Subrogation claim against former director barred by exclusive labour-law liability; appeal dismissed.

Şedinţa publică din data de 22 septembrie 2022

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 23 ianuarie 2020 pe rolul Tribunalului Bistriţa-Năsăud, reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială Judeţul Bistriţa-Năsăud a chemat în judecată pe pârâtul A., solicitând obligarea pârâtului să achite în contul Judeţului Bistriţa-Năsăud deschis la Trezoreria Bistriţa suma de 1.292.252 RON şi dobânda legală de la data achitării la Trezorerie a acestei sume pentru pârât 26.11.2019 şi până la plata ei efectivă către reclamantă, în temeiul dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 192 şi următoarele, art. 453 C. proc. civ. şi art. 1349, raportat la art. 1384 şi art. 250 C. civ.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 215/F din 8 iulie 2020 pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud, s-a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârât şi s-a respins ca fiind inadmisibil, acţiunea civilă formulată de reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială Judeţul Bistriţa-Năsăud împotriva pârâtului A..

3. Decizia pronunţată în apel:

Prin decizia nr. 297/A din 20 octombrie 2021, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Judeţul Bistriţa-Năsăud împotriva sentinţei civile nr. 215/F din 8 iulie 2020 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud.

A fost admis apelul incident declarat de pârâtul A. împotriva considerentelor aceleaşi sentinţe şi, în consecinţă, s-a înlăturat menţiunea privind reţinerea relei credinţe a pârâtului din cuprinsul acestora.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 297/A din 20 octombrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială Judeţul Bistriţa-Năsăud a declarat recurs, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

În motivare, recurenta-reclamantă a arătat că, deşi instanţa de apel a reţinut în mod corect că între reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Judeţul Bistriţa-Năsăud şi pârât nu a existat niciodată un raport contractual de muncă, că prejudiciul achitat de reclamantă s-a produs în timpul în care pârâtul avea raporturi contractuale de muncă cu o altă entitate cu personalitate juridică şi că prin hotărâri judecătoreşti definitive a fost stabilită răspunderea personală a pârâtului pentru prejudiciul obiect al cauzei pe care 1-a şi achitat parţial în baza executării silite prin poprire pe salariu, printr-o interpretare total greşită a dispoziţiilor legale aplicabile în cauză, s refuzat să analizeze criticile din apel întemeiate pe dispoziţiile art. 219 alin. (2), art. 222, art. 223 alin. (1) şi (2) şi art. 224 alin. (1) şi (2) C. civ. referitoare la modalitatea în care unităţile administrativ teritoriale răspund pentru instituţiile din subordine, fiind incident motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Instanţa de apel a refuzat să analizeze aceste dispoziţii legale expres aplicabile în cauză pentru că veneau în totală contradicţie cu susţinerile instanţei de fond împărtăşite şi de instanţa de apel.

Pentru stabilirea răspunderii unităţii administrativ teritoriale pentru direcţiile avute în subordine, recurenta-reclamantă face referire la dispoziţiile art. 193, art. 219, art. 221, art. 222, art. 224 şi art. 250 C. civ., din care rezultă că statul, respectiv unităţile administraţiei publice sunt un garant a executării obligaţiilor asumate de organele, autorităţile şi serviciilor publice aflate în subordine, dar pentru cele cu personalitate juridică, respectiv cu independenţă patrimonială, ele nu răspund direct, ci în numele şi pentru acele autorităţi, organe sau servicii publice din subordinea sa, respectiv au o răspundere subsidiară.

Această obligaţie de plată în locul altuia este prevăzută expres în beneficiul păgubitului, astfel că dacă între păgubit şi autorul prejudiciului (Direcţia Judeţeană de Pază Bistriţa-Năsăud prin administrator), răspunderea este bazată pe culpă între cel care a plătit în locul autorului prejudiciului, răspunderea este fundamentată pe obligaţia de garanţie.

Se susţine că de fapt, garantul nu are decât rolul de a asigura părţii păgubite, în speţă Unităţii Adminstrativ-Teritoriale Judeţul Bistriţa-Năsăud repararea prejudiciului. Autorul prejudiciului trebuie să suporte el consecinţele faptei sale şi nu garantul.

