Moral damages for illegal electricity disconnection and positive effect of res judicata in delict claims

Şedinţa publică din data de 20 septembrie 2022

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj, secţia I civilă la data de 6 noiembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei CEZ Vânzare S.A. la plata unor despăgubiri în cuantum de 400.000 euro pentru acoperirea prejudiciului moral cauzat reclamantului şi familiei acestuia pentru întreruperea abuzivă a furnizării energiei electrice în perioada 12 februarie 2013 - 1 noiembrie 2013 (259 zile).

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia I civilă, în primul ciclu procesual

Prin sentinţa civilă nr. 27 din data de 4 februarie 2019, Tribunalul Gorj, secţia I civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâta CEZ Vânzare S.A.

A respins ca fiind prescrisă acţiunea civilă formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta CEZ Vânzare S.A., având ca obiect pretenţii.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, în primul ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 1511 din data de 22 februarie 2019, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 27 din data de 4 februarie 2019, pronunţate de Tribunalul Gorj, secţia I civilă, a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

I.4. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia I civilă, în rejudecare

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Gorj, secţia I civilă sub nr. x/2020.

Prin sentinţa civilă nr. 28 din data de 5 februarie 2021, Tribunalul Gorj, secţia I civilă, a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâta CEZ Vânzare S.A.

A admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul A. împotriva pârâtei CEZ Vânzare S.A., având ca obiect pretenţii.

A obligat pe pârâtă către reclamant la plata sumei de 2.000 euro, echivalentul în RON la data plăţii, despăgubiri civile pentru daune morale.

I.5. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă

Prin decizia nr. 193 din 14 iulie 2021, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantul A. şi de pârâta CEZ Vânzare S.A. împotriva sentinţei civile nr. 28 din data de 5 februarie 2021, pronunţate de Tribunalul Gorj, secţia I civilă.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 193 din data de 14 iulie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, a declarat recurs de pârâta CEZ Vânzare S.A.

II. I. Motivele de recurs

Recurenta-pârâtă CEZ Vânzare S.A., invocând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei instanţei de apel şi, rejudecându-se cauza, admiterea apelului şi respingerea în tot a cererii formulate de intimatul-reclamant ca netemeinică şi nelegală.

În dezvoltarea criticilor subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a pronunţat o soluţie cu încălcarea autorităţii de lucru judecat, interpretând netemeinic soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti, în condiţiile în care acestea s-au pronunţat definitiv şi irevocabil în sensul că societatea a acţionat în conformitate cu prevederile legale şi contractuale, atunci când a respins cererea formulată de către reclamant, prin care acesta a solicitat reluarea furnizării energiei electrice.

Astfel, menţionează că, prin sentinţa nr. 1287/2013, pronunţată de Judecătoria Motru în dosarul nr. x/2013, soluţie rămasă irevocabilă conform deciziei nr. 575 din data de 27 noiembrie 2013, pronunţate de Tribunalului Gorj, a fost respinsă cererea reclamantului A. de reluare a furnizării energiei electrice la imobilul în speţă.

Ca atare, în opinia recurentei-pârâte, în condiţiile în care instanţele judecătoreşti au stabilit definitiv şi irevocabil că deconectarea locului de consum s-a efectuat în limite legale şi contractuale, rezultă, pe cale de consecinţă, că solicitarea privind acordarea de daune morale era inadmisibilă, iar soluţia pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă este nelegală.

De asemenea, a precizat că trebuie avut în vedere faptul că sentinţa nr. 1287/2013 a Judecătoriei Motru este anterioară decizie nr. 411 din data de 23 septembrie 2016, pronunţate de Tribunalul Gorj în dosarul nr. x/2015.

Recurenta-pârâtă a menţionat şi că instanţa de apel reţinând inaplicabilitatea în cauză a soluţiei pronunţate de Judecătoria Motru a argumentat această apreciere prin lipsa unui raport de expertiză, făcând abstracţie de faptul că acea soluţie era definitivă şi irevocabilă şi în ceea ce priveşte rezultatul expertizelor efectuate.

