Maintenance Contract Termination and Divisibility of Judicially Converted Obligations Under 1864 Civil Code

Şedinţa publică din data de 18 mai 2022

Asupra recursurilor civile de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 20 ianuarie 2017, pe rolul Judecătoriei Craiova, sub nr. x/2017, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâţii C. şi D., solicitând rezoluţiunea contractului de întreţinere încheiat la data de 31 martie 1998, autentificat sub nr. x/31 martie 1998 de Notar Public E., repunerea părţilor în situaţia anterioară, urmând a fi atrasă răspunderea contractuală a pârâţilor pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale, aşa cum este reglementată de art. 1350 C. civ., respectiv răspunderea delictuală a pârâţilor pentru nerespectarea regulilor de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune, aşa cum este reglementată de art. 1349 C. civ., cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 8937 din 07 septembrie 2017, Judecătoria Craiova, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj, secţia I civilă.

Pe rolul Tribunalului Dolj, secţia I civilă, cauza a fost înregistrată sub nr. x/2017.

Prin sentinţa civilă nr. 758 din 30 octombrie 2017, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia I civilă, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu; a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Craiova; s-a constatat ivit conflict negativ de competenţă şi a fost înaintată cauza Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă, în vederea pronunţării unui regulator de competenţă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova, sub nr. x/2017.

Prin sentinţa nr. 104/29.11.2017, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, s-a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei privind acţiunea formulată de reclamanţii B. şi A., în contradictoriu cu pârâţii C. şi D., în favoarea Tribunalului Dolj, secţia I civilă.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Dolj

Prin încheierea din 04 iunie 2018, Tribunalul Dolj, secţia I civilă a admis excepţia puterii de lucru judecat pentru perioada anterioară datei de 04.02.2013 şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune până la 14.02.2014, având în vedere că părţile s-au mai judecat în alte 4 cauze având acelaşi obiect.

Prin sentinţa civilă nr. 842 din 22 noiembrie 2018, Tribunalul Dolj, secţia I civilă a hotărât următoarele:

A respins acţiunea privind pretenţiile aferente perioadei anterioare datei de 04.02.2013 pentru autoritate de lucru judecat.

A respins acţiunea privind despăgubirile pentru perioada 04.02.2013 -14.02.2014, ca fiind prescrisă.

A respins, în rest, acţiunea formulată de reclamanţii B. şi A. în contradictoriu cu pârâţii C. şi D., aşa cum a fost precizată la data de 21.09.2018, ca neîntemeiată.

A respins cererea reclamanţilor privind aplicarea unei amenzi judiciare pârâţilor, ca neîntemeiată.

A admis cererea pârâţilor şi s-a dispus aplicarea unei amenzi judiciare în cuantum de 1000 RON, reclamanţilor.

A obligat reclamanţii către pârâţi la plata sumei de 1866,3 RON, cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1 din 17 octombrie 2019, Tribunalul Dolj, secţia I civilă a respins cererea de completare a dispozitivului sentinţei civile nr. 842/2018 formulată de B. şi A., în contradictoriu cu intimaţii C. şi D., ca neîntemeiată; a obligat pe reclamanţi la plată către pârâţi a sumei de 595 RON, cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 17 octombrie 2020 pronunţată în dosar nr. x/2017, Tribunalul Dolj, secţia I civilă a admis în parte cererea de îndreptare a erorilor materiale strecurate în sentinţa civilă nr. 842/22.11.2018, pronunţată în dosar nr. x/2017, formulată de petenţii B. şi A., în contradictoriu cu intimaţii C. şi D..

A dispus îndreptarea erorilor materiale, strecurate în sentinţă sub forma omisiunilor, în sensul că se vor menţiona CNP-urile pârâţilor astfel:

"C. şi D. "; se va menţiona "Cu apel în termen de 30 de zile de la comunicare, pentru restul dispoziţiilor, cerere care se va depune la Tribunalul Dolj", în loc de "Cu apel în termen de 30 de zile de la comunicare, pentru restul dispoziţiilor" şi se va menţiona "Pronunţată în şedinţa publică de la 22 noiembrie 2018" în loc de "Pronunţată în şedinţa de la 22 noiembrie 2018".

A dispus îndreptarea erorii materiale strecurată atât în minută cât şi în dispozitiv, constatată din oficiu, în sensul că se va menţiona "Respinge acţiunea privind rezoluţiunea şi pretenţiile . . . . . . . . . ." în loc de "Respinge acţiunea privind pretenţiile..." şi "Respinge acţiunea privind rezoluţiunea şi despăgubirile . . . . . . . . . ." în loc de "Respinge acţiunea privind despăgubirile...".

A respins în rest cererea de îndreptare a erorilor materiale ce vizează încheierile de şedinţă şi alte aspecte ale sentinţei, ca neîntemeiată.

A menţinut în rest dispoziţiile sentinţei.

Prin încheierea din 05 martie 2020, pronunţată în dosar nr. x/2017, Tribunalul Dolj, secţia I civilă a respins cererea de îndreptare a erorilor materiale formulată de reclamanţii B. şi A., în contradictoriu cu pârâţii C. şi D., ca neîntemeiată.

3. Strămutarea cauzei

Prin încheierea nr. 1869 din 30 septembrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis cererea de strămutare formulată de petenţii B. şi A. şi a dispus strămutarea cauzei de la Curtea de Apel Craiova la Curtea de Apel Timişoara.

4. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Timişoara

Prin decizia civilă nr. 27 din 23 februarie 2021, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanţii B. şi A. împotriva încheierii de şedinţă din 04.06.2018, a sentinţei civile nr. 842/22.11.2018, a sentinţei civile nr. 1/17.10.2019, a încheierii de şedinţă din 17.10.2019, a încheierii de şedinţă din 05.03.2020, toate pronunţate de Tribunalul Dolj în dosar nr. x/2017, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi C. şi D.; a obligat pe apelanţi să plătească intimaţilor suma de 7.660 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel; a respins cererile de aplicare a unei amenzi judiciare.

Prin încheierea din 11 mai 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins cererea de îndreptare a erorilor materiale din cuprinsul încheierii din 09 februarie 2021 şi a deciziei nr. 27 din 25 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia 1 civilă, în dosarul nr. x/2017, formulată de reclamanţii B. şi A..

Prin decizia nr. 72 din 11 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a fost respinsă cererea completare a deciziei nr. 27 din 25 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, formulată de reclamanţii B. şi A..

5. Recursul declarat în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 27 din 25 noiembrie 2020, a încheierii din 11 mai 2021 şi a deciziei nr. 72 din 11 mai 2021, toate pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2017, au declarat recurs reclamanţii B. şi A..

5.1. Prin cererea de recurs formulată împotriva deciziei civile nr. 27 din 23 februarie 2021, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., recurenţii reclamanţi au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenţii au arătat că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură prevăzute de art. 476, art. 477, art. 478 şi art. 479 C. proc. civ., privind judecata apelului, întrucât nu a avut în vedere cele trei cereri de apel, ci doar întâmpinarea formulată de intimaţii-pârâţi, pe care au denunţat-o ca fiind falsă, iar falsul nu a fost cercetat potrivit art. 304 alin. (2) - art. 308 C. proc. civ.

Încălcând regulile de procedură privind judecarea apelului, instanţa nu a procedat la rejudecarea fondului în limitele expres stabilite de apelanţi, nu a statuat în fapt şi în drept, ci s-a rezumat doar la a formula concluzii generice de susţinere a celor cinci hotărâri pronunţate de instanţa de fond, în contradicţie evidentă cu situaţia de fapt reală şi cu principiile de drept aplicabile.

S-a mai arătat că, prin răspunsul la întâmpinare, în temeiul art. 304 alin. (1) C. proc. civ., a fost denunţată întâmpinarea ca fiind falsă, însă instanţa de apel nu a examinat şi nu a cercetat falsul, nu a făcut statuări în această privinţă, a continuat procesul în baza unui înscris a cărui veridicitate este incertă, nesocotind decizia nr. 770/2018 a Curţii Constituţionale, referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 304 alin. (1) C. proc. civ., pronunţând decizia recurată, cu efecte vădit negative asupra raporturilor juridice dintre părţi.

Recurenţii au mai susţinut că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură privind interogatoriul, respectiv art. 352, art. 354 şi art. 358 C. proc. civ.. Astfel, instanţa de apel a stabilit o procedură modificată, încălcând regulile de procedură anterior precizate, prin faptul că părţile nu au fost chemate în persoană şi nu au fost întrebate de către preşedinte asupra fiecărui fapt în parte, răspunsurile nu au fost trecute pe aceeaşi foaie cu întrebările, ci pe foi separate, care nu sunt semnate de preşedinte, grefier, de reclamanţi, ci doar de pârâţi .

Au opinat recurenţii că, în aceste condiţii, interogatoriul nu a fost încuviinţat pentru o justă soluţionare a cauzei, ci pentru a crea o falsă impresie a îndeplinirii rolului activ al instanţei; mai mult, interogatoriul nu a fost valorificat şi nu i s-a atribuit nicio eficienţă în soluţionarea litigiului, pozitivă sau negativă, decizia recurată necuprinzând nicio referire în această privinţă.

