Recus dismissed as unfounded; sale contract annulment claim rejected and litigation costs awarded to respondent

Şedinţa publică din data de 27 ianuarie 2022

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 18 octombrie 2016 pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, sub nr. x/2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat de notarul public C. la 7 decembrie 2011, încheiat între pârâtă şi mama părţilor, D. asupra imobilului situat în Cluj-Napoca, str. x, înscris în CF x Cluj-Napoca, anularea încheierii de intabulare, radierea din CF x Cluj-Napoca a pârâtei B. şi restabilirea situaţiei anterioare.

2. Hotărârea Judecătoriei Cluj-Napoca

Prin sentinţa civilă nr. 10977 din 23 decembrie 2016, Judecătoria Cluj-Napoca a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionarea a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj.

3. Hotărârea Tribunalului Cluj în primul ciclu procesual

Prin sentinţa nr. 248 din 19 iunie 2017, Tribunalul Cluj, secţia civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocată de pârâta B.. A admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de aceeaşi pârâtă. A respins, ca fiind prescrisă, acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B., obligând-o pe reclamantă să achite pârâtei suma de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. În baza dispoziţiilor art. 19 din O.U.G. nr. 51/2008, a obligat-o pe reclamantă să plătească Statului Român suma de 4.199,6 RON, reprezentând ajutorul public judiciar de care a beneficiat, prin reducerea taxei judiciare de timbru aferente acţiunii civile.

4. Hotărârea Curţii de Apel Cluj

Prin decizia nr. 385 din 1 noiembrie 2017, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis, în parte, apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 248 din 19 iunie 2017 a Tribunalului Cluj, secţia civilă, pe care a anulat-o în parte, trimiţând cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de fond. A menţinut sentinţa cu privire la soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru anularea contractului pentru lipsa discernământului.

5. Hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă

Prin decizia nr. 3589 din 21 septembrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II a civilă a respins, ca inadmisibil, recursul formulat de pârâta B. împotriva deciziei nr. 385 din 1 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

6. Hotărârea Tribunalului Cluj în cel de-al doilea ciclu procesual

Prin sentinţa nr. 313 din 15 iulie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Cluj, secţia civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B.. A obligat-o pe reclamantă la plata sumei de 9.000 RON, în favoarea pârâtei B., cu titlu de cheltuieli de judecată. În baza art. 19 din O.U.G. nr. 51/2008, a obligat-o pe reclamantă să plătească Statului Român suma de 4.199,6 RON, cu titlu de ajutor public judiciar, de care a beneficiat prin reducerea taxei judiciare de timbru aferente acţiunii.

7. Hotărârea Curţii de Apel Cluj

Prin decizia nr. 268 din 26 noiembrie 2020, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 313 din 15 iulie 2020 pronunţate de Tribunalul Cluj, secţia civilă, pe care a menţinut-o. A obligat-o pe apelanta-reclamantă să plătească intimatei-pârâte suma de 3.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

8. Recursul

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, reclamanta A. a declarat recurs, criticând decizia pentru nelegalitate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Raportându-se la considerentele hotărârii recurate, recurenta a susţinut, în ceea ce priveşte plata preţului de 290.000 RON, stipulat în contractul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate a solicitat să se constate, că instanţa de apel a apreciat că sunt aplicabile prevederile art. 1499 C. civ., potrivit cărora dovada plăţii acestui preţ a fost făcută prin depoziţia martorilor audiaţi în faţa instanţei de fond, E. şi F..

Însă, potrivit art. 309 alin. (2) C. proc. civ., niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă valoarea obiectului este mai mare de 250 RON. Aceste dispoziţii sunt imperative şi nu pot fi interpretate altfel de instanţa de judecată. În acelaşi sens sunt şi prevederile art. 1499 C. civ., conform cărora este admisibilă dovada plăţii prin orice mijloc de probă doar în ipoteza în care prin lege nu se prevede altfel. Or, această din urmă normă de drept nu se aplică cât timp există prevederea imperativă a art. 309 alin. (2) C. proc. civ.