De altfel, prin plata făcută de reclamantă pentru pârât a avut loc o subrogaţie legală de drept potrivit dispoziţiilor art. 1596 lit. c) C. civ., potrivit căruia subrogaţia se produce de drept: "c) în folosul celui care, fiind obligat împreună cu alţii sau pentru alţii, are interes să stingă datoria."

Instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ., refuzând să analizeze dispoziţiile art. 1596 lit. c) C. civ., privind subrogaţia pe motiv că aceste dispoziţii ar fi fost invocate prima dată în apel şi tind la schimbarea cauzei acţiunii.

Aceste susţineri nu tind în nici un fel la schimbarea cauzei acţiunii, ci dimpotrivă vin să întregească motivul achitării sumei respective pentru pârât, care era în cursul executării plăţii acestei sume, sumă ce, potrivit O.G. nr. 6/2019, putea fi diminuată cu valoare obligaţiei accesorii. Or, potrivit dispoziţiilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ. în faţa instanţei de apel se pot invoca alte motive, mijloace de apărare şi dovezi, dacă au fost arătate în motivarea apelului, ceea ce este şi cazul nostru.

Şi Noul C. civ. susţine ideea potrivit căreia cel care este obligat să răspundă pentru altul este garantul despăgubirii, în sensul că acesta doar avansează plata, pentru ca, apoi, să o poată recupera de la cel care se face vinovat de prejudiciul produs, adică făptuitorul.

Această reglementare este doar în beneficiul creditorului, iar pe de altă parte elimină riscul cumulării despăgubirilor ce trebuie achitate de cel care a cauzat prejudiciul şi de cel care răspunde pentru el.

Prin întâmpinarea depusă în faţa curţii de apel, pârâtul recunoaşte că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1357/2009, publicată în M. Of. nr. 852 din 8 decembrie 2009, s-a stabilit că:

"În acest sens, Curtea Constituţională a reţinut că "în raporturile de drept material fiscal, organele fiscale au îndrituirea legală de a emite acte administrative fiscale. Dreptul fiscal şi procedura fiscală fac parte din dreptul public, ceea ce însemnă că subiecţii unor atari raporturi nu pot fi egali în drepturi şi obligaţii. Astfel, unul dintre subiectele raportului de drept fiscal, şi anume organul fiscal, are o poziţie dominantă, fiind înzestrat cu exerciţiul puterii de stat în virtutea căreia are competenţa legală de a stabili impozitele, taxele, contribuţiile şi alte sume datorate bugetului general consolidat, cât şi de a urmări încasarea acestora, astfel încât, în situaţia în care sumele de bani datorate bugetului nu mai pot fi încasate de la debitorul iniţial, printre altele şi din motivele prevăzute de textul criticat, să poată urmări şi alte persoane decât debitorul care au contribuit efectiv la intrarea acestuia în stare de insolvenţă. Reglementarea instituţiei răspunderii solidare cu debitorul este un aspect al raporturilor de drept material fiscal, astfel încât organul fiscal parte a puterii executive, are legitimitatea constituţională de a stabili, potrivit legii, răspunderea solidară a persoanelor prevăzute la art. 27 indice 5 CPF."

În speţă, organul fiscal - A.J.F.P. Bistriţa-Năsăud - a stabilit calitatea de plătitor de T.V.A. a Direcţiei Judeţeni de Pază Bistriţa-Năsăud, a reţinut starea de insolvabilitate a acesteia şi implicit răspunderea solidară, bazată pe culpă, din moment ce textul prevede că pârâtul cu rea-credinţă a omis declararea direcţiei pe care o conducea ca plătitor de T.V.A. şi a început urmărirea silită a pârâtului care prin demersurile judiciare pe care le-a făcut nu a putut înlătura această răspundere.