Recurenţii au mai arătat că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură prevăzute de art. 248 C. proc. civ., privind procedura de soluţionare a excepţiilor procesuale, respectiv nu a analizat şi nu s-a pronunţat cu privire la excepţia nulităţii încheierii de şedinţă din 04 iunie 2018, excepţia nulităţii sentinţei nr. 842/22 noiembrie 2018, excepţia relei-credinţe, excepţia abuzului de drept şi excepţia nulităţii unor acte procedurale emise de Curtea de Apel Craiova anterior strămutării, înregistrată sub nr. x/28.09.2020.

O altă critică circumscrisă acestui motiv de recurs a vizat faptul că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 14 C. proc. civ. privind contradictorialitatea, arătând recurenţii că prin cererile de apel au formulat critici cu privire la onorariul de avocat care este disproporţionat în raport cu activitatea desfăşurată, iar instanţa de fond nu a redus motivat onorariul, chiar şi din oficiu, potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ.. Astfel, instanţa de apel nu şi-a exercitat rolul activ şi nu a pus în discuţia părţilor, în condiţii de contradictorialitate, cererea părţilor privind acordarea cheltuielilor de judecată şi cuantumul acestor cheltuieli, conchizând greşit că părţile puteau critica pe calea apelului exercitat împotriva sentinţei nr. 1/2019 cuantumul acestor cheltuieli.

Au mai arătat că prin completările la concluziile scrise au criticat cuantumul acestor cheltuieli, care însă nu au fost examinate de către instanţa de apel.

În continuare, recurenţii au susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 187 C. proc. civ., deoarece nu a examinat criticile din apel împotriva soluţiei de obligare a reclamanţilor la plata amenzii judiciare în cuantum de 1000 RON şi nici excepţia relei-credinţe şi excepţia abuzului de drept.

Instanţa de apel a reţinut că obligarea reclamanţilor la plata sumei de 7660 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, constituie sancţiunea depăşirii limitelor de exercitare a drepturilor procesuale, ceea ce este inadmisibil, în opinia recurenţilor, fiindu-le încălcat dreptul de acces liber la justiţie.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, făcând referire şi la jurisprudenţa CEDO în materia art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană.

Astfel, au susţinut că instanţa de apel nu a examinat criticile care i-au fost prezentate prin cele trei cereri de apel, nu a încadrat situaţia de fapt la normele de drept aplicabile, a emis doar concluzii generice de susţinere a hotărârilor pronunţate la fond, lipsite de suport legal, vagi şi imprecise. Concluziile generice de susţinere a hotărârilor pronunţate la fond sunt consecinţa neexaminării în mod real a criticilor formulate în apel la dosarul Curţii de Apel Craiova, instanţa de apel efectuând o motivare implicită, care nu este permisă, fiind încălcate dispoziţiile art. 425 alin. (1) C. proc. civ., deoarece în dispozitiv trebuia să se regăsească soluţia dată fiecărei cereri ce a făcut obiectul judecăţii.

În acest context, recurenţii au arătat că decizia recurată, nemotivată în fapt şi în drept, nu respectă exigenţele art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât, conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă să fi examinat în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse spre analiză.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că prin decizia recurată instanţa de apel a încălcat şi aplicat greşit mai multe dispoziţii legale, respectiv art. 969-971, art. 977-985, art. 998-999, art. 1017-1018, art. 1019-1021, art. 1057-1058, art. 1062-1064, art. 1073, art. 1082, art. 1084, art. 1088, art. 1091, art. 1101, art. 1114-1116, art. 1128, art. 1635, art. 1746 din C. civ. de la 1865, precum şi art. 6 alin. (6) art. 14, art. 15, art. 16, art. 78-80, art. 1349-1350, art. 1357, art. 1381, art. 1385-1386, art. 1424-1425, art. 1480 alin. (1), art. 1488 alin. (1), art. 1490, art. 1516, art. 1521-1523 alin. (2) lit. c), art. 1530, art. 1531, art. 1535 art. 1548, art. 1549-1552 art. 2254, art. 2256, art. 2261-2263 alin. (2)-(6), art. 2386 pct. 4, art. 2524, 2526 din C. civ.

Au mai arătat recurenţii că instanţa de apel a încălcat art. 6 par. 1 şi par. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 16, art. 21 alin. (1) şi (3), art. 124 din Constituţie, art. 7 şi art. 10 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, art. 6, art. 8, art. 9, art. 30 alin. (1), art. 32, art. 33, art. 187, art. 204 alin. (1), art. 255, art. 430, art. 431, art. 432, art. 442, art. 444, art. 425, art. 451-453 C. proc. civ.

În opinia recurenţilor, instanţa de apel a încălcat sau aplicat greşit regulile în materia contractului de întreţinere, soluţionând cauza fără a lua în considerare trăsăturile specifice ale acestui tip de contract; contractul de întreţinere nr. x/31 martie 1998 este un contract cu pluralitate de creditori, F. şi G., şi de debitori, C. şi D., consensual, bilateral, aleatoriu, intuitu personae şi cu executare succesivă.

Transformarea obligaţiei de întreţinere în echivalent bănesc, prin decizia civilă nr. 996 din 19 iunie 2006, fără acordul de voinţă al părţilor, nu echivalează cu novaţia prevăzută de art. 1128 C. civ. de la 1864, raporturile dintre părţi rămânând în continuare guvernate de regulile aplicabile contractului de întreţinere, obligaţia fiind indivizibilă.

Nu operează novaţia, în niciunul dintre cele trei feluri prevăzute de art. 1128 din C. civ. de la 1864, acest aspect fiind reţinut şi prin încheierea din 04 iunie 2018, pronunţată la fond, şi în motivele de apel.

Prezenta cauză are ca temei juridic neexecutarea culpabilă a obligaţiilor, astfel cum au fost transformate prin decizia civilă nr. 996/19.06.2006, deoarece la 3 luni de la pronunţarea acestei decizii şi la 7 zile de la comunicare, creditorul F. a decedat, fără a beneficia de cele stabilite prin decizie, iar, ulterior, creditoarea G. a formulat acţiunea în rezoluţiunea contractului de întreţinere, respinsă irevocabil prin decizia nr. 859/21.10.2018 a Curţii de Apel Craiova. Alte două acţiuni formulate de creditoare au fost respinse irevocabil, prin decizia nr. 2577/12.12.2012 a Curţii de Apel Timişoara, respectiv prin decizia nr. 385/R/11.10.2016 a Curţii de Apel Braşov.

În continuare, recurenţii au prezentat aspecte de fapt cu privire la litigiile dintre părţi, arătând că niciunui judecător nu îi este permis să treacă peste termenii conveniţi de părţi în contractul de întreţinere nr. x/31 martie 1998, stabilind alte drepturi şi obligaţii, interpretând greşit actul de voinţă al părţilor sau atribuindu-i alt înţeles decât cel voit de părţi sau denaturând înţelesul lămurit şi îndoielnic al acestuia.

Au mai arătat că efectelor viitoare ale situaţiei juridice născute prin contractul de întreţinere nr. x/31 martie 1998, derivate din raporturi de proprietate, care subzistă după intrarea în vigoare a legii noi, 01 octombrie 2011, le sunt aplicabile dispoziţiile legii civile, potrivit art. 6 alin. (6) C. civ.. Fiind o obligaţie cu executare continuă, oricât de mult s-ar întinde în timp neexecutarea ei, creditorul este oricând în drept a cere fie executarea, fie desfiinţarea contractului de întreţinere, cu daune-interese, fără a i se opune prescripţia ce nu curge în contra sa.

Rezoluţiunea contractului de întreţinere poate fi cerută pe cale judecătorească de titularul obligaţiei, pe toată durata vieţii sale, iar ulterior, în termenul general de prescripţie pentru ratele cuvenite în timpul vieţii creditorului şi neplătite acestuia, de către moştenitori, respectiv de către reclamanţi, care au cerut, în termen de 3 ani, desfiinţarea contractului de întreţinere, cu daune-interese, executarea contractului nefiind posibilă.

În speţă, raportat la decizia nr. 1777 din 25 iunie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, prin care s-a făcut o distincţie între autoritatea de lucru judecat şi puterea de lucru judecat, problemei de drept deduse judecăţii nu i s-a dat o dezlegare prin niciunul dintre litigiile anterioare, respectiv prin dosarele nr. x/2007, nr. y/2010 şi nr. 5933/215/2013, deoarece nu există identitate de părţi şi cauză între aceste litigii şi prezenta cauză.

Au mai arătat că, fiind o obligaţie cu executare succesivă, termenul de 3 ani curge, potrivit art. 2526 C. civ., de la 22.01.2015 (decesul creditorului) pentru obligaţia de întreţinere de 600 RON/lunar, respectiv de la 22.01.2022, pentru pomenirea defunctei G., la 7 ani de la deces. Aşadar, acţiunea înregistrată la 20.01.2017 a fost formulată în termenul de prescripţie de 3 ani.

În continuare, recurenţii au învederat că sunt întrunite condiţiile răspunderii civile contractuale, potrivit art. 1082 din C. civ. de la 1864 şi art. 1530 din noul C. civ., fiind în drept să solicite debitorilor pârâţi plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului suferit de creditorii decedaţi ca urmare a neexecutării culpabile a obligaţiilor contractuale.

