Compensation for annulled state property sales: Proportionality of inflation-adjusted price restitution under ECHR and binding effect of prior bad faith findings

Şedinţa publică din data de 20 septembrie 2022

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată, la data de 7 iunie 2016, pe rolul Judecătoriei Timişoara, secţia I civilă, sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara, solicitând, în principal, obligarea acestora la plata preţului de piaţă al unităţii locative nr. 9 din imobilul situat în Timişoara, str. x, înscrisă în C.F. nr. x Timişoara, preţ stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare, iar, în subsidiar, obligarea la plata preţului înscris în contractul de vânzare cumpărare nr. x din data de 27 septembrie 1996, prin care a fost dobândită unitatea locativă, preţ actualizat cu indicele ratei de inflaţie stabilit de Institutul Naţional de Statistică, pe perioada cuprinsă între 27 septembrie 1996 şi data plăţii efective, la plata dobânzii legale calculate din momentul introducerii cererii de chemare în judecată şi până la data plăţii efective, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 10106 din data de 13 septembrie 2016, Judecătoria Timişoara, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş, reţinând în motivarea acestei soluţii că valoarea obiectului litigiului fiind de 321.109,46 RON devin aplicabile dispoziţiile art. 95 pct. 1 C. proc. civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, sub nr. x/2016.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia I civilă

Prin sentinţa civilă nr. 182 din data de 14 februarie 2018, Tribunalul Timiş, secţia I civilă, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata de despăgubiri în sumă de 26.945,28 RON către reclamanţi, sumă ce reprezintă actualizarea cu rata inflaţiei a preţului plătit în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. x din data de 27 noiembrie 1996, încheiat cu OJCVL Timiş; a respins, în rest, acţiunea; a respins cererea reclamanţilor privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Această hotărâre a fost atacată cu apel de către reclamanţi, precum şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, în primul ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 168 din data de 31 octombrie 2018, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a admis apelul declarat de reclamanţi, a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, la plata, în favoarea reclamanţilor, a sumei de 26.945,28 RON, reprezentând preţul actualizat cu rata inflaţiei la momentul octombrie 2017, cu actualizarea acestei sume până la data plăţii efective către reclamanţi, menţinând, în rest, hotărârea atacată; a respins apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara împotriva sentinţei civile nr. 182 din data de 14 februarie 2018 a Tribunalului Timiş, secţia I civilă.

I.4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în primul ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 1690 din data de 17 septembrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 168 din data de 31 octombrie 2018 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

A casat, în parte, decizia recurată şi a trimis cauza, spre rejudecarea apelului declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 182 din data de 14 februarie 2018 a Tribunalului Timiş, secţia I civilă, aceleiaşi curţi de apel.

A menţinut celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

A respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara împotriva aceleiaşi decizii.

I.5. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, în al doilea ciclu procesual

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, sub nr. x/2016*.

Prin decizia civilă nr. 112 din data de 30 iunie 2021, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a admis apelul formulat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 182 din data de 14 februarie 2018, pronunţate de Tribunalul Timiş, secţia I civilă în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Local Timişoara şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara.

A schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara la plata în favoarea reclamanţilor a sumei de 26.945,28 RON, reprezentând preţul actualizat cu rata inflaţiei la momentul octombrie 2017, cu actualizarea acestei sume până la data plăţii efective către reclamanţi, precum şi a dobânzii legale aferente, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii.

A menţinut, în rest, hotărârea atacată.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 112 din data de 30 iunie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, au declarat recurs reclamanţii A. şi B. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara.

II.1. Recursul declarat de reclamanţii A. şi B.

Recurenţii-reclamanţi, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, rejudecând cauza în fond, admiterea petitului principal al acţiunii introductive şi, pe cale de consecinţă, obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata preţului de piaţă al apartamentului nr. x din imobilul situat în Timişoara, str. x, înscris în CF nr. x Timişoara, preţ stabilit prin expertiza tehnică judiciară - specialitatea evaluarea proprietăţilor imobiliare, administrată în primă instanţa, cu obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată din recurs, precum şi la plata cheltuielilor de judecată efectuate în fazele procesuale anterioare.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că prin hotărârea dată, instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Astfel, au arătat că, în acord cu dispoziţiile din decizia de casare pronunţată în primul ciclu procesual, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a procedat la rejudecarea apelului formulat de reclamanţi prin prisma art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dar a respins pretenţiile acestora privind acordarea preţului de piaţă al locuinţei înscrise în CF nr. x Timişoara, pe motiv că o atare soluţie s-ar justifica din perspectiva principiului securităţii raporturilor juridice "care presupune, printre altele, că soluţiile definitive date de instanţele judecătoreşti să nu mai poată fi contestate" şi care funcţionează în dreptul intern prin intermediul mecanismului autorităţii de lucru judecat.

Au menţionat că, în virtutea principiului securităţii raporturilor juridice, instanţa de apel a valorificat cu efectele lucrului judecat hotărârile pronunţate în procesul de revendicare promovat în anul 1997 de C., proces ce a vizat: constatarea faptului că imobilele din Timişoara, str. x şi 11, str. x şi bd. x nr. 21 au fost preluate de Statul Român fără titlu; constatarea nulităţii absolute a tuturor contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu privire la apartamentele ce intrau în componenţa acelor imobile şi rectificarea situaţiei de carte funciară.

Recurenţii-reclamanţi au precizat că, prin decizia civilă nr. 1016/2004-A a Curţii de Apel Oradea - rămasă irevocabilă prin decizia nr. 3414 din data de 5 iunie 2013 a aceleiaşi instanţe - s-a admis apelul formulat C. şi s-au anulat toate contractele de vânzare-cumpărare situate în cele patru imobile revendicate, inclusiv contractul de vânzare-cumpărare nr. x din data de 27 septembrie 1996, încheiat între recurenţii-reclamanţi şi OJCVL Tim S.A.

Au susţinut că, fără a face distincţie între condiţiile generale validitate ale oricărei convenţii civile şi cerinţele speciale aplicabile anumitor acte juridice determinate, Curtea de Apel Oradea a considerat că operaţiunea de cumpărare a unui imobil preluat de la o persoană juridică ar fi fost în mod implicit şi necesar afectată de o cauză ilicită.

Au mai susţinut şi că, în urma unui raţionament ce lipseşte de conţinut art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, prin care sunt salvgardate actele juridice de înstrăinare lovite de nulitate absolută, încheiate prin încălcarea unor dispoziţii legale imperative, dacă cumpărătorii au fost de bună-credinţă, Curtea de Apel Oradea a respins apărările subsumate respectivului text normativ cu argumentul că "încheierea unor acte juridice în dispreţul unor dispoziţii imperative ale legii nimiceşte orice aparenţa de bună-credinţă".

Recurenţii-reclamanţi au precizat că această ultimă apreciere, cu privire la care au afirmat că a fost făcută în absenţa unei analize individuale a poziţiei subiective a fiecăruia dintre cei 37 de cumpărători, dar care a privit, în schimb, la modul generic, lipsa de bună-credinţă a tuturor, a fost valorificată cu autoritatea lucrului judecat prin decizia recurată pentru a justifica proporţionalitatea ingerinţei în dreptul protejat de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, înainte de a aplica implicit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., se impunea însă ca instanţa de apel să verifice dacă autoritatea de lucru judecat poate fi în mod real valorificată ca prezumţie absolută de adevăr a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în contradictoriu cu acelaşi părţi şi care, într-adevăr, a analizat deja problema supusă incidental judecăţii, raportat la situaţia concretă a recurenţilor-reclamanţi.

