Revision for contradictory judgments rejected due to lack of identity of object and prior examination of res judicata

Şedinţa publică din data de 16 iunie 2022

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Cererea de revizuire

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă, urmare a declinării competenţei materiale de soluţionare prin decizia civilă nr. 68/22.09.2021, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă, revizuentul A. a solicitat, în contradictoriu cu intimaţii B., C. şi D., în calitate de moştenitori, revizuirea încheierii de admitere în principiu din 28 decembrie 2018 şi a sentinţei civile nr. 1675 din 15 iulie 2020, ambele pronunţate de Judecătoria Târgovişte.

A arătat că aceste hotărâri încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 959/29.09.1981 a Tribunalului Dâmboviţa, ceea ce reclamă incidenţa ipotezei de revizuire instituite de art. 322 pct. 7 C. proc. civ.

2. Decizia pronunţată de instanţa de revizuire

Prin sentinţa nr. 1 din 13 ianuarie 2022, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a respins cererea de revizuire, ca nefondată, în considerarea următoarelor argumente.

Curtea a reţinut că, la baza demersului judiciar al revizuentului, au stat dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., caz de revizuire care presupune îndeplinirea în mod cumulativ a cumulativ mai multor condiţii: să existe hotărâri definitive contradictorii, hotărârile potrivnice să fie pronunţate în aceeaşi pricină, hotărârile să fie date în dosare diferite, în al doilea proces să nu se fi invocat excepţia autorităţii de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanţa să fi omis a se pronunţa asupra sa şi să se ceară anularea celei de a doua hotărâri.

Raportând aceste consideraţii de ordin general la speţa pendinte, Curtea a apreciat că nu sunt îndeplinite atare condiţii din mai multe perspective.

Astfel, sub un prim aspect, a observat că, prin intermediul cererii de revizuire, hotărârea a cărei autoritate ar fi fost nesocotită prin cele a căror anulare s-a solicitat este reprezentată de Decizia nr. 959/29.09.1981, pronunţată de Tribunalul Judeţean Dâmboviţa.

Numai că, prin intermediul acesteia, aflată în copie xerox la dosarul judecătoriei, s-a dispus numai cu privire la partajul propriu-zis, prin atribuirea loturilor copărtaşilor.

Chestiunea legată de componenţa masei succesorale şi cotele cuvenite părţilor a fost tranşată prin Decizia nr. 247 din 10 martie 1981 a aceleiaşi instanţe.

A mai reţinut instanţa de revizuire că, în raport de această din urmă decizie, prin întâmpinarea formulată în dosarul nr. x/2013 a fost invocată autoritatea de lucru judecat de către revizuentul din litigiul pendinte, aspecte analizate în cuprinsul încheierii de admitere în principiu din 28 decembrie 2018.

În alte cuvinte, în raport de Decizia nr. 959/29.09.1981 a Tribunalului Dâmboviţa, nu este îndeplinită condiţia existenţei contrarietăţii de hotărâri sub aspectul invocat de revizuent, iar în ceea ce priveşte Decizia nr. 247/10.03.1981 problematica autorităţii de lucru judecat a fost analizată, susţinerile pârâtului fiind apreciate ca neputând fi avute în vedere.

Sub al doilea aspect, a notat că, pentru a se verifica incidenţa cazului de revizuire reglementat de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., trebuie îndeplinite elementele lucrului judecat şi anume identitatea de părţi, obiect şi cauză.

Or, este real că ambele litigii, atât cel ce a făcut obiectul dosarului nr. x/1981 al Tribunalului Judeţean Dâmboviţa, cât şi cel dedus judecăţii în cauza nr. 479/315/2013, au avut ca petit principal partajarea averii succesorale de pe urma defunctului E..

Numai că în cel de-al doilea dosar suplimentul de partaj a privit bunuri reconstituite în procedura Legii nr. 18/1991 şi care nu au existat în patrimoniul defunctului la data decesului acestuia şi nici a pronunţării hotărârilor de către Tribunalul Judeţean Dâmboviţa.