A arătat că, în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Gorj şi în dosarul penal nr. x/2013, au fost efectuate expertize cu privire la situaţia financiară a intimatului-reclamant la data deconectării, rezultând că acesta înregistra debitele deconectabile care au stat la baza emiterii preavizului-notificare nr. x din data de 28 ianuarie 2013.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Astfel, a susţinut că instanţa de apel nu a respectat principiul libertăţii contractuale, în virtutea căruia părţile sunt libere să încheie orice contract, cu condiţia de a nu se abate de la legile "care interesează ordinea publică şi bunele moravuri".

A arătat că, în relaţia dintre particulari (de drept privat), legiuitorul a permis subiecţilor de drept ca, în anumite limite, să reglementeze prin propria voinţă raporturile dintre ele, în acest sens fiind prevederile art. 1270 alin. (1) C. civ., potrivit cărora:

"Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante".

A mai susţinut recurenta-pârâtă şi că instanţa de apel, în mod netemeinic şi nelegal, a menţinut soluţia instanţei de fond, care a admis în parte cererea intimatului-reclamant, în condiţiile în care societatea a acţionat în conformitate cu prevederile legale şi contractuale.

A apreciat că instanţa de apel, în mod netemeinic, a înlăturat apărările referitoare la deconectarea intervenită în data de 12 februarie 2013, din care rezultă că partea adversă înregistra debite deconectabile aferente serviciului de furnizare a energiei electrice faţă de societate, sume care au stat la baza emiterii preavizului-notificare nr. x din data de 28 ianuarie 2013, probe analizate, atât în litigiul civil ce a format obiectul dosarului nr. x/2015, cât şi în dosarul penal nr. x/2012

De asemenea, a considerat şi că instanţa de apel a reţinut eronat că societatea ar fi săvârşit o faptă ilicită, în condiţiile în care din rapoartele de expertiză efectuate în dosarele menţionate anterior a rezultat că, la momentul debranşării din data de 12 februarie 2013, intimatul-reclamant nu achitase debitul către CEZ Vânzare S.A., în cuantum de 47,10 RON, reprezentând contravaloare energie electrică, ce trebuia achitată până la data scadentă de 26 decembrie 2012 (index estimat 2146).

Astfel, în opinia recurentei-pârâte, rezultă clar reaua-credinţă a intimatului-reclamant, care afirmă că acel consum ar fi "ipotetic", în condiţiile în care la data deconectării indexul contorului era 2267, deci cu mult mai mare decât indexul care a stat la baza facturii pentru care s-a realizat preavizarea şi, respectiv, deconectarea.

A subliniat că, prin urmare, deconectarea intervenită în data de 12 februarie 2013 a avut în vedere debitele neachitate, care au fost confirmate de expertizele contabile efectuate, atât în litigiul civil nr. 228/95/2015, cât şi în dosarul penal nr. x/2012, care au concluzionat faptul că, pentru locul de consum în cauză, clientul înregistra faţă de societate debite deconectabile aferente serviciului de furnizare a energiei electrice; faţă de concluziile rapoartelor de expertiză în specialitatea contabilitate, rezultă faptul că deconectarea locului de consum a intervenit în mod justificat, aspect faţă de care, în cadrul dosarului penal nr. x/2013, organele de cercetare penală au dispus clasarea cauzei.

Prin urmare, în opinia recurentei-pârâte, în cauză nu se poate reţine că au fost încălcate prevederile legale în vigoare şi nici că s-ar fi realizat un abuz faţă de client, motiv pentru care instanţa de apel a pronunţat o soluţie nelegală.

De asemenea, a invocat faptul că intimatul-reclamant a recunoscut că a primit preavizul-notificare, că nu s-a conformat acestuia, considerând neîntemeiat că nu ar datora aceste sume, şi cu rea intenţie a refuzat să achite debitele menţionate în preavizul de notificare, astfel că, rezultă că acesta este singurul în culpă pentru deconectarea locului de consum.

A mai susţinut recurenta-pârâtă şi că instanţa de apel nu a avut în vedere faptul că preavizul-notificare reprezintă un înscris care are strict valoare probatorie şi nu este un act juridic care să creeze prin el însuşi drepturi şi/sau obligaţii pentru una dintre părţi.

Totodată, a arătat că preavizul-notificare în discuţie reprezintă în fapt un document justificativ, un mijloc de probă cu privire la debitele restante înregistrate de către intimatul-reclamant la o anumită dată, precum şi cu privire la faptul că societatea a adus la cunoştinţa acestuia debitele restante şi consecinţele care decurg din neachitarea acestora, conform prevederilor legale şi contractuale.