Au mai arătat că sunt întrunite şi condiţiile răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 998-999 C. civ. de la 1864 şi art. 1349 noul C. civ., debitorii fiind obligaţi să repare integral prejudiciul patrimonial cauzat creditorilor, iar principiul reparării integrale a prejudiciului patrimonial presupune restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii faptei ilicite.

Obligaţiile indivizibile constituite prin contractul de întreţinere, astfel cum au fost transformate prin decizia civilă nr. 996/19.06.2006, în favoarea ambilor creditori, nu permit debitorilor să le execute decât faţă de cei doi creditori împreună, iar plata sumei de 300 RON lunar, cu titlu de obligaţie de întreţinere parţială, şi 4900 RON, cu titlu de obligaţie de a suporta cheltuielile de înmormântare, parţial, nu constituie îndeplinirea obligaţiei, dat fiind că obligaţia de întreţinere indivizibilă nu este susceptibilă de executare parţială.

S-a mai arătat că instanţa de apel, nesocotind trăsăturile specifice contractului de întreţinere, a încălcat sau aplicat greşit dispoziţiile art. 6 alin. (6) din C. civ. şi a reţinut greşit că legea aplicabilă cererii de rezoluţiune a făcut obiectul dezlegării în litigiul declanşat după intrarea în vigoare a noului C. civ., obiectul dosarului nr. x/2013 stabilindu-se potrivit exigenţelor art. 6 alin. (2) din noul C. civ.

Astfel, instanţa de apel a ignorat că situaţia juridică născută prin contractul de întreţinere este derivată din raporturi de proprietate (contractul de întreţinere fiind translativ de proprietate), subzistă după intrarea în vigoare a legii noi, iar legea aplicabilă prezentei cereri în rezoluţiune nu putea face obiectul dezlegării din litigiul nr. 5933/215/2013 şi nu poate face obiectul niciunei dezlegări, fiind stabilită de legea nouă civilă prin art. 6 alin. (6) C. civ.

Instanţa de apel a aplicat greşit art. 2526 din noul C. civ., nesocotind caracterul succesiv şi continuu al obligaţiei de întreţinere, astfel cum a fost transformată prin decizia nr. 996/2006, dar şi dispoziţiile art. 204 C. proc. civ. când a reţinut "caracterul precizator al cererii", în condiţiile în care la dosar nu există nicio cerere precizatoare sau modificatoare întemeiată pe dispoziţiile art. 204 alin. (1) C. proc. civ.

Recurenţii au mai arătat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1057-1058, art. 1128 C. civ. de la 1864, art. 2254 alin. (2) şi art. 2256 din noul C. civ., art. 430-432 C. proc. civ., în raport de decizia nr. 1777 din 25 iunie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reţinând greşit că în cauză este incidentă autoritatea de lucru judecat, sub ambele manifestări procesuale ale acesteia; dispoziţiile art. 998-999, art. 1020-1021 C. civ. de la 1864, art. 14-15, art. 78-80, art. 1349-1350 din noul C. civ. şi art. 12 C. proc. civ., reţinând greşit că prima instanţă a concluzionat judicios în sensul neverificării condiţiilor prevăzute de art. 1020-1021 C. civ. de la 1864, context în care alegaţiile reclamanţilor privind exercitarea abuzivă de către pârâţi a drepturilor subiective civile sunt lipsite de temeinicie.

S-a mai arătat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 977-985 C. civ. de la 1864, reţinând greşit că nu poate fi validată încercarea reclamanţilor de a lărgi sfera obligaţiei la toate pomenirile şi ritualurile ulterioare, deoarece s-ar adăuga nepermis la dispozitivul hotărârii judecătoreşti de transformare în bani a obligaţiei de întreţinere în natură.

În continuare, recurenţii au arătat că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 969-970 şi art. 998-999 C. civ. de la 1864, art. 14, art. 15, art. 70-80, art. 1349-1350 din noul C. civ. şi art. 12 C. proc. civ., reţinând greşit că prima instanţa a concluzionat corect că nicio conduită sau faptă ilicită a pârâţilor nu poate fi apreciată ca intrând în sfera noţiunii de faptă ilicită, de abuz de drept civil sau procesual civil sau să contravină bunelor moravuri, situaţie în care şi cererea reclamanţilor de obligare a pârâţilor la plata unei amenzi judiciare a fost legal respinsă.

S-a mai susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 21 din Constituţia României, art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 6-8, art. 30, art. 187, art. 190-191, art. 442, art. 444, art. 451-453 C. proc. civ., reţinând greşit că nu pot fi primite în calea de atac a apelului criticile reclamanţilor în ceea ce priveşte aplicarea unei amenzi judiciare pârâţilor, fiind o cale de atac cu caracter special prevăzută de art. 190 C. proc. civ., în acelaşi sens fiind şi decizia nr. 12/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; astfel, instanţa de apel a invocat greşit decizia nr. 12/2020 a ÎCCJ, care nu are legătură cu problema de drept dedusă judecăţii.

Conchizând, recurenţii au susţinut că decizia recurată nu îndeplineşte exigenţele art. 425 C. proc. civ., respectiv în considerente nu s-au arătat susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, motivele pentru care s-au admis, respectiv pentru care s-au înlăturat cererile părţilor; în dispozitiv nu s-au arătat codul numeric personal, domiciliul părţilor, soluţia dată tuturor cererilor deduse judecăţii şi nici dacă drepturile şi obligaţiile părţilor sunt solidare sau indivizibile.

5.2. Prin cererea de recurs formulată împotriva încheierii din camera de consiliu din 11 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2017, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., recurenţii B. şi A. au solicitat admiterea recursului, casarea încheierii recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, Curţii de Apel Timişoara sau unei alte instanţe egale în grad, cu excepţia Curţii de Apel Braşov şi Curţii de Apel Craiova.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenţii au arătat că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 442 şi art. 445 C. proc. civ., aceasta fiind singura cale prin care puteau fi remediate inadvertenţele semnalate.

Erorile evidente semnalate în cuprinsul cererii de îndreptare au fost dovedite cu cele trei apeluri, respectiv prin apelul împotriva încheierii din şedinţa publică din 04 iunie 2018 şi împotriva sentinţei nr. 842/22 noiembrie 2018, apelul împotriva sentinţei nr. 1/17 octombrie 2019 (completare hotărâre) şi împotriva încheierii din camera de consiliu din 17 octombrie 2017 (îndreptare eroare materială), apelul împotriva încheierii din camera de consiliu din 05 martie 2020 (îndreptare eroare materială), cu înregistrările audio ale şedinţei din 09 februarie 2021, prin dispoziţiile art. 223 alin. (1) lit. a)-h) C. proc. civ. şi înscrisurile aflate la dosar apel vol. II, prin decizia civilă nr. 996/16 iunie 2006 a Tribunalului Dolj, art. 431 şi art. 425 alin. (1) lit. b) şi c) şi alin. (2) C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenţii au arătat că încheierea atacată cuprinde motive contradictorii, instanţa de apel apreciind că lipsa de interes trebuie reţinută şi pentru erorile invocate cu privire la decizia de apel, inclusiv pentru lipsa codului numeric personal şi a domiciliului părţilor, aceste considerente fiind contradictorii cu dispozitivul deciziei civile nr. 72/11 mai 2021 prin care s-a respins cererea de îndreptare a erorilor materiale.

S-a mai arătat, în cadrul acestui motiv de casare, că din încheierea recurată lipseşte motivarea în fapt şi în drept.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au arătat că încheierea atacată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor de drept material, respectiv art. 6, art. 7, art. 8, art. 9, art. 30, art. 32, art. 33, art. 425 alin. (1) lit. b), c) şi alin. (2), art. 442 alin. (1) C. proc. civ., art. 6 din CEDO, art. 21 alin. (1)-(3) şi art. 124 din Constituţia României.

Recurenţii au arătat că instanţa de apel a încălcat normele de drept care vizează principiul forţei obligatorii a convenţiilor civile, respectiv principiul forţei obligatorii a contractului de întreţinere nr. x/31 martie 1998, astfel cum a fost transformat (în echivalent bănesc) prin decizia civilă nr. 996/19 iunie 2006 a Tribunalului Dolj, respectiv art. 1128 C. civ. de la 1864 privind novaţiunea.

Instanţa de apel a încălcat normele de drept material reţinând lipsa de interes în formularea cererii de îndreptare, inadmisibilitatea cererii de îndreptare şi lipsa vătămării, denaturând cuprinsul motivului nr. 8 din cererea de îndreptare, reţinând greşit şi cu intenţie "omisiunea soluţionării unor petite" (care a făcut obiectul cererii de completare, respinsă prin decizia nr. 72/11 mai 2021) şi "existenţa unui dispozitiv care trebuie lămurit" în loc de "omisiunea arătării în dispozitiv a soluţiei date tuturor cererilor deduse judecăţii".