Faţă de situaţia de fapt reţinută chiar de către Curtea de Apel Cluj, având în vedere că Direcţia Judeţeană de Pază Bistriţa-Năsăud era o entitate cu personalitate juridică, raportat la dispoziţiile art. 193, art. 219, art. 221, art. 222, art. 224 şi art. 250 C. civ., se susţine că este evident că preluarea activităţii serviciului de pază de către organul care 1-a înfiinţat se face în baza acestor dispoziţii pentru a putea continua această activitate. Însă, pentru prejudiciile cauzate anterior de Direcţia Judeţeană de Pază Bistriţa-Năsăud ca organism cu personalitate juridică, răspunderea patrimonială a Unităţii administrativ teritorială Judeţului Bistriţa-Năsăud nu este una directă, ci una subsidiară cum expres prevede legea (art. 244 C. civ.), prevedere stabilită în favoarea creditorului şi nu a debitorului, care, în ultimă instanţă trebuie să suporte acest prejudiciu.

Se mai arată că în mod greşit s-a reţinut de instanţa de apel că, pentru a putea fi obligat pârâtul la plata sumelor menţionate, era necesar ca aceasta să promoveze o acţiune în răspundere patrimonială faţă de acesta deoarece izvorul răspunderii acestuia îl constituie contractul individual de muncă.

Or, pârâtul nu a avut niciodată contract de muncă încheiat cu unitatea administrativ teritorială Judeţul Bistriţa-Năsăud, astfel că promovarea unei acţiuni în răspundere patrimonială, în lipsa unui contract de muncă dintre reclamantă şi pârât, este evident că nu era admisibilă.

Răspunderea pârâtului instituită prin decizia nr. 252/2015, care a devenit titlu executoriu, este o răspundere delictuală, întemeiată pe culpă şi este antrenată în baza calităţii lui de administrator al direcţiei şi nu în baza contractului individual de muncă. În decizia nr. 252/2015 se arată expres că pârâtul a fost invitat spre audiere la organul fiscal, dar a refuzat să se prezinte şi că răspunderea lui este atrasă deoarece cu rea-credinţă a declarat şi susţinut permanent că entitatea cu personalitate juridică pe care o conduce nu este plătitoare de T.V.A., fapt ce a determinat neachitarea la termen a obligaţiilor fiscale şi implicit aducerea Direcţiei Judeţene de Pază Bistriţa-Năsăud în stare de insolvabilitate.

Pe de altă parte, odată prejudiciul stabilit, precum şi persoanele vinovate de producerea prejudiciului, în cauză existând un titlu executoriu în curs de executare împotriva pârâtului pentru sumele în discuţie fiind respinse toate căile de atac exercitate de debitor, nu mai era necesar un nou titlu executor faţă de pârât care de altfel era imposibil de obţinut.

Este adevărat că în cursul procesului pârâtul a continuat să susţină nelegalitatea titlului de creanţă - decizia nr. 252/2015 aflată în curs de executare faţă de el, însă aceasta fiind rămasă definitivă prin respingerea contestaţiei formulate, precum şi a contestaţiei la executare, nelegalitatea invocată nu mai poate fi discutată în acest proces.

Prin urmare, susţinerile pârâtului, în sensul că desfiinţarea Direcţiei Judeţene de Pază Bistriţa-Năsăud nu ar fi avut loc urmare a activităţii pârâtului şi că unitatea administrativ teritorială a Judeţului Bistriţa-Năsăud ar fi înregistrat o altă obligaţie de plată decât cea stabilită prin decizia nr. 225/2015, nu au nici un temei deoarece starea de insolvabilitate a Direcţiei Judeţene de Pază Bistriţa-Năsăud a fost determinată absolut de faptul că pârâtul în calitate de administrator al Direcţiei Judeţene de pază Bistriţa-Năsăud cu rea-credinţă nu a declarat calitatea de plătitor de TVA a acestei entităţi cu personalitate juridică şi patrimoniu propriu pe care o conducea, iar sumele debit achitate de noi în baza răspunderii subsidiare sunt aceleaşi la care a fost obligat pârâtul-intimat şi se aflau în curs de executare faţă de acesta.

