Museum appeal dismissed: return of six cultural objects to parish upheld; claim for seventh rejected

Şedinţa publică din data de 6 octombrie 2022

Deliberând asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, secţia Civilă la 25 februarie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta Parohia "Sfântul Gheorghe Nou", în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Culturii şi Muzeul Naţional de Artă al României, a solicitat obligarea pârâţilor la restituirea unui număr de 7 bunuri mobile ce aparţin acestui lăcaş de cult şi care au fost preluate abuziv de Statul Român de la această parohie în perioada comunistă, şi anume un taler, două ripide, un pahar, un potir de cult, o cruce de procesiune şi o candelă, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea se întemeiază pe dispoziţiile art. 93 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural mobil.

Prin încheierea din 12 septembrie 2016, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, secţia civilă a admis excepţia necompetenţei materiale invocată din oficiu, dosarul fiind înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV - a civilă la 4 octombrie 2016, sub nr. x/2016.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 301 din 9 februarie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Culturii, a respins cererea formulată împotriva pârâtului Ministerul Culturii, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Muzeul Naţional de Artă al României cu privire la capătul de cerere având ca obiect revendicarea bunului "candelă", a respins capătul de cerere având ca obiect revendicarea bunului "candelă" formulată împotriva pârâtului Muzeul Naţional de Artă al României ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A admis în parte cererea formulată de reclamanta Parohia Sfântul Gheorghe Nou, în contradictoriu cu pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României şi, pe cale de consecinţă, a obligat pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României la restituirea către reclamantă a celor 6 bunuri menţionate în procesul-verbal de predare-primire nr. x/05.09.1978 şi la plata către reclamantă a sumei de 2000 RON cu titlul de cheltuieli de judecată reprezentând onorariul de expert.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Prin decizia civilă nr. 881 A din 28 mai 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins apelul formulat de pârâtul Muzeul Naţional de Arta al României, împotriva sentinţei civile nr. 301din 9 februarie 2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata - reclamantă "Sfântul Gheorghe Nou", ca nefondat.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 881 A din 28 mai 2021, pronunţată Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă a declarat recurs pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României.

Criticile de nelegalitate aduse hotârârii instantţei de apel vizează următoarele aspecte prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Se susţine că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, instanţa făcând o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 93 alin. (1) din Legea nr. 182/2000, întrucât a reţinut că reclamanta-intimată Parohia Sfântul Gheorghe Nou nu avea obligaţia de a solicita avizul Comisiei Naţionale a Muzeelor şi Colecţiilor, deşi legea prevedere expres că această condiţie incumbă persoanelor care solicită restituirea.

Potrivit art. 93 alin. (1) din Legea nr. 182/2000, "bunurile cultural mobile depuse în custodia unor instituţii publice după data de 31 decembrie 1947 vor fi restituite de către instituţiile deţinătoare persoanelor fizice care le-au depus, potrivit dreptului comun, la cererea scrisă a acestora, cu avizul Comisiei Naţionale a Muzeelor şi Colecţiilor".

Astfel, Parohia a solicitat atât Ministerului Culturii, cât şi Muzeului Naţional de Artă al României, restituirea celor 6 bunuri deţinute în custodie aceasta fiind îndrumată prin adresele de răspuns a se adresa Comisiei Naţionale a Muzeelor şi Colecţiilor în vederea obţinerii avizului de restituire.

În condiţiile în care reclamanta nu s-a adresat Comisiei Naţionale a Muzeelor şi Colecţiilor în vederea obţinerii avizului prevăzut de art. 99 alin. (1) din Legea nr. 182/2000, se învederează că acţiunea în revendicare prin care se urmăreşte restituirea acestora este prematur formulată.

Se mai arată că instanţa a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 şi a art. 566 noul C. civ., în condiţiile în care, faţă de data preluării bunurilor, instanţa trebuia să se raporteze la dispoziţiile vechiul C. civ. privind proprietatea, dar şi la dispoziţiile Legii nr. 63/1974 a patrimoniului, în vigoare în 1978.

Legea nr. 182/2000 este o lege de protecţie a patrimoniului, iar prin lege nu se instituie o prezumţie de proprietate ori de nelegalitate a dobândirii ca în cazul bunurilor imobile, ci se arată expres că bunurile mobile culturale se restituie numai în condiţiile în care cei care revendică bunurile prezintă titlul de proprietate. Din examinarea probelor, nu rezultă care este titlul exhibat de reclamantă.