5.3. Prin cererea de recurs formulată împotriva deciziei civile nr. 72 din 11 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., recurenţii B. şi A. au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, Curţii de Apel Timişoara sau unei alte instanţe egale în grad, cu excepţia Curţii de Apel Braşov şi Curţii de Apel Craiova.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenţii au arătat că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură prevăzute de art. 444, art. 445, art. 22 alin. (6), art. 397 alin. (1) art. 123, art. 124, art. 177, art. 248, art. 304-308, art. 476-478, art. 479, art. 14, art. 15 C. proc. civ., fiind nerespectat principiul dreptului la apărare, principiul disponibilităţii, principiul contradictorialităţii şi principiul oralităţii dezbaterilor, raportat la cele statuate prin decizia nr. 221 din 15 februarie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Au arătat că cererea de completare dispozitiv a fost soluţionată la primul termen de judecată, completul fiind format din preşedinte H. şi judecător I., şi învestit cu soluţionarea a 6 cereri incidentale formulate în apel şi asupra cărora instanţa a omis să se pronunţe, respectiv excepţia nulităţii încheierii de şedinţă din 04 iunie 2018, pronunţată de Tribunalul Dolj, excepţia nulităţii sentinţei nr. 842/22 noiembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Dolj, excepţia relei-credinţe şi excepţia abuzului de drept, denunţarea ca falsă a întâmpinării, cererea de îndreptare şi excepţia nulităţii unor acte de procedură emise de instanţa de apel, precum şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamanţi în apel.

Instanţa, la primul termen de judecată, constatând că s-a cerut judecarea cauzei în lipsă, a rămas în pronunţare, or, nu toate părţile au cerut judecarea cauzei în lipsă, ci numai apelanţii-reclamanţi, nu şi intimaţii-pârâţi; astfel, instanţa nu a pus în discuţie cererile incidentale, fiind astfel încălcate principiile de drept procesual civil.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenţii au arătat că hotărârea recurată nu îndeplineşte exigenţele motivării, astfel cum prevede art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi cum s-a reţinut de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi de Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni.

Astfel, instanţa de apel a omis să examineze motivele de apel şi excepţiile invocate prin cererile de apel, în apel şi în cererea de completare a deciziei civile nr. 27/23 februarie 2021, respectiv apelul împotriva încheierii din 04 iunie 2018 a Tribunalului Dolj, apelul împotriva sentinţei nr. 842/22 noiembrie 2018 a Tribunalului Dolj, apelul împotriva sentinţei nr. 1/17 octombrie 2019 a Tribunalului Dolj (completare hotărâre), apelul împotriva încheierii din 17 octombrie 2019 a Tribunalului Dolj (îndreptare hotărâre), apelul împotriva încheierii din 05 martie 2020 (îndreptare hotărâre), denunţarea ca fals a înscrisului "întâmpinare" depus în apel, întemeiată pe art. 304 alin. (1) C. proc. civ. şi cererea de îndreptare şi excepţia nulităţii unor acte procedurale emise de Curtea de Apel Craiova.

Recurenţii au opinat că, prin analiza parţială a motivelor de apel, instanţa a lăsat necercetată o parte semnificativă a criticilor formulate în calea de atac a apelului, iar în lipsa devoluării totale a cauzei, în limitele determinate de ceea ce s-a apelat şi de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă, nu se poate exercita controlul de legalitate asupra deciziei pronunţate în apel, lipsind considerentele la care să se raporteze instanţa de recurs în efectuarea controlului de legalitate.

S-a mai arătat că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia de respingere "generică şi globală" a cererii de completare a deciziei civile nr. 27/23 februarie 2021, considerentele fiind vagi, neclare şi neputând constitui motivare în fapt şi drept, în înţelesul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., a statuărilor instanţei supreme, a art. 21 alin. (3) din Constituţia României, a art. 6 din CEDO, a art. 31 din Avizul nr. 11 al CCJE, fiind în contradicţie cu situaţia de fapt şi cu principiile de drept.

În continuare, recurenţii au susţinut că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra cererii apelanţilor-reclamanţi privind cheltuielile de judecată, iar reţinerea că "neinserarea unei atare menţiuni nu este susceptibilă de a le produce apelanţilor o vătămare de natură procedurală" nu poate constitui motivare, în fapt şi în drept, ci este în contradicţie cu starea de fapt şi cu principiile de drept.

Referitor la respingerea solicitării intimaţilor-pârâţi de aplicare a unei amenzi judiciare apelanţilor-reclamanţi, instanţa de apel a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 187 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. astfel, recurenţii au opinat că cererea trebuia respinsă ca inadmisibilă, deoarece aplicarea unei amenzi judiciare este lăsată la aprecierea instanţei judecătoreşti, iar nu la latitudinea părţilor, iar o motivare constând într-un limbaj generic echivalează cu o lipsă de judecată, iar lipsa activităţii de judecată echivalează cu nepronunţarea.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au arătat că decizia atacată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor de drept material, respectiv art. 6 - art. 9, art. 12, art. 14, art. 15, art. 30 alin. (1) şi (6), art. 32, art. 33, art. 174 şi urm., art. 187, art. 205, art. 245-247, art. 233 şi art. 425 C. proc. civ., art. 6 din CEDO, art. 21 alin. (1)-(3) şi art. 124 din Constituţia României. De asemenea, au fost încălcate implicit normele de drept material care vizează principiul forţei obligatorii a convenţiilor civile, respectiv principiul forţei obligatorii a contractului de întreţinere nr. x/31 martie 1998, a cărei rezoluţiune se cere, respectiv art. 969-971, 977-985, 998-999, 1017-1018, 1019-1021, 1057-1058, 1062-1064, 1073, 1082, 1084, 1088, 1091, 1101, 1114-1116, 1128, 1635, 1746 din C. civ. de la 1865, aplicabil la data de 31 martie 1998 când a fost încheiat contractul de întreţinere, precum şi art. 6 alin. (6), (14), (15), (16), (78)-(80), 1349-1350, 1357, 1381, 1385, 1386, 1424, 1425, 1480, 1488, 1490, 1516, 1521-1523, 1530, 1531, 1535, 1548, 1549-1552, 2254, 2256, 2261-2263, 2386, 2524, 2526 din Noul C. civ. aplicabil de la 01 octombrie 2011.

6. Apărările formulate în cauză

Intimaţii au depus întâmpinare, prin care au solicitat, în principal, anularea recursurilor, deoarece urmăresc schimbarea deciziei pentru motive de netemeinicie, iar în subsidiar, respingerea recursurilor, ca nefondate, cu cheltuieli de judecată.

Referitor la motivul de recurs circumscris art. 488 pct. 5 C. proc. civ., intimaţii au susţinut că, prin cererile de recurs, recurenţii nu au invocat nicio nulitate expresă şi nici nu au dovedit vreo vătămare a regulilor de procedură pretins invocate, ci şi-au exprimat nemulţumirea cu privire la soluţiile pronunţate, fără a prezenta critici de nelegalitate.

Referitor la critica cu privire la presupusul fals constituit de întâmpinarea formulată de intimaţi în apel, au arătat că apărătorul lor ales a adus la cunoştinţa instanţei că a fost invocat falsul, însă recurenţii-reclamanţi au precizat că solicită calificarea acestuia ca fiind o apărare de fond, iar nu un fals care să urmeze procedură privind cercetarea falsului, aspecte reţinute în şedinţa din 09 februarie 2021, pag. 1 par. 7-8.

Referitor la proba cu interogatoriu, au arătat că recurenţii nu au dovedit o vătămare prin administrarea probei în modalitatea propusă de instanţă şi chiar dacă ar fi fost o nulitate relativă, aceasta a fost acoperită prin acordul recurenţilor cu privire la modalitatea de administrare a interogatoriului, care se regăseşte în cuprinsul încheierii de şedinţă din 19.01.2021, pag. 2 par. 7.

In ceea ce priveşte criticile circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., intimaţii au arătat că hotărârea atacată este clară, cu referire la fiecare motiv de apel relevant, considerentele fiind în concordanţă cu soluţia din dispozitiv.

Referitor la motivul de recurs circumscris art. 488 pct. 8 C. proc. civ., intimaţii au învederat că s-au invocat pe calea recursului motive de netemeinicie, înşiruindu-se în mod generic o serie de articole pretins încălcate, unele dintre acestea nefiind aplicabile şi nici supuse judecăţii până la acest moment procesual, fiind practic o reiterare a motivelor de fond şi apel.

7. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 23 martie 2022 completul de filtru a respins excepţia nulităţii recursurilor declarate de reclamanţii A. şi B., invocată de intimaţii-pârâţi C. şi D..