Se mai învederează că instanţa de apel, deşi reţine că:

"...acţiunea în regres reglementată de art. 1.384 C. civ. este o acţiune civilă, de drept comun, ce dă dreptul celui obligat pe tărâmul răspunderii civile delictuale, în situaţia în care răspunde pentru fapta altuia, ca de exemplu în situaţia antrenării răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, de a se întoarce împotriva, aceluia care, prin fapta sa ilicită, a cauzat prejudiciul", nu observă că şi acţiunea comitentului formulată împotriva prepusului pentru care a achitat despăgubirea este tot o acţiune de drept comun, respectiv pe calea acţiunii în regres şi nu pe calea prevăzută de dreptul muncii.

Practica instanţei supreme şi a altor instanţe din ţară a fost constantă în a aprecia că singura cale de recuperare a sumelor achitate în subsidiar în numele şi pentru adevăratul cauzator al prejudiciului este acţiunea în regres.

Modalitatea recuperării sumelor plătite de comitent pentru prepus este cea a acţiunii în regres şi nu mai poate exista nicio îndoială că sumele plătite de recurentă în calitate de garant şi nici cel puţin de comitent care are un raport juridic direct cu debitorul, nu pot fi recuperate decât pe calea acţiunii în regres şi în nici un caz pe calea acţiunii în răspundere patrimonială.

Se mai susţine că instanţa de apel nu s-a avut în vedere că pârâtul nu a avut niciodată contract de muncă cu reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Judeţul Bistriţa-Năsăud, că vinovăţia sa ca răspundere delictuală a fost stabilită prin hotărâri judecătoreşti definitive, că acţiunea sa culpabilă de a refuza să accepte calitatea de plătitor de TVA a entităţii pe care o conducea a dus la realizarea stării de insolvabilitate a acesteia şi nu în ultimul rând că răspunderea fiscală, reglementată de dispoziţiile art. 27 alin. (2) lit. d) coroborat cu art. 28 din O.G. nr. 92/2003 este o răspundere specială pentru fapta ilicită proprie, o răspundere ce are o natură subiectivă, administratorul răspunzând doar pentru (in)acţiunile proprii, respectiv pentru modul în care şi-a exercitat atribuţiile de administrator al societăţii.

Caracterul special al acestei răspunderi constă, în primul rând, în aceea că textul de lege delimitează, printr-o enumerare exhaustivă, categoria faptelor considerate ilicite (lit. a) - e). Totodată, faptele limitativ enumerate de art. 27 alin. (2) Codul de procedură fiscală trebuie să fi provocat insolvabilitatea debitorului/societăţii - deci prejudiciul este acela al provocării stării de insolvabilitate debitoarei principale, cu o cauzalitate tipică între fapta ilicită şi prejudiciu, situaţie în care ne aflăm şi noi.

Din textul art. 27 alin. (2) Codul de procedură fiscală reiese că, pentru atragerea răspunderii solidare a administratorului, faptele ilicite trebuie săvârşite cu rea credinţă, astfel că vinovăţia administratorului trebuie să îmbrace forma intenţiei directe, prin săvârşirea cu rea-credinţă a faptelor prevăzute de art. 27 alin. (2) Codul de procedură fiscală. In acest sens sunt şi prevederile art. 1.5 din Instrucţiunile privind aplicarea procedurii de angajare a răspunderii solidare reglementate de dispoziţiile art. 27 şi 28 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală - Anexa I a Ordinului nr. 127/2014 al Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală:

"Pentru determinarea răspunderii solidare organul fiscal cu competenţe în executarea silită a debitorului principal va avea în vedere, după caz, următoarele: (...) b) acte şi fapte din care să rezulte reaua-credinţă a persoanelor fizice sau juridice a căror răspundere va fi angajată ".

Or, în speţă, se susţine că este relevantă decizia nr. 252/2015 de angajare a răspunderii solidare a pârâtului deoarece temeiul juridic nefiind răspunderea sa civilă contractuală pentru repararea prejudiciului produs în sarcina angajatorului ci, este vorba de acţiunea în regres declanşată ca urmare a plăţii ce a profitat pârâtului.