Au susţinut că, întrucât nu există identitate de părţi litigante (eadem conditio personarum), considerentele Curţii de Apel Oradea nu beneficiază de autoritate de lucru judecat în prezenta cauză şi nu au valoarea unei prezumţii absolute.

În susţinerea aceste afirmaţii, au precizat că pârâtul Statul Român, adică debitorul obligaţiei de plată a preţului de piaţă al locuinţei, nu a fost parte în litigiul finalizat prin decizia nr. 3414 din data de 5 iunie 2013 a Curţii de Apel Oradea, atât timp cât acţiunea în revendicare a fost formulată exclusiv în contradictoriu cu OJCVL Tim S.A., Consiliul Local al Municipiului Timişoara, D. şi cumpărătorii apartamentelor naţionalizate.

Prin raportare la prevederile art. 432 alin. (2) şi art. 435 alin. (1) C. proc. civ., la doctrină şi la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi la statuările Curţii Europene a Drepturilor Omului, au subliniat că, indiferent dacă lucrul judecat operează ca prezumţie absolută sau ca excepţie peremptorie, condiţia esenţială pentru a opera autoritatea de lucru judecat o reprezintă identitatea de părţi.

Ca atare, au invocat faptul că, întrucât Statul Român nu a fost chemat în judecată prin acţiunea în anularea contractelor de vânzare-cumpărare şi, deci, a fost terţ faţă de acel litigiu, considerentele hotărârilor pronunţate în procesul respectiv nu au autoritate de lucru judecat în relaţia dintre părţile prezentei cauze şi nici valenţele juridice ale unei prezumţii absolute, irefragabile, apte să probeze modalitatea în care au fost dezlegate deja în relaţia dintre părţi anumite aspecte litigioase, nesusceptibile de a mai fi repuse în discuţie.

În consecinţă, recurenţii-reclamanţi au susţinut că, din moment ce, în prezentul litigiu, s-a solicitat obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata preţului de piaţă a apartamentului înscris în CF nr. x Timişoara, pretenţiile formulate în contradictoriu cu acest pârât nu puteau fi soluţionate prin aplicarea art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Totodată, au apreciat că nu există o identitate de chestiuni litigioase (eadem quaestio), astfel că instanţa de apel şi-a fundamentat în mod greşit soluţia pe statuările din decizia civilă nr. 1016/2004, pronunţată de Curtea de Apel Oradea.

Ca atare, au arătat că, date fiind limitele obiective ale efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, aplicarea art. 431 alin. (2) C. proc. civ. implică necesitatea ca aspectul dedus judecăţii să fi fost într-adevăr dezlegat într-un proces anterior, deoarece puterea de lucru judecat se întinde doar asupra chestiunilor care realmente au fost examinate şi, consecutiv, tranşate printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

Recurenţii-reclamanţi au invocat faptul că, în litigiul finalizat prin decizia Curţii de Apel Oradea, ceea ce fusese supus judecăţii prin apărările formulate de cumpărători şi care au conturat implicit limitele învestirii instanţei de judecată a fost aspectul vizând buna-credinţă, drept criteriu de preferinţă faţă de fostul proprietar deposedat şi ca mod de consolidare a titlului de proprietate perfectat în condiţiile Legii nr. 112/1991.

În ceea ce priveşte prezentul litigiu, au precizat că, în acesta nu s-a tins însă la salvgardarea contractului prin prisma bunei-credinţe, ci s-a solicitat examinarea circumstanţelor în care a fost perfectată convenţia translativă de proprietate şi aprecierea conduitei cumpărătorilor pentru stabilirea întinderii drepturilor ce li se cuvin în relaţia cu Statul Român; chestiunea supusă judecăţii o reprezintă evaluarea poziţiei subiective a cumpărătorilor în cheia proporţionalităţii ingerinţei, motiv pentru care analiza se plasează în sfera relaţiei dintre cumpărători şi statul vânzător şi urmăreşte să clarifice dacă măsura prevăzută de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 este sau nu compatibilă cu garanţiile oferite de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, din perspectiva principiilor bunei-guvernări, securităţii juridice şi protecţiei încrederii legitime.

De asemenea, au arătat că un motiv suplimentar în sensul inexistenţei unei identităţi de chestiuni litigioase derivă din autonomia conceptului de bona fides în sistemul instituit de Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentate, precum şi că, întrucât judecata prezentului litigiu se realizează în coordonatele art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, pe de-o parte, bunei-credinţe trebuie să îi fie atribuită semnificaţia dată de aceasta, iar, pe de altă parte, calificarea ei trebuie efectuată în raport de criteriile stabilite de instanţa europeană.

Prin urmare, au susţinut că decizia nr. 1016/2004-A a Curţii de Apel Oradea nu redă o verificare jurisdicţională făcută în aplicarea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în funcţie de înţelesul şi criteriile de calificare pe care le implică temeiul de drept al acţiunii pendinte, astfel încât problema bunei-credinţe, în acord cu interpretarea Curţii Europene a Drepturilor Omului, să poată fi considerată o chestiune litigioasă soluţionată.

Au afirmat că, în litigiul având ca obiect anularea contractelor, Curtea de Apel Oradea nu a examinat şi, implicit, nici nu a statuat asupra bunei sau relei-credinţe a fiecărui cumpărător în parte, deşi, învestită fiind cu o acţiune în anularea a peste 20 de contracte de vânzare-cumpărare şi cu apărări proprii de natură să paralizeze, în temeiul art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, demersul fostului proprietar, o asemenea analiză era obligatorie pentru a justifica în mod real şi efectiv concluzia că toţi cumpărătorii au fost lipsiţi de bună-credinţă.

Recurenţii-reclamanţi au subliniat că decizia civilă nr. 1016/2004-A a Curţii de Apel Oradea nu numai că nu conţine o motivare clară în privinţa elementelor susceptibile să răstoarne prezumţia de bună-credinţă, dar, în absenţa unei verificări efective a poziţiilor subiective avute de cei 37 de cumpărători la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, nu se poate reţine că, prin considerentele sale, într-adevăr "s-a rezolvat o chestiune litigioasă", în accepţiunea art. 430 alin. (2) C. proc. civ., respectiv că s-a tranşat de o manieră definitivă problema bunei-credinţe a cumpărătorilor A. şi B..

În aceste condiţii, în opinia recurenţilor-reclamanţi, o atare chestiune nu reprezintă res iudicata şi este admisibilă evaluarea, în litigiul pendinte, a aspectelor relaţionate credinţei eronate pe care au avut-o, mai ales că o atare evaluare se impune şi în acord cu practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia:

"când se confruntă cu argumentul că un imobil a fost dobândit cu rea-credinţă, Curtea analizează îndeaproape consistenţa şi pertinenţa motivelor invocate în acest sens de autorităţile statului" (Cauza Osipkovs şi alţii c. Letoniei, Hotărârea din 4 mai 2017, §83).