A admis în principiu recursurile declarate de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 27 din 23 februarie 2021, încheierii din data de 11 mai 2021 şi deciziei nr. 72 din 11 mai 2021, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă în dosarul nr. x/2017 şi a stabilit termen de judecată în şedinţă publică, la data de 18 mai 2022, completul C10- noul C. proc. civ., cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând deciziile şi încheierea recurate, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

II.1. Asupra legalităţii deciziei civile nr. 27 din 23 februarie 2021

Recursul reclamanţilor a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., criticile concrete de nelegalitate, amplu dezvoltate, putând fi sintetizate şi structurate astfel:

- încălcarea regulilor devoluţiunii apelului, în sensul ignorării motivelor de apel şi luării în considerare doar a întâmpinării, denunţată ca fiind falsă şi necercetată ca atare de către instanţa de apel;

- încălcarea regulilor de procedură în materie de interogatoriu;

- omisiunea examinării unor excepţii procesuale;

- nesocotirea principiilor contradictorialităţii şi rolul judecătorului în aflarea adevărului, prin respingerea greşită a criticilor aduse cuantumului disproporţionat al cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat;

- omisiunea examinării criticilor aduse sancţiunii amenzii judiciare aplicate reclamanţilor;

- motivarea generică, vagă, imprecisă şi implicită, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii judecătoreşti şi îngrădirea dreptului la un proces echitabil;

- încălcarea şi aplicarea greşită a regulilor de drept în materia contractului de întreţinere, în sensul nesocotirii argumentului că transformarea obligaţiei de întreţinere în echivalent bănesc prin decizia nr. 996/2006, fără acordul părţilor, nu echivalează novaţie, obligaţia fiind în continuare indivizibilă;

- statuarea greşită în privinţa legii aplicabile efectelor viitoare ale situaţiei juridice născute din contractul de întreţinere nr. x/1998, derivate din raporturi de proprietate, în opinia recurenţilor fiind incidente dispoziţiile noului C. civ., conform art. 6 alin. (6);

- nesocotirea regulii de drept potrivit cu care obligaţia de întreţinere indivizibilă nu este susceptibilă de executare parţială, cu consecinţa reţinerii greşite a concluziei că plata sumelor de 300 RON lunar cu titlu de întreţinere şi de 4900 RON cu titlu de cheltuieli de înmormântare ar constitui îndeplinirea obligaţiei debitorilor întreţinerii;

- nesocotirea caracterului succesiv şi continuu al obligaţiei de întreţinere şi reţinerea greşită a sancţiunii prescripţiei, în condiţiile în care acţiunea a fost introdusă la 20.01.2017, înlăuntrul termenului general de 3 ani, calculat de la data decesului creditoarei G. (22.01.2015);

- reţinerea greşită a existenţei autorităţii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în litigiile anterioare (dosarele nr. x/2007, nr. y/2010 şi nr. 5933/215/2013), câtă vreme chestiunii litigioase pendinte nu i s-a dat o dezlegare în respectivele procese şi nici nu există identitate de părţi şi cauză în raport cu procesul de faţă;

- încălcarea dispoziţiilor legale în materia interpretării convenţiilor, prin reţinerea greşită a argumentului potrivit cu care, prin lărgirea sferei obligaţiei de întreţinere la toate pomenirile şi ritualurile ulterioare, s-ar adăuga nepermis la dispozitivul hotărârii judecătoreşti de transformare în bani a obligaţiei de întreţinere în natură;

- validarea greşită a concluziei că nu sunt întrunite în cauză condiţiile răspunderii civile contractuale pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiei debitorilor întreţinerii şi nici cele ale răspunderii delictuale sub motiv că nicio conduită sau faptă ilicită a pârâţilor nu a putut fi apreciată ca intrând în sfera noţiunii de faptă ilicită sau abuz de drept ori contravenind bunelor moravuri.

Cu titlu preliminar, sub aspectele care interesează examinarea motivelor de recurs, Înalta Curte are a observa că demersul judiciar astfel cum a fost configurat prin elementele cererii de chemare în judecată, precizată ulterior, a supus judecăţii instanţelor de fond acţiunea în rezoluţiunea contractului de întreţinere nr. x/1998 cu repunerea părţilor în situaţia anterioară, răspunderea contractuală pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale, în temeiul art. 1350 din C. civ., şi răspunderea delictuală pentru nerespectarea regulilor de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune, în temeiul art. 1349 din C. civ.

Contractul de întreţinere autentificat sub nr. x/31.03.1998 la BNP E. a fost încheiat între creditorii întreţinuţi F. şi G., pe de o parte, şi debitorii întreţinători C. şi D., pe de altă parte, prin care cei dintâi au transmis celor din urmă dreptul de proprietate asupra imobilului teren şi construcţii, situat în mun. Craiova, str. x, şi dreptul de concesiune asupra unui loc de veci cu 2 morminte, situat în Cimitirul Sineasca din Craiova, în schimbul întreţinerii până la sfârşitul vieţii cu toate cele necesare traiului zilnic şi al înmormântării potrivit datinilor şi obiceiurilor creştineşti, înstrăinătorii rezervându-şi dreptul de uzufruct viager.

Creditorii obligaţiei de întreţinere, F. şi G., au decedat la data de 14.09.2006, respectiv data de 22.01.2015.

Acţiunea în rezoluţiune pendinte a fost introdusă de reclamanţi la data de 20.01.2017, în calitate de moştenitori ai creditorilor obligaţiei de întreţinere, în contradictoriu cu debitorii obligaţiei de întreţinere, pârâţii C. şi D., şi este precedată de alte patru procese declanşate în mod succesiv de către creditorii/creditoarea obligaţiei de întreţinere, a căror finalitate urmărită a fost desfiinţarea retroactivă a contractului de întreţinere antereferit.

Astfel, primul litigiu a format obiectul dosarului nr. x/2005 al Judecătoriei Craiova (dosar nr. x/2006 al Tribunalului Dolj, respectiv dosarul nr. x/2006 al Curţii de Apel Craiova) şi a avut ca obiect acţiunea în rezoluţiunea contractului de întreţinere formulată de reclamanţii creditori F. şi G. în contradictoriu cu pârâţii debitori C. şi D., proces în cadrul căruia a fost formulată cerere reconvenţională pentru transformarea în bani a obligaţiei de întreţinere, motivat de refuzul nejustificat al creditorilor de a primi întreţinerea.

Procesul a fost soluţionat prin decizia civilă nr. 996/19.06.2006 a Tribunalului Dolj, secţia civilă, irevocabilă prin decizia civilă nr. 3357/12.12.2006 a Curţii de Apel Craiova, secţia civilă, în sensul respingerii ca neîntemeiate a acţiunii în rezoluţiune şi al admiterii cererii reconvenţionale, cu consecinţa transformării în echivalent bănesc a obligaţiei de întreţinere stabilită prin contractul de întreţinere autentic nr. x/1998, în cuantum de 300 RON lunar (3.000.000 RON ROL lunar) în favoarea fiecărui reclamant-creditor, până la sfârşitul vieţii, iar la deces să suporte cheltuielile de înmormântare, potrivit datinilor şi obiceiurilor creştineşti.

Cel de-al doilea litigiu, înregistrat la data de 24.01.2007 (dosarul nr. x/2007 al Judecătoriei Craiova) a avut ca obiect acţiunea în rezoluţiunea contractului de întreţinere şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, formulată de reclamanta creditoare G. în contradictoriu cu pârâţii C. şi D., soluţionată irevocabil în sensul respingerii, prin decizia civilă nr. 859/21.10.2008 a Curţii de Apel Craiova, secţia civilă.

Cel de-al treilea litigiu (dosarul nr. x/2010 al Judecătoriei Craiova) a avut ca obiect acţiunea în rezoluţiunea contractului de întreţinere formulată de reclamanta creditoare G. în contradictoriu cu pârâţii debitori C. şi D., pentru neexecutarea culpabilă de către pârâţi a obligaţiilor contractuale în perioadele 24.01.2007 - 17.11.2008 şi 19.10.2009 - 3.05.2010, soluţionată irevocabil, de asemenea în sensul respingerii, prin decizia civilă nr. 2577/12.12.2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

În fine, cel de-al patrulea litigiu, înregistrat la data de 14.02.2013 (dosarul nr. x/2013 al Judecătoriei Craiova), a avut ca obiect acţiunea în rezoluţiunea contractului de întreţinere şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, formulată de reclamanta creditoare G. în contradictoriu cu pârâţii C. şi D., pentru neexecutarea culpabilă de către pârâţi a obligaţiilor contractuale în perioada 14.09.2006 - 14.02.2013, soluţionată irevocabil în sensul respingerii, prin decizia civilă nr. 385/R/11.10.2016 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă.

Luând în examinare criticile de nelegalitate subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că sunt nefondate.

Astfel, contractul de întreţinere a fost încheiat în anul 1998, iar transformarea în bani a obligaţiei de întreţinere s-a realizat pe cale judiciară, în baza deciziei civile nr. 996/2006 (irevocabilă la data de 12.12.2006), la cererea debitorilor obligaţiei (pârâţi în cauza de faţă), pentru refuzul nejustificat al creditorilor (autorii reclamanţilor) de a primi întreţinerea.

În consecinţă, legea aplicabilă efectelor contractului de întreţinere, în planul raporturilor de drept substanţial, este C. civ. din 1864, în vigoare la data încheierii actului juridic, potrivit principiilor neretroactivităţii legii civile şi al ultraactivităţii legii vechi ca excepţie de la aplicarea imediată a legii civile noi, consacrate de art. 1 din C. civ. din 1864, art. 6 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 287/2019 privind C. civ. şi art. 3 şi 102 din Legea de punere în aplicare nr. 71/2011.

Aşadar, statuând asupra legii aplicabile efectelor contractului în discuţie, în sensul reţinerii incidenţei normelor de drept comun din vechea reglementare civilă, instanţele de fond şi de apel au rezolvat corect conflictul de drept intertemporal. Mai mult decât atât, în mod judicios a observat instanţa de apel faptul că problematica legii civile aplicabile acţiunii în rezoluţiunea contractului de întreţinere a fost tranşată jurisdicţional în litigiul imediat anterior (dosarul nr. x/2013), în care demersul în vederea desfiinţării retroactive a contractului şi repunerii părţilor în situaţia anterioară, pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiei de întreţinere, a fost plasat, din unghiul criteriului temporal, în domeniul de acţiune a C. civ. din 1864 (art. 1020-1021).