Referitor la promisiunea de vânzare-cumpărare cu uzufruct viager încheiată între vânzătoare şi recurentă, la 30 august 2004, a arătat că examinarea acestui act prin prisma cauzei imorale care a stat la baza perfectării contractului de vânzare-cumpărare contestat nu excedează cadrului procesual privitor la părţi, obiect şi cauză, nefiind aplicabile prevederile art. 478 alin. (2) şi (3) C. proc. civ.

Cât timp există, în mod valabil, promisiunea de vânzare-cumpărare încheiată în anul 2004 între vânzătoare şi recurentă, rezultă că actul juridic asupra căruia poartă litigiul este lovit de nulitate absolută, prin prisma cauzei imorale.

Cât priveşte întrunirea condiţiilor erorii obstacol prevăzute de art. 1207 C. civ., recurenta a susţinut că este ţinută să probeze doar elementul obiectiv al viciului de consimţământ, respectiv că cealaltă parte, cumpărătoarea, ştia că elementul asupra căruia a purtat eroarea era esenţial pentru încheierea contractului.

A menţionat că, din probele administrate, a reieşit că pârâta avea cunoştinţă, încă din 2004, despre actul juridic asumat de vânzătoare, prin care se obliga să înstrăineze, în viitor, imobilul către reclamantă, precum şi despre faptul că nu a intervenit, la nivel psihologic, o hotărâre a vânzătoarei de a nu mai înstrăina bunul. Or, în aceste condiţii apare evident că intimata cunoştea la momentul încheierii actului de vânzare-cumpărare faptul că, dacă mama sa - vânzătoarea, ar fi ştiut că încheie un act translativ de proprietate cu aceasta, nu ar fi procedat în acest sens.

Recurenta a mai susţinut că aspectul referitor la incidenţa dolului, prin prisma alterării discernământului vânzătoarei, nu a fost definitiv tranşat prin decizia nr. 385 din 1 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, în primul ciclu procesual, întrucât, în rejudecare, a fost administrată proba cu expertiză medico-legală, pentru a se stabili existenţa discernământului acesteia la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare contestat.

În cauză, instanţa de fond, contrar realităţii, a apreciat că, din susţinerile martorilor audiaţi la propunerea părţii adverse, reiese că defuncta vânzătoare avea o relaţie bună cu pârâta, se înţelegeau, context în care a înlăturat suspiciunea vicierii consimţământului prin dol, apreciind faptul că vânzătoarea şi-a exprimat un consimţământ liber la încheierea contractului.

A susţinut, astfel, că era imposibil a se proba, de către recurentă, eroarea asupra substanţei şi dolul, întrucât este o terţă persoană faţă de contractul de vânzare-cumpărare, iar viciile de consimţământ reprezintă chestiuni care ţin de formarea voinţei juridice intrinseci a părţilor contractante. A precizat că îi revenea sarcina probei doar asupra componentei obiective a dolului, respectiv a manoperelor dolosive exercitate de pârâtă asupra vânzătoarei, aspect ce a fost, de altfel, dovedit.

9. Apărările formulate

Prin întâmpinare, intimata B. a solicitat, cu titlu preliminar, respingerea recursului, ca inadmisibil, considerând că motivele de recurs nu se încadrează în cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

10. Procedura de filtru

Prin raportul întocmit în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. s-a reţinut că motivele formulate pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Raportul a fost comunicat părţilor, iar prin încheierea din camera de consiliu din 11 noiembrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis în principiu recursul.

11. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin cererea formulată, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat de notarul public C. la 7 decembrie 2011, încheiat între pârâtă şi mama părţilor, D., cu privire la imobilul situat în Cluj-Napoca, str. x, anularea încheierii de intabulare, radierea din CF x Cluj-Napoca a pârâtei B. şi restabilirea situaţiei anterioare.

Într-un prim ciclu procesual, instanţa de fond a examinat valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare raportat la cauza de nulitate relativă cu care a apreciat că a fost învestită, respectiv lipsa discernământului vânzătoarei, respingând acţiunea ca prescrisă.