Recurentul mai arată că din examinarea probelor ataşate cererii de chemare în judecată nu rezultă care este titlul exhibat de reclamantă şi, prin urmare, nu există un temei pentru care cele 6 bunuri să îi fie restituite. Faptul că aceste bunuri au fost ridicate de la reclamantă nu sunt de natură a constitui o dovadă a proprietăţii în condiţiile în care reclamanta nu şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile C. civ. privind restituirea bunului deţinut în custodie, ci pe dispoziţiile art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000, care reglementează revendicarea bunurilor mobile culturale, ceea ce implică dovedirea de către reclamant a dreptului de proprietate.

Or, susţine recurentul, acţiunea în revendicare presupune dovedirea intrinsecă a revendicării bunului de proprietarul neposesor, de la posesorul neproprietar. Prima condiţie nu a fost verificată de prima instanţă şi, prin urmare, având în vedere valoarea culturală a bunurilor revendicate, acestea nu pot fi restituite persoanei care nu dovedeşte titlul său.

Dispoziţiile art. 566 noul C. civ. au fost aplicate nelegal, în condiţiile în care, faţă de data preluării bunurilor, instanţa trebuia să se raporteze la dispoziţiile vechiul C. civ. privind proprietatea, dar şi la dispoziţiile vechii legi a patrimoniului, în vigoare în 1978 - Legea nr. 63/1974, norme care permiteau preluarea bunurilor de patrimoniu de către autorităţi în anumite condiţii care asigurau protecţia acestor bunuri.

Se mai învederează că hotărârea este nelegală şi din perspectiva obligării Muzeului Naţional de Artă al României la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 RON, cheltuieli care sunt nejustificat de mari.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză:

La 16 februarie 2022, intimata-reclamantă Parohia "Sfântul Gheorghe Nou", prin avocat A. a comunicat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei atacate ca legală şi temeinică.

A formulat următoarele apărări:

Susţinerea că este prematur introdusă acţiunea nu este întemeiată, atât faţă de situaţia de fapt, cât şi prin raportare la norma de drept pretins încălcată.

Prevederile art. 93 alin. (1) din Legea 182/2000 nu impun reclamantei o obligaţie de a formula cerere prealabilă la Comisia Naţională a Muzeelor şi Colecţiilor, ci evocă faptul că bunurile de patrimoniul se vor restitui, la cererea scrisă a proprietarului, de către instituţiile deţinătoare - în speţă, de către Muzeul National de Artă al României - deci nu de către comisie, ci doar cu avizul acesteia. Parohia a formulat cerere de retrocedare către Muzeu, nesoluţionată favorabil de către acesta.

A apreciat că avizul prevăzut de această normă se referă în mod clar la acordul pe care comisia ar trebui să îl dea, însă nu proprietarului deposedat, ci chiar deţinătorului din administrarea căruia urmează a fi scos bunul mobil cultural revendicat.

Din cuprinsul acestui articol 34 din Legea nr. 311/2003 nu rezultă că respectiva comisie ar avea atribuţii de retrocedare a bunurilor de patrimoniu preluate abuziv de Statul Român în perioada comunistă.

De altfel, din niciun act normativ nu rezultă obligativitatea parcurgerii, de către fostul proprietar, a vreunei proceduri prealabile recuperării unui bun mobil de care acesta a fost deposedat fără drept şi fără ca Statul să fi avut vreun titlu valabil care să justifice deposedarea.

De asemenea, a solicitat respingerea criticilor privind pretinsa încălcare a art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 şi a art. 566 din noul C. civ.,

În ceea ce priveşte susţinerea referitoare la cenzurarea cheltuielilor de judecată, s-a arătat că nu poate reprezenta un motiv de recurs, în sensul art. 488 C. proc. civ.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 26 mai 2022 completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României împotriva deciziei nr. 881 A din 28 mai 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a fixat termen la 6 octombrie 2022, complet C5 noul C. proc. civ., cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocate de recurentul pârât, Înalta Curte reţine următoarele.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material" invocat de recurent ca temei de drept al recursului, vizează situaţiile în care instanţa aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecăţii, dă eficienţă unei norme generale în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greşită textului de lege aplicabil în cauză, aspecte ce însă nu se verifică în cauză.