Ca atare, este vădit nefondată critica recurenţilor axată pe ideea incidenţei în speţă a excepţiei reglementate de art. 6 alin. (6) din noul C. civ., potrivit cu care legea nouă se aplică şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării sale în vigoare, derivate din raporturile de proprietate.

Aceasta întrucât, este de domeniul evidenţei faptul că nu e îndeplinită ipoteza normei în discuţie, câtă vreme litigiul pendinte este grefat pe raporturi juridice contractuale, iar nu pe raporturi de proprietate.

Este locul a aminti că acest tip de contract a fost reglementat ca element de noutate în C. civ. din 2009; în vechea reglementare civilă, configuraţia contractului de întreţinere, din perspectiva caracterelor judiciare, a fost cea a unui contract nenumit, cu titlu oneros, aleatoriu, sinalagmatic şi translativ de proprietate, în cadrul căruia prestarea întreţinerii constituie o obligaţie de a face, creanţa de întreţinere este esenţialmente personală, iar în caz de pluralitate de părţi obligaţia de întreţinere este una indivizibilă (activ şi pasiv). Doctrinar, acesta era definit drept contractul prin care una dintre părţi înstrăinează un bun sau plăteşte o sumă de bani (capital), iar cealaltă parte se obligă să-i asigure întreţinerea în natură (de regulă, hrană, îmbrăcăminte, îngriji medicale etc.) pe timpul cât va trăi, iar după moarte s-o înmormânteze.

În mod consecvent, în doctrina şi jurisprudenţa dezvoltate sub imperiul C. civ. din 1864, s-a admis ca excepţie de la regula executării în natură a obligaţiei de întreţinere posibilitatea transformării pe cale amiabilă sau pe cale judiciară a obligaţiei de întreţinere într-o obligaţie bănească, dacă apar situaţii când, dependent sau independent de voinţa părţilor, executarea în natură devine imposibilă.

Este şi cazul transformării pe cale judiciară, la sesizarea debitorului obligaţiei de întreţinere, care e ţinut să facă dovada faptului că, în mod culpabil, fără temei, creditorul refuză să primească întreţinerea. Ca urmare a admiterii unui atare demers judiciar, debitorul este obligat să plătească, sub forma unor prestaţii periodice, o sumă de bani cu titlu de despăgubiri echivalente, al cărei cuantum se stabileşte în funcţie de nivelul real al necesităţilor de întreţinere ale creditorului şi care poate fi modificat la cererea părţii interesate în raport cu evoluţiile ulterioare.

Raportând aceste consideraţii cu valoare generală la circumstanţele factuale concrete ale litigiului pendinte, Înalta Curte are a observa, similar instanţei de apel, faptul că prin hotărâre judecătorească irevocabilă (decizia civilă nr. 996/2006 a Tribunalului Dolj), la cererea pârâţilor debitori, s-a dispus "transformarea în echivalent bănesc a obligaţiei de întreţinere stabilită prin contractul de întreţinere autentificat sub nr. x/31 martie 1998, în cuantum de 3.000.000 RON vechi lunar, în favoarea fiecărui reclamant-creditor, până la sfârşitul vieţii, iar la deces, să suporte cheltuielile de înmormântare, potrivit datinilor şi obiceiurilor creştineşti".

Contrar susţinerilor recurenţilor, este deplin legală deducţia instanţei de apel care a reţinut că nu mai subzistă starea de indivizibilitate activă a obligaţiei de întreţinere întrucât, în urma transformării pe cale judiciară a acestei obligaţii, prin hotărâre judecătorească caracterizată de atributul puterii de lucru judecat, a fost stabilită în sarcina pârâţilor debitori o obligaţie divizibilă, conjunctă, aceleaşi caractere juridice prezentând, în mod corelativ, şi creanţa autorilor reclamanţilor (creditori ai obligaţiei de întreţinere), cu efect extinctiv în caz de deces al unuia dintre aceştia.

În cadrul raţionamentului juridic astfel expus, instanţa de apel a reţinut corect efectul de lucru judecat al chestiunii litigioase vizând pretinsul caracter indivizibil activ al obligaţiei de întreţinere, tranşată irevocabil în dosarul nr. x/2013 prin decizia civilă nr. 150/2016 a Tribunalului Covasna, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 385/R/2016 a Curţii de Apel Braşov.

Prezintă relevanţă, sub aspectul în discuţie, următoarele considerente care au fundamentat în mod necesar soluţia de respingere a acţiunii în rezoluţiune:

"Or, urmare a acestor hotărâri judecătoreşti, obligaţia de plată în natură a intimaţilor ce rezultă din contractul de întreţinere amintit a fost transformată într-o obligaţie de a da o sumă de bani fiecărui creditor, respectiv fiecăruia dintre soţii Drăghici în cuantum de 300 RON, lunar până la deces. Astfel, prin această hotărâre judecătorească, deşi nu a avut loc o novaţie, totuşi instanţa a transformat o obligaţie de întreţinere indivizibilă într-o obligaţie de întreţinere divizibilă, prin stabilirea pentru fiecare creditor a unei sume de bani lunare până la decesul beneficiarului".

Astfel fiind, odată tranşat jurisdicţional tipul de raport obligaţional activ, în sensul statuării că există o obligaţie divizibilă, iar nu indivizibilă, nu mai poate fi repusă în discuţie indivizibilitatea obligaţiei de întreţinere în privinţa creditorilor, întrucât se opune efectul pozitiv al lucrului judecat definitiv în procesul anterior, care asigură stabilitatea şi securitatea raporturilor juridice.

Drept urmare, nu poate fi primită construcţia argumentativă propusă de recurenţi, axată pe caracterul indivizibil al obligaţiei de întreţinere, care, în opinia acestora, ar fi continuat să subziste şi după transformarea judiciară în echivalent bănesc.

Fără temei juridic este şi susţinerea recurenţilor potrivit cu care plata prestaţiei băneşti lunare către soţia supravieţuitoare, creditoarea G., şi a cheltuielilor de înmormântare pentru defunctul soţ, creditorul F., nu ar valora îndeplinirea obligaţiei de întreţinere, de vreme ce divizibilitatea obligaţiei a fost tranşată cu efect de lucru judecat, astfel că prestarea întreţinerii este susceptibilă de executare parţială.

Cu referire la critica recurenţilor prin care se susţine că au fost nesocotite dispoziţiile legale în materia interpretării convenţiilor, deoarece sfera obligaţiei de înmormântare include şi toate pomenirile şi ritualurile ulterioare prin raportare la regulile creştin-ortodoxe, Înalta Curte reţine că, în mod corect şi făcând abstracţie de disponibilitatea pârâţilor debitori de a suporta toate cheltuielile ce le vor fi notificate de către reclamanţi, instanţa de apel a stabilit întinderea acestei obligaţii exclusiv la obiceiurile creştineşti pe care le presupune înmormântarea în sine.

Executarea obligaţiei de înmormântare, astfel cum a fost asumată contractual ("iar la deces să ne înmormânteze potrivit datinilor şi obiceiurilor creştineşti") şi ulterior înlocuită judiciar prin prestaţie în echivalent bănesc ("să suporte cheltuielile de înmormântare, potrivit datinilor şi obiceiurilor creştineşti") nu poate fi extinsă la toate pomenirile (parastasele) şi ritualurile ulterioare în modalitatea afirmată de recurenţi, întrucât s-ar înfrânge, deopotrivă, principiul forţei obligatorii a actului juridic civil consacrat de art. 969 din C. civ. din 1864 şi efectul pozitiv al lucrului judecat ataşat deciziei civile nr. 996/2006.

De altfel, în componenta care vizează obligaţia de înmormântare, asigurarea pomenirilor (parastaselor) ulterioare poate fi asimilată cel mult unei obligaţii civile de natura, iar nu de esenţa, obligaţiei de întreţinere, iar în circumstanţele factuale concrete ale cauzei, anterior expuse, neexecutarea imputată pârâţilor debitori intră în sfera obligaţiilor morale, astfel că nu poate fi la adăpostul protecţiei juridice garantate de regimul obligaţiilor juridice.

Critica recurenţilor adusă modului de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune în rezoluţiune este, de asemenea, nefondată.

De necontestat, contractul de întreţinere este un contract cu executare succesivă în timp în privinţa obligaţiei de a asigura întreţinere, care trebuie executată zi de zi, pe toată durata vieţii creditorului întreţinerii, iar acţiunea în rezoluţiunea contractului pentru neexecutare are caracter patrimonial, astfel că dreptul la acţiune se transmite moştenitorilor, care îl pot însă exercita în cadrul termenului general de prescripţie de 3 ani.

Drept urmare, este legal raţionamentul instanţei de apel care a validat soluţia de respingere a acţiunii ca fiind prescrisă pentru perioada 4.02.2013 - 14.02.2014, reţinând judicios regula specială în materia prestaţiilor succesive (reglementată deopotrivă în art. 12 din Decretul nr. 167/1958, cât şi în art. 2526 teza I din noul C. civ.), potrivit cu care curge un termen de prescripţie distinct pentru fiecare prestaţie de la data la care revine exigibilă.