Răspunderea administratorului nu este o răspundere pentru debitorul principal, ci este o răspundere proprie pentru faptele ilicite săvârşite în exercitarea funcţiei sale sau înafara acesteia, antrenarea răspunderii administratorului presupune şi existenţa unui titlu de creanţă emis de organul fiscal, iar acesta este distinct de titlurile de creanţă emis de organul fiscal debitorului principal.

Prin prisma celorexpuse, se învederează că instanţa de apel a dat o interpretare eronată dispoziţiilor legale aplicabile răspunderii speciale fiscale, a răspunderii delictuale a administratorului pentru fapta proprie în cazul ducerii entităţii pe care o conduce în starea de insolvabilitate şi implicit cele privitoare la promovarea acţiunii în regres în circumstanţele date, ceea ce constituie motiv de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În continuare, recurenta-reclamantă a mai arătat că motivarea instanţei de apel este contradictorie, susţinând următoarele:

"Astfel, Curtea reţine că acţiunea în regres reglementată de art. 1.384 C. civ. este o acţiune civilă, de drept comun, ce dă dreptul celui obligat pe tărâmul răspunderii civile delictuale, în situaţia în care răspunde pentru fapta altuia, ca de exemplu în situaţia antrenării răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, de a se întoarce împotriva aceluia care, prin fapta sa ilicită, a cauzat prejudiciul Or, în prezenta cauză nu ne aflăm în prezenţa unor raporturi specifice răspunderii delictuale, cum sunt cele între comitent şi prepus, pe de o parte, şi persoana prejudiciată prin fapta ilicită a prepusului, pe de altă parte, nefiind vorba, aşadar, de o subrogare a comitentului în drepturile victimei prin plata efectuată cu titlu de despăgubiri, ci este în discuţie un prejudiciu cauzat angajatorului prin fapta salariatului, ce derivă exclusiv din contractul individual de muncă. Această concluzie este întărită inclusiv de susţinerile reclamantei din apel, aceasta afirmând în mod repetat că pârâtul şi-ar fi îndeplinit necorespunzător activitatea desfăşurată în baza unui contract individual de muncă."

Recurenta susţine că prin aceste afirmaţii se înţelege că s-a reţinut de instanţa de apel că acţiunea în regres reglementată de dispoziţiile art. 1384 C. civ. este o acţiune civilă de drept comun ce dă dreptul celui care răspunde pentru fapta altuia "de a se întoarce împotriva aceluia care prin fapta sa ilicită a cauzat prejudiciul", dar că nu suntem în situaţia răspunderii comitentului pentru prepus în discuţie, fiind un prejudiciu cauzat angajatorului prin fapta salariatului, ceea ce este cu totul neadevărat din moment ce niciodată pârâtul nu a avut raporturi contractuale de muncă cu reclamantul, iar răspunderea lui pentru prejudiciu achitat de reclamant a fost răspundere delictuală pentru fapta lui proprie ce a făcut entitatea condusă de el insolvabilă.

Aceste susţineri sunt contradictorii şi constituie, fiind incident motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Chiar în teza afirmată de Curtea de Apel Cluj, potrivit căreia prejudiciul a fost cauzat angajatorului, tot acţiunea în regres trebuie promovată deoarece calitatea unităţii de garant îi dă dreptul ca după despăgubirea victimei să se întoarcă împotriva prepusului ei pentru întreg debitul.

În ceea ce priveşte admiterea apelului incident, curtea a reţinut că aprecierea tribunalului din cuprinsul considerentelor "cu privire la reaua-credinţă a pârâtului cuprinde dezlegarea unei probleme ce nu are legătură cu soluţia pronunţată în primă instanţă, anume, aceea a inadmisibilităţii" şi drept urmare "înlătură menţiunea privind reţinerea relei-credinţe a pârâtului din cuprinsul acestora".

Recurenta-reclamantă apreciază că soluţia de admitere a apelului incident şi dispunerea de către Curtea de Apel Cluj a înlăturării menţiunii privind reaua-credinţă a pârâtului din sentinţa Tribunalului Bistriţa-Năsăud a înlăturării consemnării relei-credinţe a pârâtului-intimat poate distorsiona soluţia ce ar putea fi pronunţată în cazul soluţionării cauzei pe fond.

