Limits of civil tort liability for allegedly defamatory statements made in exercising the right of defense in prior custody litigation

Şedinţa publică din data de 18 mai 2022

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, la data de 03.05.2019, sub numărul x/2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., să se constate că pârâta i-a produs un prejudiciu prestigiului, demnităţii, onoarei, reputaţiei profesionale ale, să se constate caracterul ilicit al faptelor imputate pârâtei, să fie obligată pârâta, raportat la capetele 1 şi 2 ale cererii de chemare în judecată, la plata unor daune în suma de 100.000 euro şi, pe cale de consecinţă, să se dispună obligarea pârâtei să îşi schimbe numele de familie, respectiv C., pe cale administrativă, precum şi să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Pârâta a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat să se constate că reclamantul-pârât săvârşeşte un abuz de drept în cauză aducând-i prejudicii de imagine, prejudicii asupra demnităţii şi onoarei, prezenta acţiune fiind promovată doar în scop de şicanare şi probabil tot pentru că reclamantul-pârât este afectat de divorţ.

Totodată, a solicitat obligarea reclamantului-pârât să îi plătească daune morale de 1 euro ca urmare a încălcării dreptului la imagine, onoare, demnitate şi probitate morală şi profesională, satisfacţia acesteia echitabilă neconstând în sumele de bani pe care le-ar putea cerere de la reclamantul-pârât, ci prin faptul recunoaşterii calităţii acesteia de victimă a reclamantului-pârât şi stoparea prejudicierii imaginii, onoarei şi demnităţii pe viitor.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de Tribunalul Ilfov, secţia civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 3884 din 18 decembrie 2020, Tribunalul Ilfov, secţia civilă a respins, ca neîntemeiate, atât cererea formulată de reclamantul-pârât A., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă B., cât şi cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă în contradictoriu cu reclamantul-pârât.

3. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Prin decizia civilă nr. 815 A din 25 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A..

4. Recursul exercitat în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 815 A din 25 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat recurs reclamantul A..

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

În motivare a arătat, în esenţă, că decizia atacată este dată cu încălcarea normelor de drept material incidente, respectiv a art. 10, art. 14, art. 15, art. 58, art. 72, art. 73, art. 252, art. 253, art. 1349, art. 1357 C. civ., art. 254 C. proc. civ., art. 21 din Constituţie, a art. 6 (1) din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului şi art. 4 alin. (2) lit. m) din O.G. nr. 41/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentul a susţinut o greşită respingere de către instanţa de apel a criticilor privind respingerea capetelor de cerere care au ca obiect atragerea răspunderii civile delictuale ca urmare a încălcării drepturilor personalităţii, reţinând că, în contextul în care au fost făcute afirmaţiile (pe parcursul soluţionării litigiilor civile), lipsa publicităţii acestora şi scopul pârâtei, respectiv exercitarea dreptului la apărare şi a drepturile părinteşti în modalitate stabilită anterior, nu poate reţine caracterul de ilicit al acestor fapte.

Cu privire la acest aspect, arată că legea nu prevede ca, pentru a fi în ipoteza unei încălcări a dreptului la demnitate, trebuie ca fapta să fie adusă la cunoştinţa publicului, astfel că nu se poate reţine că acestuia nu i-a fost încălcat dreptul la demnitate deoarece cuvintele şi afirmaţiile jignitoare la adresa sa nu au fost aduse la cunoştinţa publică.

Învederează că, pe de o parte, dreptul la demnitate este intrinsec personalităţii umane, astfel că nu se poate susţine că nu a fost lezat prin acele acuzaţii defăimătoare doar pentru că şedinţa de judecată nu a fost publică iar, pe de altă parte, aceste jigniri şi ofense se regăsesc şi în dosarele nr. x/2017 şi nr. y/2017 ale Judecătoriei Buftea. De acestea au luat cunoştinţă avocaţii părţilor şi completurile de judecată ce au soluţionat cauzele.

De asemenea, consideră nu poate fi reţinut nici argumentul instanţei de apel conform căruia intimata-pârâtă şi-a exercitat dreptul la apărare, scopul acesteia fiind de a aduce la cunoştinţa instanţei modalitatea în care a perceput relaţia dintre tatăl copilului şi minor, în urma desfacerii căsătoriei, precum şi împrejurarea că subsemnatul am avut o anumită înţelegere cu intimata cu privire la modul de exercitare a drepturilor părinteşti, înţelegere care nu a mai fost respectată.

Cu referire la această critică arată că prevederile constituţionale stabilesc în mod expres prin art. 30 alin. (6) că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine, restrângerile care pot fi aduse dreptului la liberă exprimare având ca scop, pe de o parte, protejarea drepturilor personalităţii care aparţin altor persoane, iar, pe de altă parte, interesele superioare ale societăţii.

Totodată, recurentul apreciază că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

Referitor la aceste condiţii susţine că, în ceea ce priveşte fapta ilicită, existenţa acesteia rezultă din ruperea echilibrului între dreptul la liberă exprimare şi dreptul la viaţă privată, incluzând dreptul la propria imagine, dreptul la reputaţie si prestigiu profesional.

Arată că pârâta l-a umilit şi i-a subminat demnitatea făcând afirmaţii lipsite de o bază factuală, sens în care exercitarea dreptului la liberă exprimare garantat la nivel constituţional şi reiterat prin dispoziţiile art. 70 din C. civ., nu poate fi decât abuzivă, fiind incidente dispoziţiile art. 15 din C. civ., conform cărora niciun drept nu poate fi exercitat abuziv, în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil contrar bunei-credinţe.

În ceea ce priveşte condiţia prejudiciului, recurentul susţine că acesta este cert constând, pe de o parte, în faptul că minorul nu mai doreşte să aibă legături personale cu reclamantul, refuzând să îi vorbească din cauza acţiunilor denigratoare întreprinse de pârâtă iar, pe de altă parte, în faptul că aceste afirmaţii sunt apte să îi afecteze reputaţia şi viaţa privată.

Totodată, susţine că acuzaţiile care i-au fost aduse de către pârâtă sunt de natură a atrage represalii asupra acestuia şi de a determina excluderea din grupurile sociale pe care le frecventează sau chiar din cadrul corpului profesional din care face parte.