Celelalte critici din memoriul de recurs întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. (8) din C. proc. civ., prin care recurenţii sunt nemulţumiţi de validarea de către instanţa de apel a concluziei instanţei de fond potrivit cu care nu sunt întrunite în cauză condiţiile antrenării răspunderii civile contractuale ori delictuale, au fost invocate pur formal, câtă vreme nu sunt aduse în discuţie argumente punctuale de nelegalitate prin care să se arate în ce au constat greşelile de judecată săvârşite de instanţa de apel. Ca atare, simpla afirmaţie în sens contrar nu atrage obligaţia instanţei de recurs de analiză şi de răspuns asupra acestora, întrucât aparenţa de motivare a recursului nu poate fi privită ca un recurs motivat.

Cu referire la criticile recurenţilor prin care se invocă reţinerea greşită a autorităţii de lucru judecat, subsumabile motivelor de casare prevăzute de art. 488 pct. (5) şi (7) din C. proc. civ., Înalta Curte reţine caracterul vădit nefondat.

Aceasta întrucât, în funcţiunea extinctivă, negativă, autoritatea de lucru judecat este supusă condiţiei identităţii de elemente, iar în speţă este îndeplinită inclusiv identitatea de părţi şi cauză pentru prestaţiile anterioare datei de 4.02.2013, în raport cu hotărârile judecătoreşti irevocabile pronunţate în dosarele nr. x/2007, nr. y/2010 şi nr. 5933/215/2013. Recurenţii ignoră faptul că efectul de lucru judecat îi vizează în calitatea acestora de succesori ai autoarei creditoare G., parte litigantă în litigiile anterioare, şi că precedentele acţiuni în rezoluţiune au fost fundamentate pe aceeaşi pretinsă neexecutare culpabilă a obligaţiei de întreţinere.

Pe de altă parte, din perspectiva funcţiunii pozitive a autorităţii de lucru judecat, în mod legal a fost observată şi integrată în raţionamentul juridic al instanţei de apel tranşarea definitivă, pentru perioada de referinţă, a chestiunii litigioase referitoare la caracterul nefondat al pretinsei neexecutări culpabile imputate pârâţilor debitori.

În strânsă legătură cu analiza motivelor de nelegalitate evocate anterior, Înalta Curte apreciază că sunt, de asemenea, nefondate şi criticile vizând nemotivarea hotărârii curţii de apel, subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.

În cauză, ca instanţă de prim control judiciar, curtea de apel era ţinută a verifica, potrivit art. 479 din C. proc. civ., în limitele cererilor de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă şi, în consecinţă, a realiza un examen propriu al criticilor şi apărărilor părţilor, precum şi al tuturor elementelor esenţiale ce i-au fost supuse verificării.

Or, aşa cum rezultă cu forţa evidenţei din considerentele expuse în cele ce preced, Înalta Curte constată, contrar susţinerilor recurenţilor, faptul că decizia curţii de apel respectă exigenţele referitoare la claritatea, precizia şi consecvenţa motivării, cuprinzând un răspuns specific şi explicit la motivele de apel, astfel că instanţa de recurs a putut realiza controlul de legalitate cu care a fost învestită.

Reamintind considerentul de principiu potrivit cu care motivarea unei hotărâri judecătoreşti nu poate avea semnificaţia unui răspuns exhaustiv la toate argumentele părţii care sprijină o critică din apel, Înalta Curte are în vedere că, în cauză, curtea de apel a răspuns şi motivelor de apel invocate cu privire la soluţia de respingere ca nefondate a restului pretenţiilor afirmate (altele decât cele asupra cărora s-a reţinut autoritatea de lucru judecat şi prescripţia extinctivă).

Astfel, în cadrul unui raţionament detaliat, logic şi convingător, s-a argumentat că instanţa de fond a stabilit judicios situaţia de fapt, analizând temeinic materialul probator (relevanţă prezentând înscrisurile ce constată ofertele de plată urmate de consemnaţiune) coroborat cu nedovedirea de către reclamanţi a faptului pozitiv al aducerii la cunoştinţa pârâţilor a cuantumului cheltuielilor de înmormântare anterior declanşării prezentului demers judiciar, şi a aplicat în mod corect dispoziţiile legale în materie contractuală, concluzia silogismului judiciar fiind în sensul neverificării condiţiilor prevăzute de art. 1020-1021 din C. civ. din 1864, cu referire la pretinsa neexecutare culpabilă a obligaţiilor asumate contractual şi ulterior transformate judiciar în modalitatea mai sus arătată, context în care şi afirmata exercitare abuzivă de către pârâţi a drepturilor subiective civile este lipsită de temeinicie.

Tot astfel, instanţa de apel a confirmat, în baza propriei analize, constatarea judecătorului fondului, în sensul că nu sunt îndeplinite nici condiţiile răspunderii civile delictuale, câtă vreme niciuneia dintre faptele imputate pârâţilor nu li se poate atribui caracter ilicit, ele semnificând doar simpla manifestare a exerciţiului drepturilor subiective civile ale acestora, în limitele recunoscute de lege şi fără intenţia de a vătăma pe reclamanţi sau pe autorii lor (fiind evocate, cu titlu de exemplu, hotărârile judecătoreşti din alte procese purtate între părţi). Din această perspectivă, în mod judicios a subliniat instanţa de apel că, fiind titulari ai dreptului de proprietate asupra imobilului transferat în schimbul întreţinerii - nedesfiinţat ci, dimpotrivă, confirmat jurisdicţional - şi exercitându-şi cu bună credinţă drepturile şi obligaţiile civile şi procesuale, nicio conduită ori demers juridic al pârâţilor nu poate fi apreciat ca intrând în sfera noţiunii de faptă ilicită, de abuz de drept civil sau procesual, ori contravenind bunelor moravuri.

Luând în examinare criticile de nelegalitate subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. (5) din C. proc. civ., Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acestora.

Astfel, sub un prim aspect criticat, recurenţii au susţinut că au fost încălcate regulile devoluţiunii apelului, prin neexaminarea în mod real a criticilor formulate în cuprinsul dosarul Curţii de Apel Craiova şi luarea în considerare doar a apărărilor din întâmpinarea părţii adverse.

În realitate, motivele de apel sunt expuse în cererea depusă la dosarul menţionat, iar filele enunţate în memoriul de recurs nu consemnează critici de nelegalitate ori netemeinicie invocate de reclamanţii apelanţi, ci reprezintă doar fragmente din hotărâri judecătoreşti depuse cu titlu de înscrisuri doveditoare sau din acte de procedură emanând de la partea adversă, depuse în diferite etape al procesului pendinte, astfel că apare lipsită de orice temei susţinerea potrivit cu care nu a fost examinată în mod concret şi efectiv vreo critică expresă sau implicită cuprinsă în cererile de apel.

Nu poate fi primită nici pretinsa necercetate a falsului denunţat în legătură cu întâmpinarea din apel, întrucât, pe de o parte, un atare act de procedură întocmit de partea adversă are un scop şi o fizionomie procesuală bine definite în ansamblul regulilor de judecată, neintrând în domeniul de reglementare al procedurii falsului, prevăzută de art. 304-308 din C. proc. civ., iar, pe de altă parte, înşişi apelanţii reclamanţi au lămurit acest aspect la termenul de judecată din 9.02.2021, în sensul că l-au calificat drept apărare de fond, iar nu solicitare de cercetare a falsului.

Critica privind încălcarea regulilor de procedură în materie de interogatoriu este, de asemenea, nefondată.

Aceasta întrucât, modalitatea de încuviinţare şi administrare a acestui mijloc de probă a fost adaptată la regulile de judecată, speciale şi derogatorii, aplicate în perioada stării de alertă, generată de contextul pandemiei de Covid-19, modalitate discutată în şedinţa publică de la termenul din 19.01.2021, cu respectarea garanţiilor procesuale privind contradictorialitatea şi dreptul la apărare, şi agreată fără nicio rezervă de apelanta reclamată care a arătat că "este de acord cu această procedură, aceasta fiind în opinia sa corectă", aspect consemnat în încheierea de şedinţă.

Cât priveşte aprecierea forţei probante a mijlocului de probă, instanţa de apel a respectat prevederile art. 264 din C. proc. civ., prin evaluarea în cadrul ansamblului materialului probatoriu, criticile recurenţilor aducând în discuţie, în realitate, forţa probantă concretă atribuită mijlocului de probă, aspect care intră în câmpul verificărilor de temeinicie şi iese, în consecinţă, din sfera controlului de legalitate permis instanţei de recurs.

Nu poate fi primită nici critica prin care se susţine încălcarea art. 248 din C. proc. civ. prin omisiunea soluţionării unor excepţii procesuale, întrucât aspectele invocate privesc apărări de fond sau pretinse nulităţi ale actului jurisdicţional, premergător sau final, supuse controlului judiciar în calea de atac a apelului, care au fost în mod firesc analizate şi au primit răspuns în cuprinsul deciziei instanţei de apel.

Critica privind încălcarea principiilor contradictorialităţii şi rolului judecătorului în aflarea adevărului, în legătură cu obligarea reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată aferente fondului şi apelului, tinde în realitate la cenzurarea cuantumului pretins disproporţionat al onorariului de avocat, aspect care prezintă valenţele unui veritabil control de temeinicie, incompatibil cu scopul recursului reglementat de art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., fiind aplicabilă în această privinţă dezlegarea obligatorie dată de instanţa supremă prin decizia RIL nr. 3/2020.

Sub un ultim aspect criticat, Înalta Curte reţine caracterul vădit nefondat al motivului de recurs circumscris omisiunii instanţei de apel de a examina criticile din apel aduse sancţiunii amenzii judiciare aplicate reclamanţilor de către judecătorul fondului.

