acesta.

Analizând condiţiile răspunderii civile delictuale, instanţa a constatat că acest protest a fost generat de atitudinea reclamantului, persoană politică cunoscută, care a participat la o petrecere, unde au fost cântate melodii în care erau aduse jignirii românilor care locuiesc în afara ţării.

Din acest punct de vedere, a constatat că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, pentru că, deşi fapta ilicită există, acţiunile şi manifestările de protest se încadrează în limitele de critică permise în cazul persoanelor publice politice (limite de critică care, în jurisprudenţa CEDO, sunt mai largi decât cele aplicabile persoanelor particulare), ţinând cont şi de cauza de exonerare de răspundere prevăzută de art. 1371 alin. (1) C. civ., precum şi de împrejurarea că reclamanţilor nu li s-a cauzat niciun prejudiciu material sau moral.

Recurenţii au criticat aceste considerente, apreciind că noţiunea de provocare nu este definită de C. civ. şi nici prevăzută ca o eventuală clauză de înlăturare a răspunderii civile delictuale.

Raportându-se la prevederile legale incidente, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a aplicat corect textul de lege anterior citat, referitor la răspunderea civilă delictuală, la situaţia de fapt, aşa cum a fost stabilită, conform căreia atitudinea reclamantului de a participa la petrecerea unde lăutarii au folosit expresii injurioase a provocat indignarea publică, agravată şi de lipsa de reacţie a reclamantului, care a fost asimilată de public cu nepăsare şi aroganţă.

Aşadar, sunt nefondate criticile recurenţilor pe acest aspect, pentru că instanţa de apel nu a operat cu o cauză necunoscută de exonerare de răspundere, ci a analizat cronologic evenimentele, reţinând ca situaţie de fapt că actele şi faptele reclamantului, ca eveniment iniţial, au determinat indignare publică care s-a manifestat în diverse moduri: articolele de presă, emisiuni televizate şi protestul care este analizat în prezenta cauză.

De altfel, ambele instanţe de fond au constatat că faptele pârâţilor se situează pe acelaşi palier cu fapta reclamantului, cu sublinierea că în cazul persoanelor publice sau politice societatea civilă reacţionează cu un grad mai sever de critică, chestiune pe deplin acceptată în societăţile democratice, potrivit jurisprudenţei CEDO, cum se va arăta în continuare.

Altfel spus, atitudinea reclamantului care a participat la un eveniment unde terţe persoane (lăutarii) au folosit expresii injurioase la adresa diasporei împreună cu lipsa sa de reacţie ulterioară, prin raportare la contextul politic de la acel moment au determinat şi generat indignarea publicului, fiind reţinută de curtea de apel ca o contribuţie a reclamantului la provocarea prejudiciului invocat (provocare), al cărei efect juridic este exonerarea pârâţilor de răspunderea civilă delictuală sub aspectul atingerilor aduse demnităţii, criticile recurenţilor pe aceste aspecte fiind nefondate, în sensul art. 1371 C. civ. anterior citat.

Aşadar, instanţa de recurs are în vedere şi că reclamantul solicită, în realitate, sancţionarea pârâţilor pentru o faptă despre care susţine că i-a cauzat prejudicii, omiţând să observe standardul său de comportament public, în calitate de persoană politică şi publică, împreună cu fapta ce a ajuns în spaţiul public sub forma unui scandal de care reclamantul nu s-a disociat ferm şi în timp util; reclamantul a fost subiectul incidentului ajuns în spaţiul public, iar evenimentele ulterioare sunt o consecinţă al cărei subiect este tot reclamantul, dar în postura de victimă a faptelor pârâţilor.

În motivarea acestui aspect, Înalta Curte se va raporta şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că nu poate invoca art. 8 pentru a se plânge de o atingere adusă reputaţiei, care este o consecinţă previzibilă a propriilor acţiuni, cu referire la cauza Sidabras şi Džiautas împotriva Lituaniei, nr. 55480/00 şi nr. 59330/00, pe deplin aplicabilă în cauză.

În acest sens, Înalta Curte reţine, aplicând textele legale anterior citate la situaţia de fapt stabilită în fazele procesuale anterioare, că acţiunile pârâţilor din data de 16 decembrie 2018 au avut caracterul unui protest civic, al cărui scop a fost de a atrage atenţia publicului cu privire la persoana reclamantului, ca răspuns la atitudinea acestuia anterior expusă.

În stabilirea acestui caracter, care este contestat de recurenţi, instanţa de recurs urmează să detalieze contextul şi cronologia evenimentelor, care sunt deosebit de relevante, astfel cum au fost stabilite elementele de fapt prin hotărârile instanţelor de fond.