Cu privire la legătura de cauzalitate, arată că din însăşi săvârşirea faptei ilicite de către pârâtă, care şi-a exercitat în mod abuziv dreptul la liberă exprimare, lezând astfel dreptul reclamatului la demnitate şi reputaţie, rezultă în mod evident că şi a această condiţie este îndeplinită.

În continuare, consideră că este îndeplinită şi condiţia vinovăţiei care, în conformitate cu art. 16 alin. (2) din C. civ. îmbracă forma intenţiei directe, deoarece prin jignirile şi acuzaţiile aduse de pârâtă, aceasta a prevăzut rezultatul faptei sale ilicite şi a urmărit producerea lui prin adaptarea conduitei antisociale.

Prin ultima critică adusă deciziei recurate, recurentul reclamă greşita respingere de către instanţa de apel a criticilor privind capătul de cerere prin care a solicitat ca pârâta să fie obligată să-şi schimbe numele pe cale administrativă, reţinându-se, în opinia acestuia în mod greşit, că nu este întrunită niciuna dintre condiţiile prevăzute de lege pentru a se dispune schimbarea pe cale administrativă a numelui intimatei-parte şi că cererea se poate adresa serviciului public comunitar şi nu instanţei de judecată.

Se susţine că instanţa nu a motivat respingerea acestui capăt de cerere, limitându-se la a aprecia că motivele invocate de către recurent nu se circumscriu celor prevăzute în mod expres şi limitativ de lege, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 425 alin. (1) C. proc. civ.

În acest sens, recurentul arată că persoana căreia i-a fost lezat un drept, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 253 alin. (1) C. civ. poate cere oricând instanţei interzicerea săvârşirii faptei ilicite, dacă aceasta este iminentă; încetarea încălcării şi interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă, precum si constatarea caracterului ilicit al faptei săvârşite, dacă tulburarea pe care a produs-o subzistă, atunci când au fost încălcate ori ameninţate drepturi nepatrimoniale. Totodată, arată că în conformitate cu prevederile alin. (3) ale aceluiaşi articol, cel care a suferit o încălcare a unor asemenea drepturi poate cere instanţei să îl oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanţă spre a ajunge la restabilirea dreptului atins, cum sunt: obligarea autorului pe cheltuiala sa la publicarea hotărârii de condamnare si orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului cauzat.

Astfel, consideră că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea art. 2l din Constituţie privind accesul liber la justiţie, a art. 6 (1) din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului si reprezintă un fine de neprimire.

5. Apărările formulate în cauză.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare expres prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii instanţei de apel ca fiind legală, susţinând, în esenţă, că decizia atacată nu este rezultatul unei interpretări sau aplicări greşite a normelor de drept material, ci este rezultatul legal şi temeinic al raţionamentului şi convingerii instanţei bazat pe probele administrate în cauză.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 04 noiembrie 2021 şi a fost repartizat aleatoriu completului nr. 10 care, prin rezoluţia din data de 09 februarie 2022, a stabilit termen la data de 18 martie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în vederea soluţionării recursului.

La acest termen de judecată, Înalta Curte a soluţionat motivat excepţia nulităţii recursului invocată de intimata pârâtă şi a reţinut cauza în pronunţare asupra fondului recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Analizând recursul în raport cu actele şi lucrările dosarului, criticile şi apărările formulate şi cu prevederile art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu preliminar, se impune a se stabili că, în ceea ce priveşte concluziile la care a ajuns curtea de apel în evaluarea situaţiei de fapt, contestate pe parcursul motivării recursului, precum şi modul în care instanţa de apel a apreciat probatoriul administrat în cauză, acestea nu pot forma obiect de cenzură în recurs, faţă de actuala structură a căii extraordinare cu care a fost învestită prezenta instanţă, astfel cum este configurată în motivele de casare reglementate în art. 488 alin. (1) C. proc. civ., şi care permite numai examinarea criticilor de nelegalitate a hotărârii, nu şi a celor de netemeinicie.

Prin acţiunea dedusă judecăţii în cauză, reclamantul a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei pentru prejudiciul cauzat prin lezarea demnităţii şi onoarei, precum şi a reputaţiei acestuia prin săvârşirea de presupuse fapte ilicite constând în afirmaţii defăimătoare aduse prin apărările făcute pe parcursul soluţionării diferitelor litigii în care recurentul, împreună cu pârâta, fosta sa soţie, au fost părţi.

Totodată, reclamantul, în considerarea aceloraşi circumstanţe factuale a solicitat obligarea pârâtei la schimbarea numelui de familie, pe cale administrativă.

Drept urmare, instanţele de fond, au avut de verificat prioritar,raportat la obiectul cererii de chemare în judecată dacă, în circumstanţele concrete ale litigiului, faptele pârâtei constând în afirmaţii făcute pe parcursul soluţionării unor litigii anterioare intervenite între părţi, ca urmare a neînţelegerilor dintre acestea cu privire la exercitarea drepturilor părinteşti, raportat la contextul în care au fost săvârşite, sunt fapte ilicite care pot antrena răspunderea civilă delictuală.

Circumscris acestor coordonate impuse de cadrul procesual stabilit prin cererea introductivă, Înalta Curte reţine contrar susţinerilor reclamantului, că instanţele de fond au analizat în mod detaliat şi au argumentat inexistenţa unei depăşiri a limitelor libertăţii de exprimare raportat la contextul în care au fost făcute afirmaţiile cu caracter pretins denigrator imputate pârâtei şi scopul urmărit de aceasta la momentul săvârşirii faptelor, au cercetat raportul dintre dreptul la liberă exprimare al pârâtei şi dreptul reclamantului la respectarea vieţii private, la onoare, la demnitate şi reputaţie, context în care au constatat că nu s-a depăşit limita libertăţii de exprimare.

Astfel, prin sentinţa civilă nr. 3884/2020 din 18 decembrie 2020, Tribunalul Ilfov a respins atât acţiunea cât şi cererea reconvenţională, reţinând că niciuna dintre părţi nu a dovedit fapta ilicită şi vinovăţia părţii adverse. Cu privire la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la schimbarea numelui de familie pe cale administrativă, prima instanţă a apreciat-o ca fiind neîntemeiată neexistând un motiv temeinic, dintre cele prevăzute expres şi limitativ de art. 4 din O.G. nr. 41/2003 pentru soluţionarea favorabilă a acestui petit.