În concluzie, recurenţii-reclamanţi au arătat că motivele dezvoltate anterior conduc la concluzia că instanţa de apel a atribuit în mod nelegal valenţe irefragabile considerentelor deciziei nr. 1016/2004-A, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, deoarece, nefiind îndeplinită condiţia identităţii de părţi, hotărârea anterioară nu beneficiază de autoritate de lucru judecat între părţile prezentului litigiu şi nu poate fi opusă cu valoarea unei prezumţii absolute, întrucât nu există o identitate de chestiuni litigioase, iar absenţa unei cercetări jurisdicţionale, concrete şi individuale, a poziţiei subiective a reclamanţilor din speţă, echivalează cu lipsa unei statuări efective asupra bunei-credinţe.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea/aplicarea greşita a normelor de drept material, şi anume a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Astfel, printr-o primă critică subsumată acestui motiv de recurs, făcând trimitere la exemple din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, recurenţii-reclamanţi au invocat faptul că decizia atacată ignoră statuările instanţei europene, conform cărora examenul de proporţionalitate al ingerinţei presupune în mod necesar o verificare proprie a conduitei reclamanţilor dacă hotărârea de anulare nu conţine o motivare clară sau corespunzătoare în privinţa aprecierii că aceştia nu au fost de bună-credinţă la momentul dobândirii imobilului.

Au subliniat că aceste statuări ale Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt pe deplin aplicabile în cauza pendinte, atât timp cât considerentele deciziei pronunţate de Curtea de Apel Oradea redau doar o apreciere generică şi in abstracto, fără să explice concret în ce ar fi constat lipsa de bună-credinţă a reclamanţilor din speţă şi de ce au fost înlăturate argumentele instanţelor de fond şi de apel.

Totodată, au mai arătat că, în aplicarea Convenţiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a atribuit bunei-credinţe o semnificaţie proprie şi a indicat totodată aspectele determinante în ceea ce priveşte bona sau mala fides a reclamanţilor care invocă încălcarea art. 1 din Primul Protocol la Convenţie, astfel încât, analiza instanţei de apel se impunea a fi efectuată potrivit statuărilor instanţei europene.

Făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi enunţând aspecte reţinute în cuprinsul mai multor hotărâri ale acesteia, recurenţii-reclamanţi au invocat că, în primul rând, în optica instanţei europene evaluare bunei-credinţe nu se rezumă doar la o simplă verificare a legalităţii actului de dobândire, astfel încât, existenţa ei în persoana dobânditorilor să fie, de plano, exclusă de necunoaşterea legii; dimpotrivă, în sistemul Convenţiei, prezintă importanţă inclusiv aspectele referitoare la claritatea şi precizia normei a cărei încălcare a determinat anularea actului, precum şi consecinţele pe care o aprobare din partea autorităţilor statului, premergătoare încheierii acestuia, le-a putut produce pe planul conştiinţei reclamanţilor, prin crearea unei impresii de legalitate.

Astfel, au apreciat că, din acest punct de vedere, decizia recurată, prin care se reţine că ar fi irelevant dacă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare au fost sau nu respectate condiţiile expres menţionate de art. 9 din Legea nr. 112/1995 şi, deopotrivă, lipsită de importanţă juridică aprobarea primită din partea instituţiilor însărcinate cu verificarea operaţiunii de vânzare, încalcă statuările Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit cărora aceste elemente denotă bună-credinţă în sistemul Convenţiei şi trebuie luate în calcul în evaluarea proporţionalităţii ingerinţei.

De asemenea, au susţinut că, în al doilea rând, conform hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului pe care le-au menţionat în cuprinsul memoriului de recurs, ceea ce contează în aplicarea art. 1 din Primul Protocol la Convenţie este conduita concretă a reclamanţilor din momentul premergător sau concomitent dobândirii imobilului, în sens de acţiune sau inacţiune efectivă susceptibilă să releve absenţa unor intenţii sau manopere frauduloase, iar, prin decizia de anulare a titlului lor de proprietate, nu li s-a reproşat niciodată vreo conduită ilicită ori tendenţioasă.

Au mai arătat şi că, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel în stabilirea situaţiei de fapt, la momentul încheierii convenţiei, nu exista pe rol vreun demers administrativ sau judiciar care să aibă ca obiect restituirea în natură a apartamentului şi nici nu era notată în cartea funciară intenţia fostului proprietar de a redobândi în proprietate imobilul; în plus, imobilul a fost achiziţionat după ce prima acţiune în revendicare, promovată în anul 1994 de C., a fost respinsă, pe considerentul că imobilul revendicat a intrat în patrimoniul Statului Român cu titlu valabil.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, prin hotărârea recurată, Curtea de Apel Timişoara a aplicat greşit art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, atât timp cât nu s-a raportat la niciunul dintre criteriile de referinţă cu privire la care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că trebuie avute în vedere în cadrul testului de proporţionalitate şi a nesocotit, totodată, principiile bunei-guvernări, securităţii juridice şi protecţiei încrederii legitime.

Au învederat că, instanţa de apel, în vădită discordanţă cu regulile conturate în jurisprudenţa instanţei europene, a apreciat că responsabilitatea părţilor nu prezintă relevanţă juridică în cadrul testului de proporţionalitate, singurul factor luat în calcul fiind acela că "buna-credinţă este exclusă de necunoaşterea legii", potrivit deciziei Curţii de Apel Oradea.

Făcând trimitere la practica Curţii Europene a Drepturilor Omului şi indicând mai multe hotărâri ale acesteia pe care le-au apreciat a fi relevante în soluţionarea prezentului litigiu, recurenţii-reclamanţi au susţinut că examenul de proporţionalitate nu putea fi disociat de examinarea gradului de responsabilitate a fiecăreia dintre părţile contractului de vânzare-cumpărare.

După o reluare relativ sintetică a situaţiei de fapt, recurenţii-reclamanţi au arătat şi că problema condiţiilor de validitate impuse de Legea nr. 112/1995 nu era nici evidentă şi nici neechivocă, cadrul legislativ nefiind unul coerent, clar şi previzibil, chiar autorităţile administrative şi judecătoreşti ale statului dând interpretări divergente prevederilor acestui act normativ.

Totodată, raportându-se la principiul bunei-guvernări, statuat de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, au învederat că acest principiu implică în sarcina autorităţilor publice obligaţia de a acţiona cu maximă vigilentă şi într-o manieră adecvată, de a minimiza riscul propriilor erori şi de a asigura securitatea juridică în tranzacţiile civile care implică drepturi de proprietate.

Au subliniat că, pe cale de consecinţă, în acele situaţii în care titlul constitutiv sau translativ al dreptului de proprietate emană chiar de la autorităţile statului, iar acesta este ulterior anulat, trebuie analizat dacă încălcarea dispoziţiilor legale la momentul dobândirii "bunului" era una substanţială şi, mai ales, dacă era previzibilă pentru reclamanţi.

Recurenţii-reclamanţi au susţinut că, în speţă, vânzătorului Statul Român îi revenea obligaţia de a verifica dacă imobilul intră sau nu sub incidenţa legii speciale, întrucât acesta era cel care se afla în posesia tuturor înscrisurilor de natură să îi permită o astfel de examinare şi, totodată, dispunea de compartimente de specialitate abilitate să facă toate verificările necesare cu privire la posibilitatea de a înstrăina imobilul în concordanţă cu Legea nr. 112/1995; or, Statul Român nu numai că a creat premisele înstrăinării unui imobil ce nu forma obiectul Legii nr. 112/1995, dar a şi aprobat cererea de cumpărare a locuinţei, după efectuarea tuturor verificărilor legale de către instituţiile sale abilitate într-un atare sens.

Printr-o altă critică adusă deciziei recurate, recurenţii-reclamanţi au invocat faptul că soluţia de respingere a capătului principal al cererii nu reprezintă o măsură proporţională în raport cu circumstanţele cauzei şi încalcă regula protecţiei încrederii legitime.

Au arătat că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului menţionate în cuprinsul cererii de recurs, principiul bunei-guvernări impune statului să ofere o compensaţie adecvată sau o altă formă de reparaţie corespunzătoare persoanei care a avut încrederea legitimă că va putea beneficia netulburată de dreptul său de proprietate şi căreia i-a fost desfiinţat titlul din cauza neglijenţei autorităţilor administrative.