Cum obiectul litigiului pendinte întemeiat pe dispoziţiile art. 93 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural mobil, vizează obligarea pârâţilor la restituirea unor bunuri mobile ce aparţin reclamantei, bunuri care au fost preluate abuziv de Statul Român de la aceasta în perioada comunistă, şi anume: un taler, două ripide, un pahar, un potir de cult, o cruce de procesiune şi o candelă, şi cum potrivit dispoziţiilor legale enunţate bunurile culturale mobile preluate ilegal de autorităţi ale statului după data de 6 septembrie 1940 pot fi revendicate de proprietarii de drept, instanţa de apel a făcut o legală şi corectă analiza a raporturilor juridice dintre părţi atât prin prisma dispoziţiilor legii speciale cât şi a dispoziţiilor art. 566 C. civ.

Astfel, Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 93 alin. (1) din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural mobil,"(1) Bunurile culturale mobile depuse în custodia unor instituţii publice după data de 31 decembrie 1947 vor fi restituite de către instituţiile deţinătoare persoanelor fizice sau juridice care le-au depus, potrivit dreptului comun, la cererea scrisă a acestora, cu avizul Comisiei Naţionale a Muzeelor şi Colecţiilor, iar alin. (2) al aceluiaşi text legal prevede că, (2) Bunurile culturale mobile preluate înainte de 6 septembrie 1940 de autorităţi ale statului nu pot fi revendicate; bunurile culturale mobile preluate ilegal de autorităţi ale statului după data de 6 septembrie 1940 pot fi revendicate de proprietarii de drept şi vor fi restituite acestora de către instituţiile care le deţin, pe baza unei hotărâri judecătoreşti definitive."

Prin urmare, faţă de dispoziţiile legale enunţate şi de obiectul desus judecăţii, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a făcut o corectă interpretare a acestora în condiţiile în care într-adevăr prin acestea au fost instituite 2 proceduri distincte de restituire a bunurilor culturale mobile de către instituţiile deţinătoare, respectiv o procedură de restituire care presupune formularea unei cereri scrise a persoanelor fizice sau juridice, fiind necesar avizul Comisiei Naţionale a Muzeelor şi Colecţiilor instituită prin art. 93 alin. (1) din Legea nr. 182/2000, şi o procedură judiciară instituită prin alin. (2) teza a II-a al art. 93 din aceeaşi lege, de revendicare a bunurilor culturale mobile preluate ilegal de autorităţi, situaţie în care restituirea bunurilor preluate se face în temeiul hotărârii judecătoreşti definitive de către instituţiile ce deţin bunurile.

Cum dispoziţiile art. 93 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 182/2000, pe care reclamanta şi-a întemeiat acţiunea, prevăd procedura judiciară de revendicare a bunurilor culturale mobile preluate ilegal de autorităţi, în condiţiile în care pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României, nu a soluţionat cererea de restituire formulată de reclamantă, instanţa de apel în mod legal şi corect a reţinut că prin nicio dispoziţie Legea nr. 182/2000 nu instituie o procedură prealabilă formulării acţiunii în revendicare şi niciun termen prohibitiv înaintea împlinirii căruia reclamanta nu ar putea avea posibilitatea de a se adresa instanţei de judecată cu o acţiune în revendicare.

Înalta Curte reţine că în analiza acţiunii în revendicare formulată în condiţiile art. art. 93 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 182/2000, instanţa de apel a avut în vedere că cele 6 bunuri mobile înscrise în procesul-verbal nr. x/05.09.1978 au fost proprietatea reclamantei, înscrise în evidenţele sale anterior preluării lor de către stat, (fiind preluate de către stat fără vreun titlu), aspect menţionat în procesul-verbal nr. x/05.09.1978, că pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României, are doar calitatea de simplu detentor al acestora în condiţiile în care, în cauză, pârâtul nu a făcut dovada dreptului de proprietate.

Nefondate sunt şi susţinerile legate de obligarea la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 RON, în condiţiile în care instanţa de apel, faţă de soluţia pronunţată a făcut o legală aplicare a dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., Din perspectiva celor expuse, cum niciuna din susţinerile recurentului pârât nu se circumscrie dispoziţiilor aer 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte urmează ca în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă ca nefondat recursul declarat de pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României împotriva deciziei nr. 881A din 28 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Muzeul Naţional de Artă al României împotriva deciziei nr. 881A din 28 mai 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 octombrie 2022.