Recurenta mai arată că la motivarea în drept a deciziei nr. 252/2015 de angajare a răspunderii solidare a pârâtului-intimat se menţionează:"articolul 27, alin. (2) Ut. d) coroborat cu art. 28 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de Procedură Fiscală, republicat, cu modificările şi completările ulterioare: pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta:-lit. d) "administratorii sau orice alte persoane care, cu rea credinţă au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale.

Consideră îndeplinite condiţiile legale pentru angajarea răspunderii solidare, în temeiul prevederilor art. 27 alin. (2), Ut. d din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare".

Or, susţine recurenta această decizie a fost contestată în instanţă ca fiind nelegală inclusiv sub aspectul calităţii de titlu executor şi ambele acţiuni au fost respinse definitiv, astfel că decizia nr. 215/2015 în care se menţionează conduita pârâtului care cu rea-credinţă a determinat intrarea în solvabilitate a entităţii pe care o administra şi implicit prejudiciul supus reparării prin acţiunea de faţă sunt definitiv stabilite ca fiind cauzate cu rea-credinţă. De altfel, menţiunea făcută de tribunal nu era o constatare a tribunalului, ci o reproducere a textului legal din dispoziţiile art. 27 alin. (2) lit. d) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, astfel că ea nu putea fi înlăturată din considerentele sentinţei Tribunalului Bistriţa-Năsăud.

Abia înlăturarea acestei menţiuni din considerentele sentinţei care nu constituie decât o reproducere a unui text legal poate duce la încălcarea autorităţii de lucru judecat cu privire la reaua-credinţă a pârâtului în crearea prejudiciului în cauză stabilită prin cele două hotărâri judecătoreşti anterioare ce au făcut ca această constatare din decizia nr. 215/2015 să intre în puterea lucrului judecat.

Menţinerea dispoziţiei Curţii de Apel Cluj de înlăturare a acestei menţiuni, chiar dacă a fost făcută într-un cadrul procesual neadecvat, dă posibilitatea pârâtului-intimat de a repune în discuţie legalitatea deciziei nr. 215/2015 intrată în puterea lucrului judecat, aspect de nelegalitate ce nu poate fi înlăturat decât pe calea prezentului recurs.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimatul A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, constatarea nulităţii recursului în baza art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea recursului declarat de reclamantă, ca fondat.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţelor judecătoreşti (23 ianuarie 2020), în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condiţiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 4711 a alin. (5) şi (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 22 septembrie 2022, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac, termen la care instanţa a rămas în pronunţare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la motivele de recurs invocate şi la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte retine următoarele: Dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. consacră ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată cât şi una care cuprinde motive străine sde cauză sau contradictorii.

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi; scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă. Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile, apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia. Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituţie şi respectiv art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de instanţa ce are obligaţia legală de a proceda la o analiză a susţinerilor, argumentelor şi mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinenţa.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, Înalta Curte retine că instanţa de apel şi-a argumentat/motivat solutia adoptată în condiţiile în care a avut în vedere că ", reclamanta şi-a fundamentat demersul judiciar pe dispoziţiile art. 1.349 raportat la art. 1.384 şi art. 250 C. civ., norme de drept material ce vizează răspunderea delictuală, dreptul de regres al celui care răspunde pentru fapta altuia şi desfiinţarea unor persoane juridice înfiinţate de către autorităţile publice centrale sau locale",că "în exercitarea rolului său activ, judecătorul fondului a solicitat lămuriri cu privire la cauza acţiunii, ocazie cu care reprezentantul reclamantei, fiind prezent la termenul de judecată din data de 22 iunie 2020, a arătat, în esenţă, că a înţeles să formuleze o acţiune în regres reglementată expres de dispoziţiile art. 1.381 şi următoarele din C. civ., în cadrul răspunderii civile delictuale, având în vedere plata făcută de reclamantă în numele pârâtului.