Recurenţii-reclamanţi au considerat că Statul Român şi-a încălcat atât obligaţia pozitivă de a adopta o lege suficient de clară şi precisă încât să permită reclamanţilor să întrevadă interdicţia de cumpărare, sub sancţiunea anulării absolute, a locuinţei naţionalizate de la o persoană juridică, cât şi obligaţia pozitivă de a acţiona cu maximă vigilenţă cu ocazia verificărilor premergătoare aprobării cererii de cumpărare depuse de chiriaşi şi de a preveni crearea unui drept de proprietate contrar legii.

Au arătat că, dată fiind lipsa unei dispoziţii explicite cu privire la existenţa impedimentului de achiziţionare, precum şi confirmarea legalităţii tranzacţiei după parcurgerea unei proceduri de verificare de către autorităţile statului, s-au aşteptat în mod legitim că vor putea exercita toate prerogativele dreptului transmis de stat.

De asemenea, au menţionat că instanţa de apel a apreciat că restituirea preţului de cumpărare actualizat - care, la data pronunţării sentinţei primei instanţe era de 26.945,28 RON şi reprezenta aproximativ 6% din valoarea de piaţă a apartamentului la momentul efectuării expertizei evaluatorii (405.182 RON, echivalentul sumei de 89.775 euro) - constituie o măsură proporţională, fără să ţină cont de regula protecţiei legitime şi de culpa statului vânzător.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, concluzia instanţei de apel este, astfel, discordantă statuărilor Curţii Europene a Drepturilor Omului, conform cărora:

"consecinţele greşelilor comise de autorităţile statale trebuie asumate chiar de către stat şi nu remediate în detrimentul ori pe seama particularilor" (Bogdel c. Lituaniei, Hotărârea din 26 noiembrie 2013, §66).

Au mai susţinut recurenţii-reclamanţi şi că, deşi statele membre pot, într-adevăr, să diminueze cuantumul despăgubirilor, în special, dacă o atare măsură se justifică prin prisma unor obiective de utilitate publică, instanţa europeană a reiterat în nenumărate rânduri că scopul Convenţiei este acela de a proteja drepturi concrete şi efective, astfel încât despăgubirile trebuie să aibă un caracter adecvat şi să constituie în mod real o reparaţie echitabilă a prejudiciului suferit prin pierdere dreptului de proprietate.

Or, faţă de toate circumstanţele concrete ale cauzei, considerând şi că art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 este contrar Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, recurenţii-reclamanţi au apreciat că li se cuvenea o despăgubire adecvată şi rezonabilă în raport cu valoarea reală a bunului, considerent pentru care, în speţa de faţă, soluţia de respingere a petitului principal, în opinia cestora, încalcă art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.

II.2. Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara

Recurentul-pârât, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, în principal, în sensul respingerii acţiunii formulate în contradictoriu cu Statul Român, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar în subsidiar, în sensul respingerii, ca nefondat, a capătului de cerere privind obligarea pârâtului la plata dobânzii legale.

Prin primul motiv de recurs, recurentul-pârât, faţă de cadrul procesual stabilit de recurenţii-reclamanţi, prin chemarea în judecată a Statului Român şi a Consiliului Local al Municipiului Timişoara, fără ca reclamanţii să cheme în judecată Ministerul Finanţelor în nume propriu, a susţinut că hotărârile pronunţate în cauză sunt nelegale, fiind date cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

Astfel, a arătat că judecata nu s-a purtat în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor, cu toate că, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 112/1995, doar Ministerul Finanţelor (în nume propriu, nu în calitate de reprezentant al statului) are calitate procesuală pasivă; or, recurenţii-reclamanţi nu au chemat în judecată Ministerul Finanţelor.

A invocat faptul că, în conformitate cu dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi cele ale art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, a fost instituită prin lege obligaţia Ministerului Finanţelor de a despăgubi cumpărătorul, neexistând niciun temei legal pentru a obliga Statul Român la despăgubirea cumpărătorului.

Consideră că este inadmisibil a se face confuzie între Statul Român, pe de o parte, şi Ministerul Finanţelor, pe de altă parte, atunci când toate dispoziţiile legale redate în considerentele hotărârii, reţinute ca fiind aplicabile în cauză, fac vorbire despre obligaţia Ministerului Finanţelor de restituire a preţului actualizat sau a celui de piaţă, fără a fi instituită vreo obligaţie legală de restituire a preţului în sarcina Statului Român.

Ca atare, apreciază că se impune constatarea lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, chemat în judecată ca pârât şi, pe cale de consecinţă, respingerea acţiunii ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurentul-pârât a susţinut că decizia civilă atacată este nelegală, fiind pronunţată de Curtea de Apel Timişoara cu aplicarea greşită a normelor de drept material, luând în considerare că se impunea respingerea ca nefondat a petitului vizând obligarea pârâtului la plata dobânzilor legale.

Acest capăt de cerere, a arătat recurentul-pârât, trebuia respins pentru motivele reţinute de Tribunalul Timiş, în primă instanţă, întrucât nu sunt incidente prevederile art. 1535 C. civ., reţinute de instanţa de apel ca fiind aplicabile în speţă.

Astfel, recurentul-pârât a apreciat că dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 le exclud pe cele ale art. 1535 C. civ., iar, în situaţia cererilor de restituire a preţului actualizat, conform prevederilor Legii nr. 10/2001, nu sunt aplicabile prevederile O.G. nr. 13/2011, întrucât regula obligării debitorului la plata dobânzilor în vederea reparării prejudiciului suferit de creditor este aplicabilă în principiu obligaţiilor contractuale.

Or, excepţiile de la regula anterior enunţată, potrivit art. 2 din O.G. nr. 13/2011, trebuie să fie prevăzute în mod expres de legiuitor sau de părţile contractante, ipoteze care nu se regăsesc în speţa dedusă judecăţii, având în vedere că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu instituie obligaţia Ministerului Finanţelor de a plăti dobânzi în cazul cererilor de restituire a preţului plătit, ci doar de a plăti sumele solicitate, actualizate cu indicele de inflaţie.

II.3. Apărările formulate în cauză

În termen legal, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara a depus întâmpinare la recursul declarat de reclamanţi, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

A susţinut că instanţa de apel în mod legal a reţinut că recurenţii-reclamanţi nu au dreptul de a obţine preţul de piaţă, în speţă, nefiind îndeplinite cerinţele reglementate de dispoziţiile art. 50 alin. (21) din Legea nr. 10/2001, cu modificările şi completările ulterioare.

Totodată, au apreciat că hotărârile judecătoreşti prin care au fost anulate contractele de vânzare-cumpărare se bucură de prezumţia legală absolută a autorităţii de lucru judecat, iar aspectele tranşate prin acestea nu mai pot fi puse în discuţia părţilor şi nici analizate de instanţa judecătorească care se pronunţă asupra acţiunii deduse judecăţii având ca obiect obligarea sa la plata preţului actualizat de piaţă al imobilului.

La rândul lor, recurenţii-reclamanţi A. şi B. au depus întâmpinare la recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, solicitând respingerea căii de atac ca nefondate.

Au arătat că recurentul-pârât nu a atacat prin intermediul apelului soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, considerent pentru care nu mai poate formula în recurs critici relaţionate dezlegării date de prima instanţă acestei excepţii procesuale.