Instanţa de apel a admis în parte apelul declarat de reclamantă împotriva hotărârii Tribunalului Cluj, pe care a anulat-o în parte şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, cu privire la neplata preţului, lipsa consimţământului, viclenie; a menţinut sentinţa cu privire la admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune pentru anularea contractului pentru lipsa discernământului.

În considerente, instanţa de apel a reţinut că reclamanta a invocat, constant şi repetitiv, neplata preţului vânzării, cerere asupra căreia instanţa de fond nu a făcut nicio verificare, omiţând să se pronunţe cu desăvârşire asupra acestui motiv de rezoluţiune a contractului. Or, din perspectiva pârâtei cumpărătoare, obiectul obligaţiei pe care şi-a asumat-o prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare constă tocmai în plata preţului, aşa cum stipulează şi art. 1729 lit. b) C. civ., iar, în raport de susţinerile repetate ale reclamantei, în sensul că acest preţ nu a fost plătit, instanţa era ţinută să facă verificări în acest sens, în condiţiile în care art. 1724 C. civ. prevede că sancţiunea neplăţii preţului de către cumpărător este fie rezoluţiunea vânzării, fie executarea silită a obligaţiei de plată a preţului de către vânzător, în ambele situaţii cu daune interese, dacă este cazul.

Totodată, curtea a constatat că reclamanta a susţinut că vânzătoarea a fost păcălită şi înşelată la încheierea contractului, că a semnat un contract despre care nu ştia că prin el se vinde casa şi că nu era stăpână pe voinţa sa, fiind inconştientă ca urmare a tratamentelor intensive cu tramadol şi alte medicamente. Mai mult, pârâta a acţionat cu viclenie.

Transpunând în termeni juridici toate aceste susţineri ale reclamantei, instanţa de apel a considerat că reclamanta a invocat lipsa consimţământului defunctei la încheierea contractului, vicierea consimţământului prin eroare esenţială asupra naturii sau obiectului contractului, în sensul art. 1207 alin. (2) pct. 1 C. civ., respectiv viclenia, adică vicierea consimţământului prin dol, în sensul art. 1214 din acelaşi act normativ.

Soluţia instanţa de apel a rămas definitivă.

În rejudecare, raportat la susţinerile reclamantei, cu referire la problema neplăţii preţului, instanţa de fond a observat că, potrivit clauzelor actului juridic contestat, se prevede un preţ de 290.000 RON cu privire la care se stipulează că a fost achitat de către cumpărătoare anterior semnării contractului de vânzare-cumpărare, pe parcursul mai multor ani, vânzătoarea declarând pe proprie răspundere că a încasat în întregime preţul imobilului care face obiectul contractului.

Astfel, tribunalul a reţinut că plata preţului în perioada anterioară semnării convenţiei a fost confirmată de martorii audiaţi în faţa instanţei în rejudecare, probă care a fost coroborată cu înscrisurile invocate de reclamantă, în raport de care însă aceasta nu a făcut dovada celor afirmate, în sensul neplăţii preţului.

Instanţa de apel, examinând criticile din apel care au vizat neplata preţului, a constatat că sunt nefondate, împrejurarea îndeplinirii obligaţiei cumpărătorului de plată a preţului putând fi dovedită prin orice mijloc de probă, potrivit art. 1499 C. civ., limitarea instituită de art. 309 alin. (2) C. proc. civ. nefiind incidentă asupra acestei împrejurări. Plata preţului, în modalitatea achitării de-a lungul unei perioade de timp întinse pe intervalul mai multor ani, a fost relevată prin declaraţia a trei din cei patru martori audiaţi în faţa primei instanţe, unul dintre ei propus chiar de către reclamantă, care au învederat, totodată, şi suportarea de către pârâtă a unor costuri ocazionate de întreţinerea defunctei D..

De asemenea, curtea a apreciat că aspectele ce vizează omisiunea primei instanţe de a analiza promisiunea de vânzare-cumpărare cu uzufruct viager, încheiată la 30.08.2004 între pârâtă şi defuncta sa mamă, excedează în totalitate prezentului cadru procesual, atât raportat la faptul că instanţa de fond nu a fost învestită să se pronunţe asupra acestui act juridic, cât şi la limitele rejudecării.