Or, în aceste condiţii şi cum " judecătorul este ţinut de cadrul procesual trasat de către părţi, sub aspectul obiectului, al cauzei şi al părţilor, trebuind să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăşi limitele învestirii"" instanţa de apel a apreciat că " excepţia inadmisibilităţii acţiunii este fondată, deoarece cererea a fost întemeiată pe regulile răspunderii civile delictuale, în detrimentul prevederilor speciale din legislaţia muncii referitoare la răspunderea patrimonială a salariaţilor". În acest sens, în motivarea soluţiei adoptate, instanţa de apel a reţinut că, acţiunea în regres reglementată de art. 1.384 C. civ. este o acţiune civilă, de drept comun, ce dă dreptul celui obligat pe tărâmul răspunderii civile delictuale, în situaţia în care răspunde pentru fapta altuia, ca de exemplu în situaţia antrenării răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, de a se întoarce împotriva aceluia care, prin fapta sa ilicită, a cauzat prejudiciul.

Or, în prezenta cauză nu suntem în prezenţa unor raporturi specifice răspunderii delictuale, cum sunt cele între comitent şi prepus, pe de o parte, şi persoana prejudiciată prin fapta ilicită a prepusului, pe de altă parte, nefiind vorba, aşadar, de o subrogare a comitentului în drepturile victimei prin plata efectuată cu titlu de despăgubiri, ci este în discuţie un prejudiciu cauzat angajatorului prin fapta salariatului, ce derivă exclusiv din contractul individual de muncă. Această concluzie este întărită inclusiv de susţinerile reclamantei din apel, aceasta afirmând în mod repetat că pârâtul şi-ar fi îndeplinit necorespunzător activitatea desfăşurată în baza unui contract individual de muncă.

De altfel, chiar şi primul argument invocat în cuprinsul cererii de chemare în judecată, de natură să justifice pretenţiile reclamantei, a fost acela că pârâtul a deţinut funcţia de director în cadrul Direcţiei Judeţene de Pază Bistriţa-Năsăud, fără a fi făcute referi la raporturi de natură extracontractuală, delictuală". Instanţa de apel în motivarea soluţei adoptate a reţinut şi considerentele "deciziei civile nr. 876 din 13.06.2019 pronunţată în recurs de Curtea de Apel Cluj, prin care s-a menţinut sentinţa civilă nr. 428 din 04.07.2018 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, statuări intrate în puterea lucrului judecat, potrivit cărora ca efect al încetării activităţii debitorului Direcţia Judeţeană de Pază Bistriţa-Năsăud, prin desfiinţarea acesteia de către organul care a înfiinţat-o, întreg patrimoniul s-a transferat Consiliului Judeţean Bistriţa-Năsăud conform protocolului de predare-preluare încheiat în acest scop, iar reclamanta nu poate fi exonerată de la preluarea şi înregistrarea în evidenţa sa contabilă a obligaţiilor fiscale stabilite prin decizia de impunere nr. x/2014 emisă de organul fiscal local.

În raport de aceste considerente ale instanţei de contencios administrativ, care nu pot fi negate sau ignorate, s-a apreciat" că nu pot fi primite criticile din apel, întemeiate pe dispoziţiile art. 219 alin. (2), art. 222, art. 223 alin. (1) şi (2) şi art. 224 alin. (1) şi (2) C. civ., referitoare la modalitatea în care unităţile administrativ teritoriale răspund pentru instituţiile din subordine. Susţinerea apelantei, potrivit căreia prejudiciul şi persoana vinovată de producerea acestuia ar fi fost stabilite prin acte administrative anterioare, nu este de natură a conduce la schimbarea soluţiei asupra căreia s-a oprit prima instanţă, ci dimpotrivă vin în sprijinul acesteia, întrucât, după cum se poate observa, actul administrativ la care face referire reclamanta, şi anume Decizia nr. 252/20.01.2015, de angajare a răspunderii solidare a pârâtului, a fost emisă tocmai în considerarea calităţii pârâtului, şi anume aceea de director, funcţie, care indiscutabil era ocupată în baza unui contract individual de muncă.