De asemenea, au susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod corect textele normative incidente în privinţa petitului accesoriu ce vizează plata dobânzii legale, respectiv dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, art. 1081, art. 1082, art. 1088 C. civ. de la 1864 (art. 1535 noul C. civ.).

Recurenţii-reclamanţi A. şi B. au depus răspuns la întâmpinarea formulată de recurentul-pârât, solicitând respingerea apărărilor formulate de acesta, apreciind că nu au fost aduse apărări proprii ale părţii, ci au fost preluate ad litteram motivele reţinute de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, pentru justificarea soluţiei de respingere a apelului pe care l-au promovat.

Au mai invocat şi că, susţinând temeinicia deciziei pronunţate de către instanţa de apel, recurentul-pârât achiesează la situaţia de fapt stabilită de către aceasta şi recunoaşte, astfel, că autorităţile statului confirmaseră legalitatea operaţiunii de vânzare anterior încheierii contractului.

Totodată, au reluat susţinerea formulată prin cererea de recurs, potrivit căreia considerentele deciziei civile nr. 3414 din data de 5 iunie 2013 a Curţii de Apel Oradea (prin care a fost menţinută decizia nr. 1016/2004-A a aceleiaşi instanţe) nu pot fi opuse în procesul pendinte cu valoarea prezumţiei absolute a lucrului judecat şi cu consecinţa respingerii petitului principal al acţiunii introductive.

Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, prin notele scrise depuse raportat la susţinerile formulate de către recurenţii-reclamanţi prin întâmpinare, a solicitat admiterea propriului recurs şi respingerea căii de atac promovate de către părţile adverse.

II.4. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Prin încheierea de şedinţă din data de 12 aprilie 2022, Înalta Curte a admis în principiu prezentele recursuri şi a fixat termen de judecată, în vederea soluţionării pe fond a căilor de atac, la data de 20 septembrie 2022, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, când a reţinut cauza în pronunţare asupra recursurilor.

II.5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Recursul declarat de reclamanţii A. şi B.

În speţă, recurenţii-reclamanţi au criticat decizia instanţei de apel, apreciind că aceasta a fost dată cu încălcarea normelor de drept procesual a căror nesocotire atrage nulitatea hotărârii [art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ..], precum şi a normelor de drept material [art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ..].

În dezvoltarea susţinerilor subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi, în esenţă, au invocat că instanţa de apel a reţinut în mod greşit efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, reglementat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., a deciziei 1016/2004-A a Curţii de Apel Oradea, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 3414/2013 a aceleiaşi instanţe, întrucât nu există identitate de părţi litigante şi nici de chestiuni litigioase.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că, Tribunalul Timiş, secţia I civilă, prin sentinţa pronunţată în cauză, a reţinut că nu mai pot fi analizate susţinerile recurenţilor-reclamanţi care pretind că ar fi fost de bună-credinţă şi ar fi respectat prevederile Legii nr. 112/1995 la cumpărarea apartamentului, având în vedere că, prin decizia nr. 1016/2004-A din data de 14 octombrie 2004, pronunţată în dosarul nr. x/2004 al Curţii de Apel Oradea (irevocabilă prin decizia civilă nr. 3414 din data de 5 iunie 2013 a aceleiaşi instanţe), s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare în discuţie, pentru cauză ilicită, reţinându-se, în ceea ce îi priveşte pe recurenţii-reclamanţi, încălcarea art. 1 din Legea nr. 112/1995, întrucât această lege vizează exclusiv imobilele preluate de la persoane fizice, în timp ce imobilul în cauză a aparţinut unei persoane juridice.

Prin cererea de apel, recurenţii-reclamanţi au criticat, din această perspectivă, sentinţa primei instanţe, susţinând că hotărârile Curţii de Apel Oradea nu puteau fi reţinute cu autoritate de lucru judecat, întrucât chestiunile litigioase invocate în prezentul litigiu nu au constituit obiectul vreunei verificări jurisdicţionale anterioare.

Au arătat că, fiind învestită cu o acţiune de natura celei pendinte, instanţa trebuia să verifice condiţiile specifice garanţiei pentru evicţiune prin raportare la situaţia concretă dedusă judecăţii şi nu să se limiteze la o extrapolare automată a art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pentru a respinge de plano cererea privind cererea de acordare a preţului de piaţă al imobilului.

În primul ciclu procesual, instanţa de apel a validat cele reţinute de tribunalul şi a constatat că în mod corect s-a făcut aplicarea art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Atacând cu recurs decizia curţii de apel, recurenţii-reclamanţi în dezvoltarea criticilor prin care au susţinut că soluţia dată asupra capătului principal al cererii este nelegală, întrucât este contrară art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, au invocat că, în raport de toate circumstanţele concrete în care au dobândit dreptul de proprietate, privarea de bunul pe care l-au deţinut în calitate de proprietari, fără ca la încheierea contractului să li se poată reţine vreo culpă legată de motivele care au dus la anularea titlului şi fără a primi o despăgubire de natură să ofere o reparaţie reală a prejudiciului suferit, constituie o sarcină disproporţionată.

Admiţând recursul recurenţilor-reclamanţi, Înalta Curte a trimis cauza spre rejudecare la instanţa de apel, urmând ca, în rejudecare, curtea de apel să se raporteze la obiectul şi cauza cererii de chemare în judecată, astfel cum au fost descrise de recurenţii-reclamanţi, în raport de apărările formulate în cauză din perspectiva art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi la criticile de fond ale recurenţilor-reclamanţi, invocate prin motivele de recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., şi din apel, ce sunt subsecvente clarificării chestiunilor procedurale ce au atras casarea hotărârii.

Rejudecând apelul, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a reţinut că susţinerile recurenţilor-reclamanţi potrivit cărora nu au avut nicio culpă pentru invalidarea titlului lor de proprietate, că întreaga responsabilitate a desfiinţării acestuia aparţine Statului Român şi că, la încheierea contractului, ulterior desfiinţat, au acţionat cu bună-credinţă, sunt contrazise de considerentele hotărârilor judecătoreşti anterioare care au stabilit că nulitatea contractelor a intervenit din cauza încălcării unor norme legale imperative şi că recurenţii-reclamanţi, în calitatea lor de cumpărători, nu pot invoca buna-credinţă, întrucât aceasta este exclusă dacă se fundamentează pe necunoaşterea legii.

Astfel, Înalta Curte reţine că dezlegările date prin decizia irevocabilă anterioară a Curţii de Apel Oradea au fost avute în vedere de către instanţa de apel drept argumente pentru înlăturarea bunei-credinţe afirmate de către recurenţii-reclamanţi pentru momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare care a fost anulat prin această hotărâre judecătorească.

Din această perspectivă, susţinerile recurenţilor-reclamanţi prin care au invocat faptul că instanţa de apel a reţinut în mod greşit autoritatea de lucru judecat a considerentelor deciziei de anulare a contractelor de vânzare-cumpărare, întrucât nu există identitate de părţi şi de chestiune litigioasă, sunt nefondate.

Efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, consacrat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ. presupune că oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

Aceasta înseamnă că nu trebuie să fie întrunită tripla identitate de elemente ale raportului juridic transpus pe plan procesual (părţi, obiect şi cauză), ci trebuie să existe doar o legătură cu lucrul judecat anterior, care să se impună noii judecăţi.

Dată fiind relativitatea efectului lucrului judecat, este nevoie însă de existenţa identităţii de părţi, pentru ca aspectul ce s-a stabilit jurisdicţional anterior să se impună cu efect obligatoriu într-un nou proces, care are legătură cu aspectele litigioase deja tranşate.