Instanţa de apel, examinând hotărârea atacată, în limitele devoluţiunii fixate prin motivele de apel, a apreciat că apelul este nefondat, întrucât din susţinerile părţilor, precum şi din probatoriul administrat nu a rezultat îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de lege pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei în legătură cu fapta reclamată, în privinţa faptei ilicite, a prejudiciului pretins şi a vinovăţiei pârâtei.

În ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor faptei ilicite şi a vinovăţiei pârâtei, instanţele de fond au reţinut că simplele afirmaţii din cuprinsul unei cereri reconvenţionale sau a unei cereri de chemare în judecată nu pot constitui o faptă ilicită, ci trebuie să se aibă în vedere atitudinea subiectivă a persoanei, fiind necesar să se realizeze distincţia dintre intenţia acesteia de a afecta demnitatea, onoarea şi reputaţia unei persoane şi convingerea intimă a acesteia că procedează corect în realizarea unui drept, ce crede că s-ar pierde dacă nu ar acţiona.

Concluzionând, în urma probatoriul administrat, instanţa de apel a confirmat soluţia primei instanţe, reţinând nu sunt îndeplinite condiţiile existenţei unei fapte ilicite, prin prisma lipsei de vinovăţie a pârâtei care a făcut aceste afirmaţii în scopul exercitării dreptului la apărare şi a drepturilor părinteşti, fără a urmări lezarea demnităţii şi a reputaţiei reclamantului.

Prin prima critică formulată, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant susţine că instanţa de apel, în mod greşit, a concluzionat că, în contextul în care au fost făcute afirmaţiile, faţă de lipsa publicităţii acestora, nu se poate reţine caracterul ilicit al faptei. Astfel, recurentul a arătat că demnitatea ţine de personalitatea persoanei şi este afectată indiferent de caracterul public sau privat al afirmaţiilor, acesta simţindu-se umilit de aceste afirmaţii, iar legea nu prevede că, pentru a fi în ipoteza unei încălcări a dreptului la demnitate, este necesar ca fapta să fie adusă la cunoştinţa publicului.

Critica astfel dezvoltată este nefondată.

Trebuie amintit că soluţia neangajării răspunderii civile delictuale a pârâtei a fost justificată de instanţele de fond, pe mai multe paliere, reţinându-se în primul rând lipsa caracterului ilicit al faptei imputate.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului, rezultă că exerciţiul libertăţii de exprimare presupune "îndatoriri şi responsabilităţi", astfel că el poate fi supus unor "formalităţi, condiţii, restricţii sau sancţiuni", ceea ce semnifică recunoaşterea posibilităţii pentru stat de a exercita anumite "ingerinţe" în exerciţiul acestei libertăţi fundamentale, o atare posibilitate impunând verificarea celor trei condiţii impuse de textul convenţional, respectiv ca această ingerinţă, imixtiune, atingere a dreptului la liberă exprimare să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim şi să fie necesară într-o societate democratică, în sensul de a răspunde unei nevoi sociale imperioase de reglare a raporturilor sociale.

Astfel, potrivit CEDO, orice persoană fizică, care exercită libertatea sa de expresie, îşi asumă "îndatoriri şi responsabilităţi", a căror întindere depinde de situaţia concretă, particulară în discuţie şi de procedeul tehnic utilizat. În consecinţă, tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmaţiilor denigratoare, poate opera dacă afirmaţiile sunt efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare şi reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă şi mass-media cu rea-credinţă (cauzele Petrina împotriva României, Andreescu împotriva României).

Totodată, s-a statuat că libertatea de exprimare este aplicabilă şi "informaţiilor" ori "ideilor" care ofensează, şochează sau deranjează, iar pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenţie care protejează dreptul la reputaţie, un atac împotriva reputaţiei unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să cauzeze un prejudiciu victimei prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieţii private (cauza A. c. Norvegiei, 9 aprilie 2009, nr. 28070/06, par. 64).

În ceea ce priveşte dreptul la viaţa privată, C.E.D.O. a decis, în jurisprudenţa sa constantă, că noţiunea de viaţă privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele său, personalitatea, integritatea sa fizică şi morală; garanţia oferită de art. 8 din Convenţie fiind destinată, în principal, să asigure dezvoltarea, fără ingerinţe exterioare, a personalităţii fiecărui individ în relaţiile cu semenii. Aşadar, există o zonă de interacţiune între individ şi terţi care, chiar şi într-un context public, aparţine "vieţii private" (a se vedea Von Hannover împotriva Germaniei).

De asemenea, s-a statuat că "dreptul la apărarea reputaţiei este un drept care, în calitate de element al vieţii private, este legat de art. 8 din Convenţie" (a se vedea Chauvy şi alţii împotriva Franţei).

Din perspectiva jurisprudenţei instanţei de contencios european, elementele esenţiale care trebuie luate în considerare în aprecierea respectării limitelor libertăţii de exprimare, sunt: calitatea şi funcţia persoanei criticate, forma, stilul şi contextul mesajului critic, interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan contra României), buna-credinţă a autorului (cauza Ileana Constantinescu contra României), conceptele de judecată de valoare şi situaţiile faptice şi raportul dintre ele, doza de exagerare a limbajului folosit, natura şi severitatea sancţiunii aplicate (Cumpănă şi Mazăre contra României), precum şi motivarea hotărârii (cauzele Bugan contra României, Dumitru contra României).

Deopotrivă, testul de necesitate impune ca instanţa să verifice dacă există un echilibru între ingerinţa dispusă şi valoarea ocrotită şi dacă motivele invocate de stat sunt suficiente şi pertinente pentru a justifica măsura dispusă. De asemenea, este necesar ca ingerinţa dispusă să nu fie arbitrară sau excesivă (a se vedea, în acest sens, cauzele Cumpănă şi Mazăre contra României, Barb împotriva României, Sabou şi Pîrcălab împotriva României).