Faţă de atare împrejurare şi având în vedere şi dispoziţiile speciale din actul normativ privitor la reconstituire, stabilirea unor cote diferite în raport de cele reţinute în anul 1981 nu poate fi considerată o încălcare a autorităţii de lucru judecat.

În raport de acelaşi consideraţii, de vreme ce toate terenurile partajate au fost menţionate în titlu de proprietate din anul 1999, acesta fiind temeiul juridic al indiviziunii, Curtea a apreciat că nu se poate discuta de nesocotirea autorităţii de lucru judecat nici în ceea ce priveşte masa de împărţit, cel care consideră că anumite suprafeţe au fost deja atribuite în anul 1981 în proprietate exclusivă având la îndemână alte mijloace legale.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva deciziei date de instanţa de revizuire a exercitat recurs revizuentul A., întemeindu-şi susţinerile pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 3041 C. proc. civ.

Recurentul a criticat raţionamentul expus în decizia atacată din perspectiva neîndeplinirii condiţiilor impuse pentru valorificarea ipotezei de revizuire înscrise în art. 322 pct. 7 C. proc. civ.

A apreciat că, deşi excepţia autorităţii de lucru judecat a fost examinată în considerentele încheierii de admitere în principiu din 28 decembrie 2018 şi s-a consemnat că susţinerile vor fi respinse, Judecătoria Târgovişte nu s-a pronunţat în dispozitiv asupra acesteia. Or, de vreme ce considerentele nu au corespondent şi într-o soluţie din dispozitiv, este îndeplinită condiţia referitoare la nepronunţarea asupra excepţiei autorităţii de lucru judecat. Simplele considerente nu intră în puterea lucrului judecat, ci numai în măsura în care dispozitivul se sprijină pe ele.

A arătat că, raportat la cele două procese în care au fost pronunţate hotărârile pretins contradictorii, există identitate de cauză şi părţi.

Instanţa de revizuire a reţinut greşit că "nu se poate discuta de nesocotirea autorităţii de lucru judecat nici în ceea ce priveşte masa de împărţit, cel care consideră că anumite suprafeţe au fost deja atribuite în anul 1981 în proprietate exclusivă având la îndemână şi alte mijloace legale.’’

A afirmat că identitatea de obiect priveşte terenul în intravilan - curţi construcţii - P2106 şi P2107 şi se identifică urmare a convenţei părţilor. Dacă instanţa ar fi cercetat titlul de proprietate nr. x/16.11.1999, eliberat de Comisia Judeţeană Dâmboviţa în baza Legii nr. 18/1991, reţinut în întregime în masa bunurilor suplimentare de împărţit în sentinţa supusă revizuirii, ar fi observat că, la fila nr. x din hotărârea menţionată, ultimul paragraf, ambele părţi au fost de acord ca expertul să excludă de la partajul suplimentar două parcele din intravilan, care au făcut deja obiectul partajului în anul 1981, respectiv P2106 şi P2107. Deşi, în paragraful amintit, instanţa pretinde că omologhează varianta 5.2 din expertiză, pentru că răspunde acordului părţilor, totuşi dispozitivul cuprinde lotul x şi 2 cu cele două parcele de mai sus.

În cadrul partajului suplimentar a fost inclusă întreaga suprafaţă de 2.033 mp din intravilan, reconstituită prin Titlul de proprietate nr. x/16.11.1999, însă recurentul consideră că, în privinţa diferenţei de 550 mp, s-a statuat prin încheierea din 1981 că aparţine copiilor din prima căsătorie a lui decujus.

A reproşat Curţii de Apel o lipsă de preocupare în instrumentarea cauzei prin aceea că a reţinut obiectul diferit al celor două dosare în soluţionarea unei acţiuni de partaj succesoral, precum şi faptul că stabilirea unor cote diferite în raport de cele atribuite în 1981 nu poate fi considerată o încălcare a autorităţii de lucru judecat.