În acelaşi timp, terţul faţă de proces se poate prevala de hotărârea pronunţată anterior împotriva adversarului său în considerarea unui "efect reflex" al opozabilităţii hotărârii faţă de acesta, pe temeiul căruia are posibilitatea de a o invoca.

Împrejurarea că în această situaţie nu este vorba despre relativitatea autorităţii de lucru judecat, nu înseamnă că partea ar putea contesta temeinicia şi legalitatea hotărârii pronunţate împotriva sa, ci va fi în imposibilitate să demonstreze contrariul a ceea ce s-a stabilit anterior, pentru că, în caz contrar, ar însemna să pună în discuţie însuşi lucrul judecat.

Aceasta este şi situaţia în speţă, intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, invocând cele statuate prin deciziile nr. 1016/2004-A din 14 octombrie 2004 şi nr. 3414 din data de 5 iunie 2013 ale Curţii de Apel Oradea, în cadrul apărărilor formulate în cauză, încă din momentul depunerii întâmpinării în faţa primei instanţe, iar curtea de apel, prin decizia recurată, a dat eficienţă acestor susţineri, apreciind că ele contrazic afirmaţiile recurenţilor-reclamanţi, în sensul că nu au avut nicio culpă şi că, la încheierea contractului, au acţionat cu bună-credinţă.

Înalta Curte constată că, totodată, chestiunea litigioasă vizând modalitatea în care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare, cu respectarea sau cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995, precum şi împrejurarea dacă recurenţii-reclamanţi au fost sau nu de bună-credinţă la perfectarea acestuia, ce a constituit deja obiect de verificare din partea instanţelor, în litigiul anterior, se impune în prezenta cauză, în care instanţa de apel, rejudecând în limitele stabilite prin decizia de casare, a analizat pricina în raport de apărările formulate din perspectiva art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi de criticile de fond ale recurenţilor-reclamanţi, invocate prin motivele de recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., şi din apel ce sunt subsecvente clarificării chestiunilor procedurale ce au atras casarea hotărârii.

În cadrul criticilor formulate în prima cerere de recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au invocat şi că privarea de bunul deţinut în calitate de proprietari, fără ca la încheierea contractului să se poată reţine vreo culpă legată de motivele ce au dus la anularea titlului şi fără a primi o despăgubire de natură să ofere o reparaţie reală a prejudiciului suferit, constituie o sarcină disproporţionată şi, în susţinerea acestei afirmaţii, au făcut trimitere la hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în cauza Raicu împotriva României.

Curtea de apel, rejudecând apelul, a dat eficienţă dezlegării date în litigiul anterior, potrivit căreia recurenţii-reclamanţi nu pot invoca buna-credinţă la momentul perfectării contractului, întrucât este exclusă de necunoaşterea legii, şi a constatat că, în atare situaţie, considerentele Curţii Europene a Drepturilor Omului din cuprinsul hotărârii Raicu împotriva României, referitoare la dobânditorii de bună-credinţă ai imobilelor, ale căror contracte sunt ulterior anulate, invocate de recurenţii-reclamanţi, nu sunt aplicabile speţei.

Totodată, instanţa de apel a apreciat că nu se poate reţine buna-credinţă a recurenţilor-reclamanţi atunci când a analizat dacă ingerinţa statului a fost proporţională cu scopul urmărit prin prisma cuantumului despăgubirilor.

Ca atare, având în vedere modalitatea, anterior arătată, în care curtea de apel a înţeles să dea eficienţă statuărilor irevocabile ale deciziei nr. 1016/2004-A din data de 14 octombrie 2004 a Curţii de Apel Oradea, irevocabilă prin decizia nr. 3414 din data de 5 iunie 2013 a aceleiaşi instanţe, raportându-se, de altfel, la principiul securităţii raporturilor juridice, ca element fundamental al preeminenţei dreptului, Înalta Curte apreciază că sunt nefondate susţinerile recurenţilor-reclamanţi prin care aceştia au criticat decizia recurată prin prisma lipsei unei verificări prealabile a îndeplinirii condiţiilor în care autoritatea de lucru judecat poate fi valorificată, în raport de prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

În susţinerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aceiaşi recurenţi au invocat încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, şi anume a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În esenţă, au susţinut că prin raportare la temeiul de drept ce trasa coordonatele rejudecării căii de atac, examenul de proporţionalitate şi, consecutiv, verificarea concordanţei dintre dreptul intern şi Convenţie, trebuiau realizate în acord cu principiile conturate de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în interpretarea şi aplicarea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.

Astfel, au invocat că instanţa de apel a nesocotit: faptul că absenţa din hotărârea judecătorească de anulare a contractului de vânzare-cumpărare a unei motivări clare şi pertinente asupra lipsei de bună-credinţă, implică o verificare ulterioară a poziţiei subiective a cumpărătorilor pentru evaluarea despăgubirilor datorate de stat; semnificaţia autonomă a conceptului de bună-credinţă şi elementele pe baza cărora Curtea Europeană a Drepturilor Omului stabileşte bona fides a dobânditorilor unor imobile de la stat; criteriile de referinţă ce trebuie avute în vedere în cadrul testului de proporţionalitate, astfel cum au fost enunţate prin hotărârea pronunţată în cauza Velikovi şi alţii contra Bulgariei.

În speţă, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, analizând cererea recurenţilor-reclamanţi prin prisma art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, a reţinut principiile ce se desprind din cauzele Raicu împotriva României şi Maria Atanasiu şi alţii împotriva României şi a constatat că ingerinţa statului în exercitarea dreptului de proprietate al reclamanţilor prin desfiinţarea titlului de proprietate al acestora prin hotărâre judecătorească, a fost legală şi avut la bază un motiv de utilitate publică, respectiv apărarea dreptului de proprietate al foştilor proprietari.

Analizând dacă ingerinţa statului a fost proporţională cu scopul urmărit prin prisma cuantumului despăgubirilor, a reţinut că, date fiind circumstanţele speţei, respectiv a faptului că în mod irevocabil s-a stabilit prin hotărâre judecătorească lipsa bunei-credinţe a reclamanţilor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, şi având în vedere dreptul statului de a stabili despăgubiri mai mici decât valoarea de piaţă a imobilelor, cu condiţia ca acestea să fie rezonabile în raport cu valoarea bunului, a apreciat că un cuantum al despăgubirilor echivalent cu preţul de vânzare al apartamentului, actualizat cu rata inflaţiei până la data plăţii efective, prevăzut de art. 50 alin. (2) din Legea 10/2001, asigură raportul de proporţionalitate între ingerinţa statului în exercitarea dreptului de proprietate al recurenţilor-reclamanţi şi scopul urmărit.

Ca atare, a apreciat că, din această perspectivă susţinerile recurenţilor-reclamanţi din cererea de apel potrivit cărora ar exista o neconcordanţă între legea internă, respectiv art. 50 alin. (2) din Legea 10/2001 şi normele Convenţiei Europene a Drepturilor Omului sunt nefondate.

Sunt nefondate susţinerile recurenţilor-reclamanţi, prin care aceştia au afirmat că instanţa de apel a ignorat statuările Curţii Europene a Drepturilor Omului (ce rezultă din cauzele Beinarovič şi alţii contra Lituaniei, Seregin şi alţii contra Rusiei, Albergas şi Arlauskas contra Lituaniei), conform cărora examenul de proporţionalitate al ingerinţei presupune în mod necesar o verificare proprie a conduitei reclamanţilor dacă hotărârea de anulare nu conţine o motivare clară sau corespunzătoare în privinţa aprecierii că aceştia nu au fost de bună-credinţă la momentul dobândirii imobilului.