Protestul a fost organizat de pârâţi, ca răspuns al scandalului mediatic în care a fost implicat reclamantul în cursul lunii septembrie 2018, când a participat la o petrecere în cadrul căreia au fost cântate de lăutari melodii prin care au fost aduse injurii românilor din diaspora, ceea ce a generat ample discuţii comentarii, critici, amplificate şi de o lipsă de reacţie fermă a reclamantului.

Înalta Curte reţine relevant şi faptul că, în luna august 2018, au avut loc în Piaţa Victoriei din Bucureşti (care este sediul Guvernului) manifestaţii ample împotriva E., la care a participat un număr însemnat de români din diaspora; aşadar, melodiile cântate de lăutari şi care conţineau cuvinte obscene au fost percepute ca o reacţie la respectivele proteste.

În egală măsură, instanţele de fond au reţinut şi că reclamantul A. avea, la momentul evenimentelor, calitatea de parlamentar, ministru, politician cu funcţii de conducere în cadrul organizaţiilor E., în privinţa căruia exista deja o imagine publică controversată (pretinsa condamnare penală înainte de anul 1989, implicarea într-un eveniment legat de regimul armelor şi muniţiilor, cercetarea sa de către ANI, cercetarea sau vehicularea numelui său în cadrul unor anchete DIICOT).

Având în vedere circumstanţele relevante anterior redate, prin acţiunea organizată de cei doi pârâţi la domiciliul reclamanţilor, aceştia au urmărit să răspundă atitudinii ofensatoare a reclamantului, prin participarea sa la un eveniment în cadrul căruia lăutarii au cântat live melodii prin care au adus injurii diasporei române, în acest sens fiind toate manifestările protestatarilor, regizate şi teatrale, ceea ce conferă acestei acţiuni caracterul de protest civic, fiind totodată şi anunţat în prealabil, în mediul on-line.

În acest sens este şi jurisprudenţa CEDO (Ghidul privind art. 11 din Convenţia europeană a drepturilor omului: libertatea de întrunire si de asociere), care reţine că dreptul la libertatea de întrunire pasnică este un drept fundamental într-o societate democratică, astfel că nu trebuie interpretat restrictiv [Kudrevicius si alţii împotriva Lituaniei (MC), 2015, pct. 91; Taranenko împotriva Rusiei, 2014, pct. 65].

Acest drept, de libertate de întrunire pasnică, se referă atât la adunări private, cât si la adunări în locuri publice, fie statice, fie sub forma unei procesiuni şi poate fi exercitat de către participanţi individuali si de către persoanele care organizează adunarea (Djavit An împotriva Turciei, 2003, pct. 56; Barraco împotriva Franţei, 2009, pct. 41; Ylmaz Yldz si alţii împotriva Turciei, 2014, pct. 41).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat, în repetate rânduri, că art. 11 din Convenţie protejează doar dreptul la "întrunire pasnică" şi nu acoperă o demonstraţie în care organizatorii si participanţii au intenţii violente [Navalnîi împotriva Rusiei (MC), 2018, pct. 98, si Ter-Petrosian împotriva Armeniei, 2019, pct. 53]. Protecţia oferită în temeiul art. 11 se aplică, asadar, tuturor adunărilor, cu excepţia celor în care organizatorii si participanţii au intenţii violente, incită la violenţă sau resping în orice alt mod fundamentele unei societăţi democratice (Faber împotriva Ungariei, 2012, pct. 37; Gun si alţii împotriva Turciei, 2013, pct. 49; Taranenko împotriva Rusiei, 2014, pct. 66).

În această privinţă, în Smorgunov si alţii împotriva Ucrainei, 2021, pct. 491, care privea protestul din piaţa Maidan din Ucraina, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a explicat că, pentru a stabili dacă un reclamant se poate prevala de protecţia art. 11, ia în considerare următorii factori: (i) dacă se intenţiona ca întrunirea să fie una pasnică sau dacă organizatorii aveau intenţii violente; (ii) dacă reclamantul a demonstrat intenţii violente atunci când s-a alăturat întrunirii; (iii) dacă reclamantul a cauzat altcuiva vătămări corporale.

Înalta Curte reţine şi că, potrivit jurisprudenţei Curţii, sancţiunile impuse pentru diferite forme de exprimare în timpul protestelor constituie, în egală măsură, o ingerinţă în art. 10 din Convenţie.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat, în Gul si alţii împotriva Turciei, 2010, pct. 35, că reclamanţii au fost condamnaţi pentru că au strigat sloganuri în sprijinul unei organizaţii armate ilegale, ceea ce a reprezentat o ingerinţă în drepturile lor, cu referire la art. 10 (a se vedea, de asemenea, Ylmaz si K; împotriva Turciei, 2008).