Recurenta-pârâtă a invocat şi că, prin soluţia pronunţată, instanţa de apel a înlăturat netemeinic prevederile art. 156 din Regulamentul de furnizare a energiei electrice, aprobat prin H.G. nr. 1007/2004, conform căruia consumatorul avea obligaţia să achite sumele stabilite de furnizorul de energie electrică, iar, dacă ulterior se constata că sumele nu ar fi fost calculate corect, urma să se restituie diferenţa cu dobânzile aferente.

În continuare, recurenta-pârâtă, făcând o prezentare a situaţie de fapt a cauzei, a menţionat aspecte privind situaţia contului intimatului-reclamant la data de 18 iunie 2013, evidenţiind sumele restante şi precizând că facturile care compun soldul restant au fost expediate către partea adversă, imediat după emiterea lor, fiind, de altfel, comunicate şi în urma corespondenţei purtate cu intimatul-reclamant.

Recurenta-pârâtă a susţinut şi că instanţa de apel nu a avut în vedere la soluţionarea cauzei nici dispoziţiile art. 151 alin. (1) lit. a), c) şi e) din H.G. nr. 1007/2004, art. 200 alin. (1) lit. b) şi alin. (5) din H.G. nr. 1007/2004, art. 11 din Contractul de furnizare a energiei electrice, aprobat prin decizia ANRE nr. 57/1999, pe care le enunţă în cuprinsul memoriului de recurs.

Faţă de circumstanţele concrete ale cauzei şi de dispoziţiile anterior menţionate, recurenta-pârâtă a reiterat afirmaţia potrivit căreia preavizul-notificare a fost emis în baza prevederilor legale şi contractuale şi a precizat că, întrucât intimatul-reclamant nu a achitat debitele restante în termenul specificat în acesta, s-a dispus întreruperea furnizării energiei electrice la locul de consum în discuţie.

A menţionat că în preavizul-notificare este precizat faptul că în cazul în care consumatorul efectuează plata datoriilor în perioada de preaviz, pentru evitarea disfuncţionalităţilor ce pot apărarea între momentul efectuării plăţii şi momentul înregistrării acesteia la furnizor, consumatorul trebuie să transmită acestuia copia documentului care certifică efectuarea plăţii; temeiul legal, conform căruia consumatorul preavizat trebuie să facă dovada plăţii înainte de termenul prevăzut în preavizul de deconectare, este reglementat de art. 151 alin. (2) din Regulamentul de furnizare a energiei electrice la consumatori, aprobat prin H.G. nr. 1007/2004.

De asemenea, subliniază că, faţă de împrejurarea că indexul contorului la data deconectării era mai mare decât cel care a stat la baza facturii pentru care s-a realizat preavizarea, afirmaţiile intimatului-reclamant în sensul că, în speţă, consumul ar fi "anticipat" denotă reaua-credinţă a acestuia.

Prin raportare la prevederile art. 128 alin. (3) din Regulamentul de furnizare a energiei electrice, aprobat prin H.G. nr. 1007/2004, a subliniat că obligaţie de plată ia naştere la data emiterii facturii, care poate fi de estimare sau de regularizare, iar o factură nu poate conţine facturi anterioare, cum eronat a susţinut intimatul-reclamant.

Recurenta-pârâtă a apreciat că un element esenţial îl reprezintă faptul că, prin expertiza contabilă, s-a reţinut şi că la data de 12 februarie 2013 indexul contorului era 2267, astfel că energia electrică, pentru neplata căreia a fost deconectat locul de consum, a fost efectiv consumată la data deconectării.

Totodată, a considerat că intimatul-reclamant a făcut o gravă eroare atunci când nu a făcut diferenţa între valoarea unei facturi şi soldul înregistrat de un consumator şi a precizat că termenele scadente ale avizelor erau individuale şi erau stabilite în funcţie de perioada de facturare cuprinsă în respectivul aviz.

A invocat şi că sumele care erau conţinute în aceste documente nu sunt "relative" aşa cum a apreciat intimatul-reclamant, ci respectau prevederile legale şi contractuale în vigoare.

Cu referire la taxa radio-tv, a arătat că intimatul-reclamant, în urma corespondenţei purtate sub acest aspect, nu a dat curs niciuneia dintre variantele de scutire de la plată, astfel că facturile de radio-tv au fost emise în continuare conform prevederilor legale în vigoare.