Astfel, luând în considerare paradigma controlului Curţii Europene în această materie, trebuie avut în vedere echilibrul ce trebuie păstrat între cele două drepturi, deopotrivă garantate convenţional şi contextul în care s-a manifestat dreptul la liberă exprimare - aspect de o importanţă majoră pentru identificarea limitelor permise în exercitarea acestui drept, căruia Curtea europeană îi acordă o atenţie sporită, subliniind necesitatea luării în considerare a tuturor împrejurărilor în care au fost făcute afirmaţiile (cauza BladetTromso şi Stensaas c. Norvegiei, par. 62).

În speţă, aşa cum rezultă din starea de fapt a cauzei, pe care se grefează controlul de legalitate ce poate fi exercitat în recurs, faptele imputate pârâtei constau în proferarea, la adresa reclamantului, a unor afirmaţii cu potenţial ofensator şi denigrator ce vizau, în esenţă, opinii ale pârâtei relative la starea de sănătate psihică a părţii adverse sau percepţia acesteia în privinţa comportamentului reclamantului în raport cu minorul sau a capacităţii reclamantului de a creşte şi îngriji pe fiul părţilor, afirmaţii realizate prin intermediul actelor de procedură realizate în cadrul unor litigii anterioare care au avut ca obiect modalitatea de exercitare a drepturilor părinteşti, litigii care s-au desfăşurat fără prezenţa publicului.

Reţinând aceste coordonate ale examinării, sub aspectul verificării îndeplinirii condiţiilor reglementate de art. 1349 şi art. 1357 din C. civ., instanţa de recurs apreciază, contrar afirmaţiilor din recurs relative la aspectul litigios vizând caracterul ilicit al faptelor imputate pârâtei, că, în mod corect, analiza realizată de către instanţa de apel a avut în vedere circumstanţele în care au fost proferate afirmaţiile incriminate - pe fondul unor relaţii conflictuale între cei doi foşti soţi determinate de neînţelegerile anterioare dintre aceştia vizând modalitatea de exercitare a drepturilor părinţeşti şi al derulării mai multor litigii între părţile litigante, grefate pe aceleaşi drepturi, obiectul litigiului în cadrul căruia au fost proferate afirmaţiile pretins denigratoare, conduita procesuală a ambelor părţi, posibilitatea terţilor de a cunoaşte conţinutul actelor de procedură şi a dezbaterilor realizate în respectivele litigii, scopul urmărit de pârâtă la data proferării afirmaţiilor pretins denigratoare, conduita procesuală a pârâtei.

În acest context, s-a reţinut că afirmaţiile imputate, în prezenta cauză, pârâtei au fost circumscrise dreptului la apărare al acesteia, că pârâta a acţionat cu bună credinţă, scopul urmărit fiind de a-şi exprima, în calitate de titular al drepturilor şi obligaţiilor părinteşti opinia cu privire la modalitatea de desfăşurare a relaţiilor personale dintre minor şi tatăl acestuia, statuându-se că afirmaţiile pârâtei nu justificau, raportat la contextul în care au fost proferate şi la scopul urmărit de aceasta în exercitarea dreptului la liberă exprimare, sancţionarea conduitei pârâtei prin obligarea sa la plata daunelor morale, în temeiul răspunderii civile delictuale.

Deşi recurentul contestă relevanţa circumstanţelor avute în vedere în cuprinsul raţionamentului judiciar expus în cuprinsul deciziei civile recurate afirmând că instanţele de fond au ignorat conţinutul concret al afirmaţiilor imputate pârâtei, se reţine că potrivit paradigmei CEDO, contextul în care se manifestă libertatea de exprimare are o importanţă majoră pentru identificarea limitelor permise în exercitarea acestui drept, Curtea Europeană acordând o atenţie sporită acestui aspect, subliniind necesitatea luării în considerare a tuturor împrejurărilor în care au fost făcute afirmaţiile.

În consecinţă, analiza realizată în apel nu a ignorat potenţialul ofensator al afirmaţiilor proferate de către reclamantă şi nici caracteristicile dreptului la demnitate, respectiv garanţiile de care trebuie să beneficieze titularii acestuia, în planul legislaţiei interne (art. 72, art. 73 din C. civ., art. 30 alin. (6) din Constituţie) şi a normelor convenţionale (art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului), ci relevă o verificare a componentelor ce ţin de principiile ce guvernează libertatea de exprimare, conformă paradigmei CEDO.

Deopotrivă, instanţa de apel a analizat judicios aspectul vizând pretinsul caracter abuziv al exercitării dreptului la apărare, din perspectiva art. 14 alin. (1) şi art. 15 din C. civ. reţinând că, prin modul în care a fost exercitat dreptul la apărare al intimatei, nu au fost depăşite limitele normale ale exerciţiului acestui drept, ajungându-se în domeniul abuzului de drept, exercitarea unui drept putând fiind considerată abuzivă doar atunci când dreptul nu a fost utilizat în vederea realizării finalităţii sale, ci cu intenţia de a păgubi o altă persoană.

Astfel, exercitarea unui drept încetează a mai fi legitimă atunci când scopul urmărit de titularul său este acela de a cauza un prejudiciu altuia, încălcând finalitatea juridică şi scopul social economic în vederea căruia a fost consacrat prin lege.

În speţă, însă, astfel cum rezultă din situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, în urma evaluării probelor administrate de părţile litigante, între reclamant şi pârâtă, foşti soţi, s-au derulat mai multe litigii determinate de conflictul dintre aceştia cu privire la modalitatea de exercitare a autorităţii părinteşti în ceea ce îl priveşte pe fiul acestora, în cadrul cărora părţile litigante au întocmit acte de procedură în cuprinsul cărora au fost inserate şi afirmaţiile incriminate. În cadrul acestor litigii, răspunzând susţinerilor făcute prin cererile formulate de reclamantul din prezenta cauză, pârâta a emis o serie de afirmaţii, considerate de reclamant ca aducând prejudicii demnităţii şi reputaţiei acestuia.