Astfel, prin decizia irevocabilă nr. 1016/2004-A din data de 14 octombrie 2004, pronunţată în dosarul nr. x/2004, Curtea de Apel Oradea a reţinut că:

"Nici apărarea cumpărătorilor-pârâţi care se prevalează de buna-credinţă şi de dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, nu poate fi primită. Astfel, necunoaşterea legii nu poate valora bună-credinţă, iar încheierea unor acte juridice nimiceşte orice aparenţă de bună-credinţă, iar apărările formulate în temeiul acestei prezumţii devin fără relevanţă."

Ca atare, Curtea de Apel Oradea a statuat fără echivoc şi argumentat inexistenţa bunei-credinţe a recurenţilor-reclamanţi la încheierea contractelor, raportat la circumstanţele concrete ale litigiului cu care a fost învestită, această dezlegare ce vizează conduita recurenţilor-reclamanţi la perfectarea actului juridic impunându-se în prezenta cauză fără a mai putea fi contrazisă în vreun fel şi, prin urmare, făcând inutilă, sub acest aspect, o verificare proprie a instanţei de apel.

Totodată, este lipsit de relevanţă faptul că verificarea existenţei bunei-credinţe a recurenţilor-reclamanţi, în litigiul în care contractul a fost anulat, s-a realizat în contextul invocării unor alte dispoziţii legale decât cele incidente în prezenta cauză, întrucât această analiză s-a realizat cu referire la conduita părţilor la momentul încheierii contractului, aspect care interesează şi din perspectiva judecăţii pendinte.

Nici împrejurarea că analiza Curţii de Apel Oradea a fost una comună pentru toţi pârâţii din dosar, fără individualizarea acestora, nu este de natură a influenţa în vreun fel cela statuate cu privire la inexistenţa bunei-credinţe a recurenţilor-reclamanţi, atât timp cât constarea nulităţii a intervenit în raport de aceleaşi motive pentru toate contractele, iar recurenţii-reclamanţi din prezentul litigiu sunt părţi într-unul dintre aceste contracte.

Împrejurarea că în decizia Curţii de Apel Oradea nu se regăseşte niciunul dintre criteriile de determinare a bunei-credinţe, cum susţin recurenţii-reclamanţi, nu este de natură a influenţa în vreun fel cercetarea prezentei speţe, în contextul în care ceea ce prezintă interes este concluzia la care s-a ajuns, în litigiul anterior, cu privire la conduita subiectivă a părţilor la încheierea contractului, concluzie care, aşa cum s-a mai arătat, se impune cu valoare de adevăr în procesul pendinte, nemaiputând fi contrazisă.

De asemenea, cum în litigiul în care s-a constatat nulitatea contractului prin care recurenţii-reclamanţi dobândiseră proprietatea imobilului, s-a statuat irevocabil că aceştia nu se pot prevala de existenţa bunei-credinţe la încheierea actului juridic, ceea ce a făcut de prisos o analiză proprie a instanţei de apel sub acest aspect, nu pot fi primite nici criticile prin care se invocă că instanţa de apel nu a avut în vedere aspectele indicate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ca fiind determinante în ceea ce priveşte bona sau mala fides.

Printr-o altă critică recurenţii-reclamanţi au invocat nesocotirea de către instanţa de apel a criteriilor de referinţă cu privire la care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că trebuie avute în vedere în cadrul testului de proporţionalitate, nesocotind, totodată, principiile bunei-guvernări, securităţii juridice şi protecţiei încrederii legitime.

Însă, în dezvoltarea susţinerilor privind responsabilitatea părţilor, principiul legalităţii, principiul bunei-guvernări şi principiul securităţii juridice, recurenţii-reclamanţi au readus în discuţii aspecte ce ţin de situaţia de fapt a cauzei, care excedează analiza pe care o poate realiza instanţa de recurs asupra deciziei atacate şi, ca atare, nu pot face obiect de analiză în prezenta decizie.

Pe de altă parte, aceste susţineri prin care se afirmă că problema condiţiilor de validitate impuse de Legea nr. 112/1995 nu era nici evidentă şi nici neechivocă, că autorităţile publice au obligaţia de a acţiona cu maximă vigilenţă şi într-o manieră adecvată, de a minimiza riscul propriilor erori şi de a asigura securitatea juridică în tranzacţiile civile care implică drepturi de proprietate sau încredere legitimă în legalitatea titlului prin care statul a transmis dreptul de proprietate nu pot fi valorificate în prezentul litigiu, ele tinzând, în fapt, la a contrazice cele reţinute din perspectiva bunei-credinţe a recurenţilor-reclamanţi şi care, eventual, ar fi putut primi eficienţă în litigiul soluţionat prin hotărârea Curţii de Apel Oradea, în judecata în care contractul de vânzare-cumpărare al acestora a fost desfiinţat.

Totodată, în opinia recurenţilor-reclamanţi, soluţia de respingere a capătului principal de cerere nu reprezintă o măsură de proporţionalitate în raport cu circumstanţele cauzei şi încalcă regula protecţiei încrederii legitime, Curtea de Apel Timişoara apreciind că restituirea preţului de cumpărare actualizat constituie o măsură proporţională, fără să ţină cont de regula protecţiei legitime şi de culpa statului vânzător.

Or, pe de o parte, aceste critici vizează aspecte de netemeinicia soluţiei pronunţate de către instanţa de apel ca urmare a analizei efectuate prin raportare la situaţia de fapt stabilită, iar, pe de altă parte, nu se poate reţine încălcarea vreunui principiu ce ar rezulta din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, curtea de apel a concluzionat că, în speţă, un cuantum al despăgubirilor echivalent cu preţul de cumpărare al apartamentului, actualizat cu rata inflaţiei până la data plăţii efective de către recurentul-pârât, asigură un rezonabil raport de proporţionalitate între ingerinţa statului în exercitarea dreptului de proprietate al recurenţilor-reclamanţi şi scopul urmărit.

Complementar celor reţinute de curtea de apel, Înalta Curte constată că, urmare a desfiinţării contractului de vânzare-cumpărare al recurenţilor-reclamanţi, în speţă, potrivit dreptului intern erau incidente principiile ce guvernează efectele nulităţii actului juridic civil, iar dintre acestea, cel ce interesează speţa - restitutio in integrum (repunerea părţilor în situaţia anterioară) are în vedere efectul restituirii reciproce între părţi a prestaţiilor efectuate în temeiul actului desfiinţat.

Drept urmare, restituirea preţului achitat de către recurenţii-reclamanţi, actualizat cu rata inflaţiei, constituie expresia aplicării acestui principiu şi, totodată, reparaţia care corespunde şi exigenţelor art. 41 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

În plus, ca efect al nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, sancţiune de drept material ce operează cu efect retroactiv (ex tunc, deci, de la data încheierii contractului), recurenţii-reclamanţi, din perspectiva art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie nu sunt titularii unui "bun actual", în sensul jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg, ci doar ai unui "interes patrimonial" ce corespunde întocmai reparaţiei stabilite de instanţele de fond (restituirea preţului pe care aceştia l-au achitat în temeiul contractului desfiinţat, actualizat la data plăţii), interes patrimonial antrenat de activarea principiului repunerii în situaţia anterioară încheierii unui act declat nul.

Este util de precizat, în acest context, că situaţia constatării nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, constituie premisa esenţială diametral opusă faţă de cazul pierderii proprietăţii de către cumpărătorii în temeiul legii speciale, prin admiterea acţiunii în revendicare formulate de proprietarul deposedat abuziv de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, ceea ce presupune, la nivelul premisei, menţinerea valabilităţii contractului chiriaşilor cumpărători, deci, al titlului dobânditorilor.