Instanţa de revizuire era datoare să observe că, raportat la Titlul de proprietate nr. x/16.11.1999, adus la masa partajabilă suplimentară, posibilitatea teoretică pe care o creează prevederile controversate ale Legii nr. 18/1991 privind acrescământul nu operează în speţă, deoarece toţi moştenitorii din procesul iniţial de partaj au solicitat şi au obţinut reconstituirea, fiecare menţinându-şi astfel cotele din decizia iniţială de partaj.

A criticat recurentul raţionamentul expus în hotărârea supusă revizuirii, referitor la stabilirea cotei de 1/3 pentru soţul supravieţuitor, realizată cu ignorarea limitelor forţei probatorii a Certificatului de legatar universal nr. 72, eliberat de BNP F. în dosarul notarial nr. x/2010, potrivit căruia soţia supravieţuitoare lasă cota întreagă de moştenire intimatei reclamante din partajul suplimentar, B., proporţia de 1/3 din terenurile reconstituite prin Titlul de Proprietate nr. x/16.11.1999 regăsindu-se numai în masa bunurilor testate.

Deşi a consemnat corect că certificatul de legatar universal face dovada calităţii de moştenitor şi a cotelor ce se cuvin moştenitorilor, conform art. 88 din Legea nr. 36/1995, instanţa nu a observat că doar în masa bunurilor provenite de la testatoare, notarul a consemnat cota de 1/3, întrucât sunt trei beneficiari ai reconstituirii, fără a ţine seama de calitatea testatoarei G., de soţie supravieţuitoare.

Astfel, eroarea instanţei se suprapune erorii notarului care a instrumentat certificatul de legatar universal nr. 72. În primul rând, observând faptul că Titlul de proprietate nr. x/16.11.1999, emis de Comisia Judeţeană Dâmboviţa în baza Legii nr. 18/1991, cuprins în Certificatul de legatar universal nr. 72, are trei beneficiari, notarul public a consemnat în masa bunurilor testatoarei o cotă de 1/3 din aceste terenuri prin ignorarea cotei sale legale de 1/4, decurgând din calitatea sa succesorală de soţie supravieţuitoare. În al doilea rând, instanţa care a pronunţat sentinţa supusă revizuirii a confundat drepturile succesorale ale legatarei (respectiv 1/1 din bunurile incluse în Certificatul de legatar universal nr. 72) cu cota greşit stabilită din masa bunurilor moştenite de la testatoare (respectiv 1/3 din bunurile ce revin testatoarei din Titlul de proprietate nr. x/16.11.1999).

A conchis recurentul, pe baza aspectelor relevate, că doar cota de 1/1 ce se cuvine intimatei B. de pe urma testatoarei universale este cea asupra căreia face dovada certificatul de legatar universal nr. 72. Cota de 1/3 din terenurile cuprinse în Titlul de proprietate nr. x/16.11.1999 figurează în masa bunurilor testatoarei cu privire la care Certificatul de legatar universal nr. 72 nu poate face dovada în justiţie, menţiunea masei succesorale neputând fi opusă terţilor, potrivit art. 83 alin. (3) din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici.

În considerarea tuturor criticilor expuse, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi rejudecarea pricinii, prin anularea încheierii de admitere în principiu din 28.12.2018 şi a sentinţei nr. 1675 din 15 iulie 2020. Erorile săvârşite de instanţe au fost atribuirea greşită a cotei de 1/3 pentru soţia supravieţuitoare şi includerea în masa de partaj suplimentar, pentru a doua oară, a terenului curţi construcţii în suprafaţă de 800 mp.

A solicitat cheltuieli de judecată reprezentate de taxa judiciară de timbru şi onorariu de avocat în sumă de 3.000 RON, conform chitanţei ataşată în original la declaraţia de apel.

4. Apărările formulate în recurs

Intimata B. a depus întâmpinare, cu concluzii de respingere a recursului, ca nefondat, şi obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată pricinuite de declanşarea prezentei căi de atac.

5. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 16 mai 2022, repartizat completului nr. 4, cu termen de judecată fixat la 16 iunie 2022.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând hotărârea atacată, Înalta Curte constată că recursul promovat de revizuentul A. este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

În prealabil, se constată că recurentul a satisfăcut obligaţia de timbrare a recursului până la finalul şedinţei de judecată, prin depunerea taxei judiciare de timbru în cuantum de 5 RON, achitată cu ordinul de plată aflat la dosarul de recurs, astfel că nu se mai impune analizarea excepţiei de nulitate a căii de atac, invocată de apărătorul intimatei B. în dezbaterea pe fond a pricinii.

Prin criticile subsumate dispoziţiilor art. 304 pct. 9, inclusiv art. 3041 C. proc. civ., recurentul a pretins greşita soluţionare a cererii de revizuire, susţinând sub un prim aspect că s-a apreciat eronat că Judecătoria Târgovişte s-a pronunţat asupra excepţiei autorităţii de lucru judecat cu ocazia soluţionării dosarului nr. x/2013 Sub cel de-al doilea aspect, a invocat îndeplinirea cerinţei triplei identităţi, de cauză, obiect şi părţi în cele două litigii în care au fost pronunţate hotărârile pretins potrivnice.

Întrucât obiecţiile formulate pun în discuţie pronunţarea hotărârii atacate cu încălcarea dispoziţiilor art. 322 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte va proceda la examinarea acestora din perspectiva motivului de recurs instituit de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. "Când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.’’

Instanţa aminteşte că obiectul cererii de revizuire, soluţionată prin decizia atacată în recursul pendinte, îl constituie încheierea de admitere în principiu din 28.12.2018 şi sentinţa civilă nr. 1675 din 15 iulie 2020, ambele pronunţate de Judecătoria Târgovişte în dosarul nr. x/2013, având ca obiect soluţionarea acţiunii civile de partaj suplimentar a bunurilor rămase de pe urma defunctului E., menţionate în Titlul de proprietate nr. x, eliberat la 16.11.1999 de către Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Dâmboviţa.

Revizuentul A. a argumentat pe larg că aceste două hotărâri încalcă autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 959 din 29 septembrie 1981 a Tribunalului Judeţean Dâmboviţa, fiind întrunite cerinţele art. 322 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Aceste dispoziţii reglementează motivul de revizuire determinat de existenţa unor hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade deosebite, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate.

Fundamentul ipotezei reliefate îl reprezintă autoritatea de lucru judecat şi presupune îndeplinirea mai multor condiţii cumulative: să fie vorba de hotărâri definitive contradictorii, hotărârile să fie pronunţate în aceeaşi pricină, deci să existe tripla identitate de elemente - părţi, obiect şi cauză -, hotărârile să fie pronunţate în dosare diferite, iar în cel de-al doilea proces să nu se fi invocat excepţia autorităţii de lucru judecat sau, dacă a fost ridicată, să nu se fi discutat. Totodată, raportat la autoritatea de lucru judecat, partea din hotărâre care interesează această instituţie juridică este dispozitivul, care cuprinde soluţia şi se execută, neputându-se executa simultan dispozitive ce conţin prevederi de neconciliat.

Revizuirea pentru contradictorialitate de hotărâri, solicitată în temeiul art. 322 pct. 7 C. proc. civ., poate fi făcută dacă există două hotărâri ale căror dispozitive conţin prevederi de neconciliat care să se poată executa simultan, respectiv cu nesocotirea autorităţii de lucru judecat.

Pentru ca o cerere de revizuire să se încadreze în această ipoteză legală, în principiu, trebuie ca în al doilea litigiu, să nu fi fost invocată excepţia autorităţii de lucru judecat sau chiar dacă a fost invocată, să nu se fi discutat. Astfel, întrunirea acestei exigenţe presupune ca cea de-a doua instanţă, învestită cu soluţionarea aceluiaşi litigiu, să ignore faptul că acesta şi-a găsit deja dezlegare jurisdicţională şi să statueze în sens contrar primei judecăţi.