Conform acestei situaţii de fapt, este corectă aprecierea instanţelor de fond în sensul că nu se poate face abstracţie de faptul că afirmaţiile ce fac obiectul analizei în cadrul prezentei cauze au fost emise de pârâtă în exercitarea dreptului său de apărare, respectiv că exercitarea dreptului la apărare reprezintă un beneficiu legal de care se bucură orice parte într-o societate democratică.

Cum exercitarea dreptului de apărare nu poate constitui prin ea însăşi o faptă ilicită, decât în măsura în care se poate dovedi că acest drept nu a fost exercitat în scopul pentru care este recunoscut de lege, ci în mod abuziv, cu intenţia de a cauza un prejudiciu altuia, ori sub forma unei fraude la lege, în mod corect, în cauză, au fost avute în vedere, în realizarea acestei analize, drept repere: conduita anterioară a reclamantului care a refuzat să permită deplasarea minorului în străinătate, la tratament şi în vacanţă, intenţia reclamantei de a prezenta modalitatea în care a perceput relaţia dintre tatăl copilului şi minor, în urma desfacerii căsătoriei şi de a-şi expune punctul de vedere cu privire la modalitatea de desfăşurare a relaţiilor personale dintre minor şi tatăl acestuia, natura litigiului în cadrul căruia au fost proferate afirmaţiile, solicitarea acesteia relativă la declararea caracterului nepublic al şedinţelor de judecată şi al actelor de procedură întocmite.

Raportat la acest context factual, concluzia instanţei de apel relativă la faptul că pârâta nu a urmărit să şicaneze sau să denigreze partea adversă şi că nu a existat, în speţă, o deturnare a dreptului la apărare de la scopul în vederea căruia a fost acest drept recunoscut de lege, ci finalitatea urmărită a fost aceea de a aduce la cunoştinţa instanţei, spre a fi verificate, în urma unor dezbateri contradictorii, circumstanţele pe care pârâta, în mod subiectiv, le-a apreciat a fi relevante în analiza cauzei în cadrul căreia au fost formulate, nu evidenţiază o ipoteză de aplicare eronată în cauză a prevederilor art. 15 din C. civ.

Procedând în acest mod, instanţa de apel, contrar susţinerilor recurentului, nu a restrâns nepermis sfera faptei ilicite, întrucât respingerea cererii de despăgubire formulată de reclamant în cauza de faţă nu s-a întemeiat exclusiv pe baza unei simple constatări că pârâta a exercitat un drept prevăzut de lege, ci a fost consecinţa unei analize a comportamentului său care a vizat, dacă exercitarea dreptului la apărare a fost făcută cu deturnarea sa de la scopul pentru care a fost recunoscut de lege (elementul obiectiv) şi cu rea-credinţă (elementul subiectiv), atitudine subiectivă verificată pe baza probelor existente, investigându-se astfel existenţa unui eventual abuz de drept.

De altfel, se impune a fi observat că deşi recurentul a realizat o amplă descriere a cadrului normativ care reglementează abuzul de drept, concluzia esenţială a acestei analize preponderent teoretice regăsită la filele x ale memoriului de recurs a fost, în esenţă, aceea că pârâta, prin afirmaţiile făcute, a săvârşit un abuz de drept, fără a se arăta în concret ce anume se reproşează instanţei de apel în raţionament, sub acest aspect. Or, cercetarea îndeplinirii elementelor răspunderii civile delictuale se apreciază în funcţie de situaţia de fapt existentă în fiecare speţă în parte.

Distinct de aceste susţineri critice, recurentul afirmă faptul că, în speţă, s-a făcut dovada îndeplinirii condiţiei vinovăţiei pârâtei, sub forma intenţiei directe, susţinând că afirmaţiile defăimătoare imputate pârâtei au fost formulate fără temei factual şi reprezintă un vădit atac la persoană.

Or, determinarea atitudinii subiective a autorului pretinsei fapte ilicite se circumscrie stării de fapt a cauzei, întrucât presupune analiza coroborată a mijloacelor de dovadă, argumentele din recurs neavând aptitudinea de a releva că faptele imputate pârâtei au fost săvârşite cu intenţia de a aduce atingere drepturilor personale nepatrimoniale ale recurentului, întrucât susţinerile acestuia nu sunt decât rodul unei opinii individuale cu privire la modalitatea în care s-au derulat procedurile judiciare şi în privinţa gravităţii faptelor şi scopului urmărit de pârâtă, neputând fi, în consecinţă, circumscrise unei ipoteze de nelegalitate din cele reglementate de art. 488 din C. proc. civ.

În plus, se impune se observa că exerciţiul dreptului la liberă exprimare presupune dreptul de a primi informaţii şi de a comunica altora informaţii, iar a sancţiona pârâta pentru prezentarea unor opinii şi percepţii subiective cu privire la relaţia dintre minor şi fostul său soţ şi la modalitatea în care interesul superior al minorului se impune a fi ocrotit, în faţa unei instanţe chemate să deceleze interesul superior al copilului ai cărui părinţi sunt cele două părţi litigante şi să statueze, prin prisma acestui interes, în privinţa neînţelegerilor dintre titularii drepturilor părinteşti, câtă vreme, potrivit situaţiei de fapt stabilite pe baza probelor administrate faptele imputate pârâtei nu au fost săvârşite în scopul vădit al ofensării şi discreditării recurentului, respectiv a afectării onoarei şi imaginii sale publice, ci în exercitarea dreptului la apărare, drept de care orice subiect de drept angrenat într-un litigiu trebuie să se bucure şi nu s-a dovedit reaua sa credinţă, ar echivala cu o încălcare a art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Pe de altă parte, se impută instanţei de apel că a ignorat faptul că afirmaţiile ofensatoare au fost lipsite de bază factuală.

Se impune a fi observat, însă, că instanţa de apel nu a omis o atare analiză, ci a statuat că afirmaţiile incriminate reprezintă opinia pârâtei la afirmaţiile realizate de reclamant prin cererea de chemare în judecată, aşadar reprezintă judecăţi de valoare.