Printr-o primă critică formulată, recurenta a susţinut, în ceea ce priveşte plata preţului stipulat în contractul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate a solicitat să se constate, că instanţa de apel a apreciat că sunt aplicabile prevederile art. 1499 C. civ., însă, niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă valoarea obiectului este mai mare de 250 RON, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 309 alin. (2) C. proc. civ., care sunt imperative şi nu pot fi interpretate altfel de instanţa de judecată.

Aşadar, recurenta a criticat faptul că nu se poate face dovada plăţii preţului în condiţiile art. 1499 C. civ., dată fiind existenţa unor dispoziţiile restrictive impuse de legiuitor în materia mijloacelor de probe.

Critica este nefondată.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 1499 C. civ., "Dacă prin lege nu se prevede altfel, dovada plăţii se face cu orice mijloc de probă".

Conform art. 309 alin. (2) C. proc. civ., "Niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă valoarea obiectului său este mai mare de 250 RON. Cu toate acestea, se poate face dovada cu martori, contra unui profesionist, a oricărui act juridic, indiferent de valoarea lui, dacă a fost făcut de acesta în exerciţiul activităţii sale profesionale, în afară de cazul în care legea specială cere probă scrisă".

Art. 1499 C. civ. are valoarea unei norme generale şi supletive în materia plăţii. Problema dovedirii plăţii se pune, de regulă, în situaţia în care creditorul contestă executarea sau reclamă neexecutarea prestaţiei de către debitor.

În speţă, s-a contestat faptul că în cuprinsul actului autentic s-a consemnat declaraţia părţilor contractante în sensul că preţul a fost achitat înainte de autentificarea contractului. Prin urmare, această afirmaţie poate fi răsturnată prin proba contrarie, ceea ce, în cauză, instanţa de apel a şi constatat, motiv pentru care nu se poate reţine că au fost încălcate dispoziţiile art. 309 alin. (2) C. proc. civ.

Dispoziţiile art. 1499 C. civ. nu au fost nesocotite în cauză întrucât prin proba cu martori s-a făcut dovada unui fapt juridic, anterior încheierii contractului de vânzare cumpărare, care poate fi dovedit prin orice mijloc de probă, indiferent de valoarea operaţiunii juridice, şi nicidecum dovada unui act juridic în sensul art. 309 alin. (2) C. proc. civ.

Referitor la promisiunea de vânzare-cumpărare cu uzufruct viager încheiată între vânzătoare şi partea reclamantă, la 30 august 2004, recurenta a arătat că examinarea acestui act prin prisma cauzei imorale care a stat la baza perfectării contractului de vânzare-cumpărare contestat nu excedează cadrului procesual privitor la părţi, obiect şi cauză, nefiind aplicabile prevederile art. 478 alin. (2) şi (3) C. proc. civ.. În opinia recurentei, cât timp există, în mod valabil, promisiunea de vânzare-cumpărare încheiată în anul 2004 între vânzătoare şi recurentă, rezultă că actul juridic asupra căruia poartă litigiul este lovit de nulitate absolută, prin prisma cauzei imorale.

Înalta Curte urmează a face distincţie între apărările formulate de recurentă în cursul prezentului litigiu, legate de existenţa unei promisiuni de vânzare-cumpărare cu uzufruct viager, încheiată între aceasta şi defuncta sa mamă la data 30.08.2004, anterior perfectării contractului de vânzare cumpărare contestat, care ar proba pretenţiile deduse judecăţii în contra argumentelor reţinute de instanţele devolutive, şi critica ce vizează încălcarea dispoziţiilor art. 478 alin. (2) şi (3) C. proc. civ.

Dacă în primul caz analiza înscrisului opus de recurentă are în vedere lămurirea unei situaţii de fapt, incompatibilă cu faza procesuală a recursului, în ceea ce priveşte cererea de constatare a nulităţii contractului de vânzare cumpărare pentru cauză imorală, Înalta Curte reţine că, raportat la limitele deduse judecăţii în primul ciclu procesual, instanţa de judecată nu a fost învestită în acest sens.