În concluzie, recurenta-pârâtă, după ce a prezentat cerinţele ce trebuie întrunite pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, a susţinut că, în cauză, nu s-a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor pentru atragerea răspunderii societăţii, respectiv existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui prejudiciu, legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi culpa sau vinovăţia sa.

A reiterat susţinerea potrivit căreia, în condiţiile în care instanţele judecătoreşti au stabilit definitiv şi irevocabil că societatea a acţionat în conformitate cu prevederile legale, nu se poate pune problema existenţei unei fapte ilicite şi, prin urmare, cum nu s-a aflat în culpă, acordarea daunelor morale în cuantum de 2.000 euro este nelegală şi neîntemeiată.

În ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale acordate, a susţinut că acestea nu sunt dovedite, atât în ceea ce priveşte materialitatea, cât şi întinderea lor.

A subliniat că, pentru acordarea unor daune morale este necesar ca persoana care le pretinde să producă minime argumente şi indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale i-au fost afectate şi, mai mult decât atât, aceste despăgubiri nu trebuie s constituie o îmbogăţire fără just temei, ci ele trebuie să aibă un caracter compensatoriu pentru o suferinţă certă, dovedită, rezultată din faptele pârâtului.

II.2. Apărările formulate în cauză

În termen legal, intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare prin care a combătut susţinerile recurentei-pârâte, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Totodată, a invocat autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 2043 din data de 12 noiembrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2007.

A precizat că prin respectiva decizie, instanţa supremă a reţinut că, în speţă, curtea de apel a constatat în mod legal că prin deciziile pronunţate în litigiile purtate între părţi s-a statuat cu autoritate de lucru judecat faptul că nu s-au respectat prevederile art. 152 alin. (1) lit. a), c) şi e) din H.G. nr. 1007/2004, stabilindu-se culpa societăţii pentru debranşarea nelegală a locuinţei sale de la reţeaua electrică.

Intimatul-reclamant a solicitat şi ca instanţa de recurs să majoreze cuantumul daunelor morale conform prevederilor art. 1386 alin. (4) C. civ., acordând un spor la suma de 2.000 euro, stabilită de instanţele devolutive.

Recurenta-pârâtă nu a depus răspuns la întâmpinare.

II.3. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Prin încheierea de şedinţă din data de 12 aprilie 2022, prezentul recurs a fost admis în principiu şi s-a fixat termen de judecată cu citarea părţilor în şedinţă publică, la data de 20 septembrie 2022, pentru soluţionarea pe fond a căii de atac.

La termenul de judecată din data de 20 septembrie 2022, Înalta Curte a acordat cuvântul asupra recursului şi a reţinut cauza în pronunţare asupra acestuia.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prioritar, în ceea ce priveşte solicitarea intimatului-reclamant de majorare a cuantumul daunelor morale, Înalta Curte reţine că nu poate proceda la o analiză a acesteia, în condiţiile în care partea nu a formulat recurs împotriva deciziei instanţei prin apel prin care acestea au fost acordate.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor şi a apărărilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Printr-o primă critică formulată prin motivul de recurs invocat în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinţei nr. 1287/2013 a Judecătoriei Motru, pronunţată în dosarul nr. x/2013, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 575 pronunţată de Tribunalul Gorj.

Înainte de analizarea efectivă a acestei critici, se cere a fi menţionat că motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. priveşte ipoteza în care prin hotărârea atacată s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, fără ca norma să specifice dacă este vorba despre efectul pozitiv sau despre efectul negativ al autorităţii de lucru judecat care să fi fost nesocotit prin decizia supusă recursului.

Cu toate acestea, Înalta Curte constată că norma de la pct. 7 din art. 488 din C. proc. civ. are în vedere încălcarea autorităţii de lucru judecat atunci când priveşte tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, aşadar, efectul negativ al autorităţii de lucru judecat.

Că este aşa, rezultă din observarea soluţiei prevăzute în mod expres de art. 497 teza finală din C. proc. civ. unde sunt descrise de legiuitor soluţiile pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie le poate pronunţa în recurs, iar în privinţa încălcării autorităţii de lucru judecat, soluţia menţionată în mod explicit de această normă este aceea de respingere a cererii (ulterioare) ca inadmisibile.