Or, sub acest aspect, este important de menţionat că, jurisprudenţa instanţei europene în materie a statuat că trebuie să se facă distincţie între libertatea de informare şi libertatea de opinie, precum şi între judecăţile de valoare şi afirmaţiile factuale, respectiv că, potrivit Curţii europene, existenţa faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăţilor de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit, o astfel de obligaţie fiind imposibilă şi împiedicând persoanele să îşi afirme opinia despre alţii. (cauzele Jerusalem c. Austriei; Brasilier c. Frantei, De Haes şi Gijsels împotriva Belgiei, Harlanova împotriva Letoniei, Cererea nr. 57.313/00 (dec.) din 3 aprilie 2003).

În consecinţă, raportat la această jurisprudenţă, alegaţiile recurentului relative la faptul că s-ar fi omis în analiză, inexistenţa bazei factuale sunt vădit nefondate.

În acelaşi timp, adevărul obiectiv al afirmaţiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanţe, în ipoteza în care analizează o acuzaţie de pretinsă atingere a reputaţiei, onoarei sau demnităţii unei persoane, elementul determinant trebuind să fie buna-credinţă a autorului afirmaţiilor, atunci când se emit judecăţi de valoare care, deşi nu trebuie să fie lipsite total de o bază reală, sunt supuse, în special, probei bunei-credinţe (a se vedea în acest sens, hotărârile Radio France şi alţii c. Franţei, Dalban c. României, BladetTromso şi Stensaas c. Norvegiei), cerinţă îndeplinită în speţă.

Câtă vreme, în conformitate cu jurisprudenţa CEDO (care împreună cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi protocoalele sale adiţionale formează un bloc de convenţionalitate ce se impune cu forţă obligatorie instanţelor naţionale) actul de defăimare imputat pârâtei se înscrie în limitele prevăzute de art. 10 din Convenţie, iar justificarea oricărei ingerinţe în dreptul la liberă exprimare trebuie raportată la nivelul de gravitate al faptei prin care se aduce atingere dreptului la respectul vieţii private, nu s-ar putea imputa instanţei de apel că, în expunerea raţionamentului judiciar, a procedat la soluţionarea conflictului între cele două drepturi fundamentale, prin prisma verificării existenţei în speţă a justului echilibru între dreptul la onoare şi reputaţie de care se bucură reclamantul şi dreptul la liberă exprimare recunoscut pârâtei.

În acest context, fiind chemată să verifice echilibrul între cele două drepturi concurente ale părţilor implicate şi identificând premisa care a justificat atitudinea subiectivă a intimatei în proferarea expresiilor în privinţa cărora reclamantul a susţinut că i-au afectat dreptul la onoare, demnitate şi reputaţie, instanţa de apel a reţinut, argumentat şi judicios, că acţiunile pârâtei nu se plasează în afara limitelor de protecţie ale dreptului la liberă exprimare şi nu justifică raportat la circumstanţele factuale concrete în care au fost săvârşite faptele imputate şi la finalitatea urmărită, intervenţia instanţei şi sancţionarea conduitei pârâtei pe tărâmul răspunderii civile delictuale.

Nici criticile vizând greşita reţinere a neîndeplinirii cerinţei existenţei prejudiciului nu au aptitudinea de a justifica susţinerea critică din recurs vizând greşita aplicare, în speţă, a prevederilor art. 1357 alin. (1) şi (2) din C. civ., în analiza realizată de către instanţa de apel a condiţiei vizând existenţa prejudiciului.

În analizarea acestei critici, trebuie menţionat că atât prin cererea de chemare în judecată, cât şi prin motivele de apel şi de recurs formulate, reclamantul a precizat că i-a fost lezată demnitatea în sensul că minorul nu mai doreşte să aibă legături personale cu acesta, iar acuzaţiile ce i-au fost aduse sunt de natură a atrage represalii asupra sa şi de a determina excluderea din grupurile sociale pe care le frecventează sau din cadrul corpului profesional din care face parte.

Înalta Curte reţine că din punct de vedere obiectiv, demnitatea se înfăţişează ca o apreciere morală, pe care cei din jurul ei o dau unei persoane, ţinând seama de calităţile, însuşirile şi meritele sale şi care se manifestă prin stima, respectul şi consideraţia ce i se acordă. Din punct de vedere subiectiv, demnitatea apare ca un sentiment personal de preţuire morală, de respect faţă de sine, inerent fiinţei omeneşti, şi determinat de aprecierea pe care fiecare persoană o are despre ea însăşi.

Raportat la cele anterior relevate, Înalta Curte reţine că, din punct de vedere subiectiv, luând în considerare generic afirmaţiile incriminate şi examinându-le în mod izolat,nu se poate nega un nivel de atingere al drepturilor ataşate persoanei, decurgând din atingerea onoarei reclamantului, iar din această perspectivă, în privinţa afectării respectului de sine, a laturii subiective a dreptului la demnitate, caracterul public sau privat al afirmaţiilor nu prezintă într-adevăr relevanţă, astfel cum susţine recurentul.

Cu toate acestea, de vreme ce raportat la situaţia de fapt a cauzei, pe care se grefează controlul de legalitate în recurs, rezultă că toate afirmaţiile intimatei au fost făcute pe fondul unor relaţii tensionate între părţi, conflictul dintre acestea având o durată considerabilă în timp, pe fondul implicării personale a celor două părţi, în valorificarea drepturilor procesuale, raportat inclusiv la modalitatea în care s-au derulat litigiile dintre părţi, faptul că, în cauză, nu s-a ignorat conţinutul concret al acestor afirmaţii ci, au fost avute în vedere circumstanţele în care a fost exercitat dreptul la exprimare şi efectele concrete produse asupra imaginii reclamantului, demnităţii şi onoarei acesteia, Înalta Curte constată că raţionamentul juridic expus de instanţa de apel nu relevă o aplicare eronată a normelor incidente în cauza de faţă, interne şi convenţionale,din perspectiva acestei condiţii impuse de lege pentru declanşarea răspunderii civile delictuale a pârâtei.

În plus, deşi prin critica formulată, recurentul invocă faptul că a fost umilit şi consideră nelegală reţinerea instanţei cu privire la neafectarea onoarei sale, se impune a fi observat că prin decizia civilă recurată nu s-a reţinut acest aspect, ci s-a constatat că nu s-a făcut dovada că ar fi fost afectată reputaţia şi prestigiul profesional al recurentului.