Potrivit dreptului intern, în cel din urmă caz, se antrenează în favoarea cumpărătorului obligaţia de garanţie pentru evicţiune a vânzătorului, reglementată de art. 1337 şi urm. din C. civ. 1864 [sau a persoanei stabilite printr-o dispoziţie specială ca asigurând reparaţia de această natură, astfel cum este norma de la art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001] care are o întindere mai mare (a se vedea, în acest sens, prevederile art. 1344 din C. civ. 1864), faţă de restituirea doar a preţului (fie şi actualizat), precum în cazul repunerii părţilor în situaţia anterioară, în ipoteza desfiinţării contractului pe cale acţiunii în nulitate.

În contextul legii speciale - Legea nr. 10/2001 - atare răspundere îşi găseşte aplicabilitate în termenii ipotezei normative de la art. 50 alin. (21) din Legea nr. 10/2001 care se referă la acordarea preţului de piaţă al imobilului, în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, contracte ineficace însă, în ipoteza admiterii acţiunii în revendicare.

În plus, mai trebuie precizat că, în parametri unei analize întemeiate pe art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, o atare premisă corespunde unui "bun actual" în patrimoniul cumpărătorilor, astfel încât efectele "ingerinţei" (admiterea acţiunii în revendicare) ar trebui înlăturate printr-o reparaţie echitabilă, în sensul art. 41 din Convenţie - acordarea unei reparaţii juste care să asigure, în măsura posibilului, plasarea victimei într-o situaţie echivalentă celei anterioare încălcării art. 1 din primul Protocolul adiţional la Convneţie în privinţa acesteia; or, şi din perspectiva blocului de convenţionalitate, acordarea valorii de circulaţie sau a preţului de piaţă al imobilului, ar fi de natură a asigura un astfel de caracter echitabil reparaţiei şi a satisface cerinţele art. 41 din Convenţie.

În speţa de faţă însă, recurenţii-reclamanţi nu îndeplinesc condiţia de a fi avut un "bun actual" la data promovării acţiunii, întrucât contractul lor de vânzare-cumpărare a fost desfiinţat cu efect retroactiv, ci au justificat numai un "interes patrimonial" a cărui reparaţie, urmare admiterii acţiunii în nulitatea contractului, a fost corect stabilită de instanţele de fond şi pe temei convenţional, anume obligarea recurentului-pârât la plata preţului actualizat către recurenţii-reclamanţi, precum şi a dobânzii legale aferente, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii.

Potrivit celor arătate, Înalta Curte reţine că norma de la art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu este în contradicţie cu dispoziţia art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie ori cu jurisprudenţa dezvoltată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în aplicarea acesteia.

Cum în cauză nu se verifică nelegalitatea hotărârii instanţei de apel prin prisma criticilor formulate de către recurenţii-reclamanţi, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul acestora.

Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara

Recurentul-pârât a criticat decizia recurată prin prisma cadrului procesual în care aceasta a fost pronunţată sub aspectul legitimării procesuale pasive şi raportat la reţinerea incidenţei în cauză a aplicării prevederilor art. 1535 C. civ.

În ceea ce priveşte criticile prin care recurentul-pârât a invocat că nu are calitate procesuală pasivă în prezentul litigiu, Înalta Curte constată că acestea sunt formulate omisso medio şi, ca atare, nu pot fi supuse analizei instanţei de recurs, în raport de prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, prin întâmpinarea formulată în faţa primei instanţe, recurentul-pârât a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, iar Tribunalul Timiş, secţia I civilă a respins această excepţie prin încheierea de şedinţă din data de 18 ianuarie 2017.

Or, recurentul-pârât nu a atacat soluţia dată de către tribunal acestei excepţii, ci a declarat apel numai împotriva sentinţei pronunţate în cauză, nu şi împotriva încheierii menţionate, criticând doar dezlegarea dată asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Ca atare, împrejurarea că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, are calitate procesuală pasivă în cauză a intrat sub autoritate de lucru judecat şi nu mai poate fi readusă în discuţie în calea extraordinară de atac a recursului.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, încadrabil în ipoteza reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a criticat soluţia dată capătului de cerere privind obligarea sa la plata dobânzii legale.

Instanţa de apel a reţinut că, potrivit art. 1535 C. civ., în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până la momentul plăţii, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În situaţia în care părţile nu au stabilit cuantumul daunelor moratorii, se va aplica cel stabilit de lege.

În acest context, instanţa de apel a constatat că tribunalul a apreciat greşit aplicarea acestor dispoziţii legale prin raportare la dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea 10/2001, în sensul că ultimele le-ar exclude pe primele.

Ca atare, a arătat că, în situaţia în care recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, nu îşi va îndeplini obligaţia de plată a preţului de vânzare a apartamentului actualizat cu rata inflaţiei la scadenţă, respectiv la data rămânerii definitive a hotărârii, va fi obligat la plata către recurenţii-reclamanţi a daunelor moratorii constând în dobânda legală, începând cu acea dată.

Or, obligaţia de plată a dobânzii legale aferente sumei acordate cu titlu de despăgubiri în cuantum echivalent cu preţul de vânzare al apartamentului şi cea a actualizării obligaţiei de plată a acestei sume cu rata inflaţiei, la data plăţii, au naturi juridice diferite, prima reprezentând o sancţiune pentru neexecutarea obligaţiei de plată, iar cea de-a doua reprezentând valoarea reală a obligaţiei băneşti la data efectuării plăţii.

Astfel, în cazul actualizării creanţei cu indicele de inflaţie, se urmăreşte menţinerea valorii reale a obligaţiei monetare la data efectuării plăţii, deci evitarea erodării creanţei prin inflaţie, ceea ce are un vădit caracter compensatoriu (damnum emergens), iar în cazul dobânzii penalizatoare, care are caracter moratoriu (lucrum cessans), se încearcă a se compensa câştigul (fructele civile) pe care creditorul l-ar fi obţinut ca urmare a investirii banilor, dacă aceştia ar fi fost plătiţi la scadenţă şi ar fi fost la dispoziţie creditorului.

Cum cele două obligaţii au naturi juridice distincte şi finalităţi diferite, dar sunt grefate pe raportul juridic obligaţional principal, ce decurge din legea specială şi a fost stabilit în mod concret în cauză, recurenţii-reclamanţi fiind titularii creanţelor, nu se poate aprecia că acestea ar trebui să derive exclusiv din raporturi contractuale şi că pentru obligarea recurentului-pârât la plata acestora nu ar exista un temei legal.

Prin urmare, examinând hotărârea atacată, instanţa de recurs observă că admiterea motivului de apel ce a avut ca obiect această critică a fost corect argumentată de către instanţa de apel, care a reţinut în mod corect aplicarea art. 1535 C. civ.

Astfel, în raport de constatarea inadmisibilităţii criticilor formulate cu privire la soluţia dată în cauză asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a recurentului-pârât, precum şi a caracterului nefondat al celor privind soluţia dată capătului de cerere privind acordarea dobânzii legale, Înalta Curtea va respinge recursul pârâtului ca nefondat.

Ca atare, având în vedere cele anterior reţinute, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., constatând conformitatea deciziei recurate cu norme de drept aplicabile, Înalta Curtea va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii A. şi B. şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii A. şi B. şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, împotriva deciziei nr. 112 din data de 30 iunie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 septembrie 2022.