Or, în condiţiile în care textul de la art. 488 alin. (1) pct. 7 ar fi avut în vedere şi încălcarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, deci a celor statuate cu valoare de adevăr judiciar printr-o hotărâre judecătorească definitivă anterioară (care nu poate fi contrazis într-o judecată ulterioară) referitoare la o chestiune cu care se află într-o necesară legătură de materie litigioasă, atare premisă nu este compatibilă cu soluţia de respingere ca inadmisibilă a cererii subsecvente. Aceasta, întrucât încălcarea efectului pozitiv al lucrului judecat presupune rejudecarea cauzei care să asigure respectarea adevărului judiciar stabilit în judecata anterioară prin hotărâre definitivă şi să reflecte o corectă aplicare a acestei prezumţii legale absolute, în termenii normei de la art. 431 alin. (2) din C. proc. civ.

Având în vedere aceste precizări de natură teoretică, Înalta Curte constată că prin critica dezvoltată de recurenta-pârâtă pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., în realitate, aceasta invocă neregularităţi de ordin procedural, respectiv o nesocotire a normei de la art. 431 alin. (2) din cod, sens în care, această critică va fi reîncadrată în motivul de nelegalitate de la art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

În acest context de analiză, se constată că recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a interpretat netemeinic soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti, în condiţiile în care acestea, prin respingerea cererii prin care intimatul-reclamant a solicitat reluarea furnizării energiei electrice, s-au pronunţat definitiv şi irevocabil, în sensul că a acţionat în conformitate cu prevederile legale şi contractuale.

Analizând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanţa de apel a validat în mod corect cele reţinute de către tribunal, în sensul că o cerere a intimatului-reclamant de obligare a recurentei-pârâte la reconectarea locului de consum fusese respinsă pentru insuficienţa dovezilor, însă, în litigiile soluţionate ulterior, s-a constatat, în urma administrării unui probatoriu complet, că debranşarea locuinţei intimatului-reclamant de la reţeaua electrică a fost nelegală.

Prin urmare, contrar celor susţinute de către recurenta-pârâtă, în contextul situaţiei de fapt reţinute în cauză, instanţele nu au statuat cu autoritate de lucru judecat în sensul lipsei culpei societăţii, ca urmare a faptului că acţiunile acesteia au fost conforme cu prevederile legale şi contractuale.

Aceasta, întrucât, pe de o parte, prin sentinţa nr. 1287/2013 a Judecătoriei Motru, pronunţată în dosarul nr. x/2013, acţiunea intimatului-reclamant fusese respinsă ca urmare a lipsei unui probatoriu suficient care să susţină pretenţiile sale, fără a se tranşa asupra existenţei sau inexistenţei pretinsului debit sau asupra culpei vreuneia dintre părţi, iar, pe de altă parte, prin decizia definitivă nr. 411 din data de 23 septembrie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Gorj a reţinut că, la data emiterii preavizului-notificare nr. x din data de 28 ianuarie 2013, intimatul-reclamant nu datora suma menţionată.

De altfel, şi prin considerentele deciziei definitive nr. 2043 din data de 12 noiembrie 2019, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2017 (pronunţată între aceleaşi părţi ca cele din cauza de faţă), de care s-a prevalat intimatul-pârât în apărările formulate prin întâmpinare, s-a constatat că, în litigiile purtate între părţi după data de 12 februarie 2013 (dosarul nr. x/2012, nr. y/2015, nr. z/2015 şi nr. 4902/263/2016 ale Judecătoriei Motru, Tribunalului Gorj şi Curţii de Apel Craiova), s-a reţinut că sumele menţionate în preavizul-notificare nu erau datorate de intimatul-pârât A., precum şi faptul că nu s-au respectat prevederile art. 152 alin. (1) lit. a), c) şi e) din H.G. nr. 1007/2004.

Totodată, Înalta Curte constată că nu sunt fondate nici susţinerile recurentei-pârâte, prin care a arătat că instanţa de apel nu a reţinut autoritatea de lucru judecat a deciziei invocate (efectul lucrului judecat sau funcţia pozitivă a autorităţii de lucru judecat), făcând abstracţie că aceasta este definitivă şi în ceea ce priveşte rezultatul expertizelor efectuate, astfel de probatorii efectuându-se în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Gorj şi în dosarul penal nr. x/2013, iar din acestea a rezultat că intimatul-reclamant înregistra debitele care au stat la baza emiterii preavizului-notificare.