Se impune a fi, deopotrivă, observat că, instanţa de apel realizând această analiză s-a raportat la caracterul secret al şedinţelor de judecată în cadrul cărora au fost făcute şi au fost dezbătute afirmaţiile pârâtei şi lipsa publicităţii acestor afirmaţii, care nu au părăsit cadrul în care au fost făcute şi deci impactul minim al acestora asupra publicului, iar această circumstanţă prezintă relevanţă în ceea ce priveşte caracterul obiectiv al dreptului la demnitate, întrucât astfel de afirmaţii se pot dovedi apte să afecteze dreptul la viaţă privată, în special atunci când tind la manipularea "publicului" cu privire la subiectul afirmaţiilor, respectiv s-a reţinut că nu au fost administrate probe care să susţină afirmaţiile anterior relevate. În acest context, împrejurarea că în puterea lor de evaluare directă a probelor, instanţele de fond au reţinut că reclamantul nu a dovedit modalitatea în care i-a fost lezată prin fapta imputată reputaţia, reţinând că repercusiunile afirmaţiilor au fost practic inexistente, nu evidenţiază incidenţa motivului de nelegalitate invocat de recurent nici din această perspectivă de analiză.

Raportat acestor circumstanţe factuale, este corectă concluzia instanţei de apel în sensul că faptele pârâtei nu depăşesc limitele de exprimare impuse de necesitatea respectării art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ci, raportat la gravitatea concretă a faptelor săvârşite, la circumstanţele în care au fost acestea săvârşite, la scopul urmărit de pârâtă, reclamantul nu a suferit un prejudiciu în legătură cu afirmaţiile pârâtei care să atragă, cu necesitate, răspunderea acesteia din perspectiva dispoziţiilor care reglementează răspunderea civilă delictuală, măsura solicitată de reclamant fiind apreciată ca disproporţionată raportat la scopul urmărit de legiuitor prin adoptarea normelor care reglementează răspunderea civilă delictuală.

În plus, distinct de faptul că recurentul se limitează la a reafirma pretinsul prejudiciu moral înregistrat, făcând trimiteri la situaţia sa personală evidenţiată în cuprinsul cererii de chemare în judecată, fără a aduce critici concrete silogismului judiciar circumscris acestei chestiuni litigioase, expus în cuprinsul deciziei civile recurate, analiza acestor alegaţii nu poate face abstracţie de faptul că, în jurisprudenţa CEDO s-a constatat că poate vorbi de o atingere a reputaţiei (a demnităţii sub aspect obiectiv), dacă atingerea adusă acesteia se reflectă într-o modificare la nivelul percepţiei comunităţii asupra persoanei vizate, iar fapta pârâtului a produs schimbările menţionate, respectiv că există o încălcare a dreptului părţilor la un proces echitabil şi a art. 13 din Convenţie, în ipoteza unei privări disproporţionate şi nerezonabile a părţilor din litigiile supuse analizei de posibilitatea de a proba prejudiciul moral, prin impunerea unei probaţiuni la care nu au acces, iar nu în considerarea unei aprecieri generice a existenţei/inexistenţei unei încălcări de această natură, ori de câte ori, reclamantului i se pretinde dovedirea gravităţii prejudiciului moral şi a legăturii de cauzalitate între faptele imputate şi prejudiciul pretins.

Rezultă, prin urmare, că, în mod contrar criticilor formulate de reclamant, soluţia instanţelor de fond adoptată pe baza concluziei neîndeplinirii cumulative a condiţiilor răspunderii civile delictuale este rezultatul corect al unei evaluări complexe a ansamblului circumstanţelor cauzei, prin utilizarea tuturor criteriilor proprii unui astfel de litigiu, în care se pune în discuţie apărarea dreptului la viaţă privată în raport de libertatea de exprimare, criterii deduse din jurisprudenţa CEDO, astfel că nu se poate reţine o aplicare sau o interpretare greşită a normelor de drept incidente cauzei.

În egală măsură, se impune a fi observat că cerinţele stabilite de art. 1357 din C. civ. pentru declanşarea răspunderii civile delictuale a pârâtei trebuie să fie îndeplinite cumulativ, iar analiza acestora este graduală, în sensul că neîndeplinirea uneia, face inutilă analiza celorlalte condiţii.

Câtă vreme, analiza îndeplinirii condiţiilor generale ale răspunderii civile delictuale nu poate fi realizată decât în mod cumulativ, subsecvent constatării existenţei unei fapte ilicite, în măsura în care nu s-a constatat în sarcina pârâtei săvârşirea unei asemenea fapte, criticile aduse deciziei instanţei de apel în ceea ce priveşte încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale referitoare la răspunderea civilă delictuală, prin prisma susţinerilor circumscrise cerinţei relative la existenţa legăturii de cauzalitate între fapta incriminată şi prejudiciul moral pretins de reclamant, dar şi cele relative la dovedirea înregistrării unui prejudiciu de ordin moral în speţă, nu au aptitudinea de a evidenţia nelegalitatea deciziei recurate, nemaiimpunându-se a fi analizate distinct.

Concluzionând, Înalta Curte reţine că în condiţiile în care instanţa de apel nu s-a limitat la analiza faptelor imputate pârâtei, ci, s-a raportat la contextul în care acestea au fost săvârşite, la atitudinea psihică a pârâtei şi la scopul urmărit de aceasta, respectiv a realizat propriul examen de necesitate şi proporţionalitate a ingerinţei solicitate a fi dispuse în cauză, în sensul că a analizat dacă această ingerinţă corespunde unui nevoi sociale imperioase de reglare a raporturilor sociale şi de a păstra un just echilibru între imperativele apărării drepturilor individuale şi cele ale protejării interesului general, între mijloacele folosite şi scopul urmărit, cu luarea în considerare a ansamblului elementelor ce constituie criterii ale analizei în materia libertăţii de exprimare, circumscrise, în mod necesar, condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, reglementate în plan intern, iar în urma acestei analize a concluzionat, motivat, că măsura dispusă de prima instanţă nu îndeplineşte această cerinţă, nu se poate constata nelegalitatea soluţiei atacate pronunţată de instanţa anterioară care a apreciat că nu sunt incidente dispoziţiile art. 1357 şi următoarele C. civ., criticile recurentului nerelevând o ipoteză de nelegalitate, aptă să susţină incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Un alt palier al criticilor aduse hotărârii instanţei de apel, vizează greşita respingere a capătului de cerere privind obligarea pârâtei la schimbarea numelui pe cale administrativă, recurentul susţinând, în primul rând, că instanţa de apel nu şi-a motivat soluţia cu privire la acest aspect.