Înalta Curte are în vedere împrejurarea potrivit căreia autoritatea de lucru judecat prevăzută de art. 1201 C. civ. de la 1865, are la bază regula conform căreia o acţiune nu poate fi judecată decât o singură dată, deoarece o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre, regulă instituită în scopul de a realiza o administrare uniformă a justiţiei. Deci, principiul autorităţii de lucru judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi purtat între aceleaşi părţi, ci şi contrazicerile dintre două hotărâri judecătoreşti, în sensul că drepturile recunoscute unei părţi sau constatările făcute printr-o hotărâre definitivă să nu fie contrazise printr-o hotărâre ulterioară dată în alt proces. Astfel, hotărârea judecătorească se impune ca un adevăr irefragabil, nu numai în virtutea prezumţiei legale de adevăr, ci şi în vederea realizării unui principiu de ordine publică ce conferă autoritate organelor de justiţie şi în conformitate cu care nu se permite demararea unui nou proces, care ar putea să răstoarne ce s-a stabilit anterior.

Astfel, potrivit considerentelor teoretice evocate, una dintre condiţiile impuse pentru a fi operantă ipoteza de revizuire este aceea ca în al doilea proces să nu se fi invocat excepţia autorităţii de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanţa să fi omis să se pronunţe asupra ei. Dacă instanţa sesizată cu cea de-a doua acţiune a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, această apărare nu mai poate fi reiterată pe calea revizuirii, deoarece s-ar opune tocmai autoritatea de lucru judecat a hotărârii date asupra primei acţiuni. În alţi termeni, dacă instanţa a doua oară învestită a considerat că nu funcţionează excepţia autorităţii de lucru judecat, nu mai poate fi vorba de cazul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ.

Nu pot fi primite aprecierile recurentului în sensul că a doua instanţă - Judecătoria Târgovişte - nu s-ar fi pronunţat asupra excepţiei autorităţii de lucru judecat a deciziei nr. 959 din 25 septembrie 1981.

Argumentul prezentat în sprijinul acestei teze a fost acela că, în lipsa pronunţării în dispozitivul încheierii de admitere în principiu din 28.12.2018, chiar dacă motivarea tratează problema autorităţii de lucru judecat, nu se poate admite că a fost tranşată excepţia, simplele considerente neintrând în puterea lucrului judecat decât în măsura în care dispozitivul le susţine.

Înalta Curte notează că prin decizia nr. 959 din 25 septembrie 1981 a Tribunalului Judeţean Dâmboviţa, pronunţată în soluţionarea acţiunii de partaj succesoral între reclamanta G. şi pârâţii A. şi H., s-a dispus partajarea bunurilor rămase de pe urma defunctului E. (tatăl recurentului) la data decesului, prin atribuirea loturilor către părţi, iar prin decizia nr. 247 din 10 martie 1981, dată de aceeaşi instanţă, s-au făcut aprecieri vizând componenţa masei succesorale şi au fost determinate cotele cuvenite moştenitorilor.

Astfel cum întemeiat a reţinut şi Curtea de Apel, problema autorităţii de lucru judecat a deciziei nr. 247 din 10 martie 1981 a fost analizată în considerentele încheierii de admitere în principiu din 28.12.2018 a Judecătoriei Târgovişte şi au fost respinse susţinerile pârâtului A. (acesta fiind cel care a invocat autoritatea de lucru judecat ca o apărare de fond pe calea întâmpinării formulate la 10 aprilie 2013) în sensul că la masa partajabilă nu poate fi inclusă întreaga suprafaţă a terenului situat în intravilanul comunei Văleni, menţionat în Titlul de proprietate nr. x din 16.11.1999, deoarece o parte - 1600 mp din totalul de 2033 mp a fost deja supusă procedurii de partaj sub imperiul deciziei nr. 247/10.03.1981.