Contrar susţinerilor recurenţilor, instanţa de apel a analizat şi tranşat chestiunea în discuţie, conformându-se întocmai la statuarea obligatorie dată de instanţa supremă prin decizia RIL nr. 12/2020, prin care s-a stabilit că partea în sarcina căreia s-a stabilit amenda judiciară prevăzută de art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) din C. proc. civ. poate formula critici care vizează amendarea sa numai pe calea cererii de reexaminare, neputând supune aceste critici controlului judiciar prin intermediul apelului sau recursului.

În concluzie, sunt nefondate toate motivele de recurs.

II.2. Asupra legalităţii încheierii din 11 mai 2011

Recursul reclamanţilor a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.. Prin criticile concrete de nelegalitate, recurenţii au invocat, în esenţă: încălcarea dispoziţiilor art. 442 şi 445 din C. proc. civ. întrucât cererea formulată constituie singura cale pentru remedierea inadvertenţelor semnalate; lipsa motivării şi motivarea contradictorie în raport cu dispozitivul deciziei civile nr. 72/2021; încălcarea principiului forţei obligatorii a contractului, precum şi a art. 1128 din C. civ. din 1864 referitor la novaţie; reţinerea greşită a lipsei de interes şi a inadmisibilităţii cererii de îndreptare hotărâre.

Criticile sunt nefondate.

Astfel, prin încheierea din 11.05.2021, ce formează obiect al recursului pendinte, a fost respinsă cererea de îndreptare a erorilor materiale strecurare în încheierea de dezbateri din 9.02.2021 şi decizia civilă nr. 27/23.02.2021, ambele pronunţate de Curtea de Apel Timişoara în dosarul de faţă, cu motivarea că susţinerile reclamanţilor apelanţi sunt fie lipsite de interes, fie inadmisibile în raport cu mijlocul procesual accesat.

Este îndeobşte cunoscut faptul că intră în domeniul de reglementare al art. 442 din C. proc. civ. erorile materiale susceptibile de a fi corectate în procedura îndreptării hotărârii judecătoreşti, nu însă şi greşelile de judecată, care nu pot fi remediate decât prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege.

Asemenea oricărei cereri în justiţie, cererea de îndreptare este pusă la îndemâna părţii care justifică un interes, ce întruneşte cerinţele legale prevăzute de art. 33 din C. proc. civ.

În speţă, într-o manieră de argumentare punctuală şi minuţioasă, în baza unui raţionament juridic corect, clar, logic şi convingător, curtea de apel a analizat fiecare pretinsă neregularitate procedurală susceptibilă, în opinia recurenţilor, de a fi valorificată şi corectată în procedura îndreptării hotărârii judecătoreşti, concluzionând în sensul că demersul acestora nu poate fi primit.

Astfel, în mod corect a observat curtea de apel aspectul că susţinerile formulate se circumscriu îndeosebi unor nuanţe de exprimare, neavând nicidecum valenţele unor veritabile greşeli materiale apte a fi remediate în procedura prevăzută de art. 442.

Mai mult decât atât, rezultă cu forţa evidenţei lipsa oricărei vătămări procesuale suferite de reclamanţi ca urmare a respectivelor consemnări din cuprinsul actului jurisdicţional, vizate de criticile formulate.

Pe de altă parte, este neîndoielnic faptul că excedează câmpului de aplicabilitate a procedurii de îndreptare, fiind în chip limpede inadmisibil, demersul reclamanţilor prin care se tinde fie la înlocuirea unor raţionamente juridice care au fundamentat soluţia nefavorabilă din apel, fie la completarea ori lămurirea acesteia.

Prin urmare, sunt nefondate toate criticile formulate.

II.3. Asupra legalităţii deciziei nr. 72 din 11 mai 2021

Recursul reclamanţilor a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., prin criticile concrete de nelegalitate invocându-se, în esenţă, că, pe de o parte, au fost încălcate principiile privind dreptul la apărare, disponibilitatea, contradictorialitatea şi oralitatea, întrucât cererea de completare hotărâre a fost soluţionată la primul termen de judecată, fără să fi fost puse în discuţie cele şase cereri incidentale formulate în apel şi asupra cărora curtea de apel a omis să se pronunţe, iar, pe de altă parte, motivarea hotărârii este vagă şi neclară, ceea ce echivalează cu lipsa motivării.

Celelalte motive invocate în cererea de recurs reiterează parte din criticile de nelegalitate aduse deciziei nr. 27/23.02.2021 a Curţii de Apel Timişoara, examinate deja în cele ce preced.

Luând în analiză criticile de nelegalitate formulate prin prezentul recurs, încadrabile în motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 5 şi 6 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acestora.

Astfel, prin decizia civilă nr. 72/11.05.2021, s-a respins cererea de completare a deciziei civile nr. 27/23.02.2021 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. x/2017, formulată de apelanţii reclamanţi.

În motivare s-a reţinut, în esenţă, că nu se încadrează în domeniul de aplicare al art. 444 din C. proc. civ. pretinsa nepronunţare de către instanţa de apel asupra unor excepţii procesuale, de procedură sau de fond, ori asupra unor cereri de îndreptare, întrucât nu sunt cereri incidentale în accepţiunea art. 30, şi, în egală, nici asupra unor critici de nelegalitate ori de netemeinicie aduse actului jurisdicţional apelat, deoarece criticile vizând sentinţa apelată au făcut obiectul analizei pe fondul apelului, iar pentru eventuale nemulţumiri, apelanţii reclamanţi au la îndemână calea de atac a recursului.

Cu referire la criticile vizând încălcarea unor principii fundamentale ale procesului civil, precum dreptul la apărare, disponibilitatea, contradictorialitatea şi oralitatea, consacrate de art. 9, 13, 14 şi 15 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, într-adevăr, cererea de completare hotărâre s-a soluţionat în lipsa părţilor, la primul termen de judecată din 11.05.2021, însă în condiţiile în care părţile erau legal citate şi nu s-au înfăţişat, iar apelanţii reclamanţi au solicitat judecata în lipsă.

Este în mod consecvent admis în plan doctrinar şi jurisprudenţial argumentul că principiul contradictorialităţii - garanţie a respectării dreptului la apărare şi a dreptului la un proces echitabil - nu impune necesitatea ca partea să îşi fi exprimat efectiv opinia, fiind suficient să i se fi conferit această posibilitate.

Pe de altă parte, oralitatea dezbaterilor este în mod firesc exclusă în situaţia în care niciuna dintre părţi nu se prezintă şi este cerută judecata în lipsă, precum în cazul de faţă, când soluţionarea pricinii a avut loc, evident, pe baza actelor depuse de părţi la dosar.

Efectivitatea acestor garanţii procesuale a fost respectată de către instanţa de apel, atâta timp cât părţile au fost legal citate, chiar dacă niciuna dintre ele nu s-a prezentat, însă au cerut judecarea cauzei în lipsă, în condiţiile art. 411 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ.

În acelaşi sens este şi jurisprudenţa instanţei de contencios european al drepturilor omului, dezvoltată pe marginea dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, din perspectiva exigenţelor cerute procedurii de judecată pentru a fi reţinută respectarea contradictorialităţi, principiu care implică posibilitatea părţii de a lua cunoştinţă şi de a reacţiona faţă de documente/observaţii depuse de partea adversă sau de terţi, ori faţă de noi argumente sau motive invocate din oficiu de judecător (cu titlu de exemplu, cauzele Forum Maritime S.A. c. României, Ernst şi alţii c. Belgiei, M.S. c. Finlandei).

Prin urmare, criticile circumscrise primului motiv de recurs, prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., sunt nefondate.

Cu referire la cel de-al doilea motiv de recurs, prevăzut de art. 488 pct. 6, Înalta Curte reţine, contrar susţinerilor recurenţilor, faptul că motivarea deciziei răspunde atât exigenţelor prescrise de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., cât şi principiilor jurisprudenţiale dezvoltate pe marginea dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenţie, fiind realizată o examinare punctuală, concretă şi efectivă, a tuturor elementelor esenţiale supuse verificării, cu răspunsuri specifice şi explicite la fiecare motiv care fundamentează cererea de completare, expuse în rezumat în cele ce preced, ceea ce a permis efectuarea controlului de legalitate cu care a fost învestită instanţa de recurs.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că hotărârile recurate au fost pronunţate cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge recursurile declarate de reclamanţi, ca nefondate.

Reţinând culpa procesuală a recurenţilor-reclamanţi şi dispoziţiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., se va dispune obligarea acestora la plata către intimatul-pârât a cheltuielilor de judecată în sumă de 5159,97 RON reprezentând onorariu de avocat în cuantum de 4760 RON şi cheltuieli de deplasare în valoare de 399,97 RON, constatându-se caracterul real, necesar şi rezonabil al cuantumului cheltuielilor, în baza chitanţelor şi bonului fiscal depuse la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii B. şi A., împotriva deciziei civile nr. 27 din data de 23 februarie 2021, a încheierii din data de 11 mai 2021 şi a deciziei civile nr. 72 din 11 mai 2021, toate pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2017.

Obligă recurenţii-reclamanţi la plata sumei de 5159,97 lei‚ cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul-pârât C..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 mai 2022.