Această critică este nefondată şi va fi înlăturată, având în vedere cele ce succedă:

Cu referire la aspectul nemotivării soluţiei de respingere a motivului de apel ce priveşte schimbarea numelui pe cale administrativă, Înalta Curte constată că instanţa de apel, contrar susţinerilor reclamantului, a argumentat în mod clar, coerent şi explicit soluţia de respingere a motivului de apel şi menţinerea soluţiei date de instanţa de fond, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, motivarea unei hotărâri trebuie înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil măsura dispusă, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Din verificarea considerentelor deciziei atacate rezultă că instanţa de apel a argumentat coerent soluţia de menţinere a dispoziţiilor date de prima instanţă şi analizând criticile aduse de reclamant sentinţei apelate, în funcţie de circumstanţele particulare ale cauzei şi de apărările formulate de părţile litigante, le-a înlăturat motivat.

În acest sens, după analiza proprie efectuată, curtea de apel a reţinut că motivarea oferită de prima instanţă pe acest capăt de cerere corespunde exigenţelor CEDO. Totodată, a reţinut motivat, raportat la cadrul procesual obiectiv stabilit în cauză şi la conduita anterioară a reclamantului că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 4 din O.G. nr. 41/2003 pentru a se dispune schimbarea pe cale administrativă a numelui pârâtei.

Este de menţionat, totodată, că, aşa cum s-a arătat în mod constant în jurisprudenţa instanţei supreme, dezvoltată sub acest aspect în reperele desprinse din jurisprudenţa instanţei de contencios european (referitoare la aplicarea art. 6 CEDO şi dreptul la un proces echitabil) motivarea hotărârii judecătoreşti trebuie să corespundă unor standarde calitative, iar nu cantitative, iar simpla nemulţumire a părţii litigante cu privire la volumul motivării nu echivalează cu o nearătare a argumentelor ce au fost avute în considerare la pronunţarea hotărârii.

Drept urmare, Înalta Curte constată că instanţa de apel şi-a argumentat soluţia pronunţată cu respectarea cerinţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte susţinerea reclamantului vizând aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor O.G. nr. 41/2003, a art. 253 alin. (1) C. civ., a art. 21 din Constituţie şi a art. 6 din CEDO, instanţa de recurs constată că şi această critică este nefondată.

Dispoziţiile art. 4 şi 6 din O.G. nr. 41/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice,reglementând procedura schimbării numelui pe cale administrativă, dispun expres că aceasta se realizează numai la cererea titularului dreptului la nume sau al reprezentatului său legal, după caz, pentru motive temeinice şi numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de actul normativ incident în această materie, respectiv O.G. nr. 41/2003.

Prin urmare, în mod corect a reţinut instanţa de apel, că dreptul la nume este un drept absolut, personal şi nepatrimonial, ce presupune principalul element de identificare a persoanei fizice, susceptibil să fie schimbat la cererea titularului său, în măsura în care se face dovada unui motiv temeinic, circumscris cazurilor expres prevăzute de actul normativ de referinţă.

Raportat la modalitatea în care a fost configurat cadrul procesual obiectiv în cauză, în speţă, în mod judicios s-a observat de către instanţele anterioare că solicitarea vizând schimbarea numelui pârâtei pe cale administrativă a fost formulată nu de către titularul dreptului la nume, ci de către reclamant, care anterior şi-a exprimat acordul ca, după pronunţarea divorţului, pârâta să poarte în continuare numele de C., respectiv că titularul prezentului demers judiciar a justificat această cerere făcând trimitere la caracterul ilicit al faptei imputate intimatei în prezenta pricini şi la necesitatea sancţionării conduitei acesteia.

Or, luând în considerare aceste particularităţi ale cauzei, având în vedere, deopotrivă, considerentele anterior evocate în analiza criticilor circumscrise soluţiei vizând cererea de obligarea a pârâtei la plata daunelor morale este corectă concluzia instanţelor de fond în sensul că nu s-a făcut dovada existenţei unor motive temeinice care să justifice o atare ingerinţă în exercitarea dreptului la nume.

Drept urmare, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o interpretare şi aplicare corectă a normelor anterior evocate care reglementează schimbarea numelui, nefiind incidentă ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Deopotrivă, critica reclamantului cu privire la încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 21 din Constituţie şi a art. 6 din CEDO, va fi înlăturată ca nefondată.

Astfel, se constată că solicitarea reclamantului de schimbare a numelui pe cale administrativă a fost primită de ambele instanţe de fond, a fost analizată şi respinsă, nu ca inadmisibilă, ci ca nefondată, pentru neîndeplinirea condiţiilor legale.

Or, accesul la justiţie reglementat de art. 21 din Constituţie şi de art. 6 din CEDO oferă părţii dreptul de a formula cereri şi de a solicita instanţei analizarea cauzei, însă nu presupune admiterea, în orice condiţii, a solicitării formulate. Ci, în urma analizei, instanţele trebuie să pronunţe o hotărâre în acord cu normele de drept aplicabile în speţă.

Simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia de respingere a capătului de cerere privind schimbarea administrativă a numelui pârâtei nu poate echivala cu o îngrădire din partea instanţelor de judecată a dreptului de acces la justiţie.

În egală, măsură, cererea accesorie formulată de recurent având ca obiect obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa de timbru apare ca neîntemeiată, câtă vreme, criticile din recurs s-au dovedit fi nefondate, ceea ce are drept consecinţă reţinerea culpei procesuale a recurentului reclamant şi neîndeplinirea cerinţelor impuse de art. 453 din C. proc. civ.

Pentru toate aceste motive, constatând caracterul nefondat al criticilor deduse analizei în recurs, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva deciziei nr. 815 A/2021 din data de 25 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2019.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 18 mai 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.