De altfel, prin decizia nr. 385 din 1 noiembrie 2017, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a constatat, în ceea ce priveşte cererile noi invocate pentru prima dată în apel, referitoare la cauza ilicită şi imorală a contractului de vânzare-cumpărare, precum şi cu referire la temeiurile juridice noi invocate pentru prima dată în apel, art. 1235, art. 1236, art. 1237, art. 1238 C. civ., că sunt incidente dispoziţiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi.

Ca atare, această critică subsumată dispoziţiilor art. 488 pct. 5 C. proc. civ. nu este fondată.

În legătură cu incidenţa dispoziţiilor art. 1207 C. civ., recurenta a învederat că este ţinută să probeze doar elementul obiectiv al viciului de consimţământ - eroare obstacol, respectiv că cealaltă parte, cumpărătoarea, ştia că elementul asupra căruia a purtat eroarea era esenţial pentru încheierea contractului. Potrivit afirmaţiilor sale, din probele administrate a reieşit că pârâta avea cunoştinţă, încă din 2004, despre actul juridic asumat de vânzătoare, prin care se obliga să înstrăineze, în viitor, imobilul către reclamantă, precum şi despre faptul că nu a intervenit, la nivel psihologic, o hotărâre a vânzătoarei de a nu mai înstrăina bunul. În aceste condiţii este evident că intimata cunoştea la momentul încheierii actului de vânzare-cumpărare faptul că, dacă mama sa - vânzătoarea, ar fi ştiut că încheie un act translativ de proprietate cu aceasta, nu ar fi procedat în acest sens.

În cauză, instanţa de apel a reţinut că reclamanta a invocat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare pe temeiul erorii obstacol, constând în aceea că vânzătoarea, mama părţilor, a avut reprezentarea că încheie cu pârâta un contract de întreţinere.

Faţă de dispoziţiile art. 1207 C. civ., curtea a apreciat, în concordanţă cu statuările primei instanţe, că reclamanta nu a dovedit, prin probele administrate, existenţa erorii obstacol, ca viciu de consimţământ, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, eroare obstacol care, pentru a fi constatată, presupune îndeplinirea a două condiţii distincte: existenţa falsei reprezentări la momentul încheierii actului şi condiţia ca cealaltă parte să ştie sau, după caz, să trebuiască să ştie că faptul asupra căruia a purtat eroarea era esenţial pentru încheierea contractului.

Înalta Curte consideră că în mod corect instanţa de apel a confirmat soluţia şi raţionamentul instanţei de fond, considerând că, pentru ca falsa reprezentare a realităţii la încheierea actului juridic să fie viciu de consimţământ, se impune a fi întrunite cumulativ două cerinţe: elementul asupra căruia cade falsa reprezentare să fie determinant pentru încheierea actului juridic, în sensul că, dacă ar fi fost cunoscută realitatea, actul juridic nu s-ar fi încheiat; în cazul actelor juridice bilaterale cu titlu oneros este necesar ca partea cocontractantă să fi ştiut ori să fi trebuit să ştie că elementul asupra căruia cade falsa reprezentare este hotărâtor pentru încheierea actului.

În aceste condiţii, afirmaţiile recurentei, potrivit cărora este ţinută să probeze doar elementul obiectiv al viciului de consimţământ - eroare obstacol, respectiv că cealaltă parte, cumpărătoarea, ştia că elementul asupra căruia a purtat eroarea era esenţial pentru încheierea contractului, nu pot fi primite, această cerinţă, chiar dacă ar fi fost îndeplinită, nefiind suficientă singular în aplicarea art. 1207 C. civ.

Din această perspectivă, motivul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. nu este fondat.

Recurenta a mai susţinut că aspectul referitor la incidenţa dolului, prin prisma alterării discernământului vânzătoarei, nu a fost definitiv tranşat prin decizia nr. 385 din 1 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, în primul ciclu procesual, întrucât, în rejudecare, a fost administrată proba cu expertiză medico-legală, pentru a se stabili existenţa discernământului acesteia la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare contestat.