Astfel, din cuprinsul sentinţei invocate de recurenta-pârâtă nu rezultă în niciun fel că instanţa ar fi reţinut cu autoritate de lucru judecat că, la data deconectării, intimatul-reclamant înregistra debitele deconectabile care au stat la baza emiterii preavizului-notificare, ci, din contră, judecătoria a arătat că:

"fără o analiză profundă care presupune verificarea evidenţelor contabile ale pârâtei pentru a se stabili cu certitudine, pentru fiecare factură emisă de pârâtă reclamantului, valoarea, data emiterii, data scadenţei, suma achitată de reclamant şi data efectuării fiecărei plăţi de către acesta şi titlul cu care au fost acestea făcute pentru a se putea verifica dacă în mod real şi corect pârâta a procedat la imputaţia plăţii conform susţinerilor acesteia sau dacă sumele facturate reprezentând contravaloare energie electrică au fost achitate de reclamant în termenele contractuale, instanţa nu poate concluziona în sensul existenţei sau inexistenţei unui debit restant al reclamantului care să justifice sau nu deconectarea acestuia".

Ca atare, faţă de cele anterior reţinute, criticile recurentei-pârâte subsumate acestui motiv de recurs sunt nefondate, neputându-se reţine o încălcarea, prin decizia recurată, a efectelor lucrului judecat, în sensul celor reglementate prin art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., referitor la cele statuate prin sentinţa nr. 1287/2013, pronunţată de Judecătoria Motru în dosarul nr. x/2013.

În ceea ce priveşte afirmaţia recurentei-pârâte, potrivit căreia sentinţa definitivă nr. 1287/2013 pronunţată de Judecătoria Motru în dosarul nr. x/2013 este anterioară deciziei nr. 411 din data de 23 septembrie 2016 a Tribunalului Gorj, pronunţate în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte apreciază, din nou, că prin aceasta, partea critică constatarea de către instanţa a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat a deciziei civile nr. 411 din data de 23 septembrie 2016 a Tribunalului Gorj, respectiv o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, această critică a recurentei-pârâte urmează a fi analizată din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în care este încadrabilă.

Art. 431 alin. (2) C. proc. civ. reglementează prezumţia legală absolută a lucrului judecat, care reprezintă, astfel cum s-a arătat, manifestarea pozitivă a autorităţii de lucru judecat, care presupune că, într-o judecată ulterioară, partea care a câştigat un proces se poate prevala de dreptul recunoscut prin hotărârea din acest proces anterior, care este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, fără ca instanţa sau partea adversă din litigiul ulterior purtat între aceleaşi părţi să mai poată supune dezbaterii existenţa dreptului. Chestiunea litigioasă tranşată în primul litigiu nu mai poate fi contrazisă în cel de-al doilea proces, indiferent dacă această rezolvare a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente.

Prin prezentul demers judiciar, intimatul-reclamant A. a solicitat, în temeiul răspunderii civile delictuale, obligarea recurentei-pârâte CEZ Vânzare S.A. la plata sumei de 400.000 euro, reprezentând despăgubiri morale privind prejudiciul cauzat prin întreruperea furnizării electrice (ce a urmat preavizului-notificare nr. x din data de 28 ianuarie 2013) în perioada 12 februarie 2013 - 1 noiembrie 2013.

Litigiul anterior (dosar nr. x/2015) în care a fost pronunţată hotărârea a cărei autoritate de lucru judecat a fost reţinută de către instanţa de apel, purtat între aceleaşi părţi, a avut ca obiect cererea intimatului-reclamant de anulare a preavizului-notificare nr. x din data de 28 ianuarie 2013.

Prin decizia nr. 411 din data de 23 septembrie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalului Gorj, secţia a II-a civilă, ca urmare a admiterii căii de atac promovate de către intimatul-pârât din prezenta cauză, a admis acţiunea şi a constatat că la data emiterii preavizului-notificare din data de 28 ianuarie 2013, acesta nu datora suma menţionată.

Ca atare, chestiunea litigioasă asupra căreia poartă prezentul litigiu - existenţa sau inexistenţa debitului invocat de către recurenta-pârâtă - a fost definitiv tranşată, soluţia dată asupra acesteia impunându-se în cauza pendinte cu efectul lucrului judecat, fără a mai putea fi contrazisă.