În mod similar, în Feridun Yazar împotriva Turciei, 2004, reclamanţii au fost condamnaţi pentru discursurile pe care le-au ţinut la congresul extraordinar al unui partid politic, despre care autorităţile au pretins că sprijinea o organizaţie armată ilegală. Condamnarea a fost considerată o ingerinţă în dreptul la libertatea de exprimare, în temeiul art. 10 din Convenţie.

Având în vedere aceste îndrumări şi delimitări ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte constată că este legală reţinerea instanţelor de fond, privind caracterul unui protest civic al acţiunii pârâţilor din data de 16 decembrie 2018, criticile recurenţilor pe aceste aspecte fiind nefondate, cum s-a explicat anterior.

Revenind la speţa de faţă, în egală măsură, Înalta Curte subliniază că afirmaţiile pârâţilor la adresa reclamantului nu pot fie asimilate unui fapt ilicit cauzator de prejudicii, aceasta cu atât mai mult cu cât reclamantul este o persoană publică, astfel că limitele criticii sunt mai largi decât în privinţa unui particular, sens în care reţine jurispudenţa CEDO, cum ar fi cauza Lopes Gomes da Silva c. Porugaliei.

Instanţa de recurs va avea în vedere şi cauza Niculescu Dellakeza vs. România, cauza Bugan vs. România, cauza Dumitru vs. România, cauza Ileana Constantinescu vs. România, cauza Axel Springer AG c. Germaniei, jurisprudenţă în raport de care constată că instanţa de apel a avut în vedere calitatea şi funcţia persoanei criticate, forma/stilul şi contextul mesajului critic, contextul în care a fost făcut, interesul public pentru tema dezbătută, aspectele teatrale şi regizate ale protestului, inclusiv notorietatea persoanei vizate.

Recurenţii reclamanţi au criticat decizia recurată şi în ceea ce o priveşte pe reclamantă, apreciind că nu au fost analizate condiţiile răspunderii civile delictuale şi în raport de situaţia de fapt, instanţa de apel omiţând să observe că incidentul i-ar fi creat acesteia temeri şi disconfort.

Aceste susţineri sunt, de asemenea, nefondate.

Înalta Curte reţine că recurentei reclamante B. îi sunt incidente aceleaşi dispoziţii legale anterior redate.

Din probatoriul administrat de instanţele de fond, instanţa constată că reclamanta nu a fost vizată de acţiunea de protest organizată de pârâţi, care s-a îndreptat exclusiv împotriva reclamantului; în egală măsură, reclamanta nu a făcut dovada că i s-ar fi cauzat vreun prejudiciu propriu, distinct de cel al soţului, reclamant în cauza pendinte.

Analizând dispoziţiile legale incidente, astfel cum au fost aplicate la situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond şi anterior redată care nu poate fi reevaluată în recurs, reţinând că reclamanta nu a fost subiectul protestului iniţiat de pârâţi, Înalta Curte constată că instanţa de apel a aplicat corect normele legale privind răspunderea civilă delictuală, întrucât reclamata nu a făcut dovada că i s-ar fi produs vreun prejudiciu.

Ca urmare, sunt nefondate criticile reclamanţilor, pentru că instanţa de apel a analizat îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale în ceea ce o priveşte pe reclamantă prin raportare la situaţia de fapt şi la probele administrate.

Instanţa de recurs are în vedere şi că reclamanta a promovat prezenta acţiune în calitatea sa de soţie a reclamantului A. - om politic, fără a proba producerea unui prejudiciu propriu sau a unor temeri justificate, câtă vreme protestul organizat de pârâţi a fost paşnic şi fără violenţe.

Aplicând toate aceste consideraţii teoretice la litigiul de faţă, ce are ca obiect răspunderea civilă delictuală, în condiţiile în care, în cauză, nu sunt îndeplinite cumulativ elementele legale necesare pentru antrenarea acestei răspunderi, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a făcut o legală aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 1349 şi 1357 alin. (1) C. civ., raportat la art. 10 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, sens în care se va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

Văzând dovada onorariului de avocat depusă la dosar, Înalta Curte va obliga pe reclamanţi B. şi A. la plata sumei de 3.000 RON cheltuieli de judecată către intimatul pârât D., cu respectarea art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanţii B. şi A. împotriva sentinţei civile nr. 11 din 29 ianuarie 2021 a Tribunalului Giurgiu.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii B. şi A. împotriva deciziei nr. 3A din 10 ianuarie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2019.

Obligă pe recurenţii reclamanţi B. şi A. la plata sumei de 3.000 RON cheltuieli de judecată către intimatul pârât D..

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 13 octombrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.