Faţă de conţinutul raporturilor juridice dintre părţi, în mod corect instanţa de fond a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 1350 alin. (3) C. civ., potrivit cărora "Dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părţi nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile". Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reţine că, în condiţiile în care, instanţa de apel şi-a argumentat atît în fapt cât şi în drept soluţia adoptată, în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ce priveşte incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material" invocat de recurentă ca temei de drept al recursului, Înalta Curte reţine că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situaţiile în care instanţa aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecăţii, dă eficienţă unei norme generale în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greşită textului de lege aplicabil în cauză, aspecte ce însă nu se verifică în cauză. Astfel, Înalta Curte constată că recurenta a susţinut incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. din perspectiva faptului că instanţa de apel a făcut o interpretare greşită a dispoziţiilor legale aplicabile în cauză, refuzând să analizeze criticile din apel întemeiate pe dispoziţiile art. 219 alin. (2), art. 222, art. 223 alin. (1) şi (2) şi art. 224 alin. (1) şi (2) C. civ. referitoare la modalitatea în care unităţile administrativ teritoriale răspund pentru instituţiile din subordine. Din perspectiva acestor susţineri, în condiţiile în care reclamanta nu este un terţ faţă de pârât, ci prin preluarea patrimoniului fostului angajator al pârâtului, reclamanta a preluat toate drepturile şi obligaţiile acestuia, inclusiv dreptul fostului angajator de a recupera prejudiciul produs în patrimoniul angajatorului de către fostul său angajat, Înalta Curte reţine că, într-adevăr izvorul răspunderii pârâtului, (prepus al predecesoarei reclamantei), este contractul individual de muncă încheiat între fosta Direcţie Judeţeană de Pază Bistriţa-Năsăud şi pârât.

Or, conform art. 254 alin. (1) din Codul muncii, salariaţii răspund patrimonial pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale. Faţă de raporturile juridice dintre părţi, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat deja, reclamanta nu este un terţ faţă de pârât, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a făcut o legală şi corectă intrepretare a dispoziţiilor art. 1350 alin. (3) C. civ., potrivit cărora "Dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părţi nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile".

Cum reclamanta este continuatoarea patrimoniului angajatorului pârâtului, Înalta Curte mai reţine că acţiunea pentru recuperarea eventualului prejudiciu produs de pârât în patrimoniul fostului său angajator se poate întemeia doar pe dispoziţiile speciale cuprinse în art. 254 din Codul muncii şi, nu pe dispoziţiile privind răspunderea civilă delictuală, motiv pentru care în cauză este incidentă excepţia dirimantă a inadmisibilităţii acţiunii, în raport de care sunt fără suport juridic, dar şi nefondate susţinerile reclamantei legate de refuzul instanţei de apel de a analiza criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 219 alin. (2), art. 222, art. 223 alin. (1) şi (2) şi art. 224 alin. (1) şi (2) C. civ. referitoare la modalitatea în care unităţile administrativ teritoriale răspund pentru instituţiile din subordine.

Întrucât reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe răspunderea civilă delictuală şi, cum în cauză în mod legal şi corect a reţinut instanţa de apel că "între părţi a existat un contract din a cărui neexecutare sau executare defectuoasă au rezultat prejudicii", că în aceste condiţii " nu este posibil să se apeleze la răspunderea civilă delictuală, singura cale legală de reparare a acestui prejudiciu fiind cea a angajării răspunderii contractuale", Înalta Curte reţine că sunt nefondate criticile reclamantei legate de incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reţine că sunt nefondate şi susţinerile recurentei în ce priveşte soluţia de admitere a apelului incident şi înlăturarea menţiunii privind reaua-credinţă a pârâtului în condiţiile în care acţiunea a fost respinsă pe excepţia dirimantă a inadmisibilităţii ei şi, nu pe fondul cauzei. Cum niciuna din criticile reclamantei nu se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială Judeţul Bistriţa-Năsăud împotriva deciziei nr. 297/A din 20 octombrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială Judeţul Bistriţa-Năsăud împotriva deciziei nr. 297/A din 20 octombrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 septembrie 2022.