În plus, dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Gorj, secţia a II-a civilă se regăseşte printre cele menţionate în cuprinsul considerentelor deciziei definitive nr. 2043 din data de 12 noiembrie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă şi în raport de care instanţa supremă a reţinut că s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că sumele menţionate în preavizul-notificare nr. x din data de 28 ianuarie 2013 nu erau datorate de intimatul-reclamant A., precum şi faptul că nu s-au respectat prevederile art. 152 alin. (1) lit. a), c) şi e) din H.G. nr. 1007/2004.

Prin urmare, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor formulate de către recurenta-pârâtă sub acest aspect, instanţa de apel reţinând în mod corect incidenţa efectelor lucrului anterior judecat şi, în consecinţă, a dezlegărilor date prin decizia nr. 411 din data de 23 septembrie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Gorj, secţia a II-a civilă., făcând o corectă aplicarea a prevederilor art. 431 alin. (2) din C. proc. civ.:

Ca atare, Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. nu este incident în speţă.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recurenta-pârâtă a criticat decizia recurată, susţinând, în esenţă, că, în speţă, contrar celor reţinute de către instanţa de apel, nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

Înalta Curte apreciază însă că argumentele dezvoltate în susţinerea acestui motiv de recurs nu sunt de natură a determina caracterul fondat al prezentei căi de atac.

Astfel, nu reprezintă critici de nelegalitate a deciziei recurate şi nu pot fi supuse analizei instanţei de recurs susţinerile recurentei-pârâte care tind la stabilirea unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de către instanţele de fond sau la o reapreciere a probelor deja administrate în cauză, având în vedere că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Ca atare, excedează control de legalitate posibil a fi exercitat în calea extraordinară de atac a recursului, întrucât cele invocate de către recurenta-pârâtă cu privire la rapoartele de expertiză efectuate în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Gorj şi în dosarul penal nr. x/2013, precum şi cele privind circumstanţele în care a avut loc deconectarea locului de consum al intimatului-pârât în data de 12 februarie 2013, reprezintă susţineri prin care se tinde la reaprecierea materialului probator al cauzei.

Aceeaşi concluzie se impune şi în ceea ce priveşte critica prin care recurenta-pârâtă a susţinut nerespectarea de către instanţa de apel a principiului libertăţii contractuale, având în vedere că, în speţă, cele reţinute sub acest aspect, prin decizia recurată, au fost analizate în contextul verificărilor efectuate de către curtea de apel asupra situaţiei de fapt a litigiului, în urma cărora aceasta a concluzionat că susţinerile recurentei-pârâte privind o pretinsă încălcare a principiului libertăţii contractuale şi cele referitoare la modul în care s-au derulat efectiv raporturile contractuale dintre părţile litigante nu permit să se statueze asupra altei situaţii de fapt decât cea stabilită deja în litigiile precedente, fiind prezumat că acestea reflectă adevărul, potrivit legii, concluzia fiind că debranşarea locuinţei intimatului-reclamant de la reţeaua de furnizare a energiei electrice reprezintă o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie de recurenta-pârâtă.

Sunt nefondate criticile recurentei-pârâte prin care aceasta a invocat că nu sunt îndeplinite condiţiile antrenării răspunderii civile delictuale, întrucât, în cauză, societatea nu se face vinovată de săvârşirea vreunei fapte ilicite, nu s-a dovedit existenţa unui prejudiciu şi nu există legătura de cauzalitate între pretinsul prejudiciu şi o faptă ilicită pe care să o fi săvârşit.

A precizat că această concluzie se desprinde din împrejurarea că a acţionat în conformitate cu prevederile legale şi contractuale, măsura deconectării fiind dispusă ca o consecinţă a neîndeplinirii de către intimatul-reclamant a obligaţiilor legale şi contractuale care îi reveneau.