Această a doua instanţă a argumentat că "la momentul pronunţării prezentei încheieri titlul de proprietate evocat nu a fost anulat, iar în urma expertizei în specialitatea topografie efectuată în cauză nu s-a putut stabili identitate între terenul ce a fost reţinut prin hotărârea judecătorească din anul 1981 şi cel cuprins în titlul de proprietate.’’

Rezultă cu evidenţă că, în cauză, chestiunea autorităţii de lucru judecat a deciziei nr. 247/10.03.1981 a primit dezlegare în cel de-al doilea litigiu, aşadar nu se poate identifica o contrarietate între decizia nr. 959 din 25 septembrie 1981 din procesul iniţial de partaj şi cele două hotărâri pronunţate în judecarea cererii de partaj suplimentar.

Înalta Curte nu poate îmbrăţişa punctul de vedere al recurentului, potrivit căruia considerentele pe aspectul înlăturării autorităţii de lucru judecat nu pot fi valorificate, câtă vreme nu îşi găsesc corespondent într-o soluţie din dispozitiv.

Autoritatea de lucru judecat a fost invocată în dosarul nr. x/2013 ca o apărare de fond, care ţine de dreptul material, ca prezumţie legală irefragabilă, de adevăr judiciar în sensul judecăţii irevocabile şi nu a îmbrăcat mijlocul procesual al excepţiei aşa cum este reglementată în legea nouă procesual civilă, inaplicabilă în speţă, pentru a i se consacra o soluţie în dispozitivul hotărârii. De altfel, se remarcă, din cuprinsul încheierii de admitere în principiu, că respectivele considerente, alături de restul motivării, reprezintă justificarea şi susţinerea necesară a soluţiei adoptate, de admitere a cererii de partaj suplimentar cu bunurile imobile cuprinse în titlul de proprietate nr. x din 16.11.1999, emis de Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Dâmboviţa, dobândind astfel autoritate de lucru judecat. Aşadar, urmează a primi valenţă şi respectivele considerente, chiar dacă soluţia de respingere a acestora nu se reflectă expres în dispozitivul hotărârii.

O altă critică se referă la aprecierea greşită de instanţa de revizuire a elementelor lucrului judecat în cadrul celor două hotărâri a căror potrivnicie este susţinută de către recurentul revizuent în cauza pendinte, raportat la partajul iniţial finalizat prin decizia nr. 959/23.09.1981 şi partajul suplimentar soluţionat prin încheierea de admitere în principiu din 28.12.2018 şi sentinţa nr. 1675/15.07.2020, în sensul că nu ar fi întrunită tripla identitate - obiect, cauză şi părţi.

Susţinerile ce înglobează acest motiv sunt apreciate de prezenta instanţă ca lipsite de fundament.

Se reţine că în cadrul ambelor litigii a fost pornită o acţiune de partaj a bunurilor rămase de pe urma defunctului E., decedat la 07.03.1979, cu observarea că procesul nr. 49/1981, judecat prin decizia nr. 959/23.09.1981, s-a derulat între G., soţia supravieţuitoare a defunctului şi A. şi H., descendenţii acestuia, cu privire la împărţirea tuturor bunurilor mobile şi imobile regăsite în patrimoniul lui de cujus la data decesului, iar dosarul nr. x/2013, căruia i-a pus capăt sentinţa nr. 1675/15.07.2020, a avut ca părţi pe B., în calitate de succesoare a soţiei G., şi pe A., D. şi C., în calitate de moştenitori ai lui H., pentru partajarea unor bunuri reconstituite prin Titlul de proprietate nr. x/16.11.1999, în procedura Legii nr. 18/1991 şi care nu au figurat în patrimoniul defunctului la data decesului şi nici a pronunţării hotărârilor Tribunalului Judeţean Dâmboviţa.