În cauză, reclamanta a arătat că dolul rezultă din următoarele: actul a fost încheiat peste voinţa juridică exprimată de către vânzătoare prin promisiunea de vânzare-cumpărare cu drept de uzufruct; cumpărătoarea s-a aflat într-o stare de degradare fizică deosebită, aceasta urmând un tratament medicamentos puternic în urma unor intervenţii chirurgicale la nivelul lunii noiembrie 2011; la externarea din spital, vânzătoarea a fost transportată la locuinţa concubinului pârâtei, unde a luat hotărârea de a încheia contractul de vânzare-cumpărare; tratamentul administrat vânzătoarei era de natură a altera înţelegerea consecinţelor faptelor şi actelor încheiate; la trei săptămâni de la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, vânzătoarea a decedat, fapt care certifică starea de sănătate foarte gravă pe care o avea aceasta în momentul încheierii actului.

Astfel cum corect a reţinut şi instanţa de apel, parte din elementele prezentate susţin o altă cauză de nulitate relativă a contractului de vânzare-cumpărare, respectiv afectarea discernământului vânzătoarei la data semnării convenţiei contestate, ca urmare a stării de sănătate precare şi a utilizării unor medicamente apte să altereze înţelegerea consecinţelor faptelor sale.

Din această perspectivă, soluţia pronunţată în primul ciclu procesual a rămas definitivă, sub aspectul prescripţiei cererii vizând constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare pentru lipsa discernământul, caz în care orice apărări formulate sub acest aspect nu mai pot fi primite.

Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că instanţa de apel, verificând existenţa dolului din partea cumpărătoarei la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare a concluzionat, în raport de probatoriul administrat, că nu au fost încălcate prevederile legale incidente în materie - art. 1214 C. civ., întrucât reclamanta nu a făcut dovada dolului, nici sub aspectul elementului obiectiv, nici sub aspectul elementului subiectiv.

Or, pentru a fi un viciu de consimţământ, dolul trebuie să îndeplinească două cerinţe cumulative, respectiv să fie determinant pentru încheierea actului juridic şi să provină de la cealaltă parte, condiţii care nu s-a dovedit a fi fost întrunite în speţă.

Critica conform căreia nu corespunde realităţii afirmaţia instanţei de fond, cum că din susţinerile martorilor audiaţi la propunerea părţii adverse ar rezulta că defuncta vânzătoare avea o relaţie bună cu pârâta, context în care s-a înlăturat suspiciunea vicierii consimţământului prin dol, apreciindu-se că vânzătoarea şi-a exprimat un consimţământ liber la încheierea contractului, nu cuprinde aspecte de nelegalitate, ci circumstanţe factuale rezultate din probele administrate în cauză, ce nu mai pot fi cenzurate în recurs.

A mai susţinut recurenta că, fiind o terţă persoană faţă de contractul de vânzare-cumpărare, îi era imposibil a proba dolul, viciul de consimţământ reprezentând în acest caz o chestiune care ţine de formarea voinţei juridice intrinseci a părţilor contractante. A precizat că îi revenea sarcina probei doar asupra componentei obiective a dolului, respectiv a manoperelor dolosive exercitate de pârâtă asupra vânzătoarei, aspect ce a fost, de altfel, dovedit.

Înalta Curte reţine că nulitatea relativă putea fi invocată de persoana ocrotită de dispoziţia legală, respectiv partea la convenţie al cărei consimţământ a fost viciat, dar şi de succesorii universali, succesorii cu titlu particular ori creditorii chirografari ai persoanei ocrotite (avânzii-cauza), adică de către recurentă, aceasta neputând invoca calitatea de terţ şi, implicit, imposibilitatea dovedirii celor două elemente ale dolului, cel obiectiv şi cel subiectiv.

Drept consecinţă, nici aceste critici nu sunt fondate.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge, conform art. 496 C. proc. civ., recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 268 din 26 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

În raport de această soluţie, în baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte o va obliga pe recurentă la plata către intimata a sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reţinând că dovada plăţii acestora s-a făcut cu înscrisurile de la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 268 din 26 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Obligă pe recurentă la plata către intimata-pârâtă a sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 ianuarie 2022.