Însă, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, prin raportare la hotărârile pronunţate în dosarele nr. x/2012 şi nr. y/2017, aceste susţineri ale recurentei-pârâte, precum şi cele privind aplicarea greşită în cauză a prevederilor H.G.. nr. 1007/2004, respectiv ale Regulamentului de furnizare a energiei electrice, aprobat prin H.G. nr. 1007/2004 sunt contrazise de deciziile pronunţate anterior în litigiile dintre aceleaşi părţi, prin care s-a statuat, cu autoritate de lucru judecat, astfel cum s-a mai arătat, faptul că nu au fost respectate prevederile art. 152 alin. (1) lit. a), c) şi e) din H.G. nr. 1007/2004, stabilindu-se, în acest fel, culpa recurentei-pârâte, care a procedat la debranşarea nelegală a locuinţei reclamantului de la reţeaua electrică.

Ca atare, cum raportat la situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de către instanţele de fond şi asupra căreia instanţa de recurs nu mai poate emite aprecieri proprii, s-a stabilit că sumele menţionate în preavizul-notificare nu erau datorate de intimatul-pârât A., că nu s-au respectat prevederile art. 152 alin. (1) lit. a), c) şi e) din H.G. nr. 1007/2004, precum şi că prejudiciul moral suferit de către intimatul-reclamant este reprezentat de îngrădirea folosinţei efective a imobilului şi de restrângerea posibilităţii de a desfăşura orice altă activitate, ca urmare a privării de folosirea energiei electrice, din cauza debranşării realizate de către recurenta-pârâtă, în mod corect instanţa de apel a validat concluzia tribunalului, în sensul incidenţei dispoziţiilor art. 1357 C. proc. civ.

Cu alte cuvinte, contrar susţinerilor recurentei-pârâte nu se poate reţine o greşită aplicare a prevederilor ce reglementează răspunderea civilă delictuală, sub aspectul condiţiilor ce trebuie îndeplinite pentru antrenarea acesteia, având în vedere situaţia de fapt stabilită în cauză, respectiv împrejurarea că intimatul-reclamant a suferit un prejudiciu moral ca urmare a faptei ilicite săvârşite de către recurenta-pârâtă (care se face vinovată de deconectarea nelegală a locului de consum al intimatului-reclamant), legătura de cauzalitate dintre prejudiciu şi fapta ilicită fiind evidentă, întrucât îngrădirea folosinţei efective a locuinţei şi restrângerea posibilităţii de a desfăşura alte activităţi se datorează imposibilităţii de utilizare a energiei electrice, ca urmare a deconectării ilegale realizate de către recurenta-pârâtă.

În ceea ce priveşte critica adusă deciziei recurate cu referire la cuantumul daunelor morale, Înalta Curte reţine că pe calea recursului nu pot fi valorificate orice fel de nemulţumiri, ci doar cele care îmbracă forma unor aspecte de nelegalitate, în termenii prevăzuţi de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

În dezvoltarea argumentelor aduse de către recurenta-pârâtă în susţinerea acestei critici, aceasta a invocat faptul că daunele morale nu au fost dovedite, în ceea ce priveşte atât materialitatea, cât şi întinderea lor.

Or, aşa cum s-a mai arătat, în această etapă procesuală, instanţa nu poate proceda la reaprecierea probelor, iar dovedirea daunelor morale sub aspectele indicate de către recurenta-pârâtă se circumscrie unei asemenea analize a probatoriului administrat în cauză, critica adusă din această perspectivă vizând netemeinicia şi nu nelegalitatea hotărârii recurate.

Pentru a putea fi analizate în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., eventualele critici ce ar putea fi formulate cu privire la cuantumul daunelor morale acordate sunt cele prin care se susţine argumentat că instanţa care a pronunţat decizia recurată nu a ţinut cont de criteriile în baza cărora acesta trebuie stabilit.

Însă, recurenta-reclamantă, deşi a făcut trimitere la aceste criterii, s-a limitat doar la a le enunţa, fără a indica, în concret, în ce mod acestea au fost nesocotite de către instanţa de apel, iar o astfel de motivare nu îndeplineşte rigorile impuse de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Ca atare, criticile formulate cu privire la cuantumul daunelor morale acordate, astfel cum au fost susţinute de către recurenta-pârâtă, nevizând nelegalitatea hotărârii recurate nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs.

Prin urmare, având în vedere considerentele reţinute, Înalta Curte, în temeiul art. 497 rap. la art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta, întrucât, în speţă, nu sunt întrunite premisele niciunuia dintre cazurile de casare analizate - art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta CEZ Vânzare S.A. împotriva deciziei nr. 193 din data de 14 iulie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 septembrie 2022.