Astfel, obiectul celor două procese, aşa cum a fost reliefat în precedent, conturează un element de diferenţiere care demontează concluzia recurentului, că ar fi prezentă o triplă identitate a elementelor lucrului judecat. Pe această linie, stabilirea unor cote diferite de cele atribuite în anul 1981 nu poate însemna o nesocotire a autorităţii de lucru judecat, cum corect a statuat şi instanţa de revizuire în cuprinsul deciziei contestate. În măsura în care recurentul avea obiecţii legate de bunurile menţionate în Titlul de proprietate nr. x/16.11.1999, apreciind că unele dintre acestea au făcut obiectul procedurii de partaj în anul 1981, avea posibilitatea de a uza de anumite pârghii legale şi de a întreprinde o serie de demersuri judiciare în vederea contestării actului.

De asemenea, se observă că în privinţa încheierii de admitere în principiu din 28.12.2018 şi a sentinţei civile nr. 1675 din 15 iulie 2020 nu s-a declanşat un control judiciar determinat de exercitarea căilor ordinare de atac de către revizuentul A., fiind promovată numai calea de atac a revizuirii contra celor două hotărâri. Astfel, din actele dosarului nr. x/2013 al Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă, rezultă că pârâtul A. a exercitat, iniţial, apel împotriva încheierii de admitere în principiu şi a sentinţei civile nr. 1675 din 15 iulie 2020, iar prin încheierea din 14 aprilie 2021, Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă a calificat calea de atac drept recurs, în raport de dispoziţiile art. 2811 C. proc. civ., având în vedere data înregistrării acţiunii şi valoarea masei succesorale. Prin precizările suplimentare depuse la dosar la 12.04.2021, recurentul a arătat că singura cale de atac pe care înţelege să o exercite în dosar este revizuirea fundamentată pe dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., în ipoteza contrarietăţii între decizia nr. 959/1981 şi sentinţa civilă nr. 1675 din 15 iulie 2020, chestiune în raport de care s-a declinat competenţa materială de soluţionare a pricinii în favoarea Curţii de Apel Ploieşti.

Restul criticilor din recurs, privind stabilirea greşită a cotelor şi problema operării dreptului de acrescământ, nu pot fi cercetate în efectuarea controlului judiciar, recurentul tinzând, de fapt, la o rejudecare pe fond a cererii de partaj suplimentar. Reţine Înalta Curte că nici instanţa competentă a se pronunţa asupra revizuirii întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., nici instanţa ce analizează recursul îndreptat împotriva deciziei de revizuire nu exercită un control judiciar asupra legalităţii şi temeiniciei hotărârilor pretins contradictorii şi nu au posibilitatea legală să aprecieze care dintre hotărârile pretins potrivnice conţine soluţia corectă, ci verifică numai dacă ultima hotărâre a fost pronunţată cu încălcarea autorităţii lucrului judecat a celei dintâi hotărâri, iar în caz afirmativ, procedează la anularea ultimei hotărâri.

În consecinţă, potrivit considerentelor expuse, se constată că prin decizia recurată s-a reţinut corect neîntrunirea cerinţelor reglementate expres de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., drept pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) din acelaşi cod, recursul declarat de recurentul A. împotriva sentinţei nr. 1 din 13 ianuarie 2022 va fi respins, ca nefondat.

Faţă de această soluţie, instanţa apreciază că sunt întrunite condiţiile impuse de art. 274 alin. (1) C. proc. civ. în privinţa acordării cheltuielilor de judecată pricinuite de declanşarea recursului, solicitate în speţă de intimata B.. Cum recurentul este parte căzută în pretenţii în accepţiunea textului menţionat, se va dispune obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 2.000 RON, conform chitanţei nr. x din 10 iunie 2022, aflată la dosar recurs, către intimata B.. Totodată, în aplicarea normei enunţate, se va respinge cererea recurentului de acordare a cheltuielilor de judecată întrucât nu este parte câştigătoare în proces.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul A. împotriva sentinţei nr. 1 din 13 ianuarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Obligă pe recurent la plata sumei de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata B..

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